Sunteți pe pagina 1din 30

INTRODUCERE

Carotenoidele sunt pigmenţi galbeni, roșii sau portocalii care sunt răspândiţi atât în
regnul vegetal cât și în cel animal. Ele însoţesc clorofila verde a frunzelor şi ierburilor regnului
vegetal şi sunt prezente în multe flori, fructe, seminţe sau rădăcini. Sunt sintetizate numai în
organismul vegetal, iar în organismul animal sunt introduse odată cu hrana. Se cunosc
aproximativ 600 carotenoizi, dintre care cel mai răspândit este β - carotenul, pigmentul de culoare
portocalie al morcovilor (Daucus Carota). Foarte răspândiţi sunt α- şi γ - carotenul, criptoxantina,
zeaxantina, licopenul, lutina.
Carotina din morcov (Daucus carota) a fost izolată în stare cristalizată de Wackenroder în
1831, iar Berzelius a studiat colorantul galben din frunzele tomnatice în 1937. Willstaetter a
observat că acest colorant este întotdeauna însoțit de o hidrocarbură carotină C40H56 și de un diol
înrudit cu aceasta, xantofila C40H56O2.
În cazul rumegătoarelor, β - carotenul se acumulează în grăsimile de depozit şi grăsimea
laptelui. În aceste grăsimi sunt prezente şi α – caroten, criptoxantina şi luteină. Păsările
depozitează preferenţial oxicarotinoidele în ficat, ouă, grăsimea corpului, piele, pene.
În materialele naturale în care se găsesc, carotenoidele apar în concentraţii mici (mai puţin
de 0,1 % în morcov). Ele se autoxidează uşor. Separarea lor este relativ grea realizându-se în cele
mai multe cazuri prin metoda cromatografică.
Pentru decelarea carotenoidelor sunt folosite reacţiile de culoare (albastru-închis sau
albastru violet) pe care le dau cu acizi tari ca; acidul sulfuric concentrat, acidul clorhidric şi
acidul pericloric precum şi cu triclorurile de arsen şi de antimoniu. Reacţiile acestea sunt
nespecifice, fiind întâlnite şi la alte poliene. Spectrele de absorbţie sunt de mare folos pntru
caracterizarea carotenoidelor.
Carotenoidele se împart în hidrocarburi carotenoidice, C40H56, şi în derivaţi oxigenaţi ai
acestora (alcooli, epoxizi, oxizi furanoidici şi cetone); o a treia grupă mai cuprinde câţiva acizi
carboxilici, conținând în moleculă mai puţin de 40 atomi de carbon. De obicei, xantofilele se
găsesc în plante, esterificate cu acizi graşi superiori. De aceea după extragerea materialului
natural uscat, într-o atmosferă de gaz inert cu dizolvanţi (benzen, eter de alcool eter, metanol,
etanol) şi îndepărtarea dizolvantului , reziduul este supus unei hidrolize cu KOH metanolic.

1
CAPITOLUL 1: Considerații generale ale carotenoidelor

1.1. Sursele naturale de carotenoide

Din datele experimentale s-a observat conținutul mare de carotenoizi în: frunzele de ţelină,
pătrunjel, urzică, spanac, mărar, păstârnac, lobodă, varză de funze, ardei graşi, sfeclă roşie,
morcovi, fasole verde, tomate. Dintre fructe se disting: cel de măceş, cătină, caise, pepeni,
portocale, mandarine, piersici, coacăze negre.
Din totalul carotenoizilor morcovii conțin 70% β-caroten, iar pepenii galbeni 85% β-
caroten. El este răspândit în frunzele şi algele verzi, fiind însoţit de luteină, zeaxantină şi cantităţi
mici de alfa-caroten. Licopenul se află în cantitate mare în tomate (85%), în pepeni verzi (81%),
precum şi în grapefruitele roşii, piersici şi măceşe, cărora le conferă culoarea roşie.
Verdeţurile şi toate legumele verzi sunt bogate în luteină, alături de alţi carotenoizi. α-
carotenul şi criptoxantina se găsesc de asemeni şi în fructele de culoare oranj sau galbenă cum
sunt: portocalele, mandarinele, porumbul, dovleacul şi seminţele de dovleac, ardeiul roşu.
Vegetalele verzi conțin cu atât mai mulţi carotenoizi cu cât sunt mai intens colorate în verde
închis. Şi intensitatea culorii fructelor şi legumelor este corelată direct proporţional cu proporţia
de carotenoizi.

1.2. Analiza structurii și clasificarea carotenoidelor

Cei mai importanți precursori naturali ai vitaminelor A sunt: α, β si γ carotenii, care pot fi
grupați în categoria provitaminelor A: criptoxantina, afanina, mixoxantina, echinenona, leprona și
hipoxantina.
Majoritatea celor 80 de carotenoide extrase din plante conțin 40 de atomi de carbon.
Numărul mare de duble legături conjugate le conferă o culoare specifică care variază de la galben
la portocaliu și de la roșu la violet. Pigmenții prezenți în tomate și în morcovi datorită prezenței
în molecula lor a dublelor legături conjugate sunt colorați în roșu. Carotenoizii care conțin în
molecula lor oxigen (xantofilele) au culoare galbenă.

2
Prezența dublelor legături în molecula carotenoidelor determină o izomerie cis-trans, ceea
ce determină prezența a numeroși izomeri geometrici. Dar majoritatea carotenoidelor prezintă o
configurație trans. Lanțul carbonic este constituit din opt unități izoprenice conferindu-le
carotenoizilor solubilitatea în grasimi. De aceea, acestea sunt numite și substanțe lipocrome.
Toate carotenoidele absorb lumina în regiunea albastră și ultravioletă a spectrului.
Carotenoidele sunt molecule hidrofobice cu solubilitate mică, sau chiar deloc, în apă. Ele
sunt astfel de așteptat să fie restricționate de zonele hidrofobice în celulă, precum interiorul
membranelor, exceptând cazul în care în asociație cu proteine sunt prezente într-un mediu apos.
Grupele polare funcționale alterează interacțiunea cu alte molecule [1].
Catena izoprenică a carotenilor se termină după cele două extremități cu două cicluri
iononice, din care unul poate avea o structură α-iononică, iar celălalt este de regulă un ciclu β-
iononic. Ciclul β-iononic este necesar pentru caroteni care îndeplinesc funcția de provitamine A.

H3C CH3 H3C CH3

1 CH=CH-CO-CH3 1 CH=CH-CO-CH3
2 6 2 6
3 5 3 5
4 CH3 4 CH3

α-ionona β-ionona

α-ionona are în soluții diluate un miros caracteristic de violete. Ea a fost extrasă din Vila
odorata. Timan a obținut iononele și în laborator, ele fiind identificate sub formă liberă și în
produsele naturale cum ar fi uleiul extras din Boronia megastigma.
Carotenoidele se clasifică în două categorii:
 hidrocarburi carotenoidice C40H56;
 xantofile-derivați hidrocarbonați oxigenați (alcooli, epoxizi, oxizi furanoidici și cetone);
Carotina și xantofila care au fost izolate de Willstaetter și considerate de acesta ca fiind
substanțe pure s-a dovedit în timp că de fapt sunt amestecuri de mai multe substanțe izomere
asemănătoare. Numele de xantofile s-a păstrat pentru a desemna grupa alcoolilor cu schelet
carotinoidic.

3
Xantofilele se găsesc în plante esterificate cu acizi grași superiori, de aceea, după ce s-a
extras materialul natural uscat într-o atmosferă de gaz inert (N2, H2) cu dizolvanți cum ar fi
benzen, eter de petrol, metanol, eter, etanol si îndepartarea dizolvantului, reziduul este supus
hidrolizei cu KOH metanolic. O primă separare a carotenoidelor obținute se realizează prin
repartiție între doi dizolvanți nemiscibili cum ar fi eter de petrol și metanol.
Astfel, unele carotenoide rămân dizolvate în dizolvantul nepolar și anume carotenoidele
epifazice (hidrocarburile carotenoidice), iar altele trec în dizolvantul polar cum ar fi carotenoidele
hipofazice ( xantofilele cu doua grupe OH și epoxizii). Carotenoidele cu o singură grupare OH se
repartizează aproximativ uniform între cele două faze. Purificarea se realizează prin
cromatografie pe oxid de aluminiu, oxid de calciu.

1.3. Hidrocarburile carotenoidice

1.3.1. Licopina și obținerea ei

Licopina, C40H56, se prezintă sub formă de cristale de culoare roşie închis-violetă (prin
pulverizare roşie închis-brună), cu p.t 175°, solubile în benzen şi sulfură de carbon, aproape
insolubile în etanol. Este colorantul din pătlăgelele roşii dar a mai fost identificată în peste 70 de
specii vegetale, mai ales în fructe, precum şi în unele materiale animale (unt, ser sanguin şi ficat
omenesc).

Culoarea închisă a licopinei se datorează numărului mare de duble legături conjugate.


Aceasta se compune din jumătăţi identice, simetrice. Fiecare jumătate este compusă din patru
resturi izoprenice, legate cap – coadă, iar la mijlocul moleculei se înversează modul de legare a
resturilor izoprenice. Acest principiu constructiv se întâlneşte la toate carotenoidele şi sugerează
4
ipoteza că planta construieşte moleculele carotenoidelor prin îmbinarea a două molecule ale unei
diterpenoide.

licopina

Prin hidrogenarea catalitică se absorb 13 moli de hidrogen și se obține perhidrolicopina


C40H82. Deci, licopina este o hidrocarbură aciclică cu 13 legături duble. Prin degradare cu ozon se
obține acetona, ceea ce indică prezența a doua grupări marginale (CH3)2 C=. Totodată se
formează și acidul succinic, ceea ce demonstrează și prezența grupei =CH-CH2-CH2-CH=.

licopina

CrO3

O
OHC

licopinalul
metilheptenona
CrO3

CHO
O
OHC

bixin-dialdehida metilheptenona

Prin oxidare cu permanganat și cu acid cromic s-a obținut acidul acetic, ceea ce corespunde
la 6 catene laterale metil. În urma oxidării licopinei cu acid cromic s-a obținut metilheptenona și
o aldehidă polienică (licopinalul), care prin oxidare în continuare se obține bixin-dialdehida.
 Obținerea licopinei se realizează prin metoda fosfor-ilidelor a lui Witting și porneste de
la o dialdehidă C10 care se obține astfel:

5
CH3 CH3

CH2 C CHO +BrMgC CMgBr+OHC C CH2

CH3 CH3 transp. CH3 CH3


CH2 C CH C C CH C CH2
alilic CH C C CH C CH2OH
OH OH a HOCH2 C

CH3 CH3
a)oxid. (MnO2)

OHC C CH C C CH C CHO
b)H2

Prin condensarea acetalului acestei aldehide cu eter vinilic în prezență de BF3 și apoi cu eter
propenilic se va lungi catena la ambele margini și se obține crocetin-dialdehida (C20) unde R=
C2H5:

CH3 CH3 CH3 CH3


CH3
CH CH C CHO +2CH2 CHOR +
2CH CHOR
CH CH C CH CH CHO CH CH C CH CH CH C CHO
2
2 2

Aceasta dialdehida se condensează cu geraniliden-trefenilfosfor-ilidă se obține licopina:


P(C6H5)3

CH CHO +
HC
+OHC
(C6H5)3P
crocelin-dialdehida

licopina

Licopenul este răspândit în tomate, pepeni şi unele varietăţi de caise. Oxicarotenoidele din
fructe se găsesc sub formă esterificată. De exemplu, în cazul portocalelor, peste 50 % din
oxicarotenoide se găsesc sub formă de esteri, 25% sub formă neesterificată, iar 10 % sub formă
de caroteni.

6
1.3.2. - carotina și sinteza de obținere

β - carotina, C40H56, se cristalizează din benzen-metanol în prisme hexagonale de


culare violetă închis, iar din eter de petrol în placi rombice de culare roşu închis, cu p.t 183°.
β-Carotenul (C40H56). Caisele sunt o sursă excelentă de β - caroten. În pere, β - carotenul
reprezintă numai 10 % din totalul carotenoidelor. Spanacul (frunzele) conțin până la 40 mg/kg de
β- caroten, fiind prezente şi luteină, zeaxantina, violaxantina, neoxantina.

β-Carotenul (C40H56) constituie cea mai mare parte a masei carotenoidelor separați din
plante și a fost obținut sub formă de cristale galben-portocalii fiind inactiv optic. În frunzele
plantelor prezența lui este mascată de către pigmenții clorofilieni. β-carotenul se găseste în
cloroplaste împreună cu clorofila, sub forma unor complecși acvosolubili ai proteinelor sau
uneori sub formă de picături lipidice.
Prin hidrogenare catalitică s-a stabilit că molecula de β-caroten conține 11 duble legături.
Perhidrocarotina obținută are formula C40H78, ceea ce dovedește ca molecula conține două
cicluri. Prin oxidarea β-carotenului cu ozon și cu permanganat rezultă acidul geronic, acidul α,
α’-dimetilglutaric, acidul α, α’-dimetilsuccinic și acidul dimetilmalonic. Aceeași compuși se
obțin în condiții silimare și din β-ionona.

H3C CH3 H3C CH3 H3C CH3


C C
H3C CH3
C
H2C COOH COOH
H2C
H2C COOH C
H2C CO CH3 H2C
CH2 COOH COOH HOOC COOH

acid acid acid acid dimetil


geronic α,α’dimetil α,α’dimetil malonic
glutaric succinic

7
La oxidarea cu permanganat se formează patru molecule de acid acetic de unde reiese
prezența a patru grupe laterale metil. Așadar, molecula de β-caroten conține doua inele β-
iononice marginale care sunt unite printr-o catenă compusă din patru resturi izoprenice.

β-carotenul

Prin oxidarea β-carotenul cu acid cromic în condiții blânde se formează mai întâi un diol
hidroxi-β-carotină, care apoi oxidat cu tetraacetat de plumb duce la obținerea de semi-β-carotină,
unde unul din inelele β-iononice este deschis. Repetând aceste reacții se obține în final β-
carotinona.

H3C H3C
H3C CHCH H3C
H3C CHCH H3C
H3C CHCH
3
H3C CHCH
3 3
3 3 3 3 3

CHCHCHCH CHCHCHCH COCOCHCH CHCH CHCHCHCH


OH
OH OH
CO CH3
OH CO CH3 H3C
CH3
CH3 H3C H3C
H3C
hidroxi-β- carotina semi-β- carotinona

H3C CH3
H3C CH3
CO CH CH CH CH OC
H3C OC
CO CH3
β- carotinona

 Obținerea β-carotinei se poate realiza pornind de la β-ionona și magnezianul


bromurii de propargil printr-o succesiune de reacții chimice:

OH
O
CH
CH2 C CH
+BrMgCH2 C CH CH3

CH3

CH CH C CH2 C CMgBr
+2C2H5MgBr
OMgBr

-2C2H6 I

8
Condensarea compusului I cu cetona nesaturată II duce la tetrolul II care după hidrogenarea
parțială a triplelor legături și deshidratare se obține β-carotina.

CH3 CH3

2I +C CH2 CH CH CH2 C
O
O II

CH3 CH3 CH3 CH3


C CH2 C CH CH
CH CH C CH2 C C C CH2 CH CH CH2 C C
OH OH OH OH

1’ 2H2 (Pd)
2’ -4H2O

β-carotina

β - carotina este extraordinar de răspândită în natură, fiind conținută de toate plantele


verzi, ca însoţitor permanent al clorofilei (alături de luteină, de epoxid de luteină şi uneori de α-
carotină).

1.3.3. α- Carotina

∝- carotina, C40H56, formează cristale violete cu p.t. 187°. Aceasta se găseşte aproape tot
atât de răspândită în materialele animale şi vegetale ca β-carotina, dar se află întotdeauna în
proporţie mai mică decât ea (urme, până la 25%, faţă de β-carotina).

 α - Carotenul (C40H56)
Este izomer al β-carotenului alături de care se găsește în plante. Conține un inel α-iononic
iar celălalt este β-iononic. Formează cristale violete cu p.t. 187°C. Prin hidrogenare catalitică
molecula conține 11 legături duble. Banda principală a spectrului de absorbție în ultraviolet este

9
deplasată cu 12 mμ de lungimi de undă mai mici în raport cu a β-carotenului și s-a tras concluzia
ca dublele legături nu sunt toate conjugate.
Compusul este optic activ si posedă un atom de carbon asimetric spre deosebire de β-
caroten. Prin ozonizare se obține alături de acidul geronic și acidul izogeronic, de unde rezultă că
α-carotenul se deosebește de β-caroten prin faptul că unul din inele este α-iononic.

α – caroten

α- carotenul se transformă în β-caroten prin încălzire cu etoxid de sodiu la 100-110°C. În


natură carotinoidele apar într-o singură formă, cea mai stabilă cu toate legăturile duble trans (all-
trans). În anumite condiții cum ar fi: lumina, temperatura, catalizatori, pot fi transformate partial
în forme cis - labile. Astfel, se pot obține amestecuri de compuși care se pot separa prin
cromatografie.

1.3.4. γ- Carotina

 γ- Carotina, C40H56, cristale roşii cu luciu superficial albastru, p.t. 178°, solubile în
solvenţi organici. γ- carotenul este puţin răspândit în regnul vegetal. Cel mai mult se
găseşte în morcov. Derivaţii oxigenaţi ai carotenoidelor sunt alcooli, cetone, acizi,
proveniţi din hidrocarburile carotenoidice.

γ- carotina

10
Se cunosc foarte mulţi reprezențanţi ai acestor derivaţi dintre care amintim: xantofilele,
cetonele carotenoidice, acizii carotenoidici. Porumbul conține zeaxantina, izomerii zeaxantinei,
luteină, criptoxantin, neo-criptoxantina, α, β - γ – caroteni şi hidroxi - α – caroten.
Dintre uleiurile vegetale, uleiul de palm brut are cea mai mare concentraţie de carotenoide
(500mg/kg), α şi β - carotenii găsindu - se în cantitatea cea mai mare în raport de 3:2. Carotenii
sunt predominanți în unt (6 mg/kg), în timp ce oxicarotenoidele (xantofilele) nu depăşesc
1mg/kg. Gălbenuşul de ou conține până la 90 mg/kg carotenoide, cele mai importante fiind
luteină, zeaxantina, criptoxantina, iar în cantităţi mai mici β - carotenul. În plantele superioare
carotenoidele sunt prezente în cloroplaste. Carotenoidele din fructe sunt asociate cu proteinele.

1.4. Xantofile

În fructele care se maturează are loc o scădere a conținutului de clorofilă şi o creştere a


celui de carotenoide, precum şi a raportului carotene / xantofile. În unele rădacinoase (morcovi)
carotenodele sunt, de asemenea, localizate în plastide, în picături lipfilice, sau globule, ca
filamente sau cristale.
De remarcat că nu toate carotenoidele din regnul vegetal şi animal pot fi considerate ca
precursori ai vitaminelor A. Pentru a avea activitate vitaminică A în organismul animal, un
compus carotenoidic trebuie să posede cel puţin un inel β - ionic şi un lanţ polienic ataşat la acest
nivel. Celălalt capăt al lanţului polienic poate avea structură ciclică sau aciclică. Lanţul polienic
trebuie să aibă minimum 11 atomi de carbon.

Xantofilele sunt alcooli ai carotenoidelor. Prezintă aceeași structură ca și hidrocarburile


carotenoidice, dar pe această structură sunt prezente grupe hidroxil, grupe carbonil sau grupe
oxidice.

11
1.4.1. Luteina (C40H56O2)

Luteina este cea mai răspândită xantofilă, fiind un diol al α-carotenului. Formează cristale
galbene transparente cu un luciu superficial violet metalic, are p.t. 193°C și este puternic
dextrogiră. Luteina însoțește carotenul și clorofila în toate plantele verzi.
Prin hidrogenarea catalitică s-a demonstrat prezența celor 11 duble legături. Spectrul de
absorbție este identic cu al α-carotenului, sistemul polienic cromofor fiind același, iar atomii de
oxigen nu au nici o înfluență. Ambii atomi de oxigen aparțin unor grupe OH. Acest lucru s-a
dovenit prin reacția de esterificare. Prin oxidare se obține acidul acetic care provine din grupele
metil laterale la fel ca și în carotenoide și acizii α, α-dimetilsuccinic si dimetilmalonic, dar nu au
fost obținuți acidul α,α-dimetil glutaric și acidul geronic.
Perhidroluteină care conține 2 grupe OH secundare a fost transformată în dibromură care
apoi a fost redusă la o hidrocarbură saturată, optic activă, care este asemănătoare cu perhidro-α-
carotina.
În concluzie, luteina este o dihidroxi-α-carotină în care pozițiile grupelor OH ar putea fi 3
sau 4 și 3’sau 4’. Dacă gruparea OH din inelul α-iononic s-ar afla în piziția 4 atunci ea ar avea
caracter enolic, dar faptul că nu se obține la oxidare acidul α,α-dimetilglutaric demonstrează că și
gruparea OH din inelul β-iononic se afla în poziția 3’.

H3C
CH3
H3C CH3 H
CH CH CH CH

3' 3
4' 4
HO CH3 H3C OH

luteina

Luteina se mai poate găsi și în țesuturile animale în concentrație mare găsindu-se în


galbenușul de ou și în penele de canar. De asemenea, ea apare și în florile galbene și roșii de
multe ori ca ester, cum ar fi dipalmitatul de luteină, heleniena din Helenium autumnale.

12
1.4.2. Zeaxantina, C40H56O2

Se prezintă sub formă de placi galbene cu p.t. 215° și a fost descoperită în porumb
dar şi în alte numeroase vegetale. Zexantina este colorantul galben din porumb. Esterul dipalmitic
al zeaxantinei, fisaliena, a fost descoperit și în fructele de papălău (Physalis alkekengi si P.
franchetti). S-a demonstrat ca zexantina are structura 3.3’-dihidroxi-β-carotina:

zeaxantina

Zeaxantina a fost obținută din luteină prin încălzire cu etoxid de sodiu, ceea ce determină o
deplasare a dublei legături izolate într-o pozitie conjugată.

CH3 CH3 CH3


H3C CH3 CH3
CH CH C CH CH CH C CHO
CH CH C CH CH CH C CH CH

β-citraurina
CH3
HO

Prin oxidare blandă a zeaxantinei cu permanganat se obține o aldehida C30H40O2 care este
β-citraurina.

13
1.4.3. Criptoxantina, C40H56O

A fost găsită în ardei, gălbenuşul de ou, unt şi în diverse plante. Criptoxantina este 3-
hidroxi-β-carotină. Este un pigment răspândit în țesuturile vegetale care împreună cu β-carotenul
formează 30% din cantitatea totală a pigmenților vegetali. Ea a fost izolată din porumbul cu
endospermul galben și din Physalis species.

1.5. Oxizi din grupa carotenoidelor

Tratând o carotenoidă cu acid monoperftalic (reacția Prilejaev) s-a observat că s-au


transformat fie una sau două duble legături în grupe epoxi. Numai dubla legatură din inelul β-
iononic se oxidează în acest mod, deci, β-carotenul poate forma un monoepoxid sau diepoxid, iar
α-carotenul nu poate forma decât monoepoxid.
Epoxizii carotenoidici sunt sensibili față de acizi. Astfel, cu urme de HCl ea suferă o
izomerizare și trec în oxizi cu structură furanoidică:

H3C CH3
acid H 3C CH3 CH3
CH3
perftalic
CH CH C CH
CH CH C CH
O

CH3 X
X CH3
epoxid
carotinoida
X-H sau HO

H3C CH3

CH CH3

CH C CH
X O
CH3

oxid furanoidic

14
Simultan are loc și o reacție secundară, unde o parte din epoxid elimină oxigen și astfel se
regenerează carotenoida inițială. S-a constatat că mulți epoxizi și oxizi furanoidici care s-au
obținut sintetic sunt identici cu carotenoidele izolate din produși naturali.

1.6. Cetonele din grupa carotenoidelor. Rodoxantina, Astacina,


Astaxantina și Capsatina

 Rodoxantina (C40H50O2), a fost descoperită în frunzele roșii-brune ale broscăriței


(Potamogeton natans) cât și în diferite conifere. Are p.t. de 219°C. Prin hidrogenare catalitică s-a
demonstrat prezența a 12 legături duble conjugate cu două grupe cetonice. S-a constatat o
aranjare neobișnuită a dublelor legături.
Prin reducere cu Zn și acid acetic se formează dihidrirodoxantina care conține sistemul
cromofor al β-carotinei. Reducerea compusului cu izopropoxid de aluminiu determină obținerea
zeaxantinei.
 Astacina (C40H48O4), se prezintă sub formă de cristale aciculare cu luciu
superficial violet. Are p.t. la 243°C și este colorantul roșu al carapacei homarului (Astacus
gammarus) și al altor crustacee.
Are structura unei tetracetone a β-carotinei și prezintă grupele CO din pozițiile 3 și 3’
enolizate.

H3C CH3 H3C CH3

CH CH CH CH

O CH3 H3C O
O astacina O

Astacina nu este pigmentul originar al crustaceelor, ci se formează din acesta în cursul


operațiilor de izolare.
15
 Astaxantina (C40H52O4), se prezintă sub formă de cristale, având un punct de
topire la 216°C. Se găseste în tegumentele exterioare și în ouăle crustaceelor sub forma unor
combinații cu o proteină ovoverdină de culoare verde brună sau albastră neagră. Schimbarea
culorii din verde închis în roșu care are loc la fierberea racilor în apă și se explică datorită
denaturării proteinei și a punerii în libertate a grupei prostetice carotenoidice.

H3C CH3

CH CH

H
HO CH3

O
astaxanti
na
Astaxantina se mai poate întâlni la protozoare, pești, păsări și mamifere cât și în alga verde.
Ea este un tetrahidro-derivat al astacinei. În mediu alcalin astaxantina consumă oxigenul din aer
și se transformă în astacina, iar în absența aerului astaxantina formează cu KOH o sare colorată în
albastru închis. Culoarea închisă a ovoverdinei a fost atribuită formării unei sări a acestui anion
cu proteina.
 Capsantina (C40H58O3)

H3C CH3 H3 C CH3

CH CH CH CH CO

H3 C HC
HO CH3 OH
capsantina

Capsantina se găseste sub formă de cristale roșii-carmin. Are un punct de topire de 176°C și
reprezintă pigmentul din ardeiul roșu. Se găsește în foarte puține plante.

16
1.7. Acizi din grupa carotenoidelor. Bixtina și Crocetina

 Bixtina (C25H30O4), este un colorant galben numit rucu sau orlean. A fost izolat
dintr-o plantă tropicală (Bixa orellana). Este esterul monometilic al unui acid dicarboxilic
nesaturat norbixina.
Structura bixinei s-a stabilit pe baza oxidării cu acid cromic care indică prezența a patru
grupe metil laterale, urmată de o degradare cu ozon. S-a constatat ca bixtina are o structură
simetrică de construcție izoprenică, fiind înversată la mijlocul moleculei la fel ca la celelalte
carotenoide.
 Crocetina (C20H24O4), se găsește sub formă de ester sau cu două molecule de
gentiobioză. Crocina a fost izolată din șofran sau din stigmatele florilor de Crocus sativus.
Structura crocetinei este acea a unui acid dicarboxilic polienic care are patru grupe metil laterale.
Factorii care influenţează conținutul de carotenoide în produsele de origine vegetală sunt
următorii: factorii genetici, de mediu (oxigen, lumină, temperatură), perioada postgerminare a
seminţelor, perioada de maturare a fructelor şi legumelor, condiţiile de păstrare post-recoltare.
Unele procese tehnologice (măcinarea cerealelor, albirea făinurilor) conduc la scăderea drastică a
carotenoidelor, fie prin trecerea acestora în subproduse, fie prin oxidarea acestora (cazul albirii
fainii).
Rolul biochimic al pigmenţilor carotenoidici este determinat de structura lor chimică şi
de proprietăţile menţionate mai sus. Carotenoidele, ca şi terpenele, sterolii, fitolul, vitaminele K,
vitaminele E, au ca unitate structurală repetitivă izoprenul activat, care poate forma catene de
hidrocarburi de tip carotenoidic și steroidic [5]. Carotenoidele se împart în: hidrocarburi
carotenoidice şi derivaţi oxigenaţi ai hidrocarburilor carotenoidice.
Pigmenţii carotenoidici sunt răspândiţi în toate organele plantelor cu sau fără clorofilă
(frunze, fructe, tulpină, bulb, seminţe). Conținutul în pigmenţi carotenoidici depinde de natura
speciei şi de influenţa condiţiilor de mediu (tabelul 1).

17
Tabelul 1. Conținutul mediu al carotenoidelor din legume şi fructe

Carotenoide Carotenoide
PRODUSUL PRODUSUL
mg/100 g produs mg/100 g produs
Morcovi 6,0 – 24,0 Caise 2,0 – 2,2
Spanac 5,0 – 6,5 Piersici 0,76
Fasole verde 0,17 – 0,22 Mere 0,3 – 0,8
Mazăre boabe verde 0,4 – 1,6 Vişine, Zmeură 0,3
Salată verde 0,2 – 0,25 Mure 0,3 – 0,8
Tomate 1,5 – 2,0 Fragi 0,3 – 0,5
Ardei verde până la 2,5 Lămâi 0,4
Ardei roşu 10,0 Prune uscate 0,1

Datorită structurii de hidrocarbură, pigmenţii carotenoidici sunt substanţe hidrofobe,


solubile numai în solvenţi organici, uleiuri şi grăsimi. Din punct de vedere chimic, pigmenţii
carotenoidici se caracterizează printr-o structură cu legături duble conjugate, care determină
caracterul nesaturat şi deci posibilitatea reacţiilor de oxidare şi autooxidare (în prezenţa aerului),
precum și capacitatea de absorbţie a unor radiaţii luminoase.

1.8. Analiza proprietăților carotenoidelor

Licopenul și carotenii sunt solubili în benzen, cloroform, sulfură de carbon, eter etilic și
grăsimi. Unii caroteni sunt chirali, soluțiile lor având culori intense, rotația specifică se determină
cu lampa de cadmiu sau cu lumina roșie (linia C). Sistemul de duble legături conjugate determină
absorbții în vizibil cu 3-4 maxime caracteristice.
Numărul de legături duble din moleculele carotenilor s-a stabilit măsurând cantitatea de
hidrogen care a fost utilizată la hidrogenarea lor. De asemenea, carotenoidele pot adiționa și
halogeni și se pot oxida ușor.

18
Fiind solubili în grăsimi carotenii se folosesc drept coloranți alimentari în special pentru
margarină.
În organismul mamiferelor în prezența enzimei carotenaza (dioxigenaza), β-carotenul este
scindat oxidativ la dubla legatură mediană din poziția C15 –C15’ a lanțului polienic sub acțiunea
oxigenului molecular și a sărurilor biliare. Înițial, se formează retinal, care va fi redus apoi la
retinol în prezența enzimei alcool dehidrogenaza NADH+H+ dependenta.

O parte din retinalul provenit de la β-caroten este oxidată în intestin la acidul retinoic care
este absorbit, fiind trecut în circulația porta. Nu se depozitează în ficat sau în alte țesuturi, însa,
poate fi metabolizat în compuși cu polaritate mai mare și apoi este excretat prin bila-intestin și
prin urină.
Pentru izolarea din amestecuri de produşi naturali ai pigmenţilor carotenoidici se ţine seama
de proprietăţile lor fizice şi chimice.
Pigmenţii carotenoidici sunt sensibili la lumină, căldură, oxigen, acizi şi baze alcaline. De
aceea, trebuie respectate anumite condiţii, pentru păstrarea materialului supus analizei. Prin
expunere la lumină, în mod deosebit la lumina solară directă sau la lumina UV, are loc
fotoizomerizarea cis-trans, ceea ce poate duce la fotodistrugerea lor. Materialele biologice ce
conțin carotenoide sau soluţiile lor trebuie ferite de acţiunea luminii.
Multe carotenoide sunt termolabile, mai ales xantofilele, încălzirea lor se realizează doar
când este absolut necesară. Separarea carotenoidelor trebuie să se realizeze la temperatura
camerei până la -20◦C şi la întuneric. În cazul saponificării la cald, soluţiile trebuie protejate prin
utilizarea solvenţilor cu puncte de firebere nu prea ridicate (30-60◦C).

19
În prezenţa oxigenului (aer) sau a peroxizilor, multe carotenoide se oxidează, fiind sensibile
la oxigen în stare adsorbită (în cromatograme pe coloană sau pe strat subțire). Este necesar să se
lucreze în stare inertă (în atmosferă de azot sau vacuum).
Prin expunerea carotenoidelor acţiunii acizilor au loc transformări cum ar fi: descompuneri
oxidative, izomerizarea cis-trans şi izomerizarea 5.6 – epoxizilor la 5,8-epoxizi. Pentru a înlătura
aceste înconveniente se va realiza neutralizarea cu carbonat de calciu, piridină sau dimetilalanină.
Se poate lucra cu solvenţi purificaţi şi proaspăt distilaţi, mai ales derivaţi cloruraţi cum ar fi
diclormetan care conține acid clorhidric.
Depozitarea pigmenţilor carotenoidici se realizează la întuneric, sub atmosferă de azot sau
în vacuum la o temperatură de -20◦C. Cel mai bine se păstrează în stare cristalină. Păstrarea sub
formă de soluţie se realizează în eter de petrol, hexan sau benzen.

1.9. Rolul carotenoidelor în organism

Carotenoidele microbiene posedă o activitate biologică destul de mare. Aproximativ 10%


din carotenoizi (α-, β-,γ- şi δcarotenul) sunt precursori ai vitaminei A (retinolul). Carotenoizii se
utilizează în profilaxia şi tratamentul multor maladii: carotenul posedă capacităţi
radioprotectoare, intensifică acţiunea curativă a unor preparate antitumorale. În unele ţări
pigmenții carotenoidici sunt utilizaţi ca supliment alimentar la produsele de panificaţie, unt,
margarină. Carotenoidele îşi găsesc aplicaţie şi în cosmetologie şi aquacultură.
Carotenoidele sunt implicate și în protecția față de bolile cardiovasculare, fiind utilizate și
în tratamentul unor dereglări de fotosensibilitate. Astfel, carotenoidele sunt transportate în ser
prin intermediul lipoproteinelor de mică densitate (LDL) și sunt buni neutralizatori ai speciilor
reactive. S-a testat rolul lor în prevenirea oxidarii, LDL determinând reducerea riscului de boli
cardiovasculare.
Sunt cei mai puternici captatori biologici pentru oxigenul molecular. Eficiența cu care
carotenoidele pot capta oxigenul molecular este direct legată de structura lor chimică, adică de
lungimea lanțului polienic. Licopenul este cel mai eficient carotenoid în captarea oxigenului
molecular.

20
Astaxantina, β-carotenul și licopenul protejează membranele celulelor limfoide umane de
leziunile produse de oxigenul molecular.
1 3
O2* + CAR O+ 3 CAR*
De asemenea, carotenoidele au acțiune antioxidantă deoarece întrerup reacția în lanț. Ca o
moleculă să fie un bun antioxidant pentru întreruperea reacției în lanț trebuie să fie capabilă să
formeze un radical stabil prin cedarea unui atom de hidrogen radicalului instabil:
R* + CAR(H) ↔ RH + CAR*
Sau R* + CAR ↔ R· + CAR*+
Reacția β-carotenului cu un radical lipidic determină formarea unui radical intermediar al β-
carotenului centrat pe carbon. Această structură poate acționa în două moduri:
 poate acționa ca prooxidant prin reacția cu oxigenul molecular;
 poate reacționa cu alt radical lipidic pentru a forma compuși stabili.
Izomerii cis ai carotenoidelor pot juca un rol important în finalizarea reacțiilor radicalice în
lanț. Studiile în vivo și în vitro au demonstrat că 9-cis β-carotenul este un captator mai bun al
radicalilor liberi decât forma all-trans.
Carotenoidele au un rol important și în prevenirea diferitelor forme de cancer. Barbații care
consumă în mod regulat tomate în cantități corespunzătoare înregistrează o reducere a riscului de
cancer al prostatei cu 35% față de cei care consumă cantități reduse. Licopenul apare ca inhibitor
și în cazul celulelor canceroase de sân. Persoanele care consumă mai mult licopen au înregistrat o
reducere a riscului cancerului cavității bucale, a celui esofagian cât și a celui de piele. Un studiu
efectuat în 2011 a arătat ca femeile care consumă suplimente cu caroteni în special cu α-caroten
și licopen au înregistrat un nivel scazut al riscului cancerului ovarian.
Consumul de carotenoide duce la întărirea sistemului imunitar. Studii recente au demonstrat
capacitatea β-carotenului precum şi alte carotenoide de prevenire a infecţiilor. Unele studii
clinice au constatat că suplimentarea alimentaţiei cu β-caroteni îmbunătăţeşte mai mulţi
biomarkeri ai funcţiei imune. Astfel se poate obţine creşterea numărului de celule albe din sânge
(limfocite), precum şi creşterea activităţii celulelor ucigașe naturale.
Ambele sunt importante în combaterea unor diverse boli. Este posibil ca β-carotenii să
stimuleze sistemul imunitar, ca urmare a conversiei în vitamina A. O altă explicaţie ar putea fi

21
faptul că acţiunile antioxidante ale betacarotenilor protejeză celulele sistemului imun de la
distrugere, prin reducerea efectelor toxice ale speciilor de oxigen reactiv.

1.10. Rolul carotenoidelor în procesul de fotosinteză

Fotosinteza este un proces din natură prin care plantele verzi produc cu ajutorul luminii
substanțe organice (glucide, lipide, protide) din substanțe anorganice (CO2, apa, săruri minerale),
punând în libertate O2 care este necesar respirației și arderilor ce au loc în natură. Însemnătatea
fotosintezei constă nu în sinteza substanțelor organice din substanțe anorganice și producerea de
oxigen din dioxid de carbon, ci mai ales transformării energiei luminoase cu ajutorul pigmenților
fotoasimilatori în energie chimică.
Aceasta se acumulează în substanțe organice ce se sintetizează și care ulterior se
transformă în alte forme de energie (energie mecanică, termică, electrică, osmotică, luminoasă).
Fotosinteza are loc în cloroplaste care conțin pigmenti fotoasimilatori.
Pigmenții carotenoidici îndeplinesc în procesul de fotosinteză sub aspectul absorbției
energiei luminoase rolul de pigmenți accesorii. Clorofilele b,c,d, flavonoidele, carotenoidele,
chinonele sunt pigmenți accesorii care au rolul de a absorbi energia luminoasă pe care o transferă
clorofilei, care este singurul pigment capabil de a o trasforma în energie chimică. Pigmenții
accesorii singuri nu pot transforma energia luminoasă în energie chimică.
Țesuturile bogate în carotenoide (fructe, flori, rădăcini) nu sunt capabile să sintetizeze
substanțe organice din substanțe anorganice cu ajutorul energiei luminoase. Deci, acestea nu
îndeplinesc un rol important în procesul de fotosinteză. Rolul secundar al carotenoidelor în
procesul de fotosinteza este de a absorbi energia luminoasa si a o trasfera clorofilei a.
Pigmenții carotenoidici absorb energia luminoasă sub formă de cuante la nivelul dublelor
legături conjugate din moleculă. Cu cât lanțul polienic al dublelor legături conjugate este mai
lung cu atat carotenoidele pot absorbi radiații cu lungimi de undă mai mari. În general,
carotenoidele absorb radiații din vizibil care sunt folosite în fotosinteză.

22
CAPITOLUL 2: Metode moderne de determinare a carotenoidelor

2.1. Determinarea carotenoidelor prin metode spectroscopice

Metodele spectroscopice utilizate în identificarea carotenoidelor sunt: spectroscopia de


absorbție în domeniu vizibil, infraroșu, de rezonanță magnetică nucleară protonică și de masă.
Pigmenții carotenoidici sunt sensibili la lumină, căldură, oxigen, acizi și baze alcaline. Separarea
carotenoidelor trebuie să se realizeze la temperatura camerei pana la -20◦C și la întuneric.
Depozitarea pigmentilor carotenoidici se realizează la întuneric, sub atmosferă de azot sau
în vacuum la o temperatură de -20◦C. Cel mai bine se păstrează în stare cristalină. Păstrarea sub
formă de soluție se realizează în eter de petrol, hexan sau benzen.
Cea mai importantă caracteristică a carotenoidelor o reprezintă spectrul de absorbție, care
este o funcție a cromoforului carotenoidei. Astfel, cel mai important procedeu de identificare a
carotenoidelor îl reprezintă determinarea spectrului de absorbție în vizibil, în diverși solvenți.
Caracteristicile de absorbție sunt cercetate prin cromatografia în strat subțire. Identificarea
carotenoidelor se poate realiza și prin teste chimice care detectează diferitele grupări funcționale
din molecula pigmentului prin reacții de culoare.

2.1.1. Determinarea prin spectroscopie în domeniu vizibil

Caracterizarea cu precizie a cromoforului carotenoidic este posibilă datorită corelației care


există între structura electronică și absorbție, poziția maximelor de absorbție fiind în funcție de
numărul dublelor legături conjugate din moleculă.
Carotenoidele prezintă 3 maxime fundamentale în domeniul vizibil, spectrul lor având o
structură fină. Pentru determinarea structurii chimice trebuie să se știe în ce măsură poate fi
influențat spectrul de prezența anumitor grupări existente în moleculă.
Legăturile duble C=C și C=O influențează mult spectrele electronice, astfel încat se poate
stabili o legătură între spectrele electronice și sistemele cromofore. În cazul existenței legăturilor
duble conjugate, lungimea de undă maximă va crește. Comparând λmax a unei carotenoide
23
necunoscute cu valorile λ max a unei carotenoide cunoscute martor se poate estima numărul de
duble legături din cromofor (Tabelul 2).

Maximele de absorbție depind și de solventul utilizat (tabelul 2) cum ar fi:

Carotenoid Solvent Maxim de absorbție (nm)


α- caroten Acetonă 424 448 476
α- caroten Cloroform 433 457 484
α- caroten Eter de petrol 422 444 473
β- caroten Sulfură de carbon 472 502
β- caroten Hexan (425) 450 477
β- caroten Eter de petrol (425) 448 475
β- caroten Etanol (427) 449 475
γ- caroten Benzen 447 477 510
γ- caroten Acetonă (439) 461 491
Licopina Benzen 455 487 522
Luteină Sulfură de carbon 445 475 508
Violaxantina Hexan 443 472
Zeaxantina Etanol (428) 450 478

Dacă cromoforul conține legătura triplă C=C în locul dublei legături C=C atunci λmax va
scădea. Spectrul carotenoidelor în vizibil și pozițiile maximelor de absorbție depind de natură
astfel:
 în funcție de natura extremității polienice;
 în funcție de prezența grupărilor C=O conjugate;
 în funcție de configurația cis-trans.
Înfluența grupării ciclice terminale
În funcție de poziția maximelor de absorbție se poate face deosebirea naturii sistemului
polienic prezent în moleculă. Dacă o legătură dublă este scoasă din conjugarea cu sistemul
polienic, maximele sunt deplasate hipocrom.

24
La carotenoidele alifatice, spectrul electronic este caracterizat prin trei maxime net marcate,
în timp ce trecerea la carotenoide monociclice și biciclice efectele asupra spectrelor se atenuează
progresiv.

Înfluența grupării C=O


Înfluența grupării cetonice asupra spectrului de absorbție depinde de:
 poziția grupării cetonice față de sistemul polienic din molecula carotenoidelor;
 solventul în care se realizează determinarea.
Gruparea cetonică conjugată cu sistemul polienic din molecula carotenoidelor determină o
deplasare batocromă a pozițiilor maximelor de absorbție. Odată cu deplasarea maximelor are loc
și o schimbare a structurii electronice a spectrului, ce are ca efect dispariția celor trei maxime
caracteristice și apariția unuia singur.
În cazul în care gruparea cetonică nu este conjugată cu sistemul polienic din carotenoide, nu
va exista nici un efect asupra poziției maximelor de absorbție.
Înfluența configurației cis-trans
Carotenoidele care conțin grupări aflate în forma trans se transforma ușor în cis sub
influența luminii, temperaturii, acizilor. Structura fină a spectrului este diminuată, iar maximele
de absorbție sunt deplasate spre lungimi de undă mai joase.
Caracteristic carotenoidelor care au duble legături cu configurația cis o reprezintă apariția
unui maxim în ultraviolet.

2.1.2. Determinarea prin spectroscopie în IR

Întrucât spectrele de absorbție în infraroșu prezintă un număr mare de benzi astfel se pot
stabili atât prezența și poziția diferitelor grupări funcționale în moleculă cât și natura sistemului
polienic. Pentru a nu apărea interferențe, carotenoidele sunt tabletate în faza solidă în KBr sau
solubilizate în diverși solvenți (CCl4, CHCl3, CS2).
Frecvența substituenților
 Natura și poziția grupării hidroxil
Hidroxicarotenoidele pot conține hidroxil primar, secundar sau terțiar. Pentru a determina
natura și poziția grupării –OH cu ajutorul spectroscopiei IR se studiază regiunea cuprinsă între

25
1000-1200cm-1, unde are loc vibrația de alungire a legăturii C-O, aceasta fiind mai aproape de
structura moleculei și mai sensibilă la modificările din carotenoide decât vibrația legăturii –O-H.

 Natura și poziția grupării carbonil


În spectrul IR, gruparea carbonilică este pusă în evidență printr-o bandă care apare între
1650 și 1690 cm-1. Poziția benzii depinde de natura și de poziția grupării carbonil.
Aldocarotenoidele prezintă o bandă la 1685 cm-1, iar cetocarotenoidele între 1650-1670 cm-1 si
chiar la valori mai scăzute. Carotenoidele care conțin gruparea cetonică sunt în mai mică măsură
cea aldehidică.
Frecvențe datorate scheletului molecular
Datorita vibratiei de deformare în afara planului legăturii C-H din restul –CH=C-, scheletul
moleculei produce o bandă la 870 cm-1. În regiunea frecvențelor înalte (3100-2800 cm-1) toate
carotenoidele prezintă benzi de absorbție.

2.1.3. Determinarea prin spectroscopie în RMN

Cu ajutorul rezonanței magnetice nucleare s-a putut stabili structura carotenoidelor. Cei mai
utilizați solvenți sunt: deuterocloroform, cloroform, tetraclorura de carbon, iar ca martor intern
este folosit tetrametilsilan.
Prin aceasta metodă se pune în evidență prezența protonilor prin semnalele care apar în
spectru, mărimea semnalelor depinde de structura carotenoidei, de aranjarea atomilor învecinați și
de natura și numărul protonilor existenți într-o anumită grupare. În cazul carotenoidelor sursa de
protoni o constituie gruparile -CH3, CH2-, -OH, -OCH3, -CHO. Astfel, se vor obține spectre cu
semnale de mărimi diferite, permițând punerea lor în evidență. Întensitatea cea mai mare o au
semnalele date de gruparile –CH3 deoarece sunt cele mai bogate în protoni, conducând la
posibilitatea determinării atât a numărului și a tipurilor grupărilor –CH3 precum și a protonilor
proveniți de la alte grupări.

26
2.1.4. Determinarea prin spectrometrie de masă

Această metodă constă în fragmentarea precisă a diferitelor tipuri de carotenoide în ioni


moleculari. Toate carotenoidele dau un maxim de intensitate care este situat la valoarea masei lor
moleculare cauzat de ionul molecular M+sau [carotenoida] +.
Deoarece acești pigmenți sunt instabili și prezintă volatilitate redusă, de aceea pentru
volatilizarea lor și realizarea de ioni moleculari este necesară încălzirea până la 300ºC. Maximele
și intensitatea lor sunt determinate de modul de fragmentare a moleculei carotenoidice cât și de
stabilitatea ionilor formați. Toate carotenoidele dau două maxime M-106 și M-92 care corespund
formării xilenului și toluenului ce provin din ruperea catenei polienice și ciclizate.

2.2. Metode chimice de determinare a structurii carotenoidelor

Carotenoidele pot fi identificate prin reacții specifice diferitelor grupări funcționale sau prin
reacții de culoare pe care acești pigmenți le dau cu reactivii specifici.
 Reacții de culoare
Reacția Carr-Price. Prin reacția carotenoidelor cu triclorura de stibiu, soluție saturată în
cloroform se obține o colorație albastră care trece imediat în roșu-purpuriu.
Reacția Winterstein. Carotenoidele reacționează cu acidul sulfuric ceea ce determină apariția
unei colorații albastre-verzui sau verde-albastruie.
Reacția cu HCl. Carotenoidele în reacție cu HCl concentrat, monoepoxizii și oxizii furanoidici
dau o colorație verde albastruie.

 Reactii de determinare a grupărilor funcționale ale carotenoidelor


Determinarea hidroxicarotenoidelor se realizează prin acetilarea cu anhidrida acetică în
piridină la rece. Această reacție dă informații privind natura grupării –OH (primară sau
secundară). Prin această reacție se poate separa acetatul carotenoidei de alți pigmenți din amestec
datorită diminuării polarității moleculei, iar spectrul RMN va da informații prinvind poziția
hidroxilului.
Hidroxicarotenoidele cu hidroxil tertial pot fi identificate prin formarea eterului
trimetilsililat și prin deshidratare cu oxiclorura de fosfor. Cele care poseda –OH alilic secundar au
27
o mare reactivitate chimică putând fi oxidate la cetocarotenoide cu Ag2O sau pot elimina
gruparea –OH prin tratare cu HCl cloroformic și rezultă retrodehidrocarotenoide. Aceste
transformări sunt puse în evidență prin citirea lui λmax.
Determinarea cetocarotenoidelor și a carotenoidelor aldehidice. Cetocarotenoidele pot fi
identificate prin tratarea lor cu NaBH4 care le reduc la hidroxicarotenoide care apoi sunt
identificate prin metode spectroscopice. Prin condensarea cu ortofenilendiamina sunt puse în
evidență grupările α-dicetonice formându-se derivați fenazinici care sunt colorați în albastru.
Monocetonele nu dau aceasta reactie.
Carotenoidele aldehidice pot fi indentificate prin reacția cu 2-fenil-1,3-inandion-1-
hidrazonă de unde rezultă complecși stabili, dar această reacție poate fi utilizată și în cazul
cetocarotenoidelor. Carotenoidele aldehidice cât și cetocarotenoidele prin tratare cu clorhidrat de
hidroxilamina în piridină formează oxime. Astfel, are loc creșterea polarității și se produce o
deplasare hipsocromă a λmax.
Determinarea carotenoidelor cu grupări epoxidice. O reacție specifică
epoxicarocarotenoidelor este tratarea acestora cu HCl. Astfel, în cazul 5,8- epoxicarotenoidelor se
obține o colorație albastră. Prin reacția epoxicarotenoidelor cu clorura mercurică se obține un
complex colorat care poate fi indentificat spectrometric. Este caracteristică pentru 5,6 și 5,8
epoxicarotenoide. Dacă se tratează 5,8- epoxicarotenoidele în soluție benzenică de TiCl4 rezultă
un complex albastru închis care prezintă un λmax cu absorbție puternică batocromă. Acești
compuși pot fi scindati prin acetonoliză în retrodehidrocarotenoide.

28
CONCLUZII

Carotenoidele sunt molecule cu proprietăți speciale. Funcții ale acestor molecule au fost
deja stabilite, ele fiind utilizate atât ca și colorant, dar și cu rol în fotosinteză. S-a evidențiat
aportul carotenoidelor în sănătatea omului prin rolul acestora în sinteza vitaminei A.
De asemenea, ele pot oferi și o oarecare protecție împotriva bolilor majore, printr-o
acțiune antioxidantă. Acţiunile terapeutice sunt variate şi complexe:
 acţiunea benefică în hipertrofia benignă de prostată [8]. UDĂ are efect antiinflamator,
induce proliferarea de gama-interferon în leucocite. Constituenţii sterolici inhibă metabolismul şi
creşterea celulelor prostatei.
Acţiunea antiinflamatoare prezintă şi fracţiunea poliholozidică prin inhibarea elastazei
leucocitare umane, eliberată în timpul procesului inflamator. Alţi constituenţi – acizii ursolic şi
oleanolic – inhibă moderat activitatea aromatazei şi a 5-alfa-reductazei, enzime implicate în
hipertrofia de prostată.
 efect hepatoprotector evidenţiat într-un studiu preclinic pe şobolani cu diabet indus cu
streptozotocină [9]
 reducerea simptomelor de durere, inflamaţie şi iritaţie în afecţiuni ale tractului renal
inferior [10]
 acţiune antidiabetică [11]. Nu a fost stabilit încă principiul activ responsabil de această
acţiune şi nici mecanismul de acţiune nu este complet elucidat. Se pare că este scăzută glicemia
prin micşorarea rezistenţei la insulină şi facilitarea pătrunderii glucozei în celule, acţiune
antialgică, antiinflamatoare
 combinaţia de ulei de peşte, vitamina E şi extract de urzică au redus simptomele la
pacienţii afectaţi de osteoartrită şi au diminuat dozele de analgezice necesare [12].
 acţiune înhibitoare a enzimelor alfa- şi beta-glicozidaza, cu posibile aplicaţii în
tratamentul diabetului şi a unor infecţii virale [13].
efect hipocolesterolemiant, de scădere a colesterolului total şi a fracţiunii LDL- colesterol [14].
 acţiune hemostatică, antihemoragică demonstrată în vivo în studiu preclinic [15]
 acţiune neuroprotectoare datorată proprietăţilor antioxidante [16]
Un rol important în îmbunătăţirea performanţelor vizuale şi, posibil, în prevenirea bolilor
de ochi legate de înaintarea în vârstă le revine carotenoidelor, substanţe naturale, coloranţi de
nuanţă galbenă, portocalie sau roşie prezenţi în legumele cu frunze verzi şi în fructele colorate.

29
Luteina şi zeaxantina joacă un rol important în cadrul funcţionării aparatului vizual uman, iar
alimentaţia bogată în aceste substanțe are efecte benefice şi asupra retinei.
Luteina are un puternic efect antioxidant şi poate filtra lumină albastră responsabilă cu
oxidarea cristalinului, iar zeaxantina este cel mai puternic antioxidant localizat la nivelul retinei.
Ambele carotenoide reduc riscul apariţiei unor maladii precum maculodistrofia şi cataractă. De
asemenea, ambele substanţe îmbunătăţesc contrastul produs de aparatul vizual uman, cât şi
acuitatea vizuală şi reduc timpii de recuperare după expunerea la diverşi factori de stres vizual.
În concluzie, consumaţi cât mai multe fructe şi legume, deoarece, pe lângă beneficiile bine
cunoscute ale acestei activităţi, un altul, despre care se ştie mai puţin, îl reprezintă efectul pozitiv
pe care unele dintre substanţele conținute de fructe şi legume le au asupra aparatului vizual.

30