OVIDIU-IOAN CHERNICIUC-DUMITRESCU

AMINTIRI PENTRU MÂINE

AMINTIRI PENTRU MÂINE
OVIDIU-IOAN CHERNICIUC-DUMITRESCU
Copyright © 2013 Ilie Pascal

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin autorului

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al autorului
®
Editura Agata
ISBN 978-606-692-000-1

®
Editura Agata
România, Botoşani, Str. „1 Decembrie”, Nr.25
 www.agata.ro; editura@agata.ro
 OVIDIU-IOAN
CHERNICIUC-DUMITRESCU

AMINTIRI
PENTRU MÂINE

EDITURA
®
Agata
Botoşani - 2013
 Se scuturau salcâmii
(20. V. 2004; 22,25 h)

Îşi scuturau salcâmii miresme din înalturi

Ca florile de nea din ciucuri de brocarturi
Şi-mprăştiau mirosuri în depărtări rotunde
Acoperind pământul cu flori de albe funde

Se scuturau salcâmii de lacrimile lor

Din florile lor albe ţesând covor uşor
Rupând din amintire şiraguri lungi de gânduri
Care zburau spre-naltul străinelor văzduhuri

În dimineţi, salcâmii se scuturau de rouă

Căzând strălucitoare din rochia lor cea nouă
O salbă de culori, grădini de curcubeie
Ce aminteau de raiul cu flori de orhidee

Când scuturau salcâmii florile în vânturi,

Pe bănci îndrăgostiţii îşi tăinuiau săruturi
Privind la norii ce-şi trăgeau singuratici
Pe sobre înălţimi pereţii lor gigantici

Îşi scuturau salcâmii podoaba pe alei

De care s-au atins de mult şi paşii mei
Care purtau tăcuţi prin raze dezbrăcate
Fiori de poezie din vremi îndepărtate

Se scutură şi astăzi din nou măreţi salcâmii

Părând să uşureze povara grea a lumii
Cu-aceeaşi bucurie şi farmec ca-n trecut
Plângându-mi parcă anii ce-au fost şi au trecut

5
Mereu străine glasuri îmi încolţesc în minte
Ce rost îşi mai au ele sărmanele cuvinte
Atunci când eu străinul voi fi pe veci departe
Vor lăcrima salcâmii prelung jelind a moarte.

6
 Lui Eminescu
(4. XI. 2004; 10,07 h)

Tresari din nou din noaptea străinelor privelişti

Să poţi iar contempla fără de oprelişti
Străinele-ţi trăiri, imensele-ţi dorinţe
Fugare amintiri, mortale suferinţe

Tresari din nou din somnul profundelor abisuri

Cu ochii către cer fugind prin necuprinsuri
Căci nimeni nu te-opreşte şi nimeni nu te aşteaptă
Şi nu vei mai fugi de soarta ta nedreaptă

Tresari sub norii nopţii ca frunze fremătânde

Tresari din versul tău sub razele plăpânde
A uimitoarei luni ce tot ni-i mai departe
Tresari din amintiri, învie dar din moarte!

Pierdutele-ţi priviri mai tăinuiesc emoţii

Neaşternute-n versuri din mâna crud-a sorţii
Tu însă din ruine mereu te vei renaşte
Fiindcă toţi murim sperând că ne vom naşte

Nu pot să scriu mai mult fiindcă n-am cuvinte

Să pot să-ţi mulţumesc din inimă din inimă părinte
Vei fi întotdeauna modelul meu vizibil
Dar să îţi calc pe urme îmi este imposibil...

7
 În faţa pozei tale
(27. II. 2004; 21,40h)

În faţa pozei tale nu îmi găsesc cuvinte

Să-ţi spun cât te iubesc prin simţăminte sfinte
Când depărtarea aspră e patima uitării
Eu te visez frumoasă în noaptea disperării

În somnul meu doar lacrimi mai curg din ochii trişti

Ce-au căutat ades lumina din privire
Acum ca niciodată mai greu e să exişti
Ca o speranţă moartă în trista despărţire

Prelung şuieră vântul în pomii grei de-afară

Aidoma durerii din inimă şi minte
Mă chinuie ades regretele în seară
Cuvintele-au rămas însă pe veci cuvinte

Când geamul mi-l astupă de zori troiene grele

În mijlocul câmpiei prin fulgi dansezi mireasă
De-ai şti cât te aşteaptă braţele rebele!
De-ai şti cât te aştept să te întorci acasă!

Dar umbra ta îmi pare că-n viscolul de-afară

Trimite către mine chemări spre altădată
Fantoma ta păleşte, apoi dispare-n seară
Şi n-am să te revăd iubito niciodată

8
Sub cerul negru-al nopţii doar lacrimi îngheţate
Ca fulgi de nea cădea-vor, iar când le şterg cu mâna
Prin ceaţa mea de lacrimi, privirile-ţi curate
Dispar încet în noapte ca pentru totdeauna

S-aud în noapte rar doar clopote de moarte

Ce au pornit să-ţi cânte la vechiul tău mormânt
Iubito, unde îţi sunt privirile curate?
Răspund îngândurat: sunt veşnic sub pământ!

9
 Dansul fulgilor de nea
(22. I. 2004; 12,15h)

Iarna-şi ţese haină albă cu dantele de troiene

Rochie albă de mireasă cu cercei de ţurţuri grei
Şi cu ceţuri se pudrează pe la ochi, pe la sprâncene
Ca să pară inocentă şi frumoasă-n ochii mei

Eu zâmbesc, privind alaiul de nuntaşi împovăraţi

Cu ghirlande de zăpadă şi cu flori de promoroacă
Şi privesc cu ochii ninşi ce frumoşi sunt îmbrăcaţi
Brazii care, veşnic verzi, doar cu alb iarna se-mbracă
Da, îmi place să visez singur fiind în miez de iarnă
Braţele să îmi deschid şi s-alerg îmbrăţişat
Doar de-o rece sărutare ce din cer o să se cearnă
Ca să mă cuprindă-n braţe şi-n veşmântul îngheţat

Dacă aş putea mima dansul fulgilor de nea

Dacă-n suflet aş putea să fiu alb ca iarna rece
Cred c-aş înţelege poate vorba veche ce spunea
Iubeşte, dar nu iuta, peste toate timpul trece!

Cât de sfântă-i şi curată veşnica îmbrăţişare

A naturii dezbrăcate şi a fulgilor rebeli
Când iubirea e prezentă pe pământ, în cer ţi-n zare
Parc-ai vrea o veşnicie în iubire să te speli

10
 Prea departe
De veghe-n ceas de noapte
Pe gânduri şi tăcut
Pe buze-mi plutesc şoapte
Şi gânduri din trecut
Şi în priviri pierdute
Adânc în negrul nopţii
Plutesc neabătute
Reci flamuri ale morţii

Privind spre sumbrii nori

Ce rătăcesc gemând
Şi scutură ninsori
Jelind şi fremătând
Eu te visez pe tine
Străină şi departe
Când pieptu-mi de suspine
Tresaltă şi se zbate

Şi pleoapele îmi cad

Ca într-un somn molatec
Obraji-mi simt cum ard
Ca focul din jăratec
Şi simt încet cum curge
O lacrimă de dor
O lacrimă de sânge
Din colţul ochilor

11
 Rămâi...
Rămâi iubio-n lumea mea
Rămâi te rog aproape
Fii călăuză-n noaptea grea
Sărută-mă pe pleoape

Rămâi iubito-n visul meu

Rămâi la pieptu-mi cald
Şi nu-mi lăsa ochii mereu
În lacrimi să îi scald

Aş vrea să-ţi simt o veşnicie

A inimii bătăi
S-alerg prin toamna castanie
Ascunsă-n ochii tăi

Mi-e dor acum să te ascult

La pieptu-mi cum respiri
Şi chiar de m-ai uitat de mult
Mereu tu mă inspiri

Mi-e dor de tine, unde eşti?

Străină şi departe
Numai în visuri mă priveşti
Adânc ascunsă-n noapte

Şi doar din amintiri tresari

Ca o durere mută
Cu ochii trişti şi bucle mari
Frumoasă şi tăcută

12
O noapte veşnică de-ar fi
Pe tine te-aş visa
Şi-o veşnicie te-aş iubi
De ai fi doar a mea

O noapte veşnică şi calmă

Sub cerul plin de stele
Să te înfrupt din a mea palmă
Cu lacrimile mele

Tânjesc în sufletu-mi să-ţi simt

A buzelor căldură
Dar sesizez şi îmi resimt
Uscată a mea gură

Şi trist îmi sorb din palma grea

Reci lacrimi amărui
Ce curg ades iubita mea
Fiind a nimănui

Comoara mea e un chibrit

Aprins la căpătâi
De voi muri în somn subit
Iubita mea rămâi...

13
 Jertfă de taină
În noaptea neagră, suflet singur
Tu lăcrimezi în taină
Din suferinţa apăsândă
Ţesându-ţi tristă haină

În noaptea neagra şi-ngheţată

Fiind lăsat uitării
Te-ai afundat ca altădată
În tainele tăcerii

Şi ca un înger aruncat
Din braţele iubirii
Colinzi stingher şi dezbrăcat
Străzile amintirii

Şi ca un vers tăcut tu luneci

Pe foaia albă moartă
Când strălucirea ţi-o întuneci
Gândind spre altădată

Vezi ceţuri albe, rău păreri

În stoluri cum s-adună
Şi împletite cu dureri
Îmi fac de spini cunună

Cuprins la sânul întristării

De-o sărutare dulce
Tu cu piroanele uitării
Mă ţintuieşti pe cruce...

14
 Clar-obscur
Stând cufundat în mări de gânduri
Cu mintea-mi împletindu-mi versuri
Urzesc în suflet sumbre rânduri
Gândind spre alte universuri

Şi-nlănţuit în alba foaie

De-a versurilor lung şnur
Mă simt topit parcă de-o ploaie
De rime ascunse-n clar-obscur

Trăind cu inima deschisă

Iluziile poeziei
Mă tot cufund în lumea-nchisă
De perfecţiunea fanteziei

Cum versuri aş mai putea scrie

Dac-aş trăi în ideal
Şi ce n-aş da mereu să fie
Visul frumos un fapt real!

Dacă stau strâmb şi gândesc drept

Cu ce-aş plăti visu-mplinit
N-am decât inima din piept
Şi ea un lucru ruginit

Că m-am născut gol pe pământ

Şi fără nici un ajutor
Şi voi pleca gol în mormânt
Stingher şi singur muritor...

15
 Neînţeles
11.02.2008 22.25h

Veghind adânc în noaptea străinelor dureri

Mă-nchid tăcut în lumea lipsită de plăceri
În palmă contemplând o lacrimă străină
Prefigurând în taină o inimă-n ruină

Veghind în noaptea rece, în sufletu-mi tăcut

Reci valuri de-amintiri par că s-au aşternut
Şi din sinistre ceţuri ascunse în priviri
Răsună trista doină a moartelor iubiri

În lacrima căzută ce arde-n palma mea

Închisă e o lume de vis şi catifea
Născută din iluzii şi scânteieri de stele
Ascunsă cu durere în gândurile mele

Durerea mea din ochii pierduţi adânc în noapte

Îmi redeschide dorul de a pleca departe
De a mă rătăci în lumea mea de versuri
De a mă-nchide-n lumea fără de-nţelesuri

Şi dacă din greşeală mă vei mai ţine minte

Ai să mă regăseşti pierdut printre cuvinte
Ascuns în rime triste aşa cum m-ai găsit
Ne-nţelegând vre-o dată cât de mult te-am iubit.

16
 Gânduri, sentimente, versuri
19.03.2008 20.50h

Dacă gândurile mele ce mă cheamă spre trecut

Iarăşi îmi vor sechestra chipul tainic şi tăcut
În obscuritatea lumii, însetat de evadare
De iubire eternală, de speranţă şi iertare

De privirile s-or stinge în neantul înstelat

Dacă mâna s-a atinge de obrazu-nlăcrimat
Atunci râuri de cerneală s-or vărsa în amintiri
Cantr-o mare-ncare-or curge lăcrimoasele priviri

Dacă inima vibrândă suferinţei glas ar da

Harpa sufletului tristă vechi ecouri ar reda
Învelită-n sentimente ce suspine îmi vor stoarce
Vechi trăiri pe care timpul sigur nu le va întoarce

Ce mi-e viaţa ce mi-i moartea dacă nu un trist declin

Ce mi-i inima bolnavă dacă nu un trist suspin
Ce e sufletu-mi respins de o inimă deşartă
Dacă nu un foc aprins pe-o câmpie îngheţată?

Ce-mi sunt versurile scrise dacă nu îmi sunt citite

Sunt frumoase orhidee neudate şi ofilite
Ce-s cu-atâtea sentimente pentr-un suflet îngrădit?
Sunt seminţe aruncate pe un câmp înţelenit.

17
 Pesimism romantic
Cu mâinile plăpânde, cu ochii lăcrimând
Cu buzele uscate, cu pieptul tremurând
Cu brazde adânci ce taie pe chipul meu dureri
O iarnă port în suflet sub voal de rău-păreri
Un viscol ce astupă a sufletului coarde
O inimă-ngheţată ce ustură şi arde

Privirile-mi înfipte in norii trecători

Îmi readuc aminte că suntem muritori
Că în dureri ne naştem şi-n ele adormim
Zbătându-ne-n zadar la alţii s-amintim
De-a noastră existenţă, de suflet, de trăiri
Creând haotic poate nimicuri de-amintiri

Un pesimism romantic conştiinţele ne poartă

Când surghiuniţi în lume suntem bătuţi de soartă
Când mintea nu mai poate de griji să ne ajute
Când stresul ne împinge pe căi neprevăzute
Când trupul de pământ către pământ se-ndreaptă
Cu groază ne gândim la răul ce ne-aşteaptă

În nopţile pustii mi-e dor de liniştire

Mi-e dor de alinare, creaţie, iubire,
Mi-e dor de siguranţă, de liniştea-mplinirii
De visele măreţe, de boldul nemuririi
Mi-e dor să fiu iubit c-o inimă curată
Păcat că toate acestea s-au petrecut o dată

18
Când întristarea crudă mi s-a înfipt în piept
Gândesc la moartea care o vreau şi o aştept
Cu o durere care mă sfâşie-n tăcere
Fără resentimente şi fără mângâiere
Nu vreau să ştie lumea durerea care-o port
Sau umilinţa care sunt pus să o suport

Nu vreau să ştie nimeni de sufletul meu plânge

Cu lacrimi de foc, cu lacrimi de sânge
Cu lacrimi care-n taină se scurg prin amintiri
Către pierduta vale a sincerei iubiri
Luând forme de versuri, de triste simfonii
Ce-mi mângâie durerea tăcutei agonii

La creştet numai teiul şoptească-mi blând în vânt

Poeme de iubiri la tristul meu mormânt
Şi versuri de durere să-mi scrie trandafirii
Pe crucea grea de piatră ca gândul nemuririi
Şi lacrimi de lumini să ardă-n ceasul serii
Şi clopote să bată în noaptea învierii

Nu vreau să mai trăiesc printre speranţe moarte

Nu vreau să mai trăiesc printre visări deşarte
Dar totuşi cruda soartă e un tiran perfid
Ce-mi scoate-n calea vieţii doar răni ce se deschid
Şi îmi distruge chiar şi ultimul meu dor
Acel de-a fi iubit, de aceea vreau să mor...

19
 NE DOARE…
Adesea ne doare privirea din noi
De chin şi nevoi
Mai trişti suntem şi plini de noroi
Acum necazurile-s ploi

Adesea ne doare aroganţa din voi

Dar totuşi braţu-mi îndoi
Cerşind iubire străină din ochi goi
Pentru amândoi

Adesea ne doare inima de sloi

Şi zumzetul de roi
În care nu ne mai auzim ca apoi
Să spunem morţii:vai de noi!

20
 VREM PĂMÂNT !
Din veacuri ne-am trezit spunând:
Vrem pământ !
În care să ne îngropăm
Sudoarea frunţii noastre

De când ne ştim noi am murit

Pentru pământ
În care am fost îngropaţi
Şi-n care creştem,

De când am fost născuţi

Din pământ
Trăim prin el, din el,
Ne e părinte

Şi când vom fi luaţi la cer

De pe pământ
Noi vom ieşi atunci din el
Renăscându-ne.

21
BALADA SINGURĂTĂŢII
Atinge-mă te rog pe obraz
Să simţi răceala din mine
O clipă să-mi şterg din necaz
Atunci când sunt cu tine

Priveşte-mi ochiul îngheţat

De gerul aspru al vieţii
Sub care am îngenuncheat
Să mă prefacă-n sloi nămeţii

Priveşte-mi fruntea senină

Ce dreaptă va sta deasupra a toate
Veşnic de visuri e plină
De dor de eternitate

Priveşte-mi mâna ce scrie

Versuri amare în seară
Care-ncearcă să-nvie
O veche tristeţe amară

Un vechi vis de fericire

Pierdut prin anii trecători
S-a prefăcut în amăgire
S-a împrăştiat prin nori

Un vers tandru de iubire

Focul dragostei de-atunci
Îngheţat în amintire
Spart de valuri între stânci

22
Singur m-am obişnuit
Să-mi scriu viaţa mea amară
Să o păstrez tăinuit
În a inimii cămară

Nu mai simt de mult iubirea

Sunt un vechi rece gheţar
Nu doresc iar încălzirea
Dragostei – pahar amar.

23
 SINGUR
M-am săturat să fiu tot singur
M-am săturat de-a mea durere
Pe mine să pot fi mai sigur
N-aş vrea să sufăr în tăcere

Simt adesea paşii mei

Singuri ce se-aud pe scară
Simt în zgomotul din ei
Existenţa mea amară

Umbra mea mă vede singur

Glasul meu singur aud
Singure lacrimi eu picur
În tristeţea ce-o ascund

Singur sunt în miez de noapte

Singur în lumina lunii
Singur îmi şoptesc a moarte
Singur sunt în ochii lumii

Singur scriu versuri amare

Singur sunt în visul meu
Singuratic şi-n uitare
Singur sunt cu Dumnezeu

Singur stau în patul rece

Singur îmi beau ceaiul la masă
Singur ştiu cănd doru-mi trece
Singur sunt şi trist în casă.

24
PLOAIA DIN IARNĂ
Trişti şi singuri norii curg
Într-o noapte de cleştar
Lăcrimând al meu amar
La fereastră stau şi plâng

O durere ce m-apasă
Îmi înlăcrimează ochii
Precum udă sticla stropii
Ploii ce parcă-i mai deasă

Gânditor şi singuratic
Văd prin stropii grei de ploaie
Care curg pe geam şiroaie
Chipul meu cel enigmatic

Reflectat de sticlă trece

Întunericul de-afară
În inima mea amară
Şi pe chipul meu cel rece

Stropii grei lovesc cu sete

Parcă vrând să tragă-n mine
Cu dureri şi cu suspine
Cu otrăvuri să mă-mbete

Tristă-mi este-nchipuirea
Că un pas de domnişoară
De prin ploaia de afară
O să-mi atragă privirea.

25
 VANITAS
Singur, stând la geamul rece, meditând adeseori
Mă gândesc cum timpul trece, astăzi seară, mâine zori
Mă gândesc ce mult ne doare inima străină-n noi
Singuratici ne aflăm plini de aur şi noroi

Suntem grabnic muritori pe a timpului cărare

Şi uităm adeseori că şi sufletul ne doare
Suntem reci şi ignoranţi chiar şi frate pentru frate
Noi ucidem, dar uităm că suntem datori c-o moarte

Nu sperăm la pacea lumii,ci dorim să fie a noastră

Chiar de Domnul ne-a lăsat singuri pe Planeta Albastră
Noi suntem fiii urgiei,ucenici ai disperării
Mulţi,dar singuri pentru noi din cauza depărtării

Lasă-ţi inima să spargă geamul rece dintre noi

Lasă-ţi mâna să atingă iar obrazul tău,apoi
Vei vedea că nu te doare să iubeşti ce-i sufletesc
Vei simţi cam ce înseamnă tot ce e duhovnicesc

Vino Doamne iar la noi ca mereu să ne creezi

Curăţiţi de nepăsare peste noi să luminezi
Cu lumină şi dreptate căci suntem atât de goi
Şi supuşi până la moarte egoismului din noi

Pleacă-ţi capul în pământ şi nu privi către cer

Mă citeşte din priviri, să pot spune că mai sper
În suflet să am lumină iar peste noi să ne împace
O speranţă, o iubire şi-n suflet eterna pace.

26
 Vanitutis
La geamul rece al sufletului meu
Meditez adeseori în noapte
Când timpul trece peste noi, mereu
Mă gândesc ce mult ne doare
Iarna din noi
Cei ce suntem aur şi noroi

Efemeri, din fiinţa noastră muritori

Uităm că doare
Sufletul, eternitatea care ne face
Nemuritori, şi totuşi există
Răceala şi ignoranţa
Şi moartea care peste noi persistă

Noi nu sperăm la pacea lumii

Ci vrem s-o cucerim
Prin intrigă şi ură, ca nebunii
Care visează că într-o zi vor avea
Puterea deplină
Dar din nefericire, vor muri

Deschide ochii şi priveşte în jur

Străine singur
Şi-n viaţă să fii invers cum e lumea
Meditând la ea măcar un ceas
Văzându-i deşertăciunea
Iar în concluzie poţi spune doar
Vanitas!

27
DECLARAŢIE DE DRAGOSTE
Fiorul inimii mele te cheamă,
Te-ndeamnă
Când ochii tăi pe cărări adormite
Păşesc,
De razele lunii luminată feeric
Se-nclină
Natura ce freamătă bucuroasă
Sub pasul tău…

Un pas, încă unul se aud

În liniştea serii
O seară de vară şi glasul tăcerii
Se-nclină
La auzul glasului tău îngeresc
Se topesc
Inimile celor ce iubesc
Din veşnicie…

Atins uşor de trena rochiei tale

Tresare
Ochiul meu visător la iubire
Şi vede
Trupul tău cu aripi de vis
Mijlocul ce-ţi este încins
De o lumină ce-mi pare
Un vis

28
În jur totul tresare
Din visare
Atins de braţul tău fecioresc
Obraji-mi tânjesc
După suava ta alintare
Ce pare
Desprinsă din raiul ceresc
Te iubesc!

Când ochii tăi se opresc în ai mei

Eu zâmbesc
Şi buzele mele ce par mai uşoare
Şoptesc
Chemări de iubire,chemări la visare
La care
Chipul tău îngeresc tresare spunându-mi:
Te iubesc!

M-aş pierde în ochii tăi de dor

Şi de iubire
Şi lumea mea aş da pentr-o privire
De-a ta
Şi pentru că m-ai săruta
Aş cădea
În braţele tale uşoare
S-adorm la pieptul tău…

29
S-adorm pe braţul tău ca un copil
Nevinovat
Să mă trezesc privit de chipul tău
Cel luminat
De razele lunii uşoare şi-aş vrea
Să te ating pe obraz cu o stea
Să te sărut uşor,îngeresc
Şi să-ţi şoptesc cât te iubesc

Şi din puterea iubirii fierbinţi

Ai să simţi
Cum totul se rupe din cerul de-afară
Şi zboară
Făcându-te întreg să mă simţi
Şi uşoară
Te vei topi în fiinţa mea
Iară şi iară…

30
 GHEAŢĂ
Ascultă-mi te rog visul meu
Din iarnă
În care mă cred că sunt zeu
De gheaţă şi de frig

Priveşte-mă adânc în ochi-mi

De nea
Să poţi vedea sufletu-mi
De zăpezi troienit

Atinge-mă te rog cu mâna rece

Dar vie
Şi-nţelege că timpul meu trece
Un an într-o mie

Eu num ă tem de raza verii

De iubire – sunt etern
Ci doar de vorbele tăcerii
Nu vreau să simt
Cuvântul-infern: panta rei.

31
 ODĂ SINGURĂTĂŢII
Mă doare gândul c-aş putea
Să te pierd
Singurătate atât de amară
Si aş vrea să cred
Că tu vei trăi în mine
Plângând

Mă doare amarul din tine

Şi-l doresc
Mai mult decât pe-o iubire
În care aş putea să cresc
O despărţire atât de amară
Şi bună

Mă doare că de tine mă feresc

Mă plâng
Şi ştiu că te rănesc în amar
N-aş putea să te sting
Singurătate dulce-amară
A mea iubire

Frumoasă fără chip,singurătate

Atât de iubitoare
Atât de sinceră cu mine
Şi iertătoare
Când greşesc îndrăgostindu-mă
Tu mă primeşti la sânul tău
Când sunt părăsit.

32
 TELEPATIC
Opreşte-te doar o clipă să-ţi spun
Doar un gând
Opreşte-te doar o clipă să-ţi şoptesc
Doar un strigăt
Apoi să-ţi gândesc oare cum
Te voi filosofa…

Îndreaptă-te spre mine să-ndrept

Gândurile spre tine
Îndreaptă-te spre mine să m-arunc
În sufletul tău
Hai vino,de mult te aştept
Să te pot medita

Îmbrăţişează-mă şi strânge-mă
Cu umbra ta
Îmbrăţişează-mă să pot vedea
Ce simţi tu
Uneşte-mă-n sufletul tău
Să putem exista

Priveşte-mă-n ochi,crează-mă
Cu mâna ta
Priveşte-mă-n ochi,sărută-mă
C-o privire
Priveşte-mă-n ochi,aşteaptă-mă
O veşnicie…

33
Căci tu şi eu una suntem
O suflare
Căci tu şi eu ne iubim
Pretutindeni
Noi suntem iubirea eternă
Filosofaţi-ne!

34
 LINIŞTEA SIMBOL
Bat aerul crengile în vântul furtunii
Afară în noapte-i un tot necuprins
În inima-mi goală totul e stins
Doar ochiul cel treaz e încă aprins
De viaţa aprinsă de razele lunii

În mine,tăcere…doar visuri pribegi

Doar gânduri rebele spre cer aruncate
Spre marile-ntinderi prea întunecate
Spre ochii cei dragi ce-s foarte departe
În noaptea eternă cuvinte alergi

În camera mică,o mică lumină

M-ajută s-aşez pe versul fierbinte
Aliaje de litere ce-mi murmură-n minte:
Cuvintele rămân pe veci cuvinte…
Numai trăirea nu-i scrisă de mână

Doar versul rămâne în mine simbol

Deasupra a toate doar versul rămâne
Iubiri şi speranţe trăite în mine
Dorinţe şi lacrimi,gândiri şi suspine
Perceperea vieţi-mi rămâne simbol.

35
 N-AŞ FI DORIT…
N-aş fi dorit vre-odată s-ajungi să mă cunoşti
Şi poate niciodată s-ajungi la pieptul meu
Eu sunt un singuratic uitat de Dumnezeu
Eu sunt un demascat umblând prin mii de măşti

N-aş fi dorit vre-odată să mă iubeşti pe mine

Eu sunt un visător nedemn de visul tău
Şi n-aş dori la nimeni să fac să-i pară rău
Fiindcă nu îmi aparţin şi asta o ştii bine

Loveşte-mă iubito peste obrazul drept

Loveşte-mă şi pleacă,te rog uită de mine
Eu,ce-s învăluit în noapte şi-n suspine
Nu mi-am dorit în viaţă pe nimeni să aştept

N-aş vrea c-o sărutare să mă răneşti în suflet

Eu sunt cel ce-ţi provoacă necazuri şi durere
Dar lasă-mă să mor dorit sunt de tăcere
De noaptea grea a morţii şi de-a lupilor urlet

Urăşte-mă iubito şi lasă-mă să plec

Te rog nut e lupta degeaba pentru mine
Această luptă a mea nu-i luptă pentru tine
La urmă ai să vezi că sunt un suflet sec

Ades mă bântuie coşmarurile-n noapte

Adesea aş dori să fi murit de mult
În suflet sunt copil deşi îmi spun adult
Acum parcă mi-e dor mai mult de sfânta moarte

36
Te rog nu lăcrima,mi-e dor de ochii tăi
Te rog num ă urî când vei pleca în zori
Te rog răneşte-mă şi lasă-mă-ntre flori
Din viaţă ca să ard ultimile-mi văpăi

Şi lasă-mă să mor,să mor la pieptul tău

Uitat de toţi din jur,uitat şi de dureri
Ca să încremenesc cu ochi-n depărtări
Pe drumu-mi presărat doar cu păreri de rău

Îngroapă-mă iubito eu te iubesc pe veci

Astupă-mă iubito din ochii tăi să pier
Să mă supun iubito dorinţelor de fier
Arunc-o floare caldă pe-a mele pietre reci…

Iubita mea cea dulce aş vrea să înţelegi

Că doar prin cruda moarte mă pot elibera
Urmând această cale din lume pot pleca
Să nu mai fiu supus după a lumii legi

Din lume plec cu-amar,în cer să fiu cu tine

Hai plânge-mă iubito,din lume plec amar
Sfârşitu-sa iubito de mult al meu pahar
Trăieşte-ţi viaţa ta,te rog uită de mine…

37
 CHIAR ŞI TIMPUL
Clipe trec şi clipe zboară
Când în asfinţit de soare
Din seninul cer coboară
Gânduri albe, călătoare

Nori înfumuraţi de ploaie

Cern în noi sămânţa vieţii
Când ploile tinereţii
Curg prin suflete şiroaie

Eu aştept în seara rece

Trist şi singur pînă-n zori
Peste mine poate-or trece
Anii noştri trecători

Versuri curg pe foaia albă

Descriind forme tăcute
Vechi simţiri şi gânduri multe
Strânse-n versuri ca în salbă

Să le-asculte cine oare,

Să le simtă-n seara rece
Când simţim că timpul trece
Înghiţit parcă de soare

Noi? Un timp ireversibil

Fii ai timpului etern
Ce trăim într-un infern
A tot ce este posibil

38
Cerul meu e cer de noapte
Cer al trecerii eterne
Cer al timpului când cerne
Peste mine gând a moarte

Peste mine,peste toate,

Trece semnul înserării
Şi enigma întrebării
Dacă viaţa mi-i tot moarte

Ce sunt eu şi cine sunt

Doar un praf în univers
Când în mine totu-i şters
Mă simt praf şi nu un sfânt

Peste mine,cerul nopţii

Cerne încet un timp etern
Şi mi-e frică să nu dorm
Chiar sub flamurile morţii

Mă grăbeşte înserarea
Mă grăbeşte timpul vieţii
Chiar şi anii tinereţii
Către timpul ca şi marea

Şi când timpul trecător

Îl simţim în noi mai rece
Îl simţim numai când trece
Nu-i poţi fi triumfător…

39
 INTER ME
E seară,e seară mereu
În gândul meu
Mi-e frică de toţi şi de mine
De tot ce nu-i bine
Mi-e frică de-albastrul din cer
De mister

E seară,e seară amară

În mine şi-afară
E noapte eternă şi vis
Un gând necuprins
E lună în noaptea senină
Şi totuşi străină…

În mine doar versul răsună

În mine suspină
Iar stropii din stele de foc
Sunt fără noroc
În sufletul meu numai şoapte
În noaptea aproape-departe

În mine e iarnă şi ger

Pe cer de mister
În mine doar cerul din noapte
Răsună a moarte
În mine sunt singur de tot
Şi par că sunt mort…

40
 ÎNGER CĂZUT
Sunt trist şi singur pe pământ
N-aş vrea să mai cant
Sunt trist şi stingher
Şi în cer
Sunt trist de când m-am născut
Sunt înger căzut…

Sunt eu,sunt pământ şi genune

Sunt praf şi tăciune
Sunt eu, un înger banal
Căzut eternal
Sunt eu,sunt nimic şi sunt zeu
Trăiesc luptându-mă din greu

E frig şi e noapte în mine

Sunt spini şi suspine
De gânduri ce dor şi mă frământă
Mă doare aripa frântă
Mă doare şi inima-n piept
Şi moartea aştept

Lovit de fulger în zbor

Aripile mă dor
Încet aş vrea să mor
Cât mai uşor
Să dorm în pietre reci
Să dorm pe veci…

41
 AŞTEPT
Aştept pe cineva care nu va veni
Aştept în drum poate o viaţă
Aştept de-o viaţă dac-ai şti
Într-un pustiu de ceaţă

Aştept şi nu ştiu ce va fi
Cine va fi e un mister
Nu am puterea de-a privi
Prin timpul efemer

Eu doar aştept când stele cad

Când noaptea este rece
Când ochii mei de doruri ard
Când zorii stau să pice

Eu doar aştept un tren pierdut

Într-o gară a disperării
Privind fantome din trecut
Bântuind peronul gării

Eu sunt un trecător pribeag

Ce azi aştept şi mâine plec
Şi îmi pare totul vag
Când anii vieţii trec

De-acasă nu mi-am luat valiză

Sunt numai eu cu Dumnezeu
Pe drumul vieţii fără viză
De a ajunge corifeu

42
De mine nu-şi vor aminti
Poate nici chiar nepoţii
La mine nu vor mai privi,
Mă vor uita cu toţii

Aştept să fiu uitat de toţi

De oameni vechi şi chiar de lume
De cei ce-s vii sau poate morţi
Suflare-s fără nume

Vor trece vremile şi anii

Peste al meu mormânt
În van sunt munca şi toţi banii
Când pleci de pe pământ

Curând îmi va veni şi clipa

În care voi păşi în tren
Mă-mpinge un înger cu aripa
Spre rai sau spre infern

Şi parcă văd cum stele cad

Când trenul va veni
Din ceţuri ca de jad
Încet se va opri

Şi voi păşi pe scara rece

Spre timpul meu etern
Şi voi privi timpul cum trece
În cei de lângă tren

43
Adio n-am să –mi pot lua
De la cei ce sunt în viaţă
Grăbitul tren va fluiera
Şi se va pierde-n ceaţă

Curând poate voi fi lăsat

Zâmbetu-mi de pe faţă
Pe-o foaie imortalizat
Ce se va pierde-n ceaţă

Din mine asta va rămâne

O mică poză-ntr-un album
Pierdută de un nu ştiu cine
În praful de pe drum

Un chip care zâmbeşte doar

Dar nimeni nu îmi va cunoaşte
Amărăciunea din pahar
Şi moartea ce mă paşte

Ei mă vor crede fericit

Dar nimeni nu va mai cunoaşte
Câte în viaţă am pătimit
Căci num ă voi renaşte

Timpul trece şi-mi scurtează

Firul ce-i legat de par
Pe care nu-l intimidează
O lacrimă-n zadar

44
Eu sunt aici,încă trăiesc
Sperând la nemurire
Mereu, mereu mă pregătesc
Crezând în mântuire

Aştept încă ce va veni

Dintr-un pustiu de ceaţă
Aştept de-o viaţă dac-ai şti
Aştept un drum de-o viaţă…

45
 MEDITAŢIE ASUPRA VIEŢII
Când cu aripi ostenite seara zboară către noapte
Când cu mâinile-obosite şi cu trupul stors de vlagă
Mă gândesc că toată ziua viaţa asta mă aleargă
Mă gândesc şi meditez clipa de o viaţă-ntreagă
Şi-mi iubesc clipele toate căci viaţa îmi e dragă
Las ca rândurile scrise să se-aşeze într-o carte

Las şi gândurile mele să-şi urmeze calea lor

Căci trăirile din viaţă vor rămâne amintire
Când mă voi uita în urmă cu uimire în privire
Voi găsi doar pagini scrise la a căror recitire
Voi trăi tot ce-am trăit într-o viaţă de-amăgire:
Că prin muncă şi prin vers voi trăi nemuritor

„Vanitas,vanitutis” spunea cândva Eclesiastul…

Vorbe mari şi înţelepte, vorbe de sus revelate
Mai presus de gândul lumii şi lipsite de păcate
Totul e deşertăciune…ne învaţă Sfânta Carte
Noi suntem deşerţi în lumea care se deşartă-n moarte
Noi suntem nişte lumini ce-s născute din Înaltul

Vântul bate,lin foşneşte frunza pomilor din toamnă

Şi pe mine mă găseşte tot aici cu ochi-n zări
Gândurile depărtate de prin alte primăveri
Eu încerc să mi-le adun,să-mi pun alte întrebări
Despre tot necunoscutul şi-a destinului cărări
Ca în mine boldul morţii să îl fac încet s-adoarmă

46
Viaţa ni se pare lungă,timp avem să facem toate
Şi poate lăsăm pe mâine ce putem face acum
Doar că mâine vom ieşi de pe poartă pe-un alt drum
Şi vom spune că viaţa i-o romanţă cu parfum
Da, ne vom gândi la viaţă când vom fi pe veci în moarte

Viaţa asta-i încurcată, totul e doar o părere

Că e bine dacă faci,însă nu e de folos
Clipele sunt o clepsidră întoarsă cu susu-n jos
Totul e ameţitor dar nu fi orgolios
În viaţă, ce-ai gândit tot îţi va ieşi pe dos
De ti-e bine-ţi va fi rău iar urcuşul e cădere

Cât am vrea să o gândim,viaţa-I o necunoscută

Este un „pi” matematic socotit la infinit
Fără ca să îţi dai seama ai s-aluneci în sfârşit
Şi atunci îţi va pieri tot ce-ai scris şi ai gândit
Moartea însă-ţi va fi viaţa cu programul prelungit
Viaţa e copilăria ce ni s-a părut prea scurtă

Toţi oftăm şi toţi vorbim despre-a noastre începuturi

Despre un început de drum ce îl simţeam în picioare
Copii toţi am fost voioşi şi porniţi la drumul mare
Care ne va obosi când nu va mai fi cărare
Viaţa ne va-mbătrâni şi vom cădea din picioare
Osteniţi de drumul care ne-a transformat în maturi

47
Am zâmbit şi am trăit clipele de neuitat
Într-un început de viaţă pe un drum ce părea roz
Pe un drum ce putea duce spre un “vrăjitor din Oz”
Nu ştiam că ne aşteaptă un drum ce-i plin de rogoz
În care ne vom zgâria şi va curge sânge roz
Amintind de începuturi ca de-un vis de neuitat

Tot ni se părea că-i bun iar pelinul era dulce

Când sub ocrotirea lor noi creşteam ca grâul verde
Nu vom ţine la părinţi decât după ce-i vom pierde
Chiar şi-atunci când or cădea şi-or muri nu îi vom crede
Ne-om băga sub mâna lor să ne mângâie, vom crede
Dar atunci e prea târziu, după ei pornind vom plânge

Seara curge-n amintirea care face să-mi doresc

Să pornesc din nou prin viaţă începând din grădiniţă
Să păşesc iar cu sfială spre cultură şi credinţă
Căci depinde viitorul de această cunoştinţă
Să mă simt din nou erou conştient c-a mea fiinţă
O să făurească mâine ce-i azi supraomenesc

Vreau să am din nou puterea de-a zâmbi ca un copil

Vreau să am din nou dorinţa de-a ajunge cât mai sus
Idealuri şi speranţe, toate câte mi-am propus
Să nu simt cum timpul rece ani din viaţa mea a scurs
Şi să spun întregii lumi ce din suflet am de spus
Şi nimic din lumea asta să nu fie dificil

48
Vreau să simt din nou natura în care eu m-am născut
Vreau să simt cum frunza cântă a vântului unduire
Şi să simt că am lumină, chiar şi soare în privire
Să nu ştiu ce-i aia noapte şi dorul de nemurire
Să nu ştiu cum este gustul din paharul cu-amăgire
Să nu ştiu ce-i amintirea şi lacrima din trecut

Cât vom fi copii în suflet vom păşi uşor prin viaţă

Cât vom fi copii în inimi nu vom şti ce e durerea
Ce e plânsul, ce e ura, ce-i dorinţa şi puterea
Îi vom mulţumi că suntem lui Hristos – ce-i mângâierea
Nu vom săvârşi în noi păcatul şi decăderea
Vom purta veşmântul alb, vom pluti pe nori de ceaţă

Dragă ne e amintirea căminului părintesc

Acel univers în care era pace şi iubire
Parcă tot era al nostru şi tot era fericire
Ce frumos şi ce viaţă ne-a rămas în amintire
Ce viaţă îngerească, ce lumină în privire!
Şi uimire, depărtare de tot ce e omenesc

Timpul trece, timpul zboară, noi suntem în lume mici

Timpul însă ne-nfăşoară într-un trup ce-i perisabil
Ne dorim de mici să creştem, să arătăm impecabil
Realitatea nu e vis, ce speri nu e realizabil
Iar când vei muri vei şti – visul este imposibil
Noi suntem pe lumea asta muşuroaie de furnici

49
Din mulţimea lor crescândă nu-ţi dai seama de lipseşte
O furnică neînsemnată care poate a murit
Lâng-o floare ce a rupt-o şi apoi s-a ofilit
Oamenii care din veacuri au crescut şi-au înflorit
Sunt o floare sau furnică ce în veacuri au sfârşit
Noi suntem actorii vii într-un teatru de poveste

Vom dori să ne întoarcem, iar boboci să devenim

Să simţim că ne-nălţăm din pământul ce e mamă
Zi lumină să creştem fără să băgăm de seamă
Uscăciunea ce-i în jur, timpul ce-i cuprins de teamă
Florile când le deschidem ne ajunge blânda toamnă
Care e cea mai frumoasă şi-n care ne ofilim

Suntem nişte evadaţi scăpaţi dintr-un labirint

Care tot fugim în viaţă conştienţi fiind de moarte
Fiindcă tot în urma noastră se va prăbuşi în noapte
Vom sări din labirint într-un gol fără de şoapte
Nu ştim ce e înainte, ştim numai ce e în spate
Suntem în deşert de aer însetaţi după pământ

Ce e viaţa, ce e moartea când suntem conştienţi de ele?

Noi suntem gladiatorii ce luptăm într-o arenă
Omorându-ne-ntre noi să luăm o diademă
Care însă ne e moartea şi dizgraţia eternă
Ştim! am omorât pe alţii să trăim o viaţă demnă
Am ucis, suntem ucişi după cum ni-i scris în stele

50
Da, mi s-a urât de lume, lumea asta ce-o iubesc
Da, mi s-a urât de lume fiindcă-i crudă şi meschină
Însă lumea suntem noi, suferim fără vre-o vină
Suntem aur şi noroi, întuneric şi lumină
Puţini ştim de Dumnezeu însă vrem mila Divină
În noi suntem antiteză aş spune de nu greşesc

Eu adesea las ca lumea să îşi vadă de-ale ei

Fug din curtea ei afară pe meleaguri nefireşti
Să-mi scriu versurile iară presărate cu poveşti
Despre altă lume care-i doar în basme îngereşti
Despre lumea mea ascunsă în versuri cronicăreşti
O codificată lume ce-i ascunsă în idei

Şi astfel se scurge timpul ce-i cu mine prea hain

Şi aşa se scurge viaţa ce-i cu toţi poate prea scurtă
Să filosofăm la ea am dori vreme mai multă
De-aş mai spune despre viaţă ştiu că nimeni nu m-ascultă
Să-i lăsăm pe cei bătrâni ce au dus o viaţă cultă
Să ne spună, să ne-ndrume în viaţa ce-i suspin

Las ca rândurile scrise să se-aştearnă pe hârtie

Într-o seară rece-n care gându-mi zboară peste zări
Şi speranţa să-ntrevadă viaţa doar cu primăveri
Când în urma mea s-adună şiraguri de rău păreri
Când în faţă am o viaţă de necazuri şi plăceri
Despre toate-aş vrea să spun: viaţa e o poezie

51
Nişte versuri ce-s compuse de poeţi necunoscuţi
Nişte versuri despre care s-a vorbit mereu în lume
Lumea le-a răstălmăcit fiindcă-s versuri fără nume
Totul e un infinit, prin care cuteza spune
Că trudeşte nesfârşit timpul cu aripi străbune
Timpul nostru mititel bate-n mulţi necunoscuţi

Cerul vieţii-i cer de vis de cunoaştem ce-i iubirea

Ce ne-nalţă peste toate în a îngerilor cer
O iubire de o viaţă e un mit şi un mister
Doar iubirea ne înalţă peste timpul efemer
Iar sărutul e o jertfă pentru cei care mai sper
Că vor dispărea din lume moartea şi cu amăgirea

Căci viaţa cu iubire e un cer c-o simplă stea

Dacă ar muri şi ea am fi haos fără noimă
Am fi stăpâniţi din veacuri doar de ură şi de spaimă
Peste noi ar trece răul îmbrăcat în neagră haină
Iar noi n-am mai exista stăpâniţi fiind de faimă
Am uita de Dumnezeu şi totul s-ar încheia

Noi suntem în astă lume doar steluţe cu noroc

Noi suntem în astă viaţă cerul şi pământul nostru
De n-ar exista iubire n-am mai spune „Tatăl nostru”
Şi n-am mai putea să spunem „ce-i al meu e şi al vostru”
Doar iubirea ne mai ţine sus pe cerul cel albastru
Căci încolo viaţa este doar o cursă, doar un joc

52
Las ca rândurile scrise să se aştearnă-n praful serii
Las şi timpul să-şi urmeze cursul vieţii infernal
Mă retrag doar în iubirea cea din cerul incarnal
Căci viaţa nu-i decât un miraj fenomenal
Ne vom naşte şi-om muri duşi de-al timpurilor val
Viaţa ne e un curent amintind de briza mării

De n-am spus în aste versuri totul despre viaţa noastră

Am s-o las pe altă dată când o să fiu mai bătrân
Am să las viaţa să-şi spună iar cuvântul ei stăpân
Am să scriu la bătrâneţe ce acum nu pot să spun
Am să scriu tot despre viaţa cere este doar un scrum
Scrumul omenirii noastre stăpânind planeta albastră

53
 ADAME!
Cine sunt Doamne? Se-ntreabă Adam
Pe nimeni nu am!
Ce sunt eu Doamne? O făptură
Făcută din zgură?
Cine eşti tu? Mă-ntreabă un înger
Cu ochii de fulger
Pierdută mi-e mintea prin aer
Pe-a timpului caier
Ce caut Doamne aici?
Mă simt ca un chici
Cu zările mici
Ce caut în trupul acesta mizer
În timp efemer?
De unde vin şi unde m-oi duce?
În trup sunt o cruce
Nu mă cunosc, nu am cunoştinţă
De a mea fiinţă
Adame, Adame unde eşti?
Pe unde trăieşti?
Aici sunt Doamne, în pământ
Căci sunt mormânt
Făcut din pământ
Ce-aştepţi tu Adame de la Cel Sfânt?
Răspund: un mormânt
Ţi-e dor de pământ?
Mi-e dor să zbor
Şi nu să mor!

54
TOAMNĂ TÂRZIE
(6.09.2003 22h)

În noaptea rece stele cad

Când dorurile ard
Când cerul e parcă un voal
De opal
Doar luna e trandafirie
În toamna târzie

În noapte luceferii par

Doinind cu amar
Iar stelele ard mai cu spor
În noaptea cu dor
Iar cerul e neagră pustie
În toamna târzie

În noapte gândesc c-o să vină

Un pic de lumină
Din norul ce-aleargă hoinar
Şi parcă-n zadar
Mai luminează luna aurie
În toamna târzie

În noaptea din toamna târzie

Compun poezie
În viaţă crezând în zadar
Şi clipele-mi trec iar şi iar
Văd viaţa ce-mi pare-o stafie
În noaptea din toamna târzie

55
O stea a mai căzut din cer
Feeric mister
Iar cerul ce parcă-i un mit
Doarme subit
Sub luna ce parcă e vie
În toamna târzie

Încet, din cer coboară dorul

Să-mi iau zborul
Spre codrii străini de stele
Din visele mele
Ce parcă-mi ard cu bucurie
În nopţile din toamna târzie

Aş vrea să mai cer

Din cer un mister
Să-mi cadă din nopţile bune
În mâini o minune
Hărăzită numai mie
De noaptea din toamna târzie

56
 CLIPE
(8. 09. 2003 18.39h)

Clipele trec, se nasc şi mor

În timpul trecător
În gânduri şi în mine
În ploile străine

Aştept să picure de zor

Să picure uşor
Clipele străine
Clipe cu suspine

Mă-ndeasă în pământurile lor

A clipelor în zbor
Cuvintele străine
Privirile haine

Când clipele uşor se stâng

Clopotele plâng
Iar în amurg, pe aripi de vânt
Clopote cânt…

57
 DEPARTE
(12. 09. 2003 12h)

Când aripa vântului bate departe

Plutesc prin norii din noapte
Iar picurii sunt nestatornice şoapte
A ploilor care se-aud distonate
Prin timpul etern al clipelor-şoapte
Plutind cu mine prin ceruri pătate
De stele colorate
În mine port voalul din noapte
Ce-I negru de timpuri lăsate
În urmă de valuri înalte
Şi pline de moarte
Ce domneşte în gândurile toate
Şi în simţirile nealterate
Ce credem că sunt îndreptate
Spre aripa vântului ce bate departe
Iubito mă iartă că-ţi sunt nedreptate
Fiindcă în eternitate
Vorbele mele-ţi sunt şoapte suspendate
În goluri de aer lăsate
În vidul din moarte
În care un cer ne desparte
Căci suntem o carte
Cu pagini scrise de şoapte
Şi gânduri ce ne sunt alintate
De melodii pseudoritmate
A cerurilor „nalte
Atunci când de noi sunt pătate
Iubirile noastre deşarte
Iubito, mi-e dor de tine în noapte
În vântul ce bate departe

58
 SENTIMENTE
(12. 09. 2003 12.30h)

Iubito, azi am aflat unde cresc

Crinii celor ce iubesc
Azi am aflat de ce îndrăgesc
Tot ce nu e omenesc

Iubito, azi am să-nvăţ să iubesc

Trandafirii ce-nfloresc
Pe-un petec din spaţiul ceresc
Şi am să mă-nplinesc

Dragostea mea, am să-ncerc să-ţi şoptesc

Doar flori ce, îngeresc
În universuri cresc
În timp duhovnicesc

Iubito să-mi spui de greşesc

Atunci când cuceresc
O floare de sărut şi-mplinesc
Minunea prin care te doresc

Prin tine încerc să privesc

Un colţ de lume de lume nefiresc
Acolo unde înfloresc
Crinii celor ce iubesc

Atunci când nimic nu e omenesc

Am să mă-mplinesc
În timp duhovnicesc
Voi şti minunea prin care te doresc
59
 CÂND TE-AM ÎNTÂLNIT
(12. 09. 2003 12.53h)

Îmi amintesc c-am întâlnit undeva

O rază trimisă de-o stea
Când cerul din ziua de mai înflorea
Gigantice flori ca de nea
Din care vedeam cum curgea
Iubirea din inima mea

Pe-o aripă de vânt ce zbura

Stăteam gândind cu cineva
Atunci mi s-a părut, cândva
Că iubeam pe undeva
Fiindcă speram atunci la ceva
La care sper încă cumva

Simţeam cum privirea-mi urca

Spre cerul imens ce-mi era
Gândirea care din nori spulbera
Cristalul de vers ce ara
Cuvinte şi gânduri atunci când spera
Spre raza de stea ce zbura

Îmi amintesc c-am întâlnit undeva

Iubirea din inima mea
Pe-o aripă de vânt ce zbura
La care sper încă cumva
Simţind cum iubirea urca
Spre tine ce-mi eşti rază de stea

60
DACĂ M-AI IUBI...
(13. 09. 2003 22.30h)

De-ai şti ce visuri am în noapte

Iubito de departe
De-ai şti că eu jelesc în şoapte
Priviri îndurerate
De ai putea să-mi simţi privirile-ncărcate
De groază şi de moarte
Tu poate m-ai iubi

De-ai şti măcar o clipă ce gândesc

Şi cât mp rănesc
De-ai şti ce gânduri mă pândesc
Şi cât te iubesc
De ai simţi că nu pot să urăsc
Cât timp te doresc
Tu poate m-ai iubi

De-ai şti ce inimă am eu

Şi cât mi-e de greu
De-ai putea să urci la Dumnezeu
Şi să mă scapi de rău
De ai putea să visezi mereu
Cum te visez eu
Tu poate m-ai iubi

61
De-ai putea măcar de departe
O, suflete îndurerate
De ai putea să simţi doar în parte
Inima-mi ce bate
De ai putea să-mi dai săruturi şi şoapte
Mai multe, tu poate
Cu adevărat m-ai iubi

De-ai şti ce singure sunt zările goale

Fără cuvintele tale
De-ai şti să mă primeşti în braţele tale
Să mă alini de jale
De-ai şti cât suferă braţele-mi goale
Fără privirile tale
Tu poate m-ai iubi

De-ai şti că am putea să fim mai aproape

Printre pleoape
De am putea găsi izvoare de ape
În inimile şchioape
De ai putea găsi a sufletului clape
Ca frica din noi să crape
Tu poate m-ai iubi

Iubire amară de-ai şti

Ce mult aş iubi
Dacă într-o bună zi
Eu n-aş mai fi
Cu gândul la ce aş păţi
Dacă te-aş regăsi
Tu poate m-ai iubi...
62
 SCRISOARE ÎNCHINATĂ EI
(14. 09. 2003 14.10h)

Iubita mea, de-ai şti ce frumoşi sunt trandafirii

Pe care i-am găsit la poarta nemuririi
Iubita mea, de-ai şti ce frumoşi suntem amândoi
În visele fugare din noi
Şi dacă ai şti că amândoi am putea să iubim
Noi am putea nemuritori să fim

Iubita mea, de-ai şti ce frumoşi sunt crinii iubiri

Pe care i-am cules din poala fericirii
Şi ce frumoasă este veşnicia din cerul cu ploi
Tu poate ai veni înapoi
Şi dacă ai şti că zbor spre tine în noapte
Poate m-ai zări de departe

Iubita mea, de aş putea zidi în oceane, departe

Semeţe castele din ape
Şi dacă am putea făuri din zi şi din noapte
Veşminte de nuntă bogate
Şi dacă amândoi am putea să visăm
În sufletul nostru putem să sperăm

Iubita mea, de ai putea o dată sincer să-mi zâmbeşti

Tu ai putea prin mine să priveşti
Iubito, dacă vre-odată ai putea să nu te-ndoieşti
Poate ai începe din nou să iubeşti
Şi dacă tu crezi c-ai sperat în zadar
Suflă spre mine şi am să dispar...

63
 ATÂT MI-AM DORIT
(22. 09. 2003 9.00h)

Nu am cerut de la tine nimic

Am vrut să-ţi insuflu puţină fineţe
Fiindcă de la tine vreau un pic
Un strop de mai multă tandreţe

Nu ţi-am cerut podoabe îngereşti

Nici să mă lauzi cu vorbe semeţe
Am aşteptat ca tu să mă iubeşti
Cu mult mai multă tandreţe

Nu am cerut ca să-mi dăruieşti

Versuri scăldate în vis de tinereţe
Ci am sperat că ai să mă iubeşti
Cu cea mai mare tandreţe

Eu aş dori de mine să ştii

Că nu mă mândresc cu versuri isteţe
Încerc să te-ajut să obţii
Iubirea cu multă tandreţe

Eu ştiu că tu ai în minte
Gânduri şi vise-ndrăzneţe
Pictează a iubirii veşminte
Mereu cu multă tandreţe

Iubind iubito iubeşte

Nu pune-n roata vieţii beţe
Mă iartă, iar de m-ai certa
Mă ceartă cu multă tandreţe
64
VERS DE TOAMNĂ
(25. 09. 2003 12h)

În geamul toamnei de cristal

Tot bate vântul cel amar
Când ploaia cade iar şi iar
Din cerul nopţii infernal

Mă cheamă iar cu al său val

Un vis de toamnă selenar
În care amintiri de jar
Se pierd prin cerul de opal

Mă bate cerul incarnal

Cu stropi de ploaie care rar
Mă fac să nu mai am habar
Că-n mine cresc „le fleures du mal”

Sub al toamnei galben şal

Aşa-mi trec clipele vieţii
Sfâşiate-n norii ceţii
De un timp monumental

65
AŞTEPT O PRESIMŢIRE
(25. 09. 2003 12.34h)

Aşteaptă-mă iubito s-aştept

Un vis de iubire ce-i rece
Care-n sfârşit o să-şi plece
Creştetul neputincios în piept

Aşteaptă iubito o clipă

Aşteaptă iubito să mor
Înveninat de-al tău dor
Rănit de iubire-n aripă

Aşteaptă iubito să vin

Aşteaptă iubito să plec
Apoi rănit să-mi plec
Capul pe umăru-ţi divin

Iar tu să-mi spui iubito amar

Să-mi spui cu-a tale cuvinte
Ce-n veci o să-mi răsune în minte
„aşteaptă iubite-n zadar”

Aşteaptă iubito s-aştern

Un ultim sărut pe o floare
Ivită pe-a vieţii cărare
Strivită de-al vieţii infern

Urmează o clipă ce parcă aş şti-o

Când stele din ceruri se sting
În braţe-aş dori să te strâng
Când rece-mi vei spune adio...
66
 OCEANUL
(1. 10. 2003 14.15h)

Când gânduri tăcute se sparg

De stânci în oceanul tristeţii
Simt frica din inima gheţii
Şi trist, sub flamura ceţii
Mi-e dor de ploaia din larg

Aştept din nou să se spargă

Un val al tristeţii de mine
Cu sloiuri de gheaţă haine
Ce smulg din pieptu-mi suspine
Amare de-o viaţă întreagă

Doar singur oceanul trăieşte

În gândul meu singur şi rece
Când sufletu-aştept să îşi plece
Creştetul sub timpul ce trece
Şi fără de milă cu ani mă loveşte

Aşa mă sfârşesc cu încetul

Sub ploaia cea deasă de gheaţă
Iubirea-mi pierdută îngheaţă
Mi-e frică de moartea din ceaţă
Căci singur rămas-a poetul...

67
 ÎNGER
(6. 10 2003 11.37h)

Sunt singur şi rece în vânt

Din cer sunt cernut
Sunt rob şi damnat absolut
Sunt înger căzut

Mă doare adesea un gând

Văd cerul plângând
Sunt înger cu chip neplăcut
Sunt înger căzut

Sunt lacrimi în sufletul trist

Cu chip de artist
Picat din ce mi-a plăcut
Sunt înger căzut

Sunt rece şi gândul mă doare

De răzbunare
Sunt rece de când m-am văzut
Un înger căzut

În mine clopote plâng

Speranţe se sting
Din cer în infern am trecut
Ca înger căzut

Sunt singur şi rece etern

De când din Eden
Am fost atras de trecut
Fiind înger căzut
68
 GÂND A DEZNĂDEJDE
(8 10. 2003 0.59h)

Urlă câini-n noaptea neagră şi cuprinsă de mâhnire

Când sub luna-nfrigurată sunt pierdut în negrul sorţii
Că-mi doresc de mult sfârşitul între flamurile morţii
E doar tristul adevăr că-s pierdut de fericire

Lungi tânguitoare glasuri îmi răsar în amintire

De prin văile adânci şi pierdute ale ceţii
Strigăte de ajutor după cruda mână a sorţii
Ce-şi decapitează pruncii cu privire de pustiire

Trist şi singur mă închid în anale de istorii

Care-mi sunt atât de goale şi atâta de străine
Că îmi plâng ades în suflet rugăciunile din mine
Rugăciuni spălate-n lacrimi, izvorâte din memorii

Îmi urmez soarta haină ce m-a aruncat în joc

Să nu pot urma cărarea şi iubitul vis al meu
De a-mi închina viaţa slujindu-l pe Dumnezeu
Sunt pierdut parcă prin spaţiu, fără timp şi fără loc

Sunt străin de toţi în mine, pentru toţi eu sunt străin

Un străin însă cu vise şi tânjind după iubire
Sunt străin chiar şi de mine tot fiind dezamăgire
Iartă-mă de-ţi sunt iubire o durere şi un spin...

69
 AZI
(8. 10. 2003)

Azi am crezut că-şi voi spune misterul

Azi am crezut că tu poate ai vrea
De azi să păşeşti în lacrima mea
De azi să cunoşti lumea rea
Sub care stau unindu-mă cu cerul

Azi am crezut că vei fi

O aripă pierdută pe veci
Un cer şi-un senin şi-ai să treci
Prin geamul de inimi ce-s reci
Şi azi am văzut că nu ştii

Mi-e dor de mine de ieri

Mi-e dor de mine ce-am fost
Un orb licean fără rost
Ce-n veci am fugit către post
Spre postul lipsit de plăceri

Mi-e dor de tine în mine

Mi-e dor în mine de noi
Mi-e dor de noi cu inimi de sloi
Mi-e dor de setea din ploi
Cu care scriam despre tine

Adesea credeam că tu eşti

Adesea ştiam că n-ai fi
Fiinţa ce poate-ar iubi
Dorinţa de a-mi împlini
Măiestre tăceri îngereşti
70
Da, azi am crezut în mister
În dorul de tine de ieri
În dorul de „n” primăveri
În dorul în care nu speri
Că eu îţi voi fi pe veci efemer.

71
 Rănile iubirii
(21. X. 2003; 18, 40 h)

Picură din cerul greu stropii ploii infernale

Aş dori să-mi scriu mereu gândul rău care mă doare
Aş dori să-nchin un vers nopţii grele de uitare
Aş dori ca să retez din gând dorurile tale

Sunt atât de gol în mine şi atâta de străin

Că mă dor privirile de atâta dor şi chin
Sunt atât de neplăcut că m-asemăn cu un spin
Care poartă-n seva sa picătura de venin

Singur vreau să mă lăsaţi să alung din gândul meu

Dragostea şi nemurirea care m-au orbit mereu
Să alerg prin bezna vieţii singur către Dumnezeu
Să alung iubiri perfide din infernu-mi scump şi greu

Nu doresc vorbe ce goale ca un clopot au să sune

Nu mai vrea nici mângâierea celei ce-o să se răzbune
Pentru viaţa ei distantă pe iubirea care-n mine
Va rămâne-n veci ceva fără sens şi fără nume

Sunt sătul de amăgirea care-n mine zi de zi

Se izbeşte de-adevărul care se va limpezi
Si va scoate la lumină lacrima ce va urzi
O poveste tristă care deznădejdi va împânzi

De te-ntrebi dacă eu oare vreodată am iubit

Vei găsi răspunsu-n vers: suflet deznădăjduit
Doar în versurile mele care nu m-au părăsit
Mi-am ascuns timid iubirea şi speranţa ce-au sfârşit
72
Sunt o piatră rece-n care doarme un cristal inert
Nu mai vreau iar sentimente crude care să le iert
Vreau să fiu eternul singur şi un lucru este cert
Nu mă voi ierta vreodată şi pe veci o să mă cert

Singur vreau în ploaia rece să sfârşesc printre şiroaie

Sau în şanţuri reci ca plumbul, mort pe câmpuri de războaie
Asta e ce îmi doresc pentru viaţa ce înmoaie
Lacrimi seci din ochi-mi reci rătăciţi prin recea ploaie

Plâng mormintele din mine, bate clopotul pustiu

Plâng părerile de rău îngropate-ntr-un sicriu
Şi mi-e dor de sfânta moarte, când nimic nu o să fiu
Doar un trup inert ce zace în sicriul plumburiu

Bate clopotul în noapte umbra zidurilor reci

Bete inima a moarte îngheţând iubiri ce-s seci
Care poate niciodată n-ai dori să le înneci
În cuvinte de adio spuse scurt din buze reci

Doare inima şi gândul când îmi scriu aceste rânduri

Doare sufletul, iubirea sfărâmată-n mii de gânduri
Gânduri reci din inimi seci în mortuarele lor cânturi
Te îmbată, te ucid şi te-aruncă-n patru vânturi

Dragostea-i un trandafir ce te-mbată, ce te-mbie

Să-l culegi din iarba vieţii uscată şi stacojie
Absorbit de floarea ei simţi doar spinii ce-ţi sfâşie
Palma sufletului albă ca o coală de hârtie

73
Stropi din sângele uitării se transformă-n despărţire
Doare palma sfâşiată pentru focul din privire
Semnele ce îţi rămân, veşnic îţi sunt amintire
Da, acesta este darul erorii ce-i spun iubire...

74
 Acum
(22. X. 2003; 6.59h)

O noapte-n vis te-am căutat dar lângă mine nu ai fost

Azi noapte eu am rătăcit prin visuri oarbe fără rost
În noapte singur am rămas şi mi-am dat seama cam ce cost
Are distanţa dintre noi când in iubire facem post

Mi-e dor de tine uneori, mi-e dor de ochii tăi în noapte

Mi-e dor de glasu-ţi calm şi lin acum închis departe
Mi-e dor de tine şi de noi, de-a tale scumpe şoapte
Mi-e dor, hai vino înapoi, nu vreau visuri deşarte!

Înclin să cred că depărtarea naşte uitarea între noi

Nu vreau cuvinte ce răsună parcă din inimă de sloi
Nu vreau un telefon distant să ne-amăgească pe-amândoi
Ci vreau să ne iubim acum, iar nu în lumea de apoi

Eu sunt aici, tu eşti acolo, acum o lume ne desparte

Tu eşti aici, eu sunt dincolo, suntem rătăcitori în noapte
Şi ochii care nu se văd sunt pentru dragoste chiar moarte
Fiindcă totu-i trecător, chiar şi iubirile deşarte

Să ne-aşteptăm e ca şi cum ai îngriji o floare moartă

Prea mult ne aşteptăm şi parcă noi din durere facem artă
Ne este dor şi regretăm momentele de altădată
Când ne vorbim parcă avem o inimă prea măcinată

75
Numai speranţa mai uneşte dându-ne aripi să iubim
Numai speranţa ne-amăgeşte că o să fim cum ne dorim
Numai iubirea-i o poveste când la finalu-i o să fim
Un singur trup, un singur suflet, păcat, atunci o să murim...

Să ne iubim acum iubito, nedespărţiţi de lumea rea

Să ne iubim acum iubito, la vârsta cea de catifea
Acum să ne iubim iubito, aici şi nu altundeva
Doar depărtarea aduce-n sine o suferinţă foarte grea.

76
 Vers de dimineaţă.
(19. X. 2003; 6. 40h)

O rază de lună mă chinuie-n noapte

Să scriu iar un gând, un vers mai departe
Să-mi las adierea de gânduri ce bate
Pe foile goale ca suflul de şoapte

Mă-mbie adesea un ţel selenar

S-arunc pentru viaţă pe tablă un zar
Iar clipa ce vine s-o las în zadar
Să curgă din mine un cer de gheţar

În noaptea cea neagră aş scrie cuvinte

Cuvinte de dor ce poate din minte
Ar curge spre locuri şi chipuri preasfinte
Expresii şi gânduri în limbi ce-s pierdute

Văpaia luminii din lumea de-afară

Mă-ndeamnă spre cer pe-a norilor scară
Închis fiind gândul în mintea fugară
Nu-i simţi chemarea în lumea amară

Plăceri inutile m-apasă, mă-mbie

Să scriu despre ele cu foc poezie
Deşert e cuvântul şi viaţa pustie
Iar visul de dor e mare prostie!

77
 Lasă-mă!
(31.X.2003; 18. 30h)

Deşteaptă-te în noapte nemernic vis al meu

Şi priveghează-mi soarta sub falnicul îngheţ
Al nopţilor de iarnă lipsite de nămeţi
Ce seci sunt ca şi mine, uitatul corifeu

Sunt singur pe pământ şi în destinul greu

Sunt singur şi deşert şi mi-e dor de nimic
Totuşi existenţial în universul veşnic
Din care voi veni şi voi pleca mereu...

Deşteaptă-te în noapte speranţă-nmormântată

Deşteaptă-te, priveşte, redă-mi iar mângâierea
Aş vrea din nou iubirea să rupă-ncet tăcerea
Mă simt nimic şi nimeni mai mult ca niciodată

Mi-e frică de iubire ca de o rană veche

Mi-e frică de iubire ca de un vechi calvar
Vreau să rămân în inimi ca un solemn gheţar
Doresc să rămân unic dar fără de pereche

Sunt singur pe pământ, vreau singur să rămân

Ca veşnic să creez visând la veşnicie
În gândurile mele nu vreau nimeni să fie
Acolo sunt de vreau sălbatec şi păgân

Acolo îmi cresc valuri care se sparg de stânci

Acolo-mi cresc furtuni şi groaze infernale
Sunt peste tot stăpân şi-n jurul meu e jale
Este ultimul loc unde n-ai vrea s-ajungi
78
Războinicul lui Marte mă simt, veşnic luptând
Cu toţi din jurul meu ieşind biruitor
Chiar dacă sunt în lume de-un calm copleşitor
În mine mor luptând şi mă simt înviind

Sunt singur şi perfect în lumea mea de vise

Nu vreau să mai rănesc, în lume-s migrator
Nu vreau victime-n urmă rănite în amor
Sunt pasăre de pradă cu aripile-ntinse

Iubesc melancolia căci pot compune versuri

Iubind pe cineva mă simt ca într-o gheară
Fiind al cuiva nu pot zbura prin seară
Iar versurile mele sunt fără de-nţelesuri

Nu vreau ca să rănesc, nu pot fi fericit

Ţin să devin ascet, doresc singurătate
Acum sau mai târziu tot îmi vei da dreptate
Deşi eu te iubesc, nu vreau să fiu iubit

În viaţa mea fugară nu vreau ca să depind

Nu vreau să fiu legat de o iubire-n grabă
Tot despărţiţi vom fi de lumea asta oarbă
Dezleagă-mă de tine şi lasă-mă murind

Deasupra gropii mele să îmi înfingi cuvinte

La blânda despărţire că tu m-ai înţeles
Nu vreau să mă urăşti, nu are nici un sens
Mi-e dor de-acele clipe ce s-ar numi iubite...

79
 Vis
(2.XI. 2003; 14. 15h)

Mi-e dor adeseori de şoapte

mi-e dor de noapte
Mă dor ades cuvintele deşarte
ce dor departe
Mă alintă cu frunzele lor
pomii ce mor
Cu galbene frunze ce-s moarte
căzute aproape-departe
Prin ploile ce s-aud distonate
şi care adesea mă dor
mă zgârie uşor
Un vis ce mă arde în noapte
şi mă desparte
De zorii lumii deşarte
şi-ntunecate
Mă-mpinge cu aripi înalte
Un înger la moarte
Cu pletele negre pe spate
Priviri înfocate
Mă dor şi mă chinuie lin
Din suflet suspin
O ultimă suflare aparte
ce seamănă poate
Cu lacrima crudă de moarte
mă chinuie poate

80
Un cuget străin şi pustiu
pe cer cenuşiu
cu stropi ca de ploaie – nu ştiu
sunt mort sau sunt viu
atât ştiu:
Sunt galbene frunze amare
Sunt galbene gânduri şi doare
O galbenă lumină ce pare
O galbenă mare ce moare
Şi-ascunde un galben pământ
Un lut cald şi sfânt
Căminu-mi din gând
Mă macină-n suflet mereu
Un gând de-a fi zeu
De apă, pierzându-mi din greu
Amarul suflet al meu
Pământul e greu...
e atât de greu...

81
 Dacă
(3. XI. 2003; 16. 00h)

De m-aţi lăsa să mor

mi-ar fi mai uşor
de m-aţi lăsa măcar
un pic să dispar
de m-aţi lăsa să fiu
aşa cum mă ştiu
de m-aţi lăsa arzând
în al meu gând
de m-aţi lăsa firesc
să pot să iubesc
de m-aţi lăsa întreg
drumul să-mi aleg
de m-aţi lăsa în pace
sub a mea carapace
de m-aţi lăsa pribeag
cu cine mi-e drag
de m-aţi lăsa pământ
m-aş face un sfânt
de m-aţi lăsa în veac
m-aş face monah
de m-aţi lăsa al meu
m-aş face un zeu
de m-aţi lăsa stăpân
m-aş face păgân
de m-aţi lăsa puţin
m-aş face creştin

82
de m-aţi lăsa-n neant
m-aş face savant
de m-aţi lăsa un an
m-aş face cioban
de m-aţi lăsa orice
aş fi un ferice...

83
 Psalmodia decăderii.
(4. XI. 2003; 21. 14h)

Când frunze moarte pe cărări cu jale plâng a moarte

Deşteaptă-te harpă şi plângi durerile-mi din noapte
Deşteaptă-te sufletul meu şi bântuie cu şoapte
Apleacă capul în pământ şi fugi cât mai departe

În miez de noapte stau şi plâng, cuvintele-s deşarte

Îmi las în voie gândurile privirea-mi să le poarte
Prin hăul negru, abisal a nopţi-ntunecate
Dulce minune, ai plecat când te-am lăsat departe

Eu te-am lăsat fiind constrâns de prigoniri de soarte

De asta am să mă blestem până la sfânta moarte
Iar versul nu pot să mi-l spăl în cugete înalte
Fiindcă m-am lăsat purtat de vântul rău din noapte

Mă macină un gând hain să ard a mele versuri

Căci sunt stropite cu venin şi sânge de eresuri
Căci sunt un haos fără fund şi seamănă cu leşuri
Care-s mâncate-adânc de viermi şi-mprăştie mirosuri

Sunt un nedemn de fiinţa ta, mă iartă c-o privire

Sunt părăsit în lumea mea şi sufăr în neştire
Sunt un ratat al sorţii mele nedemn de împlinire
Dar totuşi sunt un praf de om ce sufăr din iubire

Nu merit parcă niciodată să fiu măcar iubit

Am înger slab şi sunt retras, pe veci neîmplinit
Sunt stâncă dură de granit şi sunt un învechit
Mă las de mulţi manipulat, de mine sunt scârbit...
84
Sunt un buştean plutind în gol pe rătăciri de ape
Mă pot rostogoli în larg când malul mi-e aproape
Aş vrea să mă scufund, nu pot, mi-e dor de-a tale pleoape
N-aş vrea să mor ca un murdar, deşi mă simt un şarpe

Mă iartă scumpa mea iubire, din inimă mă iartă

Atât îmi spune inima când sufletul mă ceartă
Când nenorocirea mea o transform prin vers în artă
Văd cât sunt de minimal sub privirea ta înaltă

Plâng mormintele în mine, crucile de lemn uscate

Plâng şi ploile amare de mulţimea de păcate
Plânge inima-mi uscată fără ca să-i dau dreptate
Împăcată-mi eşti iubito numai prin grotesca-mi moarte

85
 Încă suspin
(9. XI. 2003; 23. 00h)

În noaptea grea suspine se sting pe cerul rece

A iernilor ce aspre trecut-au peste noi
Mi-e dor de amintirea celor din urmă ploi
Mi-e dor de părăsirea ce a făcut să-mi plece
Sufletu-mi slab conştiinţa în noroi

Îndepărtate reci sunt zările pustii

Când peste mine ning dureri de amintiri
Cu ele-mi ard în suflet ultimile-ţi priviri
Ce macină în mine adânci melancolii
Şi îmi dezgrop în minte pustii dezamăgiri

Mă biciuie vântul peste obrazul rece

În inimă îmi ard adânci cununi de spini
Că sunt uitat de tine, străin printre străini
Natura mă alungă, iar trupul care trece
Sădeşte adânc în mine fobia de lumini

Mă macină profund privirea mea stingheră

Coşmarul meu cel veşnic e tragicu-mi destin
Ce mă-ndulceşte-n noapte c-o frunză de pelin
Cu amintiri ce-mi seacă memoria-mi efemeră
Ieri m-ai iubit mai mult iar mâine mai puţin

Ades îmi cer iertare, mă doare chinul tău

Adesea te iubesc mai mult ca înainte
Adesea te îmbrac în simţăminte sfinte
Că poate m-ai scăpa de-a iadului meu hău
Cuvintele-mi rămân însă pe veci cuvinte...
86
 Rugăciune (Psalm 4)
(10. XI. 2003; 19,32h)

Străin sunt în versul ce curge în seară

Străin sunt de toţi şi veşnic hulit
Străpunge-mă-n spate prieten iubit
Cu arma cuvântului cea dulce-amară

Mă doare adesea chiar ura din voi

Şi nu ştiu, vă jur, motivul anume
Alături de voi îmi spuneţi pe nume
Când singuri sunteţi îmi spuneţi „gunoi”

Mă iartă Părinte că semăn mândrie

Peste un trup şi-un suflet stingher
Sunt rece în toţi şi prea auster
De asta aştept ca moartea să vie

Mă iartă Stăpâne, Părinte a toate

Mă iartă din nou ca iar să-ţi greşesc
Mi-e frică să-ţi spun că poate iubesc
Să cad din mândrie în mări de păcate

Mă spală Stăpâne cu apa vieţii

Şi iarăşi mă şterge cu şalul iubirii
Şi poate atunci hotarele firii
Vor trece în zbor hotarul tristeţii

Din mila Ta mă rog, din mila Ta trăiesc

Din mila Ta respir şi trec prin anii grei
Primeşte-mă Părinte ca pe argaţii tăi
În veci mă odihneşte cu cei ce Te iubesc
87
Un psalm de umilinţă, atât pot să citesc
Prin versul meu cel rece şi mi-a rămas credinţă
Că dacă te iubesc sunt toate cu putinţă
Prefă iar în lumini ochii ce mă urăsc...

88
 Eu
(12. XI. 2003; 16. 43h)

În iarna rece văd din cer

Căzând cu mister
O pătură albă de ger
De frig auster
Aud pe stâlpii de fier
Aproape cum pier
Păsări negre şi sper
Prin timp efemer
Că mâinile-ţi calde îmi cer
Un capăt de cer

Oceane de fulgi argintii

Pe câmpuri pustii
Ascund în negre stihii
Adânci vijelii
În noaptea cu lupi argintii
Domnesc tragedii
Cu suflete goale ce mii
Se-adună în nopţi timpurii
Sinistre pustii
Sunt clipele în care nu-mi vii

E frig afară şi-n noapte

Aud mii de şoapte
Chemări din trecut eronate
Cu mii de păcate
Îmi trec frisoane prin spate
De friguri pătate
De boala ce-n mine mai poate
89
Să-mi ducă gândul departe
La visuri şi şoapte
La tine, departe, în noapte

Adesea mi-e dor de mistere

Mi-e somn de tăcere
Mi-e rău de-atâta plăcere
Şi poate-aş mai cere
Un strop din puţina putere
De-a cere-nviere
Ce poate apoi să mai spere
La priveghere
La aripa vântului care
Să-mi dea alinare

Sunt singur şi aspru căzând

La tine privind
Din ochiu-mi de cer, şi murind,
Apoi suferind
Pe-a timpului caier plutind
În mine simţind
O foame de aer din gând
Te vreau atingând
Buzele-mi ce-aşteaptă fierbând
Sărutul sperând...

90
La pieptu-ţi matern vreau să zbor
Plin de amor
În braţe mă strânge uşor
Cu sete de dor
Genuni să ne cânte în cor
La inimi fior
Aşteaptă doar să cobor
Din cerul viselor
Frumoase reverii de zbor
Pe cer de amor
Încet mă trezesc dintr-un vis
Sub cer de abis
Şi-mi văd pământul încins
De un covor nins
Ce dispare când este atins
Ca al meu vis
Când îmi părea că iubesc neatins
Cu sufletu-mi stins
Mă uit – afară a nins
Iar câmpul pustiu e întins...
E rece în iarna de jar
Când seara dispar
Lumini destrămate ce par
Că ard cu amar
Sufletu-mi pe cer de cleştar
Iar şi iar
Mi-e sete de aer şi par
Să am habar
Că astăzi eu mor şi mi-e clar
Că moartea-mi va fi
Suferinţă şi dar...
91
 Geneza versurilor
(20. XI. 2003; 21,48h)

Caută-mă te rog prin lumea de cuvinte

Prin lumea de versuri, în capăt de cer
Aşteaptă te rog puţin să mai sper
La inimi ce-au fost şi care sunt sfinte

Aşteaptă puţin să-mi trag călimara

Cerneala mi-i suflet, sunt doar un stilou
Pe bază de lacrimi voi scrie din nou
Versuri ce-s triste şi reci ca şi seara

Mă scoate din umbră din nou la lumină

M-aşează pe-o foaie şi am să-ţi dansez
Prin sute de versuri şi am să-ţi creez
O lume ce-n mine prin versuri suspină

Aşteaptă-mă doar un vers sau o rimă

Apoi am să vin să-ţi cer înc-un rând
De jale să-ţi scriu apoi înc-un gând
Cu negrele-mi picuri ce-s albe de stimă

Scriu negru, aproape cu-aceiaşi cerneală

La capăt de strofă mai iau un suspin
O creatoare forţă din care-am să vin
Din nou către tine cu-aceeaşi sfială

La capăt de vers mereu mă întorc

Din tine mereu am plecat şi-am să vin
Mi-e sete de tine şi-n mine suspin
Cerneluri ce-au fost din mine se storc...
92
 Lasă-mi
(20. XI. 2003; 22.00h)

Mai lasă-mi o floare pe masă

Te rog şi te du
Ca singur s-o pun într-o vază
Ce-o ştii chiar şi tu
Am palma rănită de spini
Dar mai lasă
Să curgă un sânge de da şi de nu

Mai lasă-mi cuvinte amare

Te rog dacă vii
Să-mi tulbure somnuri uşoare
Din ochi plumburii
Mă ceartă din nou
Acordă-mi crezare
Mi-e sufletul gol şi ochii pustii

Mai lasă-mi măcar o minune

Te rog când mai vii
O oră uitată de lume
Cu locuri pustii
Mai lasă-mi te rog
Din tine pasiune
În camera moartă cu lungii agonii...

93
 Testament
(23. XI. 2003; 19,15h)

Aş vrea să-mi cânt la nesfârşit

Cu suflet liniştit
Un cânt de lebădă pornit
Spre ceru-nmărmurit

Aş vrea să-mi cânt în seară

Din stropii de ceară
Ce din lumina amară
Curg iară şi iară

Din buze să-mi scriu legământ

Aş vrea pe pământ
Cu litere rupte din vânt
Cu nici un cuvânt

În ochi să-mi surâdă apus

La şoapte redus
De stele ce ard parcă sus
Un suflet răpus

Fluiere vântu-n ureche

Un cânt nepereche
Visând o lume mai veche
Să-mi fie pereche

Ascultă iar printre rânduri

Orchestre de gânduri
Aspiră apoi din ziduri
Ascunsele-mi riduri
94
Aş vrea să scriu un vers ceresc
Şi-un gând nelumesc
Testament prin care vorbesc:
Eu vreau să iubesc!

95
 Sfârşitul meu
(1. XII. 2003; 20,40h)

Din iarna rece las să curgă

Uşoară lacrimă de nea
Aş vrea ninsori ca să-mi ajungă
Durerii din inima mea

Tăcut, m-aşez la geamul rece

În camera mereu tăcută
Iar frigu-i timpul care trece
Prin viaţa-mi mohorâtă

Păreri de rău se scurg încet

Pe a durerii cale
Iar sufletu-mi trist de ascet
Mă biciuie cu jale

Chipu-mi lipesc de geamul plin

Cu flori de promoroacă
Jelind toţi anii care vin
Şi n-o să se întoarcă

Cărări se pierd pe cerul nins

Când bântuie furtuna
În jurul meu lumini s-au stins
Ca pentru totdeauna

Mereu eu am visat şi ştiu

Că au rămas doar vise
În viaţa ca şi un pustiu
Speranţele ucise
96
Un ultim vai se stinge-ncet
În inima durerii
În gândul unui biet poet
În spasmul înserării

Afară-i frig şi ger amar

Şi parcă ard nămeţii
Mă troieneşte iar şi iar
Ninsoarea bătrâneţii

Din ceruri curg friguri cu flori

De veşnice zăpezi
Şi presimţirea-mi dă fiori
Că-i iarnă în livezi

În ochi-mi ninşi se oglindesc

Priviri parcă uitate
Şi mi se pare că iubesc
O fiinţă de departe

În ei adânc parcă plutesc

Gânduri ascunse-n noapte
Doar că acum mai hoinăresc
Şi versuri despre moarte

În păru-mi alb a nins petale

Din ceruri înstelate
Pe care acum le plâng cu jale
Că îmi sunt prea departe

97
Mă doare visul din amurg
Când versurile-mi frâng
Vechi amintiri ce parcă curg
Către lumini ce plâng

Mă uit, afară bat în geam

Doar crengi de vânt purtate
Iar zgomotul care-l uram
Acum mi-e unic frate

Sunt singur şi sunt părăsit

În ceasul înserării
Aştept parcă un răsărit
Dinspre pustiul zării

Sunt veşnic singur şi uitat

De tot ce mă-nconjoară
Iar rănile de altădat
Încep ca să mă doară

Sunt singuri ochii mei acum

Cătând în depărtare
Prin amintirile de scrum
Un cap de lumânare

Îmi cade obosit pe masă

Strivit de firul sorţii
Creionul cel tocit ce varsă
Lacrimi în ceasul morţii...

98
 Portalul poeziei
(6. XII. 2003; 20,40h)

Ai chipul trist iubite în fiecare seară

Iar ochii trişti păstrează adânci melancolii
Destinde-ţi iar privirea şi-a inimii cămară
Să-ţi pot simţi în suflet tristele simfonii

Cât aş dori să-ţi sorb pierdutele-ţi priviri

Şi clipele de veghe în slujba unui vers
Şi să le pierd apoi prin văi cu trandafiri
Să-ţi regăsesc iubite iubirea ce s-a şters

Aş vrea să mă resimţi în inima-ţi străină

Să mă mângâi din nou cu vorbe de părinte
Doresc iubirea ta la fel ca pe-o lumină
Cuprinsă de tandreţe şi simţăminte sfinte

Ridică-ţi iar privirea cea coborâtă-n bernă

Şi lasă-mă să-ţi fac lumină printre gânduri
Umărul meu aş vrea în nopţi să-ţi fie pernă
Şi buzele-mi aş vrea să fie-a tale rânduri

Primeşte-mă iubite în patul tău de versuri

Sub plapuma de vise străini să ne iubim
Iar ceruri de speranţe, genuni de universuri
Să ne păzească zborul spre zorii de rubin

Deschide-ţi iar iubite portalul fanteziei

Priveşte-mă în ochi şi scrie-mă cum simţi
Aruncă-te iubite la pieptul poeziei
Şi vei simţi cum ard iubirile fierbinţi
99
Iubitul meu cel dulce, cu chip de înserare
Mă doare-adânc în suflet a ta neîmplinire
Ca să te-ajut, m-aş transforma în mare
Iar sufletul tău singur în a mea nemurire

Priveşte-n versul meu ce dor mi-a fost de tine

Alintă-mă pe foaia cea nesfârşit de albă
Presoară-mă apoi cu-a tale dulci suspine
Ce-ţi sunt ascunse-n minte ca florile de nalbă

Citeşte-mă adânc prin flori şi mângâieri

Descrie-mă apoi cum o să-ţi placă ţie
Iubirea-ţi sunt de ani, de zeci de primăveri
Sunt eu, iubita ta, sărmana poezie...

100
 Tanaton
(8. XII. 2003; 17,30h)

Te rog, mai lasă-mi soartă

Un ceas să-mi scriu destinul
Să pot tot deodată
Să îmi înghit veninul

Mai lasă-mi doar o clipă

O oră, o secundă,
Să văd cum se-nfiripă
Sub noi groapa flămândă

Să pot să-mi scriu o strofă

Din cruda carte-a sorţii
În piatra cea amorfă
Plină de spasmul morţii

Trei versuri de adio

Sculptate-n vers de seară
Cu asta aş mulţumi-o
Pe piatra funerară

Aşteaptă-mă te rog
Să-ţi scriu două cuvinte
În care să te rog
Pe veci să mă ţii minte

Din viaţă ne vom stinge

Şi ca să fim mai fermi
În gropi toţi vom ajunge
Adânc mâncaţi de viermi
101
Când singur eşti în lume
Şi-n nopţi şi dimineaţa
O să te-ntrebi, şi-anume:
Ce rost îşi are viaţa?

Muncim până la moarte

În lauri să trăim
Uitând că din păcate
Ne naştem şi murim

În rest, deşertăciune
Şi-un pic de vanitate
Iar viaţa, chiar pe bune
Că se deşartă-n moarte

Da, trebuie să spun

Se-apropie asfinţitul
Iar de mă crezi nebun
Ăsta ne e sfârşitul

Dar stai, fii mai departe

Încrezător în viaţă
Chiar de-i un fel de moarte
Cu barbă şi mustaţă

Tu crede înainte
Şi fii nepăsător
Pân` o să-ţi crească o minte
Ai barba la picior

102
Şi-atuncea să vezi viaţă
Când ai pe cruce flori
Şi vei vedea ce faţă
Au îngerii din nori

Şi cred că-n viitor

C-o minte înţeleaptă
Vei fi nemuritor
Tocmai la sfântu-aşteaptă

Polemica de faţă
Chiar mi-a făcut plăcere
Cât te gândeşti la viaţă
Îţi spun la revedere!

103
 Clopote
(9. XII. 2003; 21,35h)

Şi dacă-n noapte am să mor

În timp ce o să ningă
Să nu-mi lăsaţi în dormitor
Lumina să se stingă

Cu lumânări la căpătâi
Să mă lăsaţi pe loc
Ca să mă odihnesc întâi
Că nu mă mai întorc

Chiar dacă ramuri bat în geam

Şi vântul plânge-n noapte
Să v-amintiţi cum compuneam
Versuri despre moarte

Şi dacă o să-mi îngropaţi

Sicriu-n negru doliu
Aş vrea, ca semn să-mi aruncaţi
Trei flori pe-al meu fotoliu

Şi dacă-n noapte o s-ajungă

Să tremure salcâmii
Să ştiţi c-atunci o să mă plângă
Cu urletul lor, câinii

Să îmi citiţi din molitfelnic

Dulci rugăminte sfinte
Şi să lăsaţi l-al meu pomelnic
O bufniţă să cânte
104
Citiţi-mi versuri mai departe
La a mea priveghere
Sub căpătâi să-mi pui o carte
„Urcuş spre înviere”

Şi dacă-n noapte am să mor

Sătul cât am trăit
Să ştiţi că-n viaţă nu-i uşor
Să fii nefericit...

105
 Anabasis
Sub un cer plin de lumină am să fac o noapte albă
Într-un miez de iarnă rece fără picuri de zăpadă
Sub o lună îngheţată care îşi urmează oarbă
Axa timpului străină, care pare o cascadă

Este ger în noaptea albă ce-i scăldată-n lună plină

Iar pe uliţe şi drumuri dorm asfalturile grele
Liniştea e străjuită doar de stâlpii cu lumină
Doar prin pomii dezveliţi bântuie visuri rebele

Chiar de luna luminează totuşi noaptea e stăpână

Se mai furişează umbre pe ziduri întunecate
Prin cotloane şi prin beznă, case fără de lumină
Mă privesc parcă străine, cu privirile-ncruntate

Dorm subit în noaptea neagră sunetele amuţite

Şi câmpiile golaşe fugărite de lumină
Pomi jelind parcă-şi înalţă ramurile ascuţite
Către negrul hău din noapte şi-ngheţata lună plină

Lung jeleşte-n mine dorul de-ale mele vechi pământuri

Când în noapte ades mă cheamă amintiri spre altădată
Versurile-aş vrea să curgă din cerneluri rânduri, rânduri
Spre o inimă tăcută, înnegrită, îndurerată...

Sus pe ceruri străjuiesc mii de stele îngheţate

Ce din bolţi de univers cad spre noi din vrerea sorţii
Re-nviindu-mi parcă-n minte fantome înfrigurate
Care gem adânc în beznă rănite de boldul morţii

106
Câtă frică mă cuprinde când se zbat în noapte plopii
Cât cutremur, câte gânduri mă privesc tăcute-n mine
Şi câtă seninătate am privindu-mi malul gropii
Şi inscripţia de pe cruce parcă cu numiri străine

Aş dori să ningă mult ca-n poveşti de fraţii Grimm

Şi s-astupe chipul meu cu perdelele uitării
Al meu nume aş dori să fie un eponim
Pentru toţi care trăiesc în nopţile disperării...

107
 E toamnă
(31. XII. 2003)

E toamnă în păduri şi-n mine

E toamnă-n vii şi în livezi
Chiar şi-n privirile străine
Chiar şi în ierburile verzi

Cu ghinde – lacrimi căzute

Stejari bătrâni tot plâng ades
De dor, cărările tăcute
Mă plâng pe dealuri şi în şes

Din frunzele de jos uscate

Îmi plânge foşnetul amar
Mereu, priviri îndepărtate
Mă vor petrece iar şi iar

Doar voci pierdute-n timpul rece

Mă mângâie cu a lor dor
Lăsând ca în pământ să-şi plece
Şi-n vers poeţii gândul lor...

108
 Viscol
(24. I. 2004)

E iarnă geroasă şi-n mine tăcere

Când viscolul ţipă a jale de gheaţă
Mi-e milă de tine făptură din ceaţă
În iarna geroasă cu nopţi de durere

Se leagănă-n vânt a pomilor ramuri

Când norii cerniţi trimit mesageri
Ce bântuie iarna prin calme tăceri
În noapte par triste sinistrele flamuri

Din cerul străin iar ninge cu silă

Un viscol bătrân ce plânge în seară
Şi-mi stinge lumina de palidă ceară
Pierzându-se apoi prin iarna senilă

Îmi pare c-aud un urlet de lup

Un şuier de bici sunt crengile grele
A pomilor morţi din visele mele
Troiene de gheaţă mereu mă astup

Mă-ndeasă-n pământ zăpezile grele

Iar noaptea haină mă-ngheaţă cu vise
Sunt înger de gheaţă cu aripi întinse
De gheaţă sunt ochii şi buzele mele

M-apasă în piept o inimă rece

Şi-un cântec de viscol din pieptu-mi răsună
Apropie-te dar, mă prinde de mână
Şi lasă ca trupul de apă să-mi sece
109
Aş vrea să mă pierd în cerul stihiei
Să râd şi să plâng în mine amar
Nu vreau să te chem la mine-n zadar
Mă lasă să mor în gerul pustiei...

110
Vers de noapte bună
(4. II. 2004; 22,52h)

Când ades în noaptea rece

Versuri de singurătate curg
Las până-n genuni să-şi plece
Mintea gândurile-n amurg

Las uşor apoi să treacă

Clipe grele spre trecut
Ca să nu se mai întoarcă
Să văd tot ce am făcut

Las uşor pixul să curgă

Pasta neagră pe hârtie
Când tristeţea o să-mi smulgă
Ultim cuib de bucurie

Treacă noaptea suspinândă

Lase-mi sufletul în pace
Nu mă sperii de-o flămândă
Frică goală şi rapace

Lungi secundele îmi bat

Parcă-n tâmple timpuri seci
Îngheţat în al meu pat
Mă găseşte-n visuri reci

Treacă lin prin noapte somnul

Veşnicia să-l vegheze
Să pot visa Ilionul
Îmbrăcat în metereze
111
Stingă a lumii lumânare
Vântul care-adie afară
Şi a nopţii felinare
Norii groşi şi trişti de seară

Apoi iar îmi voi aşterne

Obositul cap pe pernă
Când măreaţa noapte cerne
Liniştirea ei infernă

Să plutesc a mia oară

Pe a somnului ocean
Trist să-mi cânte din vioară
Moşul Ene cel viclean

Şi m-afund în neagra noapte

Şi-n beţie de cuvinte
Şi purtat de gânduri moarte
Prin pustii nemărginite

Nu vreau nimeni să m-audă

Nimeni să nu mă dorească
Vreau doar circa o secundă
Mintea să se odihnească

Pleoapele însă-mi sunt grele

Când mă uit cu dor spre lună
Scumpele-mi versuri rebele
Îţi urează noapte bună!

112
 Noapte de decembrie
(12. II. 2004; 20h)

„Prin viscolul iernii, lumini ce mă cheamă

Sunt brazii frumoşi din noaptea de-ajun
Ce mult mi-aş dori, dar n-am cui să-i spun,
Un pic de căldură, în suflet mi-e teamă!”

Doar paşi încâlciţi de frig prin zăpadă

Aşterne bătrânul bolnav şi străin
În urma sa lasă un drum de suspin
O lacrimă oarbă pe barbă să-i cadă

Se uită cu jind la plasele pline

În noaptea de-ajun nu-i nimeni milos
Măcar să-i arunce cu scârbă un os
Acelui scump suflet mustind de suspine

E noapte şi frig, pe cer nu sunt stele

Doar vântul hain ce-l biciuie iară
Şi paşi îngheţaţi îl duc către gară
Când sloiuri de gheaţă sunt pleoapele grele

Se-opreşte o clipă zâmbind la vitrine

Ce-n jur răspândesc zglobii melodii
O pâine sorbeşte cu ochii pustii
Dar pleacă speriat de vorbe haine

Ar vrea ca la dânsul să aibă măcar

Un cap de hârtie şi-un băţ de chibrit
Când timpuri şi vise în l-au oprit,
Din anii trecuţi priviri îi apar
113
Cu focul din sobă în fosta lui casă
Cu masa-i tăcută din camera mică
Ce-a dat-o în scris la unica-i fiică
Fiindcă-i părea a fi mai miloasă

Vândută e casa şi-acuma pe stradă

Porneşte din parc alene spre gară
Pierduţi îi sunt paşii prin iarna amară
Iar viscolul-l bate, aşteaptă să cadă

Dar iată, din sală-l aruncă afară

Îl doare căderea şi pumnii din spate
Ce spală cu sânge a sale păcate
Şi-adoarme tăcut în capăt de gară

„Cu pixul în mână aştern pe hârtie

O ultimă frază, un ultim cuvânt
Din lacrimi ce parcă îmi plâng şi îmi cânt
O viaţă amară şi-o soartă pustie

Când faţa uscată mi-o zgârie vântul

Mi-e somn de tăcere, de scumpa mea moarte
Căldura-i de mine atât de departe
Îmi degeră trupul şi-n mine cuvântul

Tăcerea se cerne din cer viscolind

Ce dor mi-e de ieri, ce dor mi-i de mâine
Şi pare că-n gară îmi urlă un câine
Iar viscolul frate m-astupă jelind...”

114
Tăceri se aştern pe trupu-i de gheaţă
Din gar-a plecat şi ultimul tren
Afară îmi pare că-i rai şi infern
Simt lacrimi de gheaţă în ochi-i de ceaţă

Sunt lacrimi ce triste se-aruncă în seară

Sunt lacrimi ce triste mânjesc un ajun
Speranţele zboară cu blândul crăciun
Rămas-a doar trupul pierdut într-o gară...

115
 Peisaje
În plămâni mă ţintuiesc geruri din bătrâna iarnă
Ceţuri reci în dimineţi peste ape o să cearnă
Stropi de chiciuri diamantici ori ninsori o să aştearnă
Peste luncile-ngheţate din câmpia moldoveană

Ducă Jijia bătrână sloiuri reci şi solitare

Ca şi crivăţul ce plânge şi se pierde-n depărtare
Lungi troiene de zăpezi care dorm greu pe cărare
Nu mă fac să nu visez la întinsa albă mare

Dorm adânc pe malul apei sălcii albe şi pletoase

Suliţi galbene de stuf crapă-n nopţile geroase
Doar giganticii salcâmi cu tulpinile lor groase
Negre stafii în nopţi par cu priviri par furioase

Nopţile adânci şi reci fantomatice îmi par

În veşmântul alb de nea răscolit de-un vânt de jar
Fără să mă încălzească arde focul în zadar
Lemnele puse pe jar ţiuie prelung, amar...

116
 Durere
(6. III. 2004; 15,18h)

În nopţile de iarnă bat clopotele greu

Iar viscolul ţipând le ţin prelung ison
Zăpezile amare mă troienesc mereu
Iar focul trist în vatră cântă omofon

Lumina grea îndeasă perdelele uitării

Când ochii au în faţă al foii alb ocean
Ades m-afund în ele în noaptea disperării
Scriind destinul crud ce-a fost mereu viclean

Ades mă răscolesc în noapte vise grele

Cu amintiri ce rup din suflet vechi trăiri
Mai reci ca niciodată sunt azi braţele mele
Mai reci sunt ochii mei cei goi de amintiri

Doar crivăţul mai poartă zăpezi pe vechi cărări

Prin locuri de iubire adânc de noi uitate
Unde vor răsări doar flori în primăveri
Iar noi vom fi pe veci, pe veci mereu departe

Pe veci noi vom rămâne pe-a timpului cărare

Veşnic îndrăgostiţi, pierduţi în timpul rece
Atunci aşa am fost, azi amintirea doare
Lăsând ca în pământ privirea să se plece

În noi doi vom rămâne o poză din trecut

Un preamăestru vis cu un ţel preaceresc
Acum chiar şi speranţa în noi parc-a tăcut
Bat clopote de moarte pe ritm de „te iubesc...”
117
 Ca oricare alta
(15. III. 2004; 21,07h)

Ard în nopţile străine ultimi stropi de poezie

Inspiraţi din doruri negre aruncate pe hârtie
Printre picuri de cerneală o frumoasă fantezie
Pare să-mi deschidă ochii cu-n sărut de bucurie

Ca un fosfor ard în noapte stele pale, călătoare

Care cad din ceruri negre pe pământul ce mă doare
Răscolindu-mi amintiri care sunt tot mai neclare
Dintr-un cuget veşnic trist şi un suflet care moare

Lung doineşte vântul nopţii printre crengile rebele

Tânguind dureri amare către miile de stele
Întunericul ce scaldă umbra zidurilor grele
Şi luminile obscure sunt numai visuri de-a mele

Mi-a pierit din ochi speranţa cerurilor larg deschise

Mi-a pierit şi bucuria iar iubirile aprinse
Au fost vise de copil toate însă crud ucise
N-are rost să mai cerşesc milă de la uşi închise

Astăzi simt fugare spasme din mortuare fericiri

Şi străin pe veci de lume în tăcutele-mi priviri
Se strecoară încet moartea din fatale amintiri
Şi-mi astupă-ncet durerea verii unei dulci iubiri.

118
 Sumbră
(21. III. 2004; 20,17h)

Cerul greu parcă apasă întunericul din seară

Către mine cel ce scriu versurile iar şi iară
Scrijelite pe hârtie cu a pixului grea gheară
Inspirate de-ntuneric, de fantomele ce zbiară

Simt prin sticlă că afară greu apasă greul nopţii

Pleoapele-mi grele coboară trase de mirajul morţii
Somnul greu mi se strecoară, scap din mână vârful torţii
Cănii pline de uitare către negrul hău al sorţii

Gândul morţi-mi dă târcoale coborât din gerul iernii

Mă-ngrozeşte ce-o să-mi facă în groapa sinistră viermii
Ce-o să-mi mişune sub piele şi-n plămâni, prin sucul cărnii
Va rămâne doar scheletul, alb sub alba cruce a vremii

Soarta e mai sumbră poate pentru alţii, asta ştiu,

Am văzut un paralitic ce-i mâncat de viermi de viu
Se zbătea în agonie pe un pat ca un sicriu
Nimeni nu îi mai schimba aşternutul sângeriu

Lumea uitase de el, oamenilor nu le pasă,

C-a murit strângând din pumni, ţipând disperat în casă
Ruşine pentru stăpânii care stau râzând la masă
Corupţilor care-şi umplu cu bani punga lor cea groasă!

Inspirate de-ntuneric versurile îmi sunt sumbre

Scrijelite pe hârtie, acum îmi par nişte umbre
Cerul greu parcă apasă vremile ce râd lugubre
Către mine cel ce scriu noaptea în bătrâna urbe...
119
Dedicată trecerii mele
Atât de frumoasă îmi eşti
şi cuminte!
Atât de tăcută priveşti,
că-n cuvinte
aş şti să exprim ce doreşti:
legăminte!
cu veşnice locuri, poveşti preaiubite

Atât de fierbinte mă chemi

în trecut
cu tine să zbor peste vremi
şi tăcut
ninsori peste mine aşterni,
chiar mai mult,
tristeţi peste mine mai cerni
ce-au durut.

În timp nu exişti, dar apari

la oricine,
aştept ca în braţe să-mi sari
cu suspine,
şi lacrimi din ochii amari
către tine
vor curge atunci mai tari
şi străine...

120
Odată speram că-ntr-o zi
n-ai să vii,
spuneam că-i uşor de a fi
doar copii
speriat şi acum aş privi
la câmpii...
Acum te aştept, de-ai veni...
şi tu ştii
când zările apasă tăcute, departe...
pe timp cu tălpi descălţate
de noapte,
atunci, din minute-n minute
cu şoapte,
eu moartea aştept să-mi sărute
o moarte...

121
 Cireşi în floare
Azi plouă rar peste cireşi în floare
Ce-şi pleacă frunza crudă fremătând
Par lacrimi grele stropii picurând
Pe frunzele firave şi amare

Azi plouă rar pe albe petale

Ca amintiri de şterse primăveri
Mirosurile ploii au tăceri
Amare de cireş flori eternale

Se scutură în ploaie azi cireşii

De rochia lor albă de uitări
Pe flori de primăveri, iar către zări
Ne cheamă către dânşii iar strămoşii

Se scutură iar cireşii de floare

Din ceruri ningând miresme în vânt
N-aş vrea să-i descriu prin nici un cuvânt
Mi-e frică să nu îi desprind de culoare

122
 Fără cuvinte
Sunetul tău ce scaldă lumini
Revarsă în inimi de roze petale
Pe cerul din ochi, de lacrimi grădini
Îşi picură roua pe buzele tale

Emoţii scăldate în nori de iubiri

Să-mi ningă aş vrea străinele pleoape
Parfumuri trecute, uitate priviri
Să cânte de dor departe-aproape

Atingeri ce dor în valuri de timp

Mă mângâie iar cu vise în noapte
Cobor suferinţe din tristul Olimp
Sub stele de sticlă şi pline de moarte

Pe câmpul din cer se sting iar cărări

Talazuri de-azur în ţărmuri de nori
Se sparg de priviri de sute de ori
Pe-naltul albastru al limpezii mări

123
 Zadarnică
De-atâtea ori atât de singur
Ecoul versului aud
Într-un decor cu totul nud
Că nu mai ştiu ce-i fals sau sigur

Ce grea îmi este înserarea

În sufletul cu totul sec
Când clipele-mi din viaţă trec
Eterne, valuri, ca uitarea

Eu am sperat de-atâtea ori

Mână de mână cu tăcerea
Şi moartea-mi va fi mângâierea
Sub cerul meu plin de culori

De câte ori am vrut să ţip

Spre cerul nostru imposibil
Din când în când imperceptibil
Visuri oarbe să-nfirip!

Tresar la gândul că durerea

Îmi va deschide iar uitarea
Cu nefirescul împăcarea
Şi mă va-nghite-n veci tăcerea

Decoruri albe care-mi par

Veşnice feţe trecătoare
Îmi mărginesc a mea cărare
Să evadez, e în zadar

124
Totul în viaţă are un cost
Este doar plata că trăieşti
Când mori visând să-ntinereşti
Atunci nimic nu are rost

Decoruri albe-negre par

Că îmi înghit destinul greu
Sunt un coşmar în somnul meu
Trăiesc o viaţă în zadar

Mă tem de mine uneori

Poate de tine sau de el
Cu toţii noi suntem la fel
O mască plină de culori

Te rog să laşi uşor tăcerea

Să spargă orice sunet gol
Gândurile negre sunt un stol
Tăcut şi sobru ca durerea

În zadar raze de soare

Bat în ochii mei cei trişti
Voi cum puteţi fi optimişti
Când totu-n jurul nostru moare?

125
 Imagini de seară
Iară curge înserarea către soarele de sânge
Şi iar a trecut o zi de lumină în zadar
Singurică, stând la geam,iar regina nopţii plânge
Eu, în camera obscură, iar aprind un lampadar

Tufele de lilieci înfloriţi aruncă umbre

Către strada-ntunecată, fără nici un felinar
Haitele de câini iar latră în gol zidurile sumbre
Între patru ziduri, singur, să crapi inimă de-amar!

Desluşesc prin întuneric florile unui castan

Albe lumânări de noapte ce-mi inspiră poezie
Mă mir şi nu-mi amintesc când a mai trecut un an
Cu sute de vise goale, oarbe nopţi de reverie

Este secetă în noapte peste câmpuri şi grădini

Albe, florile de măr îmi par seci şi ofilite
Până-n zori vor fi tăiate şi-aruncate pe morminte
Numai eu voi fi pe veci doar cuvinte...

126
Himerele de singurătate
(17. V. 2004; 21,00h)

Atât de singur sunt pe pământ

Că nici un cuvânt
N-aş vrea să mai zic în vânt
Nici să cânt

Sunt atât de singur în lume

Că aş pune
Îngerii să mă răzbune
Şi mâine...
Eu sufăr tăcut în neştire
Fără iubire
Eu sufăr pribeag de-mplinire
În amintire

Atât de singur sunt şi trist

Că uit să exist
În trupul meu ca un chist
Pesimist...

Clipele sunt prea fugare

Şi ca urmare
Îmi cresc în creştet amare
Pânze de uitare

În versuri îmi spun că sunt crai

De mucegai
Şi-mi pare mai ieri că gustai
Încă un vai!

127
De-atâta singurătate
De departe
Luminile animate
Par pătate

Îmi par acum că plesnesc

Nebunesc
Timpanele de-un dor crăiesc
Să iubesc

Dar mă trezesc singur în zori

Iar glasuri surori
Din piept de străini iubitori
Îmi strigă: nu mori?

128
 Halucinaţii
(13. V. 2004; 20,00h)

Umbrele nopţii apar şi dispar

Ca-n coşmar
Tupilându-se printre luceferi de jar
Mortuar
Se-aruncă-n spirale din cerul hoinar
Un vis avatar
E cerul un liber culoar
De amar
Pe creştet umbreşte-n zadar
Al umbrelor voal
Iar stelele dispar şi apar
De cleştar
Pe norii ce trec misionar
Iar şi iar
Rămân ca o stâncă şi fără habar
Umbrele nopţii dispar şi apar
Arbitrar
Căzut în al lumii pahar
Eu îmi car
Povara jucată la zar...

129
Pe când nu voi mai fi
(17. V. 2004; 21,28h)

Ninge lin cu flori de tei

Calea ochilor mei grei
Şi mă-ndeasă şi m-apasă
Umbra din coroana deasă
Şi mă-ndoaie la pământ
Adieri de molcom vânt

Când îţi scutură-n vânt plopii

Fulgii lor ca albe rochii
Şi mă-nvăluie curgând
Uşurel, purtaţi de vânt
Simt în aerul molatec
Un miros primăvăratec

Îmi aşez pe braţ albumul

Ce îmi mângâie surghiunul
Ca să cadă flori de tei
Iar din triştii ochii mei
Doar pe valuri s-or aşterne
Flori pe râuri de poeme

Ce frumos m-animă versul

Care-mi pare universul!
Azi mai sunt, mâine m-oi duce
Zăcând rânced sub o cruce
De-asta-mi scriu zestrea de versuri
S-o recit prin universuri.

130
Ploaie de vară
(17. V. 2004; 15.30h)

Plouă trist şi monoton

Susur sec de gol ison
Când privesc de la balcon
Ritmul ploii cel afon

Plouă sec din cerul ud

În decor de aer nud
Dar îmi place să aud
Plânsul ploilor din sud

Din înalte dimensiuni

Plouă iar cu rugăciuni
Poate lacrimi de străbuni
Peste oameni şi minciuni

Plouă parcă în zadar

Suntem tot noroi murdar
Chiar de stropii de cleştar
Ne-ar spăla iarăşi şi iar

Plouă parcă peste mine

Picuri grei din ceţuri fine
Şi m-aruncă-ntre suspine
Şi în cugete străine.

131
 Treacă toate
(22. V. 2004; 22,00h)

Treacă toate de la mine

De am fost sau n-am fost bun
De mi-e rău sau de mi-e bine
Tot nimic nu pot să spun

Lase-mi sufletul în pace

Nebunatica de lume
Să scriu aşa cum îmi place
Fără dedicaţii, nume

Eu trăiesc în lumea mea

N-am nevoie de-altă lume
De e bună sau e rea
Cine şi ce are-a spune?

Eu ascund în aste versuri

Visurile-mi, fantezia
Adevăruri şi eresuri
Cultivându-mi nebunia

Sunt emoţii care-n mine

Stau latente în memorii
Şi amestec de suspine
Îmi îneacă-n ploaie norii

Mă alintă câte odată

Cerurile străvezii
Când privesc prin iarba-naltă
Peste-a visului câmpii
132
Şi mă oglindesc prin stropii
Ploii calde şi docile
Când doresc să revăd ochii
Iernii brute şi senile

Să mă lase lumea-n pace

Singuratic şi străin
Să sorb aşa cum îmi place
Cupa-mi plină de venin

Nu vreau gânduri,
Nu vreau patimi
Să distrug-a mele rânduri
Vreau să mor scăldat în lacrimi

De la mine treacă toate

De-mi vorbiţi de rău sau bine
Şi în faţă şi din spate
Treacă toate de la mine.

133
 Cei de aici
(22. V. 2004; 22,30h)

Când tăcerile din mine

Prind a mă durea în noapte
Nu e nimeni să m-aline
Toţi îmi sunt aşa departe

Când singurătatea iară

Ţese lacrimi şi surghiun
Numai versurile-n seară
Mă ascultă ce le spun

Nu e nimeni să m-asculte
Nimeni să mă înţeleagă
Iar privirile lor mute
Le cunosc de-o viaţă-ntreagă

S-au uitat şi-or să se uite

Iscodindu-mă uşor
Fără ca să mă asculte
Să vadă când am să mor

Doar tăcerile ades

Mă alintă cu dureri
Până când din minţi îmi ies
Şi mă plâng de rău păreri

Lacrimi curg, nimeni nu ştie

Cine sunt şi am fost eu
N-am nevoie ei să-mi fie
Cale către Dumnezeu
134
Ei mă părăsesc de parcă
Pân-acum au fost cu mine
Şi-apoi vezi că mă îmbracă
În cuvinte de ruşine

Însă eu nu iau în seamă

Ale lor cuvinte seci
Dar mă paşte îns-o teamă
Să nu mă răcesc pe veci.

135
 Haosul ce se cheamă trecut
(7. VI. 2004; 23,16h)

Am pierdut cândva culoarea fericirii

Şi-a iubirii
Atunci când dragostea păgână
Ţineam de mână
Buchete de foc, de flori şi ţărână
Serveam la cină
Atât îmi mai amintesc de atunci
Doar zile şi munci
Până acum pribegesc prin nicăieri
Fără plăceri
Iar noaptea, ca o lebădă neagră
Îmi pare c-aleargă
În goană nebună ca un dans ţigănesc
De stelele-i răcnesc
De frică, iar goana-i inspiră
Libertăţi ce respiră
Şi iar trece tăcerea uşor ca un arcuş
Prin aer de pluş
Tăcuţi, scriu romanţe pe cer
Plopi de mister
Îmi simt respiraţia ca un duh vecin
Tot mai lin
Curg clipe prin trupu-mi de lut
În haosul ce se cheamă trecut.

136
 Trandafiri şi vise
(14. VI. 2004; 21.45h)

Sub cupola nopţii mirosind a crini

Încă te aştept răsfoind lumini
Cu mâini lăcrimânde încă mai alint
Trandafiri ce mor, vise ce mă mint

Rănile ce dor mai trăiesc şi azi

Din trista Selenă mai aştept să cazi
Ca din nou să-ndur tot pân-am murit
Trandafiri ce-au fost, vise ce-au minţit

Sub lumini de stele, reci întunecimi

Îmi hrănesc iluzii că o să suspini
Voi îmbrăţişa cât voi mai simţi
Roze ce-or muri, vise ce-or minţi

Singuri şi străini, trandafirii nopţii

Ofiliţi de sete şi de mâna sorţii
Se transformă-n lacrimi grele de argint,
Trandafirii mor, visurile mint...

137
 Umbre
Reci şi sumbri, norii nopţii
Ascund grele-ntunecimi
Lunecând în noaptea sorţii
Enigmatici şi sublimi

Par lungi umbre solitare

Învelind taine anume
Ne-nţelese şi bizare
Într-o ne-nţeleasă lume

Trimit braţe disperate

Către luna grea şi nudă
Umbre reci şi-ndoliate
Ca o realitate crudă

Prin noiane de privelişti

Par mai grei ca niciodată
Spărgând ceruri şi oprelişti
Peste-o lume disperată

Când întunecoşi se lasă

Pândind crunt din întuneric
Simt în suflet cum se lasă
Un cutremur luciferic

Totu-n jur doarme-n tăcere

Şi ei tac, nu zic nimica
Slab şi fără de putere
Simt cum mă îngheaţă frica.

138
 Melancolie de toamnă
(31. X. 2004)

Cad grele şi moarte iar frunze de tei

Cad lin şi tăcute în golul celest
Cad frunze şi lacrimi pe triste alei
Uscate şi smulse de vântul din est

Cad iarăşi în toamna bătrână

A pomilor frunze tot an după an
Iar frunzele moarte prin mine suspină
Cad frunzele iar cad frunze în van...

În juru-mi cad frunze amare din cer

Amar e trecutul ca aerul nopţii
Iar pomii îşi scriu tăceri ca de fier
Pe cerul sinistru ca îngerul morţii

Aştept o minune ce nu va veni

Din frunze ce galbene mor pe trotuare
Speranţe deşarte ce îmi vor hrăni
Dureri ce îmi macină visuri amare

Cad frunze tăcute în toamna senilă

Cad zile şi nopţi din lumi de tăcere
Cad ploi lăcrimânde din norii de milă
Pe caldele frunze de lapte şi miere.

139
 Ecoul sinelui
Adesea aud cum prin frunze
Căzute în toamnă mă strigi
Prin vânt îmi şopteşti şi m-atingi
Şi-n stropii de ploaie îmi plângi
Uscatele-mi buze

Adesea te simt că trăieşti

Prin ceţuri pierdute în ierni
Şi-aştept îngheţat să îmi cerni
Singurătăţi să-mi aşterni
Dureri să-mi stârneşti

Adesea te văd printre ramuri

Când palidă cazi din înalturi
Şi-n vânt, rotundele-ţi salturi
Umbresc a frunzelor falduri
Sub nopţile negrelor flamuri

Adesea doresc să te-ating

Să simt apoi îngeresc
Cum sute de aripi îmi cresc
Că-n frunzele toamnei plutesc
C-apoi să mă sting

Sunt visele toamnei târzii

Ce-mi spun ades c-am să mor
Înfrânt de-al timpului zbor
Umil mă cobor
În frunzele toamnei pustii

140
Adesea te strig prin priviri
Şi-n lacrimi te caut în seară
Să-ţi spun pentru ultima oară
Ce crudă mi-i soarta amară
Şi făr` de-amintiri

Tu crezi că-mi este uşor

Să scriu reci rime şi versuri
Ce-ţi par a fi doar eresuri
Cu grele şi multe-nţelesuri
De dragul versurilor?

Adesea te-nşeli şi mă-nşel

Te văd şi mă vezi dar nu ştii
Ce sumbre-s a toamnei pustii
Singurătăţi plumburii
Şi cruci de oţel!

Ascultă-ţi te rog tăcerea vecină

Ascultă apoi tăcerea din noi
Durerea tristeţii din ploi
Aruncă-te-n vers şi apoi
Regretă, plângi şi suspină

Tu nu mă cunoşti însă ştii

Că o să mă pierd sub razele lunii
Şi-o să mă scurg din mâinile lumii
Când brumele toamnei împing şi alunii
Să-şi lepede frunza prin vii.

141
 Clopote de seară
Bat clopote negre în toamna străină
Bat clopote lung a jale şi dor
Bat clopote-adânc de parcă suspină
În toamna ciudată vestind c-am să mor

Când scârţâie-n vânt iar coarba fântânii

Dragi coruri de frunze căzânde-o îngână
Stând trişti şi sublimi în poartă bătrânii
Gândesc doar la vântul ce frunzele mână

Privesc printre ramuri la norii cerniţi

Ce sumbri şi grei şuvoaiele mână
Cu lacrimi în ochi spre anii trecuţi
Ce repede-au curs şi n-au să mai vină

Stingher şi străin e roşul apus

Iar liniştea grea îmi pare în seară
Că-mi plânge iubirea şi anii ce-au curs
Ce azi au ajuns o frunză amară

Doar raze plăpânde pătrund printre ramuri

Pe vechile străzi ce parcă îngână
Un palid trecut de timp strâns în hamuri
Şi vezi căzând frunze prin raze de lună

Tăcută şi rece e luna bolnavă

Sub frunze ascuns bolnav sunt şi eu
De frigul din noapte, de ceaţa suavă
De ramuri ce goale mă ceartă mereu.

142
 Zadarnic
(4. XI. 2004; 9,32h)

Când noaptea amară îmi cade-n fereastră

Şi norii curg grei siniştri şi goi
Ce crudă e lumea scăldată-n noroi
Ce rece şi grea e luna măiastră!

S-aprinde-o lumină străină în noapte

Străin e şi cel ce stă trist la geam
Sorbind în tăcere străinele-i şoapte
Gândind abătut: sunt tot ce mai am!

Afară în noapte-i un negru pustiu

Zadarnice frunze cad greu pe trotuare
Zadarnice stele pe-un cer pământiu
Revarsă lumină de foc ce mă doare

În sumbrul oraş, sub ziduri înalte

Străin labirint în faţă îmi creşte
Şi parcă în el aştept să tresalte
Flămânda fantomă ce nu mă iubeşte

Zadarnice vise îmi nasc şi îmi mor

Zadarnic ecouri îmi bat în ureche
Zadarnic e vântul ce pişcă uşor
Zadarnic mă chinui în lumea cea veche

Zadarnic scriu versuri netrebnice-n noapte

Zadarnic trăiesc sub cerul de jad
Zadarnic se-nchid şi ochii spre moarte
Zadarnic voi fi în rai sau în iad
143
Ce rost îşi mai are o viaţă stingheră?
Ce rost îşi mai au străinele gânduri?
Ce rost îşi mai are şi timpul ca eră?
Ce rost îşi mai au prosteştile rânduri?

144
 Sărman poet!
Sărman poet cu mintea-n nori
Cere-ţi plângeai florile moarte
Sărman poet fără culori
Fără memorii, fără carte

Sărman nebun ce ai sperat?

De ai sperat vre-odată
Sărmane veşnic supărat
Memorie veşnic dezbrăcată!

Sărman poet ce ai simţit

De fiecare dată-n vers
Când toţi credeau că eşti smintit
Şi nu te-au înţeles?

Sărman poet pierdut prin vremi

Prin lacrimi şi dureri
Eşti troienit de-atâtea ierni!
Spălat de-atâtea primăveri!

Sărman poet tăcut şi trist

Sărmană harpă părăsită
Martiră viaţă de artist
Deloc, deloc iubită!

De unde eşti şi ce ai fost

De-ai fost poate vre-odată
Viaţa ta avea vre-un rost
În negru-nveşmântată?

145
Sărman poet cu suflet frânt
Şi lăcrimând în şoapte
Ce mult doreai să fii pământ
Să scapi de neagra noapte!

Sărman poet cu pană tristă

Şi versuri fremătânde
Ce tristă-i soarta-ţi pesimistă
Sub pietrele-ţi plăpânde!

Sărman poet uitat de lume

Prin tristul cimitir
Sub crucea ta fără de nume
Zăcut-ai ani în şir

Sărman poet pierdut de toţi

Zadarnic ai creat din greu
N-ai să mai poţi să-nvii din morţi
Ci vei dormi mereu...

146
 Primei ninsori
(20. XI. 2004)

În tăcerea nopţii cerne argintiu

Reci mărgăritare cerul plumburiu
Peste ramuri goale lin lăsând să cadă
Ca o desfătare, pături de zăpadă

Ninge cu fulgi mari, ninge din înalturi

Învelind o lume-n pături de brocarturi
Ninge maiestos, somnolent şi trist
Peste-o viaţă albă, ninsă de artist

Fulgii prind lumini, sunet şi miros

Când cuprinşi de vrajă cad armonios
Ca săruturi fine, ca lumini de stele
Inspirând dorinţe şi visuri rebele

Căutând prin ceţuri albe de ninsori

Ce mult mi-am dorit de atâtea ori
Să mă plimb prin codri singur şi tăcut
Sub ninsori vrăjite, uitând ce-a trecut...

Par sub poala nopţii îngeri deghizaţi

Sub grele podoabe pomii îngheţaţi
Străjuind tăceri pe alba pustie
Paşii mei s-or pierde pentru veşnicie...

147
 Scurtă reverie
(23. XI. 2004)

Să-ţi laşi capul lin să cadă

Obosit pe braţul meu
Sub cascade de zăpadă
Ce-or cădea din cerul greu

Ascunşi de priviri străine

Să plutim ca fermecaţi
Şi să simţi cum trec prin mine
Fulgii reci şi ignoranţi

Sub înalturi fremătânde

Să lăsăm să ne dezmierde
Vântul frunţile plăpânde
Când ninsoarea ne va pierde...

148
Frumoasa închipuită
(6.II.2004; 23.01h)

Când ai căzut din bolţi cereşti

Şi din grădini visate
Păreai ca ruptă din poveşti
Şi lumi prealuminate

Când ai căzut ca din senin

În visul meu de gheaţă
Ai rupt şi al durerii spin
Şi mi-ai redat speranţă

Pluteai uşor prin fulgi de nea

Stingheră şi străină
Şi ai căzut în preajma mea
Şi te-am luat de mână

Apoi te-am strâns la pieptul meu

Puţin să te-ncălzesc
Şi mi-am dat seama că din nou
Învăţ ca să iubesc

Erai uşoară ca un fulg

Pe braţele-mi de plumb
Ca o lumină de amurg
Pe câmpuri de porumb

Acum te port prin lumi de vis

De nimenea umblate
Tu îmi eşti cer şi-mi eşti abis
Şi duh de libertate
149
Tu îmi eşti tot, îmi eşti pământ
Tu-mi eşti lumini şi umbre
Şi-alungi şi nopţi, alungi şi vânt
Şi gândurile-mi sumbre

Acum adormi ceresc mister

Tăcută şi senină
Adormi căzută ca din cer
Şi fără nici o vină

Adormi pe braţul meu plăpând

La piept te lasă strânsă
Lumina cerului meu blând
Prea pură şi distinsă!

Adormi şi-acum ca altă dată

La fel de voluptoasă
Fecioară-n înger deghizată
Şi nespus de frumoasă!

Adormi în nopţile tăcute

Tăcut să pot privi
De marmur` a ta frunte
Să-nvăţ iar a zâmbi

Aşează-ţi creştetul de vis

Din nou pe pieptul meu
Să pot renaşte din abis
În sân la Dumnezeu

150
Cu mâini de albă catifea
Tu gâtul mi-l cuprinde
Uneşte-ţi viaţa cu a mea
Şi dragostea-mi aprinde

Cu ochii tăi acum închişi

În suflet mă priveşte
Şi te-oi iubi sub pomii ninşi
În clipe de poveste

Când vreau obrajii să-ţi mângâi

Mă tem să nu strivesc
Chiar puritatea lor dintâi
Regret şi nu-ndrăznesc

Atunci m-aplec sfiit dorind

Firav să îi sărut
Şi simt că te zăresc zâmbind
De parc-ai fi ştiut

Şi ai lăsat părul să-ţi cadă

Cascade pe-al meu braţ
Şi te-ai lăsat cu totul pradă
Privirii cu nesaţ

Pe-a tale buze parcă cresc

Cascade de săruturi
Ce poate doar în ceruri cresc
Sau poate în adâncuri

151
M-aplec s-ascult cum sufli uşor
Prelung, a desfătare
Şi simt cum pieptul de amor
Tresaltă şi mă doare

Din ochi-mi trişti apare-ncet

O lacrimă de dor
Şi-aş vrea acum ca un poet
Din dragoste să mor

Tu dormi uşor, cum nici o fiinţă

Nu ar putea-o face
Creând în mine-o neputinţă
Ce parcă nu-mi dă pace

Dormind, crăiasa vieţii mele

Visează mult, visează
Privirea mea, pleoapele-ţi grele
Să ştii că le veghează

Şi nici un rău nu am să las

Ca fruntea să-ţi încrunte
Fiindcă dulcele tău glas
Din strop m-ar face munte

Nu aş putea măcar o clipă

Să te slăbesc din braţe
N-aş vrea să-ţi frâng nici o aripă
Ce-ar putea să te-nalţe

152
Însă tu dormi, nu spui nimica
De parcă ai fi moartă
Şi simt cum mă apucă frica
Voi fi bătut de soartă?

Aş vrea ca ochii să-ţi deschizi

Şi să-mi zâmbeşti o clipă
Căci suntem doi copii timizi
Ce ne iubim în pripă

Ce mult aş vrea să mă priveşti

O clipă, un minut
Frumoasă nimfă din poveşti
Din neam necunoscut

Păcat că-n dulcele-ţi somnic

Nu ştii ce sunt, ce-am fost
Şi nici ce simt nu ştii nimic
Şi nici nu are rost

Eu sunt pierdut prin lumea mea

Stingher, tăcut şi trist
Nicicând nu m-am simţit aşa...
Aşa de pesimist

În somn tu eşti aşa frumoasă

Iubita mea străină
Tu, plăcere dureroasă
Tu înger fără vină!

153
Aş fi murit de dorul tău
Dacă te-ai fi născut
Însă-mi eşti vis şi-mi pare rău
Că tu ai dispărut

Dispar şi eu ca într-o joacă

În amintiri frumoase
Sub reci punţi de promoroacă
În alba iarnă de mătase...

154
 E singur acum!
(21.XII.2004; 20,00h)

E singur acum priveşte!

O umbră care vorbeşte
Respiră şi poate gândeşte
Priveşte!

E singur acum, ascultă

Cum norii se mută
Dansând o muzică cultă
Ascultă!

E singur acum, învaţă

Să umble prin ceaţă
Oceane de gheaţă
Învaţă

E singur acum, tăcere

Şi nopţi de durere
Adună în clipele grele
Tăcere!

155
 Dacă mâine
(27-28.XII. 2004; 11,53h)

Dacă mâine m-or chema zările spre vremi apuse

Tu şopteşte-mi la ureche visurile tale-ascunse
Tu redă-mi mereu tandreţea vremurilor care-au fost
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi: n-are rost!

Dacă mâine mă vor plânge cu petale flori de tei

Şi dacă-n zadar s-a pierde calea paşilor mei grei
Tu redă-mi mereu lumina nopţilor de înviere
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi, cu tăcere

Dacă mâine m-or ascunde în tăceri troiene grele

Ce-mi vor umezi cu lacrimi crucea versurilor mele
Tu redă-mi mereu colindul lângă bradul de crăciun
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi: la ce bun?

Dacă pentru mine „mâine” nicicând nu va mai veni

Şi dacă numai cu versuri sufletul mi s-ar hrăni
Tu redă-mi mereu iubirea şi miresmele de floare
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi: ce rost are?

Dacă mâine cerul nopţii iar va mirosi a crini

Şi dacă smerit m-oi pierde în abisuri de lumini
Tu redă-mi mereu tăcerea şi lacrima din priviri
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi cu amintiri

Dacă mâine mă voi stinge trist pe braţele-ţi plăpânde

Şi dacă surâsul meu în etern se va ascunde
Tu redă-mi mereu plăcerea şi dorinţa să trăiesc
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi: te iubesc!
156
Dacă mâine vei iuta tot ce-am scris şi am vorbit
Nu-ţi mai aminti, te rog, de un biet nefericit
Tu mă uită-n cimitir şi trăieşte mai departe
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi: ai dreptate!

Dacă mâine am să dorm în braţele veşniciei

Strâns la piept şi alintat de fantoma bucuriei
Tu redă-mi mereu credinţa pe care aş reprimi-o
Eu la fel am să-ţi răspund printre lacrimi cu adio!

157
 Cântecul inimii
(7.I. 2005)

Ai simţit vre-odată pomii cum se leagănă în vânt?

Ai simţit poate vre-odată liniştea din dansul lor?
Te-a rănit numai o dată timpul negru trecător?
Ai rămas numai o dată cu privirile-n pământ?

Ai dorit poate vre-odată să dansezi pierdut prin nori

Sau prin frunzele căzânde ale pomilor din toamne?
Ai simţit numai o dată timpul leneş cum adoarme
Sub talazurile albe a iubirilor din flori?

Ai sperat cu ochii limpezi către-o stea din cerul nopţii?

Sau ai stins cu râu de lacrimi melancolicele versuri?
Te-ai mirat cât e de tristă soarta fără de-nţelesuri?
Te-ai cutremurat vre-o dată regizându-ţi ceasul morţii?

Sau prin parcuri solitare îngropat în frunze moarte

Te-a ajuns poate tristeţea vremurilor care-au fost?
Şi te-ai îngrozit la gândul sorţii tale fără rost
Şi ţi-ai deportat iubirea prea departe, ce departe!

Acum stai stingher şi anii se vor scurge rând pe rând

Lăcrimândele lor unde vor fi drum spre amintire
Legănândele lor valuri te-or urma în adormire
Şi-ţi vor şterge amintirea şi durerile din gând

Lasă-ţi capul greu să cadă adormit la pieptul morţii

Lasă dar în urmă toate fiindcă toate te-au uitat
Scutură-te de tristeţe, de visări şi de păcat
Rupe-te de amintiri şi de tristele emoţii!
158
 Prea târziu
(14.I.2005; 18,50h)

Iubito mai stai o secundă

Un timp eternal să vorbesc
Privirilor tale din undă
Să strâng un sărut, să iubesc

Iubito opreşte-te o clipă

O vorbă din suflet să-ţi spun
Întinde-mi te rog o aripă
De unde-s căzut să m-adun

Mai stai, mai dă-mi un minut

Mai cere din ceruri o viaţă
O singură palmă de necunoscut
O singură clipă de gheaţă

Mai stai, puţin să m-adun

Să-ţi spun tot ce doream
Şi n-am putut să-ţi spun
Să-ţi spun cât te iubeam

Mai stai, nu pleca, ia cu tine

Atingerea din palmele mele
Dorinţe, speranţe, suspine,
Ce inima nu poate să spele

Credinţa şi viaţa mi-o ia

Te rog doar atât: nu pleca
Iubiri speranţa dorea
Ridic-o de jos şi nu o călca!
159
Ah, nu te grăbi, mai rămâi
Dureri să-ţi şoptesc la ureche
Din suflet şi dor mai întâi
În versuri curate şi fără pereche

O lacrimă mare cât cerul

Mă arde de dor şi de chin
Aş vrea să topesc chiar şi fierul
Sfielii cu care mă ţin

Mă doare, mă doare speranţa

Şi spaima că nu vei dori
Să-nlături din inimă ceaţa
Să-ncerci doar un pic a iubi...

160
 Odată...
(20.I.2005; 19,40h)

Ţin minte că odată

am fugit din mine spre cer
privindu-mă din trup
doream să mă rup
de orice era efemer
şi de soartă.

Ţin minte c-atunci

eram mai curat decât roua
mai uşor ca florile
mai senin ca zorile
bucuros să văd noua
privelişte peste lunci

Să m-arunc în ape
doream s-alerg pe dealuri
speram să umplu de mine totul
cine să-mi fi înţeles jocul?
din ceruri şi din aburi
din norii de-aproape...

Unde eşti tinereţe

privită cu ochii unui copil
atât de bun şi nevinovat?
Spune-mi de ce ai plecat
prin timpul ăsta senil
şi plin de tristeţe?

161
Dorinţa de a-ţi spune
(24.I.2005; 18,37h)

Te-am întâlnit, tăcere.

Ce chin, ce durere!
Nu am putut să-ţi spun...
Şi la ce bun?

Ne-am întâlnit, speranţă

Dar vremea-i de gheaţă
Şi parc-am simţit, curios
Că sunt sfios

M-ai aşteptat, bucurie!

Şi ani înc-o mie!
Dar mi-a fost frică...
Ce mult îmi port pică!

Ce chin, ce amar,
Reproşuri răsar
Păcat că în schimb
Nici n-am avut timp...

Mi-e milă de mine

şi sete de tine
şi ciudă că n-am încercat
dar tu ai plecat...

Oare ar fi păcat
să-ţi spun cu adevărat
dar n-ai să mă crezi
n-ai vrea să mă vezi
162
Mi-e frică să risc
pe-a versului pisc
în sine mă cert
N-aş vrea să te pierd!

De-abea te-am găsit

Şi sunt fericit
Şi ce îmi doresc
E oare firesc?

Dar nu vei asculta

Şi mă voi ruşina
Şi n-am să-mi doresc
Să te mai privesc

Mă crede, nu pot...
Şi parcă sunt mort
Ce mult mi-am dorit
Aşa mi-e sortit!

163
 Scurtă
(26.I.2005; 22,15h)

Sunt singur în casă

La masă
Respir nişte versuri
Am greţuri...
De-atâta singurătate
Străinătate
Aş vrea prin oglindă
Să-mi tindă
Mâna un trecut
Ce-a durut
Un static prezent
Inert
Vorbesc cu un fulg
Nu-l ajung
Cu frica mă-ncaier
Pentru aer
Şi-apoi mă gândesc:
Mai trăiesc?

164
 Vreau să dorm...
(26.I.2005; 22,58h
Ziua lui Nicolae Ceauşescu)

Vreau s-adorm în nopţi de iarnă

Vreau să dorm, nimic să ştiu
Chiar de cerul o să cearnă
De zăpezi, un nor pustiu

Învelit în pături groase

Vreau să zac dormind subit
Să nu mai scriu versuri scoase
Din trist suflet şi scârbit

Vreau să fiu lăsat în pace

N-am nevoie de nimic
De nimic nu îmi mai place
Nici ce scriu şi nici ce zic

Vreau să nu mai simt nimica

Nici coşmaruri, nici minuni
Nici mizeria, nici frica
Nici bombastice minciuni

Vreau să dorm aici şi mâine

Nimeni să nu mă trezească
Nu vreau apă, nu vreau pâine
Şi nici milă omenească

165
Mă vor râde poate unii...
Pentru ce să mai trăiesc?
Să văd iar căderea lumii?
Să mă mir cum de trăiesc?

Vreau să las în urmă toate

Vreau şi versul să mi-l las
Nu mai vreau nici vis, nici moarte
Nici durerile din glas

Nici iubiri inexistente

Nici speranţe de prisos
Nici visele latente
Toate sunt cu susu-n jos!

166
 Închinare Sf. Cuv. Parascheva
(2010, odată cu plecarea mea
de la mitropolie)

Prea Cuvioasă Maică ce mângâi cu iubire

Cum vom putea noi oare simţi cu-a noastră fire
Sfinţenia prin care la cer pe toţi ne tragi
Precum o mamă-şi strânge la piept copiii dragi

Cum vom putea netrebnici, cu sufletul pătat

Cu buze necurate şi pline de păcat
Să îţi cântăm cu lacrimi cinstitul acatist
O sfântă bucurie în veacu-acesta trist

Şi cu ce inimi oare la tine ne-nchinăm

Şi în ce gânduri oare străini ne îngropăm
Când grija acestei lumi ca şarpele ne strânge
Şi suntem apăsaţi de propriul neam şi sânge

Tu ca o maică bună, aleasă de Hristos

Eşti floare a Moldovei cu dulce bun miros
Şi ca un bun pescar, cu mrejele credinţei
Ne tragi din marea vieţii, din groapa suferinţei

O, cât de greu mi-e maică prin lume depărtat

Să îmi duc crucea vieţii de nimeni mângâiat
Şi câte lacrimi calde şi pline de iubire
Vor uda racla ta la orice reîntâlnire!

167
Când ne-amintim că tu pe toţi ne-ai ajutat
Şi ne-ai hrănit cu miere, cu har ne-ai adăpat
Şi-ai adunat la pieptu-ţi o mare de creştini
Şi ai făcut minuni cu mii de pelerini

Nu vom putea deplin prin fapte şi credinţă

A-ţi închina prinoase de recunoştinţă
Nu vom putea, o maică, iubirea a-ţi cunoaşte
Decât plecaţi cu fruntea pe-a tale sfinte moaşte.

168
 Presimţirea morţii
(2012 în vară)

A-ntunecatei nopţi tu crudă presimţire

Mi-ai apărut în faţă ca semn de despărţire
Şi ca un lung şirag cu perle împletit
Mi-ai arătat din viaţă tot ce am pătimit

O, tu străină muză revii în pieptul meu

Ca să mă liniştesc în sân la Dumnezeu
Cu-aceeaşi liniştire de taină ca-n trecut
Atunci când eu, străinul, de-abea te-am cunoscut

Şi te-am descris pe foaia ne-nchipuit de albă

Şi din tristeţea ta de visuri am o salbă
Purtată strâns la piept prin viaţa-mi de poveste
Versurile-s pierdute, dar duhul lor trăieşte...

169
 Mergând la ceruri
(11 octombrie 2011; 11,07h)

Când pe cărarea poeziei păşesc cu versuri lăcrimoase

În jurul meu o lume parcă de sentimente mă descoase
Sub adierea sa tăcută vântul mă-ndeamnă iar să scriu
Străine versuri, albe rânduri visând la ce nu pot să fiu

O lume-ntreagă mă urăşte şi-o casă-ntreagă cât o lume

Perfid în inimă-mi loveşte lăsând pe chipu-mi adânci urme
Când rugăciunea de pe buze în miere parcă se preface
Şi trupul meu supus uzurii în grea ţărână se întoarce

Această lume îmi spun alţii c-ar fi frumoasă ca şi cerul

Doar eu prin ceaţa rea din juru-mi nu pot să-i nimeresc misterul
Doar eu, în micul meu ungher mă rog şi mai scriu câte-un vers
Şi abătut pe drumul meu mă pierd pe veci prin univers

Cu lacrimi rog pe Dumnezeu acasă dar să mă recheme

Şi parcă simt al morţii voal prinzându-mă din vreme-n vreme
Mi-e dor de ceruri, de părinţi, de cei ce nu mai sunt
Şi sper să mă revăd cu ei în nori purtaţi de vânt

Nu mai trăiesc aici în lume, sufletul meu spre ceruri zboară

Sub adiere fremătândă de clopote în ceas de seară
Eu nu mai sunt, eu nu voi fi şi parcă nici n-am fost
Făr` de noroc în astă lume şi fără nici un rost

Mergând la ceruri, toate-n urmă în soarta lor le voi lăsa

Şi mângâiat de o lumină care din cer s-ar revărsa
Cu nerăbdare mă voi pierde îmbrăţişând pe Dumnezeu
În cetele de mucenici sper că m-oi număra şi eu...
170
O, tu durere lăcrimoasă, atunci mă vei lăsa în pace
Atunci m-oi lepăda de trupul care mă ţine-n carapace
Atunci mă voi plimba în tihnă prin codri de vânt mângâiat
Iar tu iubito m-ai iuta spunându-ţi că n-am existat

Spre tine am să mă îndrept cu dor din vreme-n vreme

Şi poate c-am să mă arăt ştiind că nu te-ai teme
Şi-apoi am să te iau cu mine în lumea mea şi-n infinit
Vei fi uitată, vei uita câte ai pătimit...

Vom fi iar veşnic împreună ca şi în studenţie

Şi cu inele de lumini te-oi cere de soţie
Şi vom dansa al nostru vals pe ceruri înstelate
Şi ne vom pierde-mbrăţişaţi departe, mai departe...

171
 Transcendentă
(5 nov. 2011; 15h)

Sub a timpului patină toţi ne naştem muritori

Aruncaţi în hăul vieţii de sorţii ne-ndurători
Împletiţi cu suferinţa şi nevoile trăim
Şi-nsetaţi de nemurire cu moartea ne-mpărtăşim

În inima noastră arde ca un dor nebun de cer

Dependenţa de iubire şi frica de efemer
Şi speranţe şi iluzii şi eternul nostru dor
Sunt în noi reminiscenţa duhului nemuritor

Ah, şi dorul de lumină către Cel de Sus ne cheamă

Prin jertfelnica iubire prefăcută-n chip de mamă
Ca o sfântă pregustare a eternei fericiri
Percepută-n ochii noştri ca sensibile trăiri

Peste noi coboară parcă raza sfintei învieri

În clipe de rugăciune spălate de rău păreri
Şi o caldă mângâiere firea noastră o resimte
Când în inimă coboară prin rugă, smerita minte

Lacrimi calde izvorăsc ochii fericiţi în tremur

Un singur „Doamne Iisuse” spus într-un profund cutremur
Gândul inima şi gura îl rosteşte în extaz
Care curăţă tot trupul plin de griji şi de necaz.

172
 Ruina
(2012)

Am uitat parcă de mine

Versuri nu mai ştiu să scriu
Rimele îmi sunt străine
Muzele nu mă mai ştiu

Mintea mea prin alte lumi

Hoinăreşte dezlegată
Când urcată pe-alte culmi
Şade goală, dezbrăcată

Chinul meu când scriu un vers

Mă irită şi mi-e silă
Când mesajul e prea şters
Mă apuc să-mi plâng de milă

Într-o clară decadenţă

Fizică şi spirituală
Nici măcar spre existenţă
Nu-mi mai trimit mintea goală

Am ajuns de râsul lumii

Nici nu pot să-mi plâng de milă
Abătut stau ca nebunii
Şi fac totul ca din silă

Peste mine au căzut

Vechi blesteme şi greşeli
Sunt stingher şi decăzut
Rod al vechilor sminteli
173
Când de mine râde lumea
Râd şi eu cu ea, nu-mi pasă
Ca să fie totul culmea
Mă închid cu frică-n casă...

174
 Izvor de amintiri
9. 09. 2013

În durerea cea amară amintirile zvâcnesc

Sentimentele de ieri parcă azi le retrăiesc
Şi minţindu-mă că azi parcă e la fel ca ieri
Îmi alimentez mâhnirea pesimistelor dureri

Versuri curg din sentimente, sentimente din trăiri

Gândurile îmi sunt strânse în muzeu de amintiri
Vizitând locuri ce ieri se legau de sentimente
Mă învăluie uitarea şi regretele recente

Şi din versuri îmi fac zestre strângând rânduri după rânduri

Când trăind din amintiri mă hrănesc numai cu gânduri
Dedublându-mă-ntr-o lume aşa cum îmi place mie
Din priviri îmi izvorăsc lacrimi, dor şi poezie.

175
 Închisoarea sufletului
17. 09. 2013

Ridic ochii către cer contemplând albastrul zării

Blând îmi mângâie privirea norii albi, atât de trişti
Raze galbene şi grele cad în faptul înserării
Ca din sufletu-mi durerea lăcrimând prin ochii trişti

Printre gratii blând mă uit către nori c-un zâmbet pal

Geamul rece mă închide, mă îmbracă în rugină
Încăperea mă înghite în a suferinţei voal
Lăcrimez profund din ochii deschişi larg către lumină…

176
 Suflet pustiu
24.09.2013, 15h

Suflet pustiu tu plângi mereu

Sub haina de dureri
Oare ţi-e dor de Dumnezeu?
Nu ai în ce să speri?

Suflet străin şi hăituit

Ce porţi o grea povară
Din versuri nu te-ai mai hrănit
De-o toamnă şi de-o vară

Nu mai ai loc fruntea s-aşezi

Cum adorai odată
Pe iarba moale, pomii verzi
Din lunca-ndepărtată

Nu mai ai loc acum în casă

Şi-n ochii celor răi
Nici loc nu ai măcar la masă
Nu-i poţi vedea pe-ai tăi…

Suflet tăcut şi pustiit

De vânturile sorţii
Degrabă ai îmbătrânit
Şi iată, te dai morţii!

Suflet de dor prins în trecut

Profund de mişcător
Din ceruri ia cu împrumut
Un glas unduitor
177
Ca în durerea lăcrimândă
A tristelor tăceri
Să cânţi cu voce tremurândă
Profundele-ţi dureri

Suflet vibrând de bunătate

De milă şi iubire
Eşti judecat fără dreptate
Şi suferi în neştire

Târăşti făcându-ţi răni profunde

Al crucii greu destin
Lovit fără să ştii de unde
Cu biciul de străin…

Şi pironit pe crucea vieţii

Bei smirnă şi oţet
Şi mort în pragul dimineţii
Pleci fără de regret

În urmă-ţi totul se închide

Şi vei fi dat uitării
Iar torţionarii vor ucide
Şi opera durerii

Tu vei fi mort, ei vor trăi

Gustând din libertate
Ei vor muri, tu vei trăi
De sus făcând dreptate.

178
 Reeducarea
nov 2013

Se ţipă la mine haotic!

Tortura începe…
Se ţipă la mine drăcesc
Şi amuţesc!
Se urlă, se bate în uşi
Ca fiare, ca urşi!
Se spumegă, se-njură
Cu ură!
Miroase a sânge şi foc
La un loc!

Se urlă de-aude un târg!

Eu plâng…
Se zbat pe la geamuri
Cu ştreanguri!
Se caută cuţite
Ruginite…
Otrăvuri se pun la un loc
În oală pe foc!
Morminte îşi pun în cuvinte
Şi-n minte…

179
Se zbat cu spume la gură
Mai presus de ură!
Din colţuri obscur mă pândesc
Să greşesc!
Mă prind cu ură bucuroasă
În casă…
Ei urlă mereu şi nu obosesc!
Oare când mă lovesc?
Se urlă de când mă trezesc
Până aţipesc!

Cu mine în rest nu vorbesc

Doar mă pândesc
Pe urmele mele păşesc
Profund mă urăsc!
Cum oare să pot să iubesc
Neomenesc?
Prin ei aş putea să trăiesc
Mă mântuiesc?
Şi iar tortura începe drăcesc!
Mai trăiesc?

180
 Aelia ecta est!
29. 01. 2005

Am să te las să pleci departe

Departe de la mine
Viaţă cu visuri deşarte
Şi plină de suspine

Am să te las, te rog te du
Şi ia cu tine toate
Că mai deşartă îmi eşti tu
Decât străina moarte

Am să te las, nu te doresc
Fără de rea părere
Şi de-am să mor n-am să răcnesc
De spaimă şi durere

Şi n-am să vreau să te implor

Să te întorci vre-odată
Deşi cuvintele mă dor
Şi inima mi-e moartă

Nu voi dori să plâng nicicând

Şi nici să nu fiu plâns
Fiindcă am trăit plângând
Şi-mi este de ajuns

În jurul meu nu pot găsi

Decât un gol imens
Şi îmi e frică de-a păşi
Mereu fără de sens
181
Şi totuşi asta fac mereu
De când mă ştiu în fiinţă
Nu mai suport cât mi-e de greu
De-atâta neputinţă

În jurul meu sunt ziduri reci

Şi oameni parcă morţi
Cu priviri şi inimi seci
Într-o incintă fără porţi

Doar versurile şi tristeţea

Şi nimeni în rest
Îmi alină tinereţea
Aelia ecta est!

182
 Unei muze
3.01.2005; 15,45h

Şi te-ai stins scurtă minune

Şi-ai fugit de ochii mei
Printr-o nesfârşită lume
De idei

Şi-ai luat cu tine totul

Ba chiar şi ceva în plus
Mie mi-ai lăsat doar cortul
De neajuns

Aş dori ca să te prind
Să te simt din nou aş vrea
Disperat braţe întind
Aevea

Umbra ta mereu dispare

Către neatinşii nori
Şi nebun de disperare
Strig: să mori!

183
 M-am întors!
3.03.2005; 22,10h

M-am întors pe-aceleaşi locuri

Ce ne-au dăruit minuni
Şi-am simţit aceleaşi focuri
Din priviri şi rugăciuni

M-am întors pe-aceeaşi cale

Care am urmat de mult
Să uit lacrimile tale
Dar mai tare m-au durut

M-am întors în codrul vechi

Să-mi mai spele din memorii
În zadar, că în urechi
Îmi jeleau plecând cocorii

M-am pierdut pe vechi cărări

Şi prin frunze căzătoare
Să mă-nchidă în uitări
Însă glasul lor mă doare

Numai chipul şi privirea

Timpul ni le-a biruit
Poate numai amintirea
Că odată ne-am iubit

Astăzi, ce a fost odată

Să-nţeleg nu cred că pot
Şi-a iubi ca altădată
Am uitat cred că de tot
184
M-am întors la iarbă verde
Unde ne chemam adesea
Ca in veci să mă pot pierde
Să mor ca un ne-nţeles

Ai uitat cred că de toate

Ce ne chemau spre trecut
Şi zburând tot mai departe
Foarte bine ai făcut…

185
 Reîntâlnire
8.03.2004

Căzută din album, din poză mă priveşti

Când te revăd zâmbind dureri iar îmi stârneşti
Ce dor mi-a fost de tine, ce dor mi-e să te-ascult
Tu astăzi mă priveşti dar m-ai uitat de mult

De-atunci ne-au fermecat un stol de primăveri

De-atunci m-am ferecat în versuri şi tăceri
De-atunci ne-am depărtat trăind tot mai departe
Dar totuşi într-o zi ne-om revedea în moarte

De-atunci doresc întotdeauna să-ţi spun prin ce-am trecut

Cum ai murit atunci când tu ai renăscut
Dar nu mai are rost, cuvintele-s deşarte
Am obosit de mult, aleargă mai departe

Mă răvăşesc şi-acum durerile în minte

Încerc să ţi le scriu prin doar nişte cuvinte
Însă uitarea albă e patima pieirii
Ce veşnic ne-a cuprins în noaptea despărţirii

Ce pot să mai exprime săracele cuvinte

Plutind rătăcitoare din inimă în minte
Decât doar reverii ce-odată au trăit
Şi m-au ucis încet, m-au stins şi m-au răcit…

186
 În seara din urmă
27.03.2005; 23,05h

În seara din urmă a trecerii mele

Mereu reapari aceeaşi de mult
Din suflet aş vrea din nou să ascult
Enigma din vocea-ţi pierdută prin stele

În noaptea din urmă aş vrea să-ţi vorbesc

Prin semne şi-atingeri şi lacrimi de-amar
Păcat că acum e totu-n zadar
Păcat că de-acum eu uit să trăiesc
În noaptea din urmă să simt aş dori
Pe patul de moarte atingerea ta
Angelica-ţi mână în palma mea grea
Pluti-va spre buze când eu voi muri

În ultima noapte aş vrea să-ţi ascult

A inimii tale bătăi de iubire
Alinturi de dor or fi nemurire
Mi-e frică de moarte şi ştii cât de mult

În braţe te-aş lua şi-n ultima clipă

Încet să mă sting dormind pe-al tău piept
Sfârşitul mi-e clar, e bun şi e drept
Alungă-ţi tristeţea ivită în pripă

187
Parfumu-ţi respir din palmele tale
În piept să-mi rămână ca vis din trecut
Nicicând să nu simt că ieri te-am pierdut
Şi astăzi mă pierd din lume agale

Ascunsă îmi eşti în palmele grele

Ascuns sunt şi eu în propriu-mi ungher
Sunt singur, tăcut, uitat şi stingher
În seara din urmă a trecerii mele…

188
 Metal
(29.03.2005; 22,06h)

Suntem născuţi în zodie de metal

Suntem ceva banal
Căzuţi cândva din cerul incarnal
De metal
Ne par şi norii de cristal
Metalice urme-s pe sfântul pocal
Ca un şal
Purtăm povara vieţii de metal
Suntem şi noi metal şi ne mândrim
Când peste tot de el ne murdărim
Şi ne rănim
În colţurile lumii de metal, sublim
Ca un metal agil ne arcuim
Şi unul altuia ne dăruim
Flori de metal când ne iubim
Cruci de metal când adormim
Cuvinte de metal sunt între noi
Căci suntem goi
Păşind prin praf metalic şi noroi
Metalice ploi
Vor transforma ruinele-n gunoi
Vulnerabili la nevoi
Formăm din lume un metalic sloi
Care va rugini metalele din noi.

189
 Narcisism
(31.03.2005; 20,30h)

Cercetând lăuntric chipul în oglindă ţi-l priveşti

Mângâind uşor obrazul cu palmele-ţi îngereşti
Pleoapele-ţi închizi alene reverii să retrăieşti
Şi zâmbeşti ca şi Geoconda fericită că iubeşti

Redescoperindu-ţi ochii tinzi s-aluneci în priviri

Ca-ntr-o magică hipnoză însetată îi admiri
Iar în ei resimţi plăcerea infinitei nemuriri
Presărată cu minuni de angelice sclipiri

Ce revarsă pe-al tău chip ceţuri albe de cristal

Şi-ţi învăluie natura cu al dezmierdării voal
Ce a renăscut iubirea din neantul eternal
La picioare aşternându-ţi farmecul tău incarnal

Pe-ale tale buze cresc a iubirilor săruturi

Dulci şi eternale şoapte născute din începuturi
Şi dorinţele latente renăscute din văzduhuri
Netrăite de fiinţe în ceruri sau pe pământuri

În oglindă, chipul tău pare făurit din vise

Din trăiri şi din iubiri şi emoţii necuprinse
Care pentru mine sunt idealuri neatinse
Prea frumoase să-mi surâdă cu braţele larg deschise

Vreau să fii aşa frumoasă totdeauna pentru mine

Ca din buze diafane să nu răspândeşti suspine
Să nu fii la fel ca mine cu privirile străine
Ci din ele să răsară numai vorbe cristaline
190
De aceea te-am creat ca să fii a mea dublură
Să te-nfăţişez pe tine necreată de natură
Ca reflecţie din cer care nu cunoaşte ură
Vreau ca să-mi înlocuieşti trupul meu scos din uzură.

191
 Impalpabilă
(14.04.2005; 22.00h)

Adesea presimt că prin flori

La mine tăcută priveşti
Te simt cum în juru-mi păşeşti
Te simt pe pământ şi în nori

Adesea presimt din priviri

Că-n frunzele noi mă aştepţi
Mă cerţi şi iarăşi mă ierţi
Mă uiţi şi iar mă admiri

Adesea presimt că tu eşti

Ascunsă în apele clare
Pitită prin ierburi amare
Născută din lumi de poveşti

Mi-e dor de tine de-o viaţă

Mi-e dor de tine de ieri
Mi-e somn de-atâtea dureri
Mi-e sete de cer şi verdeaţă

Îmi pare adesea că eşti

Pierdută prin aerul serii
Privind curcubeiele zării
Zâmbind fiindcă trăieşti

Adesea presimt că prin ploi

Alergi bucuroasă şi-n grabă
Cad stropi pe pielea ta albă
Şuvoaie pe umerii goi
192
Mă simt în palmele tale
Pe linia vieţii mergând
Cu greu în spate ducând
Un dor în cămaşă de zale

Adesea nu simt cum apari

Nu vrei să mă laşi să-ţi vorbesc
Când vreau să-ţi spun ce doresc
Tu râzi şi dispari…

193
 Tristă
(14.04.2005; 17,15h)

A mai trecut un an, a mai căzut o frunză

A mai trecut o iarnă bătrână şi ursuză
Venit-a primăvara şi-n van se va tot duce
Pe-a timpului cărare sunt răstignit pe cruce
Sub vânturile sorţii haine şi tăioase
Rămân să pătimesc pe drumul meu de oase
Cutreierând aiurea prin lumea de amar
Am fost născut să sufăr, să umblu în zadar
Degeaba ceruri goale deasupra ascund norii
Degeaba-n primăveri se mai întorc cocorii
Degeaba te aştept c-o inimă de tină
Degeaba flori plăpânde în vânturi se înclină
Când aşteptarea goală e patima uitării
Degeaba mai visez în pragul înserării
Că mă aştepţi să stau la pieptul tău plăpând
Când soarele apune gigantic şi rotund
Degeaba numai versuri mai ştiu să scrijelesc
Când gândurile oarbe îmi plâng şi mă jelesc
Când pentru mine lumea nu are nici un rost
Sătul sunt cât plătesc al vieţii mele cost.
În liniştea străină mă răscolesc memorii
Ce-n spate îşi ascund meandrele ororii
Cu sumbre amintiri din anii ce-au trecut
Cu falsele visări ce-au fost şi m-au durut.

194
 Renaştere
(9.05.2005; 23,55h)

Renăscută din înalturi te aştept din cer să cazi

Să te pot cuprinde-n braţe, să-ţi sărut obrajii calzi
Învelită în lumini şi-n culori de curcubeie
Să te-aşez pe un pătuţ plin de flori de orhidee

Renăscută din visări şi din rouă şi din soare

Eşti o viaţă şi un ţel, eşti un dor şi o chemare
Te descriu prin sentimente căci cuvintele-s în van
Sunt coral pe fund de ape, eşti iubită şi ocean

Azi, în prag de-aniversare te salut c-un simplu vers

Prea netrebnic fiindcă-mi eşti o stea şi un univers
Eşti dorinţă şi visare, eu sunt nor purtat de vânt
Eşti sublimă alinare, îmi eşti cer şi-mi eşti pământ

Veşnic tânără să fii ca şi florile de mai

Toată viaţa să îţi cânte îngeri cântece din nai
Şi în veci să iradiezi bunătate din priviri
Şi mă bucur fiindcă-mi eşti vara unicei iubiri

În tăcerea diafană a liniştitoarei nopţi

Îmi eşti ţelul fericirii ce zdrobeşte a morţii porţi
Îmi eşti rază ce pătrunde printre norii plumburii
Îmi eşti lacrimă şi sânge şi izvor de bucurii

195
Îmi eşti sufletul ce zboară către cerurile-albastre
Cea mai luminoasă stea dintre miile de astre
Tu eşti vers şi eşti trăire, îmi eşti muză ascunsă-n şoapte
Şi mi-e dor adesea de tine că îmi eşti aşa departe

Te îmbrăţişez cu dor ca şi sufletu-mi şi versul

Şi-ţi doresc o fericire mare cam cât universul
Şi-ţi doresc să fii frumoasă ca şi floarea din castani
Ca din suflet să-ţi pot spune cu iubire: la mulţi ani!

196
 Flere posem, sed juvare non!
(12.05.2005; 9,50h)

Te las suflete să luneci într-o nouă amăgire

Neputând să te ajut nici cu fapte nici cu gândul
Vrei din dragoste să mori? Dragostea-ţi va fi mormântul
Dacă nu m-ai ascultat şi-ai dorit din nou iubire

Te las suflete, mă duc, părăsindu-te abătut

Să te răscolească iar întrebări fără răspuns
Însă până când nu suferi nu îţi este de ajuns
Vreau numai să cântăreşti: ce-ai avut şi ce-ai pierdut

Ţi-am închis răni ce odată puteau deveni fatale

Ţi le-am cauterizat cu vers şi melancolie
Şi te-am îngrijit nespus cu ţeluri şi poezie
Însă tu iar ai ales armele ce-ţi sunt letale!

Vrei din nou ca să te chinui în lacrimi şi în dureri

Vrei din nou să devii prada nemiloasei agonii
Ce te va aduce-n pragul disperatei nebunii?
Să ştii că nu te opresc, îmi este peste puteri!

Dacă lemnul greu te-apasă, dacă crucea ţi-e prea grea

Du-o până la sfârşit, te ajut şi eu de vrei
Nici nu ştii ce mult mă doare când suferi sub ochii mei
Du-te dar, din nou iubeşte, crucea este doar a mea!

197
 Aşa a fost să fie!
(15.05.2005; 23,32h)

Aşa mi-a hărăzit când m-am născut ursita

Ca saci de ne-mpliniri să cern cu sita
Să gust din plin din pâinea amarelor neşanse
Iar viaţa să îmi fie un veşnic şir de transe

Aşa mi-a fost sortit din lacrimi să trăiesc

Să nu simt niciodată cum e să-mbătrânesc
Ci să mă sting încet, să mor de tinerel
Îmbrăţişându-mi versul şi lacrima din el

Aşa mi-a fost destinul, ca singur şi stingher

Să stau acoperit de praf şi de mister
Ca nimeni de mine să nu îşi reamintească
Şi nimeni să n-ajungă măcar să mă cunoască

Şi astfel mi-a fost dat din versuri să-mi fac lume

Asemenea ca mine fără de rost şi nume
Fără să ştie nimeni ce-am fost şi de-am trăit
Iar dacă s-ar afla de mult voi fi murit

Şi de va fi să mor ce-mi pasă, cui îi pasă?

De veşnic se aşterne tăcerea-n a mea casă
De voi fi coborât cu scârbă în mormânt
De crucea se va rupe de ploaie şi de vânt…

În lume mi-a fost scris să fiu un călător

Cu urme în trecut şi fără viitor
Avându-mi mângâierea mereu mult prea departe
Nădăjduiesc în ea, c-o voi găsi în moarte!
198
 Dacă vei dori
(19.05.2005; 22,36h)

Dacă vre-o data vei dori să plângi,

Voi fi lângă tine în braţe să mă strângi,
Stand la pieptul meu, frunte-am să-ţi sărut
Să-ţi alin durerea prin care-ai trecut

Dacă vre-o data ochii tăi senini

Lin se vor închide când ai să suspini
Strigă-mă cu dor, strigă-mă cu şoapte
Şi voi reveni îmbrăcat în noapte

Dacă vre-o data vei dori să speri

Sărutându-mi fruntea ai să-nveţi să ceri
Sărutându-mi ochii închişi şi tăcuţi
Fără să încerci ai să-nveţi să uiţi

Dacă cineva zborul ţi l-a frânt

Să-ţi ridici mereu ochii din pământ
Şi să mă aştepţi până voi veni
Şi să mă doreşti când nu voi mai fi

Dacă vre-o data ai să mă revezi

Gânditor plimbându-mi paşii prin livezi
Nu te obosi iar să mă ajungi
Fiindcă-n urma mea ai să-nveţi să plângi…

Dacă voi muri să nu-ţi pară rău

De-am dorit să dorm strâns la pieptul tău
Fiindcă viaţa este doar o amăgire
Şi nu mi-am permis să-mi doresc iubire
199
Dacă ceruri limpezi ochi-ţi oglindesc
Am să-ţi spun ,mereu ce mult te iubesc
Şi pe braţul meu de vei adormi
Ai să mă visezi cât te voi iubi…

200
 Spirituală
(14.06.2005; 0,04h)

Mă îmbăt din nou din starea tristelor melancolii

Sorb din cana de cafea vise oarbe, tulburii
Şi m-afund adânc şi greu prin noianele de versuri
Care-mi par acum tocite, goale, fără înţelesuri

Vreau să zac aici în patul tristelor singurătăţi

Şi să număr cioburile sparte-n sute de bucăţi
Ale gândurilor care s-au născut şi au murit
Ale sufletelor care lângă mine au trăit

Nimeni candela din colt să n-o stingă un minut!

Nu vreau ca în întuneric să stau trist şi abătut
Şi să sorb cu sete-adâncă din pocalul cu dureri
Şi să semăn cu privirea triste gânduri, rău păreri…

Mi-am deschis din nou cutia cu trăiri şi cu visări

Căutând mereu în ele boldul altei primăveri
Şi lumina din privirea care a murit de mult
Poate-n noaptea selenară, poate-n vântul ce-l ascult…

Las în seama adierii fruntea să mi-o descreţească

Şi privirile-mi las pradă într-o lume nefirească
Neştiutelor cărări ce pornesc din neştiut
Şi se pierd în depărtarea timpului necunoscut

De-aş putea măcar o clipă să plutesc deasupra mării

Ţi să simt cum mă dezmiardă aurorile-nserării
Să ascult din norii grei dragi concerte de tăceri
Doar atunci voi simţi briza mult-doritelor plăceri
201
Îmi îndrept privirea spre înaltul infinit
Lăsând sufletu-mi să zboare spre imensul nesfârşit
Spre o stea din cerul nopţii ca o umbră călătoare
Sfâşiind în fine timpul şi-ntunericul ce doare

Braţele-mi înalţ spre ceruri către luna diafană

Singuratică şi rece, luminoasă şi orfană
Ca şi sufletu-mi ce zboară către ea spre neştiut
Însetat să înţeleagă marele necunoscut

Către ceruri sus mă-nalţă aripile nevăzute,

Jos, pământuri mă atrag către lumi necunoscute
Sus, imensul diafan învelit în necuprinsuri
Jos, trăirile ce dor învelite-n mii de visuri

Către bolţile materne îmi îndrept în noapte ochii

Resimţind divin iubirea îmbrăcată-n albe rochii
De lumini ce arzătoare mă aşteaptă ca-n trecut
Să le-mbrăţişez în lumea infinitului tăcut

Cheamă-mă acasă Domne, vreau să plâng la pieptul Tău!

Ca un fiu risipitor umilit de visul său
Mă recheamă dar să gust din eterna fericire
Mă recheamă să mă scald în lumini şi nemurire

Sunt aici ca fiu pierdut dintr-o lume prea aproape

Sunt aici să lăcrimez din umile, grele pleoape
Sunt aici strângând la piept o comoară de simţiri
Coborâtă din înaltul veşnicilor nemuriri

202
Sunt prin lume călător ţintuit de dor celest
Sunt un simplu muritor şi nimic mai mult în rest
Ce aştept ca într-o zi să ajung la locul meu
Să mă-mpărtăşesc din taina iubirii de Dumnezeu

Stau aici nădăjduind în credinţă şi iubire

Uneori parcă simţind că eternal fericire
Mă cuprinde strâns în braţe contopindu-mă cu ea
Incarnala-mi fericire transformându-o-ntr-o stea

Atunci sufletu-mi tresaltă, radiază, se înalţă

Alergând printre lumini, de emoţii se descalţă
Şi goneşte către ceruri ca un fulger de lumini
Însetat să bea din apa îngereştilor fântâni

Câtă vreme voi aşterne tristele închipuiri

La picioarele străinei, diafanei amăgiri
Nu voi înceta să scriu versurile-mi ruginii
Inspirate din trăirea tristelor melancolii

Cât timp vor mai exista toamna frunze căzătoare

Voi reda în palid vers neputinţa-mi arzătoare
Voi aduce din trecut amintirile ce dor
Despre lumi ce-au fost şi care şi-au pierdut din rostul lor

Din ungheru-n care stau, văd cum zile după zile

Se adună, se comprimă-n amintirile senile
Ce ne vor înstrăina de trăirile ce-au fost
Care astăzi pentru noi nu îşi mai au nici un rost

203
Văd cum norii trişti şi palizi în văzduh şuvoaie mână
Văd cum anii noştri fug nu spre cer ci spre ţărână
Văd cum timpul mă apasă cu privirea în pământ
Pregătindu-mi noua casă ce se va chema mormânt

Dacă chipuri ce au fost mai trăiesc încă în mine

Se vor pierde-ntr-un sfârşit către zările străine
Când mă voi închide-n noapte şi-n durerile uitării
Atunci voi trăi prin ele în dulceaţa disperării

Stau aici tăcut şi sufăr, fără muză, fără vers

Nu am nici o călăuză, totul este un revers
Nimeni nu mă mai ascultă, nimeni nu mă înţelege
Nimeni nu va reuşi suferinţa să-mi dezlege

Sunt eu oare pe pământ un străin rătăcitor

Încăpăţânat să ceară o mână de ajutor?
Poate da, fiindcă unii vor scuipa pe al meu nume
Sigur da, fiindcă sunt un stingher pe-această lume

Stau aici şi scrijelesc pe o foaie ruginită

Un crâmpei întunecat dintr-o minte rătăcită
În idei şi în cuvinte care nu au nici un sens
Într-o viaţă plictisită, netrăită prea intens

Doar de muzica din versuri mă mai simt impulsionat

Să respire încă în piept un aer ce-i îmbibat
De o crudă răutate ce scunde adânc în noi
Rămăşiţe sângerânde de păcat şi de noroi

204
Las în urma mea memorii de trăiri întunecate
Scrise-n negrul nesfârşit cu cerneluri înecate
În trăiri şi în gândiri ce mă macină încet
Şi mă-mpovărează doar cu poeme de regret

Dacă toţi în jur vor râde, unul trebuie să plângă

Aşa cum mâna cea dreaptă-i mai presus de mâna stângă
Din contrastul lor ieşind o magie de culori
Ce te vor îmbărbăta când va trebui să mori.

205
 Doar priviri
(iunie, 2005)

Peste priviri tăcute de praful s-a aşterne

Şi de voi fi pierdut şi plin de mucegai
Am să rămân la mila speranţelor eterne
Ca într-o bună zi în cale-mi să mai stai

Să te privesc în ochii ce m-au uitat de mult

Pe buze fluturându-mi un zâmbet melancolic
În sufletu-mi pribeag părându-mi că ascult
Al timpurilor moarte râs ironic

De te voi revedea vre-o data-ntre străini

Străina mea iubire ce-ai fost şi-mi eşti durere
Aş vrea să-mi crească aripi de îngeri heruvimi
Zburând, să mă feresc de scumpa ta vedere

Să mă înalţ acolo unde n-ai şti că sunt

Să mă prefac în duh, să nu mă poţi atinge,
Şi să revin la tine în braţe pe pământ
Când soarele bolnav în depărtări se stinge

Atunci m-aş preschimba în blândă adiere

Să-mi trec prin părul tău încă o data mâna
Iar tu să simţi cum parcă străina mea durere
Obrajii sărutându-ţi va lăcrima întruna

Uşor te voi atinge cu mâna mea cea rece

Pe fruntea ta senină, dar fără amintiri
Strângându-te în braţe prin trupul tău voi trece
Cum a trecut şi timpul frumoaselor iubiri
206
Atunci voi tremura în mâna disperării
Când tu vei trece sobră şi mândră înainte
În jurul tău dansa-vor fantomele uitării
Iar pe obrazul meu vor sângera cuvinte

De dor, îmi voi deschide a rănilor dureri

Privind în ochii tăi prin raze de lumini
Şi-ţi voi transmite-n suflet un nor de rău păreri
Fiindcă am devenit de mult nişte străini

Mă voi închide seara în florile de tei

Ca răspândind miresme să îţi reamintesc
De zilele în care priveai în ochii mei
Şi care au apus în ritm de „te iubesc”…

207
 Înger de piatră
(iulie 2005 )

Nu ţi-aş dori nicicând să fii în locul meu

Neprihănit izvor de vise şi viaţă
Sunt un neputincios ce mă lovesc mereu
În noaptea de dureri, de frică şi de ceaţă

Nu îţi doresc nimic din ceea ce eu sunt

Nici versuri, nici visări, nici parte din speranţe
Nu vreau să fii stingheră şi tristă pe pământ
Şi nici să n-ai pe cine să strângi măcar în braţe

Eşti un copil tăcut şi plin de puritate

Am fost copil şi eu, la fel am fost şi pur
Să nu te-arunci în viaţă vizând o libertate
Ce te va despărţi de tot ce e în jur

Să nu îţi răspândeşti privirile curate

În noaptea-ntunecată şi plină de uitări
Rămâi aşa cum eşti, frumoasă şi departe
Rămâi fără cuvinte şi fără întrebări

De puritate, ochi-ţi surâd în cer senin

Privirile lor calde înalţă poezie
Spre veşnicele stele, din lumea de venin
Spre inima-mi asemenea ca toamna ruginie

Tu stai tăcută-n seară, tăcută-n dimineţi

Şi-n ceruri fremătânde privirile-ţi înfingi
Dorind cu fine lacrimi de rouă şi tristeţi
Să îţi dărâmi durerea şi să înveţi să plângi
208
Iar dacă vei dori să te trezeşti la viaţă
În locul tău pe mine mă lasă împietrit
Ca ochii să-mi înfing în cerul ce înalţă
Spre tainice grădini un suflet adormit…

(pentru sora mea moartă înainte de a se naşte)

209
 Vei pleca…
(iulie 2005)
(dedicată soţiei)

Vei pleca, şi toate-n urmă vor rămâne amintire,

Suspinând mă va petrece lăcrimânda ta privire
Când deasupra noastră curg sumbrii nori ai înserării
Aducând fatidic noaptea şi perdelele uitării

Vei pleca şi toate-n lume se vor stinge în uitare

Singur te voi aştepta aprinzând o lumânare
Firul timpului cu versuri răsucindu-l îl voi toarce
Dar iubito, niciodată, ştiu că nu te vei întoarce…

Voi simţi prin frunza toamnei paşii tăi trecând departe

Stând sub lespede de piatră voi dormi adânc de moarte
Scăpărând atunci din pleoape triste lacrimi cristaline
Voi simţi ca niciodată ce dor îmi va fi de tine

Dacă-n palmă vei culege parfumate flori de tei

Sper să-ţi amintească poate cum priveai în ochii mei
Care-n veci se vor ascunde sub pământul ud şi greu
Neputând să te revadă vor dormi adânc, mereu

Şi dacă-n tăcerea nopţii eternale şoapte plâng

Susurând în adierea vântului de triste-mi plâng
Ale inimii acorduri dureroase şi străine
Atunci când, mult prea iubito vei uita de tot de mine

210
Vei pleca şi toate-n urmă vor rămâne în trecut
Şi iubire şi speranţă şi durere şi sărut
Toate-n urmă vor rămâne pentru tine, însă eu
Am să le păstrez pe toate veşnic în sufletul meu

Şi vor trece ani de-a rândul şi zăpezi m-or troieni

Iar prin tristul cimitir tristă nu-mi vei mai păşi
Să revezi tăcutul chip a celui ce a plecat
Şi din nepăsare poate te-ai făcut că l-ai uitat

Stau şi plâng, tăcut suspin învelit în pături groase

Transpirând şi tremurând de frigul ce-l am în oase
Iar din ochi-mi ce odată îţi păreau că sunt frumoşi
Au rămas de-atâtea lacrimi doi cărbuni întunecoşi

Şi de-atâta întristare mă usuc în colţul meu

Sorb din cana cu iluzii că adorm la pieptul tău
Mă cufund în noaptea morţii doborât de somnul greu
Şi încet voi dispărea fără ca să-ţi pară rău.

211
 Vers de început
(mai-iunie 2007)

De dorul dansului suav

Al versului pe coala albă
Născutu-m-am atunci zugrav
La gât purtând de versuri salbă

Atunci când nimeni nu ştia

Nici eu, sărmanul nu ştiusem
Întâiul vers pe foaia mea
E ziua-n care mă născusem

Întâiul vers, o doină tristă

Părea atunci în trecut
Desprins din firea-mi pesimistă
Din a durerii început

Dintr-un amar şi trist oftat

Născut-am versul de iubire
Şi dintr-un plâns neîncetat
Un testament la despărţire

Când triste versuri au căzut

Pe lacrimi pline de dureri
Zâmbetul meu a dispărut
Topindu-se în rău păreri

Trecut-au anii de demult

Şi veri şi ierni la nesfârşit
Mi-e greu acum să reascult
Un vers nedesluşit…
212
 Muză
Răsari din nou frumoasă muză
Răsari din depărtări
Fii iar iubirii călăuză
Privirii desfătări

Fii iar la fel cum te văzusem

Odată, nu demult
Strigă-mă iar cum auzisem
Şi îmi plăcea s-ascult

Dar vino iar ca alte dăţi

În flori înveşmântată
Şi în miros de purităţi
Şi prea nevinovată

Revino iar la pieptul meu

Aşa, ca în trecut
Când nu-ţi păsa că sunt mereu
Criptic şi tăcut

Ce suntem noi acum, iubito?

Visări rătăcitoare
Iubirea noastră am urât-o
Călcându-o-n picioare

Trăim cu gândul în trecut,

Părem doar ce am fost
Păşind printr-un necunoscut
Fără de nici un rost

213
Te văd acum ca altădată
Chiar mai fermecătoare
Şi parcă simt cum deodată
Iubirea ta mă doare

Tu azi cu vorbele mă arzi

Şi cu priviri străine
Tu m-ai iubit mai mult ca azi
Şi mai puţin ca mâine

Şi m-ai iubit chiar prea frumos

Şi prea neomenesc
Astăzi nu-ţi mai sunt de folos
Chiar dacă te iubesc…

214
 Şi ce dacă?
Şi ce dacă versurile
M-or închide în tăceri
Năzuind la timpurile
Unor alte primăveri?

Ce contează dacă-n lume

N-am ajuns să fiu iubit?
Mai contează cam ce nume
Dai unui nefericit?

Ce rost are să mă mint

Cu speranţele deşarte
Când mai bine-i să-mi alint
Drumul către moarte

Şi ce dacă mă-nfioară
Ramuri grele, vânt de noapte
Boala care mă doboară
Şi mă va închide-n şoapte…

215
 De ce zadarnic?
De ce sub ceţuri adormite a nopţilor tăcere
Îmi scrijeleşte cu emoţii a gândului durere?
De ce în miez de noapte, adesea gândind la tine
Mi-e frică să gândesc la ziua cea de mâine?

De ce flamura nopţii de gheaţă şi dureri

Îmi implantează-n minte gândiri de rău păreri
De şoapte şi minuni trăite doar de noi
De nopţi de rugăciuni, de spaimă şi furori?

De ce îngână vântul şoapte de suspin

De ce mi-e frică oare de-o soartă de venin
De ce-mi tremură haina scăldată-n lăcrimări
Cătând spre o iubire pierdută-n depărtări?
Atâtea întrebări îmi încolţesc în minte
Că nu le pot da formă prin simplele cuvinte
Atâtea gânduri sumbre, atâtea frământări
Atâta agonie, atâtea înşelări…

216
 Floarea chipului
Ca murmur de ape, ca şoapte de vânt
Ca foşnet de ierburi, ca frunze căzânde
Sub ceruri înalte şi raze plăpânde
Sub ceţuri uşoare căzând pe pământ
Cuvintele tale sunt suflet şi cânt

Ocean de tăceri, de linişte pură,

Izvor de lumini, de lacrimi grădini
Mireasmă suavă de flori de mălini
Oglinzi de iertare lipsite de ură
Privirile tale-s de sfântă făptură

Imense emoţii, trăiri eternale

Fiori de iubire, atingeri de rai
Uşoare şi fine cireşe de mai
Suave alintări, de roze petale
Căpşuni parfumaţi sunt buzele tale

Magnolii sfioase, zâmbinde adieri

A vântului cald prin norii pufoşi
Pe lac o alee de nuferi frumoşi
Curaţi ca zăpada, ca floarea de meri
Obrajii tăi fini sunt calde plăceri

Un voal de mătase uşor ca un fulg

Atingerii mele îmi pare că este
De-un farmec străin ca dintr-o poveste
Pe creştet ascunse, şuviţe îţi curg
În părul ce-mi pare un soare-n amurg

217
O lume îmi eşti şi-un cer de feerie
Destin scris cu dalta în piatră de munte
Urechile tale aş vrea să m-asculte
Când spun că viaţa-mi o-nchin numai ţie
Iubito ce-mi eşti şi-mi vei fi poezie.

218
 Flori de salcâm
(22.05.2007;0,30h ; readaptare 2013)

Eterne candelabre cu albe lumânări

Altarele naturii îmbracă iar salcâmii
Acoperind c-o boltă ascunsele cărări
A paşilor pierduţi de nebunia lumii

Flori de salcâm eterne ca visarea

Fragede ca iubirea, ca scurta tinereţe
Aş vrea ca altădată să vă mai simt chemarea
În sufletu-mi amar cu miros de tristeţe

Frumoase flori de vise cu albe dantelări

Tăcute ca uitarea, duios de efemere
Îmi încolţiţi în minte atâtea întrebări
Îmi răscoliţi în suflet reci clipe de durere

Frumoase flori ce-aţi fost o lacrimă eternă

Şi-mi sunteţi pe vecie o lacrimă amară
Vă cufundaţi în ceruri adânci ca într-o pernă
Vă pierdeţi printre stele în fiecare seară

Îmi amintiţi de ieri, de cei pierduţi de mult

Ce n-o să se întoarcă măcar să vă revadă
De cei pe care-aş vrea în taină să-i ascult
Şi n-au mai apucat măreţi ca să vă vadă

Îmi provocaţi dureri fragile flori amare

La fel de inocente fiind de când mă ştiu
Când vor veni bunicii plecaţi spre ceruri clare?
De ce-i vegheaţi etern lâng-un mormânt pustiu?
219
De ce flori de durere îmi încolţiţi în gânduri
Salcâmi bătrâni ca timpul, ca el de nemiloşi
De ce îmi stoarceţi lacrimi ţesute printre rânduri?
De ce plângeţi şi voi, salcâmii mei frumoşi?

De ce florile voastre nu mă mai fac să râd

De ce-n mirosul lor resimt a mea durere
De ce-n farmecul vostru presimt farmecul hâd
Al blestematei morţi – o noapte de tăcere

Flori de salcâm, eterne candelabre

Aprinse la mormântul celor ce m-au iubit
Flori de salcâm, lumini veşnic de albe
De ce-au murit bunicii şi nu au mai trăit?

Îi simt abandonaţi în lumea celor morţi

Îi simt plângând în mine şi în sufletul meu
Îi simt însinguraţi, uitaţi, urâţi de toţi
Aş vrea să-i simt ferice în sân la Dumnezeu!

(dedicată bunicilor mei)

220
 De ieri
De ieri ai revenit fantasmă călătoare
Şi din trecutul sumbru aeve-ai apărut
Ca o fereastră largă deschisă spre trecut
Ca o plăcere caldă ce doare şi-a durut
Trecând ca o visare, iubire călătoare…

De ieri, o viaţă-ntreagă că a trecut îmi pare

Un stol de primăveri ca florile de mai
Ca fragede minuni şi ca lumini din rai
Imense curcubeie de lacrimi ce în grai
Nu îşi găsesc pereche şi nici nu vor îmi pare

Din alte lumi tu parcă acum ai apărut

Să-mi redeschizi dureri din dulcea amintire
A tristului trecut şi-a timpului privire
Ce-n sufletul meu pare o veşnică trăire
În viaţa din trecut…de ce ai apărut?

Şi când m-ai revăzut ce ai simţit tu oare?

Nu-mi place să-mi răspund şi nici nu am s-o fac
Nu pot să răscolesc trecutul ca pe-un fleac
Ştiind că tot ce-a fost nu are nici un leac
De când am dispărut, ce ai simţit tu oare?

Doar versul a rămas o cruce pe mormânt

Cu urme de trăiri, de lacrimi şi suspine
Cu strofe ce-au durut şi încă dor în mine
Tu m-ai iubit doar ieri şi niciodată mâine
Iubirea a rămas o cruce pe mormânt…

221
 Melancolia
Afară plouă-n ramuri ude de frunze lăcrimânde
Cu stropi albaştri ca uitarea, cu tânguiri plăpânde
Care jelesc în întuneric fantoma unei vieţi pierdute
Şi care suferă prin mine tristeţea clipelor tăcute

E tristă noaptea liniştită şi ploaia plânge-n jurul meu

Stingher, la geamul dur şi rece, dorindu-te mai plâng şi eu
Trăgând în piept tăcuta moarte ce înfloreşte-n al meu trup
Încet, aud în ploaia nopţii, de grele, ramuri cum se rup

Adie vântul în tăcerea care mă cheamă spre mormânt

Aud în adierea lui sunet de clopote ce-mi cânt
Tristeţile ce au rămas închise-n criptice priviri
Durerile ce nu le-am spus, dar au rămas în amintiri

De triste, versurile plâng alunecând pe foaia albă

Trecute visuri şi minuni ce au trecut în grabă
Lăsându-mă pe mine-n umbra nenorocirii mele triste
Care-mi hrăneşte floarea morţii cu negre gânduri pesimiste

În noapte geamul am deschis să sorb lumini din întuneric

În minte simt un negru vis scăpat din eul luciferic
Pornind spre tine în tăcere, rătăcitor în miez de noapte
Să te trezească, să îţi spună că m-am pierdut în şoapte

Fără de tine cad pe gânduri şi am emoţii în priviri

Ca nu cumva plecând departe să mă transformi în amintiri
Şi alungându-mă-n tăcerea şi în durerea ce o port
Să par în ochii tăi de-a pururi un biet poet cu suflet mort

222
Umbre golaşe umplu noaptea durerilor strânse-n tăcere
Imense goluri lăcrimânde străpung cu ochii de durere
În disperarea ne-mpăcată de a mă-ntoarce-ntr-un trecut
Care îmi pare acum dulce când poate-am plâns şi am tăcut…

În inimă, sărmană mică, ce să ascund decât dureri

Decât fragmente de iluzii, de vise moarte, rău păreri
Ce să ascund dacă nu trista şi ne-mpăcata ne-mplinire
Care mi-a alungat şi visul de pace şi de nemurire?

Sunt condamnat la suferinţa robirii putredei tăceri

Înstrăinat de tot ce tine de bucurie şi plăceri
Înmărmurit în forma tristă a capului mereu plecat
Sunt o statuie a durerii, închis în umbra şi uitat

Sunt trist, apatic, resemnat, născând o tristă poezie

Geamănă sufletului meu şi plină de melancolie
Ţinând discret la sânul ei durerea neîmpărtăşită
A unei vieţi încorsetate de o speranţă ne-mplinită.

223
 Triste în ploaie
(august 2007)

Triste petale de roze amare

Sunt zilele mele de azi înainte
Străine simţiri cu totul bizare
Îmi tulbură gândul cu sumbre cuvinte

Triste petale de roze în ploaie

Se rup, se desfac, şi-n ţărână
Ca sufletul meu se înmoaie
De frica uitării, cad lacrimi în tină

Ce ploaie, ce noapte, ce trist

E sufletul viu în oasele moarte
Ce dor de ţărână, ce vis pesimist
Mă poartă cu gândul departe

Ce tragică luptă, ce tragic destin

Ce tragică moarte e-n mime
Trăiesc în dureri, respir cu suspine
Privesc în zadar după tine…

Tăcere de gheaţă revino-mi în sân

Îngheaţă zbuciumul inimii mele
Tu vers adormit din nou fii stăpân
În nopţile triste şi grele

De ieri şi de azi, de mâine-nainte

Doresc să-mi răspund şi nu pot
Mă bântuie toamna în vers şi cuvinte
În inimă, suflet, privire, în tot!
224
Privirile mele în lacrimi vor fi
Prezenţe de care mi-e dor şi mă tem
Cât timp fără tine-oi trăi
Iubire nebună, teribil blestem?

Departe de tine de astăzi voi fi

Din mine cerneluri de sânge vor curge
Decât fără tine mai bine-aş muri
Decât să fiu trist, mai bine aş plânge…

225
 Fereastra
(octombrie 2007)

La a inimii fereastră îngheţată stau şi plâng

Animat ca şi un fluture de lumina din priviri
În piept inima se frânge prizonieră-n amintiri
Când luminile de-amor scapără şi ţi se sting

La a inimii fereastră întunericul m-apasă

Şi mă pierd în hăul nopţii ca o umbră solitară
Ca un suflet bântuind haosul ce-l înconjoară
Căutându-şi jumătatea preaiubită, preafrumoasă

La a inimi-ţi fereastră am s-aştept la nesfârşit

O lumină, o sclipire, simplu licăr de amor
Ca apoi de fericire şi-mplinire iar să zbor
Către stinsa ta iubire, cu trist suflet ne-mplinit

La a inimii fereastră triste şoapte-n geam lovesc

Iar privirile-mi plăpânde geamul rece le reflectă
Simt sufletu-ţi ca o sticlă lucie, rece şi inertă
Ce mă face să resimt faptul că-n zadar iubesc…

226
 Trupul sfâşiat
(14.10.2007; 16,45h)

Sângele meu curgea prin tine

În mine venele-ţi pulsau
În ochii tăi, trăiri din mine
În bezna vieţii luminau

Suflarea mea din al tău piept

Inima ta-mi hrănea cu viaţă
Trăirile-ţi spre cer îndrept
Surâzi prin mine-n dimineaţă

În tine-mi versuri lăcrimau

În mine-ţi surâdeau emoţii
În noi iubirile curgeau
Sărind cascada morţii

Fruntea de vise îţi lăsam

La pieptul gol s-adoarmă
Cu a tale buze sărutam
Privirea-ţi dulce, calmă

În tine sufletu-mi visa

Trăind numai prin tine
În mine sufletu-ţi trăia
Nicicând visând la mine

A noastre vise atingeau

În mine fericirea
A tale vise sufereau
Creând neâmplinirea
227
Privirea-mi caldă începea
Străină să îţi fie
În pieptu-ţi gol nu mai dormea
Un vis de veşnicie

În lacrimi grele ce-mi săpau

Adânca groapă a morţii
Sărmane versuri îngropau
Pierdutele-ţi emoţii

Suflarea-i stinsă-n al meu piept

Inima ta-i de gheaţă
Trăirile-ţi mereu aştept
Plângând în dimineaţă

În ochii tăi simţiri străine

Spre noaptea morţii m-alungau
Şi viaţa mea ai luat cu tine
Când venele-mi lacrimi vărsau

Şi nu ştiu când ai început

Să-mi iei înapoi toate
Iar de la mine ai cerut
Să mă îmbrac în moarte…

228
 Amurg
(3-5.01.2012; 18,20h ora la care m-am născut)

Am părăsit celestul rai pentru un vis

Păşind din neştiinţă în abis
Şi-nvăluit de dulcea fantezie
M-am preschimbat în tristă poezie

Acum din vreme-n vreme bat

În poarta de unde am plecat
Având la mine doar tristele cuvinte
De viaţa de dincolo nu îmi aduc aminte

Şi hoinărind, gonesc fugarul vis

Pe sumbrele poteci ce mi-au deschis
Străine răni în sufletu-mi etern
Care coboară până în infern

Ca niciodată par înmărmuriţi

Străini-mi ochi de dor învăluiţi
Ca niciodată parcă n-a durut
Străina fugă a timpului trecut

Îmi par străine gândurile mele

Străin acum e dorul meu de stele
Străin e versul care moare-n noapte
Străin mă simt şi eu până la moarte

Învăluit e versul în durere

Iar inima, săraca, în tăcere
Străine versuri scrijeleşte-n minte
Când eu, străinul, nu mai am cuvinte
229
Când fericirea am jucat pe un zar
Pe dulci acorduri de Ernesto Cortazar
Îmi scrijelesc tăcute versuri în durere
Cu tainice suspine, în tăcere

Mi-arunc pe spate perdeaua fericirii

Să-mi oglindesc durerea în versul nemuririi
Şi lacrima îmi sparg de alba foaie
Stingherul vis pornind o tristă ploaie

Ce mă ascunde-ntre perdelele uitării

Ca pe o perlă neagră în abisul mării
Acolo unde vreau să mă retrag
În versul meu plăcut de trist şi drag

În slova scrisă parcă fără sens

Îmi regăsesc după un dor imens
O tristă liniştire de pelin
La umbre unui vis cât un suspin

Un trandafir plăpând cu bobi de rouă

Pe cer închis şi greu din care plouă
E tristul vis pe care îl trăiesc
E sumbrul vers din care mă hrănesc

Am fost întâmpinat numai cu ură

De câte ori cu-a dragostei căldură
Spre voi m-am îndreptat şi aşteptam
Un pic de mângâiere, doar un gram

230
Mă răstigniţi pe-a crucilor regrete
Mă-njunghiaţi cu faţa la perete
Al doilea Christ mă simt când izolat
Sunt judecat, scuipat şi flagelat

Destinul vieţii o cală îmi întinde

Când floarea morţii bobocii îşi deschide
Şi-njunghiat în inimă cu ură
Beţi sângele-mi nevinovat peste măsură!

În suflet port jigniri şi vorbe grele

Cât Doamne să mai pot trăi cu ele?
Când mă vei ridica din jugul lor?
Ia-mă la Tine, Doamne, vreau să mor!

Şi-n ceasul negru-stins al morţii mele

Vreau să mă suie îngerii la stele
Să uit de lume, de ura ei străină
Fără regret arunce-mă-n lumină!

231
 Chip în oglindă
(aprilie 2012)

În cerneluri negre chipu-mi voi cuprinde

Parcă din dorinţa de-a mă recrea
În privirea stinsă, îmi voi reaprinde
Dorul luciferic de-a mă revedea

În oglinzi de lacuri pe fundal de cer

În adâncuri tulburi şi de necuprins
În sclipiri de valuri pline de mister
În imensa noapte când e totul stins

Mi-am închis în noapte negrele gândiri

Între ziduri vechi zac ca un strigoi
Sunt sătul de visuri după nemuriri
Două hăuri negre îmi sunt ochii goi

Iar din suflet parcă geamătu-mi arunc

Ca un clopot ruga către un altar:
Către Tine, Doamne, eu, smeritu-Ţi prunc:
Oare mă jertfeşti Doamne în zadar?

232
 Simţind iubirea
(12.03.2012; 18,30h)

Mă-nchid din nou în noapte şi-n urme de-ntuneric

Să pot crea din neguri în gândul meu astenic
Adânci rătăcitoare fantasme care-n vers
Îmi vor trezi emoţii, gândiri ce nu s-au şters

Când amintiri cascade în suflet curg şiroaie

Simţiri de altădată pun inimii văpaie
Prinzându-mă-ntr-o horă a timpului trecut
Reînviindu-mi parcă ceva de mult pierdut

Te-am regăsit pe tine, iubire fremătândă

Ca o frumoasă muză cu mângâiere blândă
Te-am întâlnit de parcă nu te mai întâlnisem
Acum te simt de parcă nu te mai simţisem

Cobori uşor ca tremur pe buzele suave

Cobor şi mă cutremur cât îmi sunt de bolnave
Privirile-mi străine fără lucirea ta
Şi inima-mi vibrândă care va înceta…

233
 Darul timpului
(12.03.2012; 18,50h)

Cum de-ai trecut, o, timp hoinar

Lăsând în amintire
Pasul făcut pe-acel altar
Cu numele iubire?

Cum de-ai trecut şi mi-ai lăsat

Cum laşi în urmă toate
Acel avânt nemăsurat
Din dor de libertate?

Cum de-ai lăsat trecând în zbor

Să cadă peste mine
Acel fior după fior
Simţiri parcă străine?

Cum de mi-ai smuls gânduri în nopţi

Şi reverii în zile
Pe ce meleaguri mă mai porţi
Sub unduiri agile?

Bătrânul timp mi-a făurit

Cristalul nemuririi
Când inima mi-am dăruit
Altarului iubirii.

234
 Toamna din suflet
(11.09.2012)

Pe cărări ascunse paşii îmi voi pierde

Prin frunzele toamnei mă voi regăsi
Mă voi dezbrăca de podoaba verde
Visurile toate mă vor părăsi…

Cum e codrul toamna răvăşit de vânturi

Ca o frunză pală purtată de vânt
Sufletu-mi e parcă răvăşit de gânduri
Trupu-mi suferind îmi cere pământ…

Prin şoapte de frunze codrul povesteşte

Păsările-şi plâng soarta lor nomadă
Roi de frunze-n aer soarta-mi prevesteşte
Sunt ca frunza pală care stă să cadă

Pe cărarea vieţii paşii îmi voi pierde

Prin ceţuri de gânduri îmi voi scrie viaţa
Încuiat în soarta frunzişului verde
Mă voi mai trezi oare dimineaţa?

235
 Dedicată inimii
(ianuarie 2013)

Tu inimă mustind de viaţă

Mă păcăleşti în ultim hal
Spunând c-atârni de-un fir de aţă
Şi n-am s-ajung nici la spital…

Te cred, dar parcă nu-mi mai pasă

De-ai să te-opreşti, m-opresc şi eu
De grijile care m-apasă
Când suferinţe adun mereu…

Eşti singura ce-a rezistat

Atâtor ani de suferinţă
Acum te stingi şi e păcat
Că treci în nefiinţă

Te simt tot mai bolnavă-n mine

Şi tot mai dragă parcă-mi eşti
Când prin durerile haine
Mai găseşti timp ca să glumeşti

Nici tu n-ai fost să mă revezi

Frumoasă muză din trecut
Tu singura care mai crezi
Că nu am dispărut…

Dar sunt aici şi te aştept

Parcă de-o veşnicie
Dar nu revii şi nu e drept
Să am viaţa pustie…
236
 Cuprins

1. SE SCUTURAU SALCÂMII ................................ 1

2. LUI EMINESCU ................................................... 7
3. ÎN FAŢA POZEI TALE ........................................ 8
4. DANSUL FULGILOR DE NEA ......................... 10
5. PREA DEPARTE ................................................ 11
6. RĂMÂI... ............................................................. 12
7. JERTFĂ DE TAINĂ ........................................... 14
8. CLAR-OBSCUR ................................................. 15
9. NEÎNŢELES ....................................................... 16
10. GÂNDURI, SENTIMENTE, VERSURI ............. 17
11. PESIMISM ROMANTIC .................................... 18
12. NE DOARE… ..................................................... 20
13. VREM PĂMÂNT ! ............................................ 21
14. BALADA SINGURĂTĂŢII ............................... 22
15. SINGUR .............................................................. 24
16. PLOAIA DIN IARNĂ ......................................... 25
17. VANITAS ........................................................... 26
18. VANITUTIS ........................................................ 27
19. DECLARAŢIE DE DRAGOSTE ....................... 28
20. GHEAŢĂ............................................................. 31
21. ODĂ SINGURĂTĂŢII ....................................... 32
22. TELEPATIC ........................................................ 33
23. LINIŞTEA SIMBOL ........................................... 35
24. N-AŞ FI DORIT… .............................................. 36
25. CHIAR ŞI TIMPUL ............................................ 38
26. INTER ME .......................................................... 40

237
27. ÎNGER CĂZUT................................................... 41
28. AŞTEPT .............................................................. 42
29. MEDITAŢIE ASUPRA VIEŢII .......................... 46
30. ADAME! ............................................................. 54
31. TOAMNĂ TÂRZIE ............................................ 55
32. CLIPE .................................................................. 57
33. DEPARTE ........................................................... 58
34. SENTIMENTE .................................................... 59
35. CÂND TE-AM ÎNTÂLNIT................................. 60
36. DACĂ M-AI IUBI... ........................................... 61
37. SCRISOARE ÎNCHINATĂ EI ........................... 63
38. ATÂT MI-AM DORIT........................................ 64
39. VERS DE TOAMNĂ .......................................... 65
40. AŞTEPT O PRESIMŢIRE .................................. 66
41. OCEANUL .......................................................... 67
42. ÎNGER ................................................................. 68
43. GÂND A DEZNĂDEJDE ................................... 69
44. AZI ...................................................................... 70
45. RĂNILE IUBIRII ................................................ 72
46. ACUM ................................................................. 75
47. VERS DE DIMINEAŢĂ. .................................... 77
48. LASĂ-MĂ! ......................................................... 78
49. VIS ...................................................................... 80
50. DACĂ.................................................................. 82
51. PSALMODIA DECĂDERII. .............................. 84
52. ÎNCĂ SUSPIN .................................................... 86
53. RUGĂCIUNE (PSALM 4) .................................. 87
54. EU........................................................................ 89
55. GENEZA VERSURILOR ................................... 92
56. LASĂ-MI ............................................................ 93
57. TESTAMENT ..................................................... 94

238
58. SFÂRŞITUL MEU .............................................. 96
59. PORTALUL POEZIEI ........................................ 99
60. TANATON ........................................................ 101
61. CLOPOTE ......................................................... 104
62. ANABASIS ....................................................... 106
63. E TOAMNĂ ...................................................... 108
64. VISCOL............................................................. 109
65. VERS DE NOAPTE BUNĂ.............................. 111
66. NOAPTE DE DECEMBRIE ............................. 113
67. PEISAJE ............................................................ 116
68. DURERE ........................................................... 117
69. CA ORICARE ALTA ....................................... 118
70. SUMBRĂ .......................................................... 119
71. DEDICATĂ TRECERII MELE ........................ 120
72. CIREŞI ÎN FLOARE ......................................... 122
73. FĂRĂ CUVINTE .............................................. 123
74. ZADARNICĂ ................................................... 124
75. IMAGINI DE SEARĂ ...................................... 126
76. HIMERELE DE SINGURĂTATE .................... 127
77. DE-ATÂTA SINGURĂTATE .......................... 128
78. HALUCINAŢII ................................................. 129
79. PE CÂND NU VOI MAI FI .............................. 130
80. PLOAIE DE VARĂ .......................................... 131
81. TREACĂ TOATE ............................................. 132
82. CEI DE AICI ..................................................... 134
83. HAOSUL CE SE CHEAMĂ TRECUT ............ 136
84. TRANDAFIRI ŞI VISE .................................... 137
85. UMBRE ............................................................. 138
86. MELANCOLIE DE TOAMNĂ ........................ 139
87. ECOUL SINELUI ............................................. 140
88. CLOPOTE DE SEARĂ ..................................... 142

239
89. ZADARNIC ...................................................... 143
90. SĂRMAN POET!.............................................. 145
91. PRIMEI NINSORI ............................................ 147
92. SCURTĂ REVERIE ......................................... 148
93. FRUMOASA ÎNCHIPUITĂ ............................. 149
94. E SINGUR ACUM! .......................................... 155
95. DACĂ MÂINE .................................................. 156
96. CÂNTECUL INIMII ......................................... 158
97. PREA TÂRZIU ................................................. 159
98. ODATĂ... .......................................................... 161
99. DORINŢA DE A-ŢI SPUNE ............................ 162
100. SCURTĂ ........................................................... 164
101. VREAU SĂ DORM... ....................................... 165
102. ÎNCHINARE SF. CUV. PARASCHEVA ......... 167
103. PRESIMŢIREA MORŢII .................................. 169
104. MERGÂND LA CERURI ................................. 170
105. TRANSCENDENTĂ ........................................ 172
106. RUINA .............................................................. 173
107. IZVOR DE AMINTIRI ..................................... 175
108. ÎNCHISOAREA SUFLETULUI ....................... 176
109. SUFLET PUSTIU ............................................. 177
110. REEDUCAREA ................................................ 179
111. AELIA ECTA EST! .......................................... 181
112. UNEI MUZE ..................................................... 183
113. M-AM ÎNTORS! ............................................... 184
114. REÎNTÂLNIRE ................................................. 186
115. ÎN SEARA DIN URMĂ .................................... 187
116. METAL ............................................................. 189
117. NARCISISM ..................................................... 190
118. IMPALPABILĂ ................................................ 192
119. TRISTĂ ............................................................. 194

240
120. RENAŞTERE .................................................... 195
121. FLERE POSEM, SED JUVARE NON! ............ 197
122. AŞA A FOST SĂ FIE! ..................................... 198
123. DACĂ VEI DORI ............................................. 199
124. SPIRITUALĂ .................................................... 201
125. DOAR PRIVIRI ................................................ 206
126. ÎNGER DE PIATRĂ ......................................... 208
127. VEI PLECA… ................................................... 210
128. VERS DE ÎNCEPUT ......................................... 212
129. MUZĂ ............................................................... 213
130. ŞI CE DACĂ? ................................................... 215
131. DE CE ZADARNIC? ........................................ 216
132. FLOAREA CHIPULUI ..................................... 217
133. FLORI DE SALCÂM ........................................ 219
134. DE IERI ............................................................. 221
135. MELANCOLIA ................................................. 222
136. TRISTE ÎN PLOAIE ......................................... 224
137. FEREASTRA .................................................... 226
138. TRUPUL SFÂŞIAT .......................................... 227
139. AMURG ............................................................ 229
140. CHIP ÎN OGLINDĂ.......................................... 232
141. SIMŢIND IUBIREA ......................................... 233
142. DARUL TIMPULUI ......................................... 234
143. TOAMNA DIN SUFLET .................................. 235
144. DEDICATĂ INIMII .......................................... 236

241