INFRACŢIUNEA

În lumina disp. art. 15(1), trăsaturile infracţiunii sunt tipicitatea (prevederea în

legea penală), vinovăţia, antijuridicitatea şi imputabilitatea.
Art. 16: Vinovăţia
(1)Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie
cerută de legea penală.
(2)Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită.
(3)Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b)prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui. (4)Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b)nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5)Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6)Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea
o prevede în mod expres.
Art. 17: Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune
Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită
şi prin omisiune, când:
a)există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b)autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Infracţiunea – faptă tipică (prevăzută de legea penală)

Această condiţie este în conformitate cu art.1(1) Cp. care reglementează
principiul legalităţii incriminării specificând faptul că legea prevede care fapte constituie
infracţiuni. Cu alte cuvinte, caracterul tipic al infracţiunii presupune faptul că aceasta
trebuie să corespundă unui model tip. Așadar, pentru ca o faptă să fie infracţiune, în
conţinutul concret al acesteia trebuie să se regăsească elementele modelului legal,
prestabilit de legiuitor în norma de incriminare. De exemplu, în ipoteza în care X îi aplică
lui Y o lovitură de cuţit într-o zonă vitală, conţinutul concret al faptei comise corespunde
modelului legal reglementat în art. 188, care incriminează infracţiunea de omor,
specificând faptul că uciderea unei persoane se sancţionează cu închisoare de la 10 la 20
de ani şi interzicerea unor drepturi.
Infracţiunea – faptă comisă cu vinovăţie
Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi constă în atitudinea psihică a
infractorului faţă de fapta comisă şi urmările acesteia. Vinovăţia este rezultatul
intracţiunii a doi factori: conştiinţa şi voinţa, întrucât presupune o atitudine conştientă a
infractorului şi voinţa liberă a acestuia. Cu alte cuvinte, infractorul are reprezentarea
acţiunii sau inacţiunii pe care urmează să o comită, a rezultatului acesteia şi comite fără a
fi constrâns respectiva acţiune sau inacţiune, antrenându-şi energia fizică spre obţinerea
rezultatelor urmărite. Vinovăţia presupune existenţa discernământului.
Este discutabilă alegerea legiuitorului de a include între trăsăturile esențiale ale
infracțiunii vinovăția, întrucât, după cum vom vedea în cele ce urmează, cauzele de
neimputabilitate o înlătură tocmai pe aceasta.
Infracţiunea – faptă antijuridică
Împrejurarea că o faptă corespunde unui model legal, fiind aşadar tipică, nu este
suficientă pentru existenţa infracţiunii. În ipoteza precedentă, dacă lovitura de cuţit
aplicată de X ar surveni din cauza faptului că, în prealabil, Y i-a aplicat acestuia o
lovitură cu toporul şi se pregătea să repete acţiunea, s-ar putea pune problema existenţei
legitimei apărări. Legitima apărare este o cauză justificativă, în prezenţa căreia comiterea
faptei tipice este autorizată de lege, nemaifiind astfel antijuridică. Aşadar, pentru a fi în
prezenţa unei infracţiuni, fapta tipică trebuie să aibă caracter antijuridic, respectiv să nu
fie comisă în condiţiile unei cauze justificative.
Infracţiunea – faptă imputabilă.
În cele din urmă, pentru a constitui infracţiunea, fapta tipică şi antijuridică, este
necesar să fie, în egală măsură, imputabilă sub aspect subiectiv autorului actului de
conduită. Cu alte cuvinte, în momentul comiterii faptei nu trebuie să existe vreuna dintre
cauzele de neimputabilitate, care înlătură vinovăția.

Codul penal francez

Art. 121-3 Nu există crimă sau delict în lipsa intenției comiterii faptei.
Cu toate acestea, în situațiile în care legea prevede expres, vom fi în prezența unui
delict în ipoteza punerii în pericol deliberat a persoanei altuia.
În egală măsură, vom fi în prezența unui delict în situația în care legea prevede
expres, în caz de imprudență, neglijență sau nesocotirea unei obligații de prudență sau
diligență, prevăzută în legi sau regulamente, în cazul în care se dovedește că autorul faptei
nu a depus diligențele necesare și potrivite cu funcția, atribuțiile și competențele sale,
precum și cu mijloacele aflate la dispoziția sa.

Codul penal spaniol

Art 10 Sunt delitos și faltas acțiunile și omisiunile intenționate sau imprudente,
sancționate de lege.
Art. 11 Delitos sau faltas care presupun producerea unui rezultat, vor putea fi
comise prin omisiune în cazul în care împiedicarea de către autor a producerii urmării, prin
încălcarea unei obligații juridice de a acționa, echivalează cu însăși producerea urmării, în
condițiile prevăzute de lege. În acest context, omisiunea va fi asimilată acțiunii:
a) Când există obligația expresă, legală sau contractuală, de a acționa.
b) Când autorul omisiunii a creat un risc pentru valoarea protejată de lege, printr-
o acțiune sau inacțiune anterioară.
Art. 12 Acțiunile sau omisiunile imprudente se vor sancționa doar atunci când
legea prevede expres aceasta.

Codul penal italian

Art. 39 Infracțiunea. Infracțiunile se clasifică în delicte și contravenții, în funcție
de pedeapsa prevăzută de lege.
Art. 40 Raportul de cauzalitate. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă
prevăzută de lege ca infracțiune, dacă urmarea periculoasă, fie aceasta rezultat sau stare de
pericol, nu este consecința conduitei comisive sau omisive a autorului.
A nu împiedica producerea unei urmări periculoase, în condițiile în care autorul ar
fi avut obligația juridică să facă acest lucru, echivalează cu generarea urmării respective.
Art. 41 Concursul de cauze. Concursul de cauze preexistente, simultane sau
supravenite, chiar independente de acțiunea sau inacțiunea autorului, nu exclude raportul
de cauzalitate.
Cauzele supravenite exclud raportul de cauzalitate în cazul în care sunt suficiente
singure pentru producerea urmării. În această ipoteză, dacă acțiunea sau inacțiunea comisă
anterior constituie ea însăși o infracțiune distinctă, se va aplica pedeapsa pentru aceasta.
Dispozițiile alineatului precedent sunt aplicabile și în ipoteza în care cauza
supravenită o constituie comportamentul ilicit al altei persoane.
Art. 42 Responsabilitatea pentru dol, culpă, sau delict praeterintențional.
Răspunderea penală obiectivă. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o acțiune sau
inacțiune prevăzută de lege ca fiind infracțiune, dacă aceasta nu este expresia conștiinței și
voinței sale.
Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de lege ca delict, dacă nu a
comis-o cu intenție, cu excepția ipotezeleor în care leagea incriminează delictul în varianta
comiterii din culpă sau cu praeterintenție.
Legea stabilește cazurile în care urmarea îi este imputabilă autorului, pentru fapta
altuia, ca și consecință a acțiunii sau inacțiunii sale.
În privința contravențiilor, ficare răspunde pentru acțiunea sau omisiunea proprie,
conștientă și voluntară, intenționată sau din culpă.

Sunt considerate cazuri de răspundere obiectivă expres reglemantate de lege

1) infracțiunea praeterintenționată (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte)
2) infracțiunile agravate de rezultat (acele infracțiuni în conținutul cărora
legiuitorul prevede o pedeapsă mai gravă în ipoteza producerii unui rezultat mai
grav, de exemplu întreruperea ilegală a cursului sarcinii urmată de moartea femeii
însărcinate)
3) infracțiunile comise prin presă (inițial era reglementată răspunderea obiectivă a
directorului unei publicații, care era ținut să răspundă pentru orice infracțiune
comisă prin presă, chiar și în ipoteza în care nu a prevăzut-o și nu a voit-o;
actualmente, art. 57 C.P.italian prevede că directorul sau directorul adjunct este
ținut să răspundă, cu titlu de culpă, în ipoteza în care omite să exercite, asupra
conținutului poblicației, controlul necesar în vederea împiedicării comiterii de
infracțiuni; în acest caz, pedeapsa aplicabilă va fi cea prevăzută de lege pentru
infracțiunea comisă, ale cărei limite vor fi reduse cu o treime.

Art. 43 Elementul psihologic al infracțiunii. Delictul:

- este intenționat atunci când urmarea periculoasă, consecință a actului
de conduită incriminat, este prevăzută și dorită de autor;
- este praeterintenționat atunci când din actul de conduită derivă o
urmare periculoasă, mai gravă decât cea prevăzută de autor;
- este din culpă atunci când urmarea periculoasă, deși prevăzută, nu e
dorită de autor, producându-se din cauza neglijenței, imprudenței sau datorită nerespectării
unor dispoziții cuprinse în legi sau regulamente.
Art. 85 Capacitatea de a conștientiza și a voi. Nimeni nu poate fi sancționat
pentru o faptă prevăzută de lege ca fiind infracțiune, dacă la momentul comiterii aceasta
nu îi era imputabilă.
Este imputabilă fapta comisă în prezența capacității de a conștientiza și a voi.
Art. 87 Incapacitatea de a conștientiza și a voi, autoprovocată premeditat.
Dispozițiile art. 85(1) nu sunt aplicabile aceluia care și-a autoprovocat starea de
incapacitate, în vedrea comiterii faptei, sau anume pentru a o invoca.

Sistemul anglo-american.
Elementele infracțiunii sunt actus reus, elementul obiectiv, și mens rea, elementul
subiectiv, a căror existență trebuie dovedită cumulativ în privința unei infracțiuni, orice
îndoială rezonabilă profitând autorului și determinând pronunțarea unei soluții de achitare.
În sistemul common-law, răspunderea penală a infractorului se angajează în baza trei
principii de drept penal: principiul vinovăției, principiul prevederii și principiul
corespondenței. Între acestea, principiul corespondenței presupune suprapunerea
perfectă a tuturor elementelor ce alcătuiesc mens rea peste elementele ce alcătuiesc actus
reus.
 VINOVĂŢIA, TEMEI SUBIECTIV AL IMPUTĂRII REZULTATULUI

Vinovăţia nu este definită de legea penală română, care reglementează doar

formele acesteia, respectiv intenţia, culpa şi praeterintenţia.
Art. 16: Vinovăţia
(1)Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie
cerută de legea penală.
(2)Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită.
(3)Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b)prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui. (4)Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a)prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b)nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5)Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6)Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este
săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea
o prevede în mod expres.

Datorită evoluţiei gândirii juridice, de-a lungul timpului teoriile referitoare la

fundamentul tragerii la răspundere penală a unei persoane pentru urmarea cauzată de
acţiunea sau inacţiunea acesteia, a suferit unele modificări. Existenţa stării psihice
specifice a autorului actului ilicit, nu a fost întotdeauna o condiţie a tragerii la răspundere
penală. Iniţial, răspunderea penală avea caracter obiectiv, simpla legătură materială dintre
autorul unei fapte şi rezultatul cauzat fiind suficientă pentru ca urmarea produsă să-i fie
imputabilă acestuia. Era aşadar suficientă constatarea legăturii mecanice, fizice, dintre
autorul faptei şi rezultatul ilicit.
Treptat, pentru antrenarea răspunderii penale devine insuficientă simpla imputare
obiectivă a rezultatului. Prin urmare, se face simţită necesitatea identificării
fundamentului unei imputări subiective, fundament care se regăseşte în conceptul de
vinovăţie. Dictonul actum non facit reum nisi mens sit rea, stabileşte practic cele două
elemente care constituie temeiul imputării rezultatului ilicit în sarcina unei persoane
determinate: unul de ordin obiectiv, actus reus, respectiv acţiunea sau inacţiunea
infracţională, iar celălalt de ordin subiectiv, mens rea, reprezentând starea de spirit
existentă în momentul comiterii respectivei acţiuni sau inacţiuni. În lumina acestei noi
abordări, infracţiunea, ca act de conduită exterioară a omului, nu mai este o simplă
descărcare de energie fizică, dobândind în plus semnificaţia unei manifestări care implică
conştiinţa şi voinţa autorului, fiind un mod de exprimare a personalităţii acestuia. În
consecinţă, s-a conturat tendinţa de abandonare a răspunderii penale obiective.
Teorii referitoare la vinovăţie
Din cele precizate anterior, putem concluziona că noţiunea de vinovăţie s-a impus
datorită necesităţii de a stabili o legătură de natură subiectivă între autorul faptei şi
rezultatul cauzat de aceasta. Cu toate acestea, în demersul de precizare a conţinutului
acestei noţiuni, s-au formulat în doctrină două teorii: teoria psihologică şi teoria
normativă.
Teoria psihologică
Conform teoriei psihologice, care a dominat gândirea juridică europeană a
secolului al XIX-lea, vinovăţia exprimă ansamblul proceselor psihice care stau la baza
relaţiei dintre autor şi fapta comisă, relevând caracterul conştient şi voit al acesteia. Prin
urmare, fundamentul legăturii subiective dintre autor şi fapta sa, este dat de totalitatea
proceselor intelective, volitive şi afective, care preced şi însoţesc comiterea acţiunii sau
inacţiunii infracţionale. Formele în care această legătură subiectivă se poate manifesta
sunt, în funcţie de particularităţile proceselor psihice implicate, intenţia, culpa şi
praeterintenţia. Aşadar, raţiunea tragerii la răspundere penală rezidă în faptul că
infractorul, care a ştiut sau putea să ştie că acţiunea sau inacţiunea sa are caracter ilegal, a
comis respectiva acţiune sau inacţiune, cu toate că putea să nu facă acest lucru. În acelaşi
demers de precizare a factorilor vinovăţiei, s-a subliniat că orice infracţiune, chiar şi
neintenţionată, presupune că autorul ei a acţionat cu prevedere şi voinţă.
Teoria psihologică a fost contestată din mai multe perspective. Astfel, i s-a
reproşat incapacitatea de a surprinde totalitatea ipotezelor în care trăirile psihice ale
autorului, vizavi de fapta ilicită şi rezultatul ei, se pot manifesta. Astfel, în ceea ce
priveşte culpa fără prevedere - al cărei specific constă în neprevederea rezultatului, în
condiţiile în care autorul avea obligaţia şi posibilitatea să-l prevadă - lipsa reprezentărilor
din conştiinţa autorului este incompatibilă cu ideea de legătură psihică. În combaterea
acestei critici, se poate argumenta că şi în cazul culpei fără prevedere există un proces
psihic, constând în anumite carenţe în planul reprezentării, concretizate într-o deficienţă
de atenţie, de concentrare psihică, de informare, de utilizare a însuşirilor psihice, prin
raportare la exigenţele obişnuite ale proceselor psihice ale individului.
Un alt reproş ce i se aduce teoriei psihologice, este că, din perspectiva acesteia,
rămân fără relevanţă motivele care îl determină pe autor să comită infracţiunea.
Vinovăţia, rezumându-se la cele trei forme amintite anterior, nu include mobilul care stă
la originea ideii de a comite infracţiunea. Aşadar, existenţa mobilului nu poate fi
valorificată în cadrul conceptului vinovăţiei, cu toate că este intim legată de aceasta. În
realitate, cu toate că în lumina teoriei psihologice mobilul este un concept distinct de cel
al vinovăţiei, nimic nu împiedică instanţa, ca în faza individualizării judiciare a
sancţiunii, să dea eficienţă acestui element subiectiv, prin examinarea lui în contextul
conţinutului concret al infracţiunii comise.
În cele din urmă i s-a mai reproşat acestei teorii faptul că nu oferă o explicaţie cu
privire la lipsa vinovăţiei în ipoteza anumitor cauze de neimputabilitate. Cu titlu de
exemplu, în ipoteza comiterii unei infracţiuni sub imperiul constrângerii morale, este de
netăgăduit faptul că există o legătură psihică între autor şi fapta sa. În vederea înlăturării
pericolului cu care este ameninţat, autorul comite fapta prevăzând şi dorind producerea
urmării ilicite, care, în ciuda acesui fapt, nu îi este imputabilă sub aspect subiectiv. Şi
acestei critici i se pot aduce contraargumente. Astfel, este adevărat că persoana constrânsă
a prevăzut urmarea faptei sale şi a acţionat în direcţia realizării acesteia. Însă, este
cunoscut faptul că vinovăția este caracterizată de existenţa a doi factori, unul intelectiv şi
unul volitiv. Factorul volitiv presupune existenţa aşa-numitului „liber arbitru”, care nu
este altceva decât puterea de a alege. Or, este evident faptul că în ipoteza dată, liberul-
arbitru lipseşte cu desăvârşire.
 Teoria normativă
Potrivit teoriei normative, vinovăţia nu este o realitate psihologică ci un concept
normativ, exprimând un raport de contrarietate între voinţa subiectului şi norma de drept.
În acest sens, societatea îi va reproşa infractorului fie reacţia sa ostilă faţă de dispoziţia
legală care reglementează regula socială încălcată prin comiterea infracţiunii, fie
indiferenţa faţă de norma juridică şi relaţiile ce fac obiectul acesteia. Aşadar, fapta
intenţionată este un fapt voluntar care nu ar fi trebuit voit, în timp ce fapta din culpă
este un fapt involuntar care ar fi trebuit evitat. În acest sens, vinovăţia nu trebuie
înţeleasă ca o judecată morală, ci ca un concept legal, ca o apreciere legală a măsurii în
care o persoană este de blamat pentru atitudinea sa mentală cu privire la comportamentul
său ilegal. În acest context, o acţiune nu va putea avea caracter infracţional, dacât în cazul
în care provine de la o persoană înzestrată cu facultăţi intelectuale normale şi având
posibilitatea de a se exprima liber.
Evoluţia gândirii juridice a determinat schimbări, chiar în cadrul teoriei
normative, în ceea ce priveşte conţinutul conceptului vinovăţiei. Astfel, conform unei
concepţii normative originare, denumită şi concepţia neoclasică, vinovăţia, ca reproş al
unei voinţe defectuoase, are ca premise responsabilitatea, intenţia sau culpa, cunoaşterea
normei penale de incriminare şi inexistenţa vreunei cauze de înlăturare a vinovăţiei. Se
poate remarca faptul că în concepţia neoclasică, deşi vinovăţia îşi păstrează conţinutul
psihologic, se realizează o reinterpretare a semnificaţiei acesteia, prin extinderea
conţinutului ei. Conform unei alte concepţii, pur normative, intenţia şi culpa îşi pierd
semnificaţia de componente subiective ale vinovăţiei, păstrându-şi valenţa de elemente
componente ale conţinutului tipic al infracţiunii. Ca atare, elementele componente ale
vinovăţiei rămân responsabilitatea, cunoaşterea caracterului antijuridic al faptei comise şi
exigibilitatea unui comportament conform normei juridice.
Două la număr sunt avantajele care, în opinia adepţilor teoriei normative, justifică
examinarea conceptului vinovăţiei din această perspectivă. În primul rând, definiţia dată
vinovăţiei, aceea de reproş pentru faptul comis, acoperă în egală măsură toate formele
acesteia. Intenţia, culpa, chiar şi forma-hibrid a praeterintenţiei, au în comun faptul că
autorul a acţionat în alt mod decât i-a cerut-o ordinea juridică. În al doilea rând, nefiind
strict circumscrisă la formele pe care le poate îmbrăca - noţiunea de reproş fiind mai largă
- vinovăţia permite o mai bună individualizare a sancţiunii, dînd eficienţă motivelor care
l-au determinat pe autor să adopte conduita respectivă.
În ciuda faptului că teoria normativă câştigă teren în detrimentul celei psihologice,
fiind de natură a oferi o perspectivă completă asupra conceptului vinovăţiei, Codul penal
rămâne fidel teoriei psihologice a vinovăției.

Intenţia directă
Pe marginea definiţiei reglementate de legiuitor, s-a concluzionat că există această
modalitate a intenţiei atunci când infractorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa,
modul de înfăptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta comisă şi în
aceste condiţii, el urmăreşte producerea acelui rezultat.
Sub aspect intelectiv, infractorul are reprezentarea tuturor împrejurărilor în care
urmează a fi comisă fapta, este conştient de caracterul ilicit al acesteia şi prevede
rezultatul ce urmează să se producă.
Sub aspect volitiv, intenţia directă se caracterizează prin voinţa de a efectua
acţiunea sau inacţiunea şi de a obţine urmarea aferentă acesteia. Voinţa rezultatului
prezintă în cazul acestei modalităţi a intenţiei, un grad maxim de intensitate, tradus în
dorinţa producerii lui. Intenţiei directe îi este specific un anumit caracter al voinţei
producerii urmării, aceasta nefiind o voinţă indiferentă, ci una îndreptată spre o anumită
finalitate, expresie a dorinţei infractorului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea
sa. Din acest punct de vedere, intenţia directă se apropie de modalitatea intenţiei
calificate, deoarece în structura sa este inclus un anumit scop, constând tocmai în urmarea
prevăzută ca efect al acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Intenţia directă există nu numai
în situaţia în care rezultatul produs este chiar scopul urmărit de infractor, ci şi atunci când
rezultatul este un mijloc necesar pentru realizarea scopului propus. Acest lucru este
valabil pentru infracţiunea-mijloc, componentă a concursului de infracţiuni cu conexitate
etiologică. Astfel, în situaţia ipotetică în care infractorul ucide un gardian pentru a evada
din starea de deţinere, moartea acestuia este privită ca fiind un mijloc necesar pentru
atingerea scopului urmărit de infractor.
Dată fiind forma în care se prezintă cei doi factori componenţi ai vinovăţiei, se
poate afirma despre intenţia directă că este apogeul participării subiective a infractorului
la comiterea faptei incriminate de lege.
Categorii ale intenţiei directe
În funcţie de gradul de intensitate cu care rezultatul socialmente periculos este
voit de infractor, intenţia directă se poate clasifica în două categorii: intenţie directă de
gradul întâi şi intenţie directă de gradul doi.
Intenţia directă de gradul întâi există în situaţia în care urmarea acţiunii sau
inacţiunii infracţionale este privită de către infractor fie ca un scop în sine, fie ca un
mijloc de atingere a scopului urmărit. În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că
victima a suferit o plagă tăiată a gâtului şi fractură mandibulară dreaptă, stabilindu-se din
probe că leziunile au fost produse de inculpat, care, sub influenţa băuturilor alcoolice,
fără nici un motiv, i-a aplicat tatălui său o lovitură cu muchia toporului peste mandibulă,
iar după căderea victimei, a mai lovit-o o dată cu lama toporului în zona gâtului. Deşi
concluziile medico-legale au stabilit că leziunile nu au pus în primejdie viaţa victimei,
faţă de obiectul cu care a fost lovită victima (topor, obiect apt de a produce moartea), de
zona vitală afectată şi intensitatea cu care a acţionat, s-a stabilit că inculpatul a urmărit
uciderea victimei.
Intenţia directă de gradul doi este o variantă mai puţin intensă sub aspect volitiv
raportat la rezultatul prevăzut de infractor, apropiindu-se din acest motiv de intenţia
indirectă. Aceasta există în situaţia în care urmarea periculoasă apare ca o consecinţă
necesară a modului de comitere a acţiunii. Aşadar, alături de rezultatele dorite, în
conştiinţa infractorului poate să apară imaginea unor urmări nedorite de acesta, ca efecte
certe sau probabile ale acţiunii sau inacţiunii infracţionale. În situaţia în care aceste
urmări secundare au semnificaţie penală, poziţia spirituală a infractorului vizavi de ele,
diferă în funcţie de gradul de probabilitate al producerii lor. Astfel, în situaţia în care
materializarea urmării secundare este certă, suntem în prezenţa unei intenţii directe de
gradul doi (de exemplu, în situaţia în care voind să ucidă o persoană, infractorul aruncă în
aer maşina în care se afla acesta, cunoscând faptul că victima era însoţită). Dimpotrivă, în
cazul în care producerea rezultatului secundar este doar o posibilitate, vorbim despre
intenţia indirectă sau eventuală (de pildă, în situaţia în care infractorul, dorind să ucidă
victima, incendiază locuinţa acesteia, fără a se informa dacă la momentul respectiv
victima era singură sau însoţită; faţă de decesul însoţitorul persoanei a cărei moarte a
dorit-o, se va reţine existenţa intenţiei indirecte).
Concluzionând, se poate afirma că va exista intenţie directă în situaţia în care
infractorul prevede şi voieşte rezultatul, producerea acestuia constituind fie scopul
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, fie un mijloc necesar pentru atingerea unui alt scop,
fie un însoţitor inevitabil sau probabil al urmării dorite de infractor.

Intenţia calificată prin scop.

Intenţia calificată este dată de prevederea în norma de incriminare încălcată prin
săvârşirea activităţii infracţionale, a unui anumit scop urmărit de infractor (furtul este o
infracţiunea comisă cu intenţie calificată, deoarece luarea bunului mobil din posesia sau
detenţia altei persoane, fără consimţământul acesteia, trebuie să se facă în scopul însuşirii
pe nedrept).
Scopul urmărit de infractor prin comiterea acţiunii sau inacţiunii infracţionale şi
producerea rezultatului aferent, este analizat în literatura de specialitate ca un subelement
al laturii subiective a infracţiunii. El este definit ca un proces psihic care constă în
urmărirea realizării unor consecinţe anume descrise în norma de incriminare, ca finalitate
urmărită prin comiterea faptei ce constituie elementul material al infracţiunii, obiectiv
propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale. Lipsa din
conştiinţa făptuitorului a proceselor psihice caracteristice scopului, în eventualitatea în
care un asemenea scop este cerut de conţinutul legal de bază al infracţiunii, determină
excluderea caracterului tipic al faptei şi în consecinţă imposibilitatea angajării răspunderii
penale. De exemplu, în situaţia în care infractorul a luat ceasul şi briceagul părţii
vătămate nu în scopul de a şi le însuşi pe nedrept, ci pentru a-şi crea probe cu care să
dovedească în procesul de divorţ că a surprins-o pe aceasta (partea vătămată) împreună
cu soţia sa (a infractorului), nu vom putea vorbi despre existenţa infracţiunii de furt,
întrucât nu este îndeplinită condiţia conţinutului tipic referitor la existenţa scopului
însuşirii pe nedrept.

Intenţia indirectă
În general, se consideră că această modalitate a intenţiei, atribuie faptei săvârşite
un grad de pericol social mai redus decât intenţia directă, deoarece acceptarea posibilităţii
producerii unui rezultat periculos nu este atât de gravă ca şi dorinţa producerii acestuia.
Ceea ce caracterizează această modalitate a intenţiei este comiterea acţiunii sau inacţiunii
în astfel de condiţii încât autorul, urmărind un anume rezultat, de cele mai multe ori ilicit,
acceptă şi producerea altuia. Acceptarea riscului producerii urmării secundare a fost
interpretată ca „preţul” pe care infractorul îl plăteşte pentru a putea ajunge la rezultatul
urmărit, care n-ar putea să se producă decât în condiţiile concrete care implică şi acest
risc. Cu alte cuvinte, existenţa intenţiei indirecte este legată de acele acţiuni sau inacţiuni
umane care, datorită modului, mijloacelor şi condiţiilor de comitere, pot produce în
concret mai multe rezultate, dintre care unele sunt văzute ca un scop în sine al acţiunii
infracţionale, iar altele ca urmări posibile ale acestei acţiuni. În practica judiciară s-a
apreciat că pentru caracterizarea exactă a atitudinii psihice a infractorului la comiterea
faptei, este necesar ca activitatea sa infracţională să fie considerată în ansamblu, în toată
complexitatea ei şi dacă se poate stabili că, raportat la pregătirea şi la experienţa sa de
viaţă, autorul a prevăzut rezultatul constând în moartea victimei, rezultat pe care l-a
acceptat, infracţiunea comisă de el se caracterizează prin intenţia de a ucide. Astfel, s-a
reţinut că după un conflict în familie, inculpatul, având în mână o baionetă tip militar, a
început să-i ameninţe cu moartea pe toţi cei de faţă, agitând-o în diferite direcţii. După ce
a înfipt baioneta de două ori într-unul din dulapurile aflate în încăpere, a îndreptat cu
viteză spre spate mâna în care o ţinea, moment în care a lovit-o pe sora sa în zona inimii.
Datorită intensităţii loviturii, lama baionetei a străpuns inima victimei, care la foarte scurt
timp a decedat. Ţinându-se seama de instrumentul cu care inculpatul a lovit, de zona
vitală lezată şi de intensitatea loviturii, instanţa a reţinut că în momentul comiterii faptei
chiar dacă nu a urmărit uciderea victimei, a prevăzut rezultatul letal şi a acceptat
posibilitatea producerii lui, fiind întrunite elementele vinovăţiei sale sub forma intenţiei
indirecte. De asemenea, s-a reţinut că fapta conducătorului de autoturism, căruia i se cere
cu insistenţă de victimă să oprească autovehiculul pentru că altfel va sări din mers, de a
nu da curs acestei solicitări, ba chiar dimpotrivă, de a accelera în momentul deschiderii
portierei, cauzând astfel decesul pasagerei, constituie infracţiunea de omor cu intenţie
indirectă. Soluţia este justificată de faptul că, din materialitatea faptelor comise, reiese
existenţa unei atitudini de acceptare a rezultatului prevăzut, constând în moartea victimei.
Aşadar, sub aspect intelectiv, deosebirea între cele două modalităţi ale intenţiei
constă în faptul că infractorul prevede drept consecinţe ale acţiunii sau inacţiunii sale
două urmări distincte.
În ceea ce priveşte factorul volitiv, în cazul intenţiei indirecte infractorul voieşte
acţiunea sau inacţiunea şi fiind conştient de toate împrejurările acesteia, putem afirma că
voieşte şi producerea ambelor rezultate prevăzute ca efect al comiterii ei. Cu alte cuvinte
infractorul preia în mod conştient asupra sa eventualitatea realizării finalităţii pe care nu a
urmărit-o, dar a prevăzut-o. Însă gradul de intensitate a voinţei diferă în privinţa celor
două rezultate deoarece unul este privit ca un scop al acţiunii, iar celălalt ca un efect
posibil al acesteia.
În practica judiciară s-a decis că în situaţia în care infractorul acceptă moartea
victimei ca rezultat al faptei sale, această poziţie subiectivă trebuie apreciată nu numai în
raport de modul cum el a acţionat ci şi de precaritatea capacităţii de rezistenţă a victimei.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul aflat în stare de ebrietate, enervat de plânsul fiicei sale în
vârstă de trei ani, a lovit-o pe aceasta cu un băţ. Întrucât victima continua să plângă,
inculpatul a aruncat-o pe pat, determinând lovirea acesteia la cap şi la coloana vertebrală
de marginea din scândură a patului. Din ansamblul împrejurărilor faptei, reiese clar că
infractorul a prevăzut şi acceptat posibilitatea producerii rezultatului constând în moartea
victimei.
S-a afirmat că în structura intenţiei indirecte, poate fi asimilată acceptării
speranţa infractorului întemeiată pe anumite întâmplări norocoase, că rezultatele
eventuale nu se vor produce. De exemplu, într-un caz din practica judiciară, s-a apreciat
că mama care şi-a abandonat copilul nou-născut în locul unde s-a produs naşterea,
respectiv pe câmp, în liziera unor arbuşti, aproape de o potecă circulată de săteni, în
condiţiile în care nou-născutul a fost lăsat fără tăierea cordonului ombilical şi neînfăşat,
expus în mod direct factorilor climaterici şi animalelor şi păsărilor sălbatice, se face
vinovată de comiterea infracţiunii de tentativă de omor cu intenţie indirectă.

Distincţia dintre intenţia indirectă culpa cu prevedere

Faţă de culpa cu prevedere, intenţia eventuală se deosebeşte prin faptul că, în
situaţia celei dintâi, infractorul deşi prevede rezultatul secundar pe care fapta sa l-ar putea
cauza, nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce. În doctrină s-a arătat că
spre deosebire de intenţia indirectă în cazul căreia producerea rezultatului secundar îi este
indiferentă infractorului, în cazul culpei cu prevedere făptuitorul nu acceptă posibilitatea
realizării acestei urmări, considerând în temeiul unor împrejurări reale dar pe care le
apreciază în mod eronat, că rezultatul secundar nu se va produce. În acest sens, în
practica judiciară s-a reţinut că în incinta unui local, victima l-a insultat şi a încercat să-l
lovească pe infractor, iar acesta a scos-o în faţa restaurantului şi a împins-o pe scări. Ca
urmare a acţiunii infractorului, victima a căzut cu capul de ciment şi a suferit leziuni ce
au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 15 zile. Încadrarea faptei în
infracţiunea de vătămare corporală din culpă este greşită, deoarece săvârşirea în mod voit
a acţiunii de împingere pe scări a victimei aflată în stare de ebrietate, echivalează cu
prevederea şi acceptarea rezultatului infracţional produs. În schimb, într-un alt caz
soluţionat în practică s-a reţinut că infractorul şi victima, militari în termen, în timpul
unei întreceri regulamentare la încărcatul pistoalelor mitralieră, s-au aşezat faţă în faţă şi
au început să-şi încarce armele, ţintindu-le cu ţevile îndreptate unul spre celălalt. În
timpul întrecerii, după ce a dezasigurat pistolul mitralieră, infractorul a manevrat
închizătorul şi apăsând pe trăgaci, a declanşat focul, cauzând decesul victimei. Luând în
considerare modul în care inculpatul a manevrat pistolul mitralieră în timpul concursului
organizat din iniţiativa victimei, faptul că până în momentul incidentului ambii militari au
acţionat în mod identic asupra armelor lor, împrejurarea că anterior relaţiile dintre
infractor şi victimă au fost excelente şi faptul că ulterior acestei întâmplări infractorul era
vizibil afectat, putem să concluzionăm că acesta nu a acceptat posibilitatea producerii
unui astfel de rezultat, acţionând, în consecinţă, din culpă.
Prin urmare este esenţială stabilirea certă, în baza unor probe, a elementelor de
natură subiectivă şi obiectivă care să permită o concluzie clară asupra atitudinii psihice a
autorului faţă de faptă şi urmările ei. Aceasta întrucât, în circumstanţe diferite, fapte
asemănătoare dobândesc o cu totul altă semnificaţie sub aspect subiectiv. Astfel,
aruncarea, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc de opt etaje, a două cărămizi în zona
unei pieţe intens circulate, dovedeşte indiferenţă din partea autorului cu privire la
potenţialul rezultat socialmente periculos, echivalând cu existenţa dolului eventual. În
schimb, într-un caz asemănător, s-a reţinut că autorul, aflat sub influenţa băuturilor
alcoolice, a aruncat de la etajul trei pe fereastră un cuţit, care în cădere a lovit o
trecătoare, aceasta fiind ucisă. Este importantă precizarea că în faţa ferestrei se afla un
spaţiu verde, împrejmuit cu un gard viu, inaccesibil trecătorilor, victima aflându-se cu
totul întâmplător în zona respectivă. Din acest motiv, se poate concluziona că urmarea
ilicită nu a fost prevăzută de autor, cu toate că ar fi avut obligaţia şi posibilitatea să facă
acest lucru.
Referitor la convingerea autorului cu privire la faptul că urmarea secundară nu se
va produce, s-au ridicat o serie de probleme, de a căror rezolvare depinde stabilirea
corectă a formei de vinovăţie. O primă chestiune este legată de faptul dacă împrejurările
care din perspectiva autorului faptei determină neacceptarea producerii rezultatului
trebuie să existe în mod obiectiv, sau este suficient ca ele să fie percepute ca atare de
infractor. Singurul răspuns ce poate fi acceptat este că, în concordanţă cu caracterul
subiectiv al răspunderii penale, este suficient ca aceste împrejurări să fie percepute ca
atare de infractor. În acest context, o a doua chestiune ce se impune a fi rezolvată este
legată de stabilirea unor limite până la care împrejurările percepute în mod eronat de către
infractor înlătură existenţa intenţiei. În acest sens s-a apreciat că în situaţia în care
activitatea desfăşurată de infractor implică un grad ridicat de risc, respectivele elemente
pe care infractorul le ia în considerare îşi pierd vocaţia de a înlătura intenţia, care va
exista în modalitatea sa eventuală. Această ipoteză a fost ilustrată cu exemplul în care
infractorul rulează cu o viteză excesivă pe o stradă circulată, bazându-se pe experienţa sa
de conducător auto. Aşadar, în acest context al distincţiei între intenţia eventuală şi culpa
cu prevedere, s-a ridicat problema dacă supraestimarea de către infractor a forţelor proprii
nu poate fi interpretată şi ea ca o anumită poziţie psihică în raport cu posibilitatea
producerii rezultatului aflat în reprezentarea sa. Interpretarea acestei poziţii psihice, în
baza subestimării vădite a condiţiilor care generează urmarea, ar putea fi în sensul
existenţei unui consimţământ la producerea rezultatului, determinând existenţa unei
intenţii eventuale.
În doctrina spaniolă s-a arătat că la baza distincţiei dintre intenţia eventuală şi
culpa cu prevedere, stau două teorii. În temeiul teoriei probabilităţii, o infracţiune va fi
intenţionată în situaţia în care probabilitatea producerii rezultatului secundar apare în
conştiinţa infractorului ca fiind mare, lucru care nu-l împiedică pe acesta să acţioneze.
Dimpotrivă, dacă probabilitatea producerii respectivei urmări apare ca fiind îndepărtată,
infracţiunea va fi comisă din culpă cu prevedere. În temeiul teoriei voinţei, va exista
intenţie în situaţia în care, în ciuda faptului că producerea rezultatului secundar apare în
conştiinţa infractorului ca fiind probabilă, acesta este hotărât să comită fapta. Va exista în
schimb culpă în situaţia în care, dacă producerea rezultatului ar fi fost considerată sigură
de către autorul faptei, acesta s-ar fi abţinut de la comiterea ei. Acestor teorii li s-a
reproşat faptul că au caracter pur speculativ, motiv pentru care, în temeiul lor nu se poate
emite o judecată de valoare cu privire la starea psihică a autorului.
Problema distincţiei dintre intenţia eventuală şi culpa cu prevedere constituie
obiectul unor ample dezbateri şi în doctrina italiană. În vederea stabilirii unei linii
demarcatoare între cele două forme ale vinovăţiei, s-a considerat oportună modificarea
definiţiei legale a dolului eventual. Definiţia propusă prevede că „există dol eventual în
cazul în care autorul îşi reprezintă în mod concret fapta tipică, drept consecinţă probabilă
a conduitei sale, şi acceptă producerea acesteia. Riscul realizării faptei tipice trebuie să
fie de aşa natură încât o persoană conştiincioasă şi prudentă, din categoria căreia îi
aparţine autorul, aflată în situaţia respectivă şi înzestrată cu capacitatea şi cunoştinţele
acestuia, nu şi-ar fi asumat producerea acestuia”. Definirea în această manieră a intenţiei
eventuale, este de natură să faciliteze identificarea hotarului dintre cele două forme ale
vinovăţiei.
În practica judiciară, demersul anevoios al distincţiei între intenţia eventuală şi
culpa cu prevedere, a ridicat probleme suplimentare în situaţia persoanelor seropozitive
care practică raporturi sexuale cu parteneri sănătoşi, fără a le aduce la cunoştinţă faptul că
sunt infectate cu HIV, precum şi în situaţia persoanelor care, din cauza convingerilor
religioase, refuză procedura transfuziei de sânge.
În ceea ce priveşte persoanele seropozitive, răspunderea penală a acestora pentru
fapta de a întreţine raporturi sexuale cu parteneri sănătoşi, se circumscrie, de cele mai
multe ori, intenţiei eventuale, dată fiind probabilitatea foarte mare atât a contactării
virusului în urma unui singur raport sexual neprotejat, cât şi a unei evoluţii fatale a bolii
odată virusul contactat. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că răspunde pentru
comiterea infracţiunii de omor cu intenţie eventuală, subiectul seropozitiv care, conştient
fiind de boala de care suferă şi de modalitatea de transmitere a virusului, în cadrul unei
relaţii exclusive de logodnă, şi ulterior de căsătorie, practică în mod repetat raporturi
sexuale neprotejate cu partenerul care nu cunoaşte existenţa bolii, acceptând astfel riscul
nu doar al transmiterii virusului, ci şi al rezultatului letal al bolii transmise. Prin excepţie,
este posibilă existenţa unei intenţii directe, sau chiar calificate prin scop, în situaţia în
care autorul decide să-şi infecteze partenerul sănătos, din sadism sau din răzbunare.
Există însă situaţii în care, în urma examinării minuţioase a circumstanţelor comiterii
faptei, răspunderea penală a unei astfel de persoane va putea fi angajată sub forma culpei
cu prevedere. Spre exemplu, s-a apreciat că acest lucru va fi posibil în situaţia în care
autorul foloseşte, fără succes, mijloace de protecţie, sau (discutabil) în situaţia în care se
dovedeşte că raportul sexual care a determinat infectarea partenerului sănătos, a avut un
caracter cu totul izolat şi întâmplător.
Cea de-a doua situaţie supusă examinării, cea a persoanelor care, din cauza
convingerilor religioase, refuză procedura transfuziei de sânge, este chiar mai delicată
decât precedenta. În practica judiciară au existat numeroase situaţii în care, copilul minor
al unor astfel de persoane nu a beneficiat de procedura transfuziei sangvine care s-ar fi
impus în cauză (ca urmare a unui accident sau a unei maladii), acest fapt cauzându-i
decesul. În virtutea poziţiei de garant pe care părinţii o au faţă de copilul lor minor, se
pune problema formei sub care va fi antrenată răspunderea penală a acestora, pentru
decesul survenit. De la bun început se impune precizarea în această ipoteză, a faptelor
comise din raţiuni de conştiinţă, antrenarea răspunderii penale este posibilă doar în
situaţia inexistenţei unei soluţii alternative. În continuare, identificarea temeiului
subiectiv al răspunderii penale întâmpină dificultăţi, generate de faptul că, din perspectivă
morală şi emoţională, este limpede că autorii nu au dorit şi nici nu au acceptat producerea
urmării ilicite. Juridic vorbind însă, respingerea unicei modalităţi de salvare a vieţii
copilului, echivalează practic cu o acceptare a posibilităţii producerii rezultatului. Pentru
o rezolvare cât mai adecvată a acestei situaţii, s-a propus drept soluţie a transferării
reponsabilităţii penale pe terenul culpei, reţinerea unei erori vincibile cu privire la
existenţa soluţiei alternative constând în credinţă şi rugăciune.

Problema delicată a distincţiei între intenţia eventuală şi culpa cu prevedere este

rezolvată în sistemul de drept anglo-american prin unificarea acestor două modalităţi ale
vinovăţiei, într-o formă distinctă, intermediară între intenţie şi culpă, denumită
recklessness. Chiar și în doctrina penală română au existat propuneri în sensul unificării
acestor două modalităţi ale vinovăţiei, după modelul consacrat de sistemul anglo-
american. În acest sens, s-a afirmat că în realitate comportamentul căruia îi este ataşat
dolul eventual, nu reprezintă altceva decât o manifestare a culpei cu prevedere şi că de
fapt conceptul dolului eventual nu face altceva decât să mascheze, în termeni psihologici,
o realitate care constă în non-voinţa producerii rezultatului. În susţinerea acestei opinii, se
arată că vinovăţia pentru acceptarea riscului producerii urmării periculoase, corespunde
mai degrabă figurii juridice a culpei, decât a dolului.

Faţă de forma mixtă de vinovăţie a praeterintenţiei, intenţia indirectă se

deosebeşte prin atitudinea pe care infractorul o are cu privire la rezultatul secundar.
Astfel, în situaţia în care infractorul prevede acest rezultat şi îl acceptă sau speră că nu se
va produce fără a-şi întemeia speranţa pe vreo împrejurare concretă, vom fi în prezenţa
intenţiei indirecte. În schimb, în situaţia în care infractorul prevede rezultatul şi speră că
acesta nu se va produce, întemeindu-şi această speranţă pe împrejurări pe care le
apreciază în mod eronat, sau nu prevede posibilitatea producerii acestui rezultat secundar
de gravitate sporită deşi avea obligaţia şi posibilitatea să-l prevadă, vom fi în prezenţa
praeterintenţiei. În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că fapta inculpatului,
subofiţer de poliţie, de a lovi în mod repetat şi cu intensitate o persoană reţinută pentru
tulburarea liniştii publice care se comporta insultător faţă de el, cu consecinţa morţii
acesteia survenită ca urmare a comei cerebrale şi şocului hemoragic, cu ruptură de splină
şi fracturi costale, constituie infracţiunea de omor comisă cu intenţie indirectă, iar nu cea
de loviri cauzatoare de moarte, caracterizată prin intenţie depăşită. De asemenea, s-a
reţinut faptul că autoarea, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a mers la locuinţa
victimei, bănuind că acolo se află concubinul său. Bătând cu insistenţă în uşă, i-a cerut
acesteia, prin ameninţări, să deschidă uşa, însă victima, cunoscând firea violentă a
infractoarei din unele situaţii anterioare, a refuzat să facă acest lucru, asigurând-o totodată
de faptul că persoana căutată nu se află acolo. Dat fiind refuzul victimei de a-i deschide
uşa, autoarea, înarmându-se cu un picior de scaun, a început să bată cu putere şi în mod
repetat, ameninţând-o pe victimă cu moartea. Alarmată de comportamentul violent al
agresoarei, victima a încercat să se refugieze, prin fereastra de la baie, în apartamentul
alăturat, cerând ajutor vecinilor. Însă, în timp ce se afla cu partea superioară a corpului în
afara ferestrei, ţinându-se de un burlan, cu picioarele în interior, victima a fost surprinsă
de inculpată, care între timp reuşise să spargă uşa şi să pătrundă în apartament. Reuşind
să îşi tragă şi picioarele în afara geamului, din cauza surescitării nervoase în care se afla,
speriată de prezenţa în cameră a inculpatei, victima s-a dezechilibrat şi a căzut de la
aproximativ zece metri pe bordura de asfalt a blocului, suferind un traumatism cranio-
cerebral care i-a cauzat decesul. În speţă s-a pus problema încadrării juridice a faptei
inculpatei, soluţiile vehiculate fiind diverse, respectiv uciderea din culpă, lovirile
cauzatoare de moarte, sau omorul cu intenţie indirectă. Cheia problemei constă, fireşte, în
stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat autoarea. În pofida lipsei unui contact
fizic direct între infractoare şi victimă, modul în care aceasta a acţionat (atitudinea
violentă, intimidantă, însoţită de proferarea unor ameninţări cu moartea, perseverenţa în
comiterea acţiunii agresive, pătrunderea în apartament şi menţinerea comportamentului
ameninţător în situaţia în care văzuse victima ieşită parţial în afara geamului de la baie)
este de natură a duce la concluzia că a prevăzut posibilitatea producerii urmării constând
în moartea victimei. Nu se poate reţine însă în cauză nici infracţiunea de ucidere din
culpă şi nici cea de loviri cauzatoare de moarte, deoarece faptul că autoarea a persistat în
atitudinea sa violentă, ameninţătoare, echivalează cu acceptarea posibilităţii producerii
rezultatului socielmente periculos. Din acest motiv, instanţa supremă a statuat că în cauză
se impune condamnarea infractoarei pentru infracţiunea de omor, comis cu intenţie
eventuală.

Dreptul penal francez conferă intenţiei caracterul de formă originară a vinovăţiei,

cu observaţia că voinţa caracteristică dolului, chiar privită independent de mobilul
impulsionant, nu are caracter uniform, deoarece poate îmbrăca modalităţi şi grade
diverse.
În mod tradiţional, doctrina franceză recunoaşte trei categorii ale intenţiei,
respectiv dolul general, dolul special şi dolul agravat. Modalitatea ce caracterizează
majoritatea infracţiunilor este cea a dolului general, pentru a cărui existenţă este suficient
să existe voinţa de realizare a unei acţiuni despre care autorul său ştie că este interzisă,
nefiind relevant mobilul care l-a determinat pe acesta să acţioneze. Astfel, din punct de
vedere legal, nu are importanţă dacă acţiunea de ucidere a fost comisă dintr-o pornire
nobilă (scutirea de suferinţă a victimei care suferea de o boală incurabilă) sau josnică
(ura), tot la fel cum este indiferent dacă acţiunea de sustragere a fost determinată de un
mobil licit (dorinţa de a ajuta o persoană fără posibilităţi materiale) sau ilicit (dorinţa de
îmbogăţire). În ciuda acestui fapt, în practica judiciară s-a pronunţat achitarea unei
persoane care şi-a ucis tatăl pentru a-i îndeplini acestuia dorinţa de a muri în vederea unei
reînvieri ulterioare. Spre deosebire de această primă modalitate a intenţiei, dolul special
există în situaţia în care, voinţei de a comite fapta, caracteristică dolului general, i se
alătură un element suplimentar de natură psihologică, element ce constă în mobilul
impulsionant al acţiunii infracţionale sau dorinţa obţinerii unui rezultat determinat.
Această variantă a dolului, corespunde intenţiei calificate din legislaţia noastră penală. În
acest context, s-a remarcat faptul că, jurisprudenţial, există o tendinţă de apreciere pur
obiectivă a împrejurărilor comiterii faptei, deoarece instanţele se limitează deseori la a
emite judecăţi cu privire la existenţa intenţiei, bazându-se exclusiv pe materialitatea
faptelor. Din acest motiv, dolul general dobândeşte valenţele unui dol obiectiv, fiind
practic prezumat de către instanţele de judecată, în timp ce dolul special are caracterul
unui dol subiectiv, fiind necesară examinarea reprezentărilor psihice ale infractorului.
O altă clasificare a modalităţilor intenţiei are ca punct de pornire rezultatele care
fac obiectul voinţei infractorului. În acest sens, va exista dol determinat în situaţia în care
infractorul a avut reprezentarea exactă a rezultatului acţiunii sale, pe care dealtfel l-a
dorit, urmarea produsă corespunzând cu ceea ce acesta a intenţionat să cauzeze prin fapta
sa. În schimb, va exista dol nedeterminat în situaţia în care intenţia infracţională nu se
caracterizează printr-un grad ridicat de precizie sub aspectul intensităţii sale sau al
rezultatului cauzat prin acţiunea sau inacţiunea infracţională. Dolul nedeterminat poate
îmbrăca la rândul său mai multe forme. În primul rând, intenţia nedeterminată poate
îmbrăca forma dolului imprecis, în situaţia în care infractorul, comite acţiunea
infracţională, fără a avea reprezentarea exactă a rezultatului acesteia (de exemplu,
infractorul aplică victimei o lovitură, fără a-şi fi propus să cauzeze acesteia o simplă
leziune, o vătămare corporală gravă sau moartea), sau în situaţia în care infractorul,
cunoscând caracterele acţiunii sale infracţionale, nu are reprezentarea exactă a victimei
împrotriva căreia aceasta se va îndrepta. În al doilea rând, o altă formă a intenţiei
nedeterminate este dolul praeterintenţional. Aşadar, spre deosebire de legislaţia română
care recunoaşte praeterintenţiei valoarea de formă autonomă a vinovăţiei, doctrina
franceză o tratează ca modalitate a intenţiei. În al treilea rând, intenţia nedeterminată se
poate înfăţişa în modalitatea dolului eventual, care există în situaţia în care infractorul nu
a voit sub nici o formă producerea rezultatului socialmente periculos, dar l-a prevăzut ca
urmare posibilă a acţiunii sale (de exemplu, directorul unei companii aeriene care, deşi
are cunoştinţă de faptul că un avion nu se află în perfectă stare de funcţionare, permite
acestuia să plece în cursă). Se poate observa că spre deosebire de legislaţia penală română
care stabileşte un criteriu de demarcaţie între culpa cu prevedere şi intenţia indirectă,
constând în caracterul întemeiat sau neîntemeiat al speranţei de neproducere a
rezultatului, dreptul penal francez nu cunoaşte un asemenea criteriu. Prin urmare, autorii
care consideră dolul eventual ca modalitate a intenţiei nedeterminate, subliniază că din
punct de vedere psihologic, acesta se situează la graniţa dintre dolul general şi culpă. Unii
autori merg chiar mai departe şi analizează dolul eventual ca formă agravată a culpei
(alături de imprudenţa gravă şi punerea în pericol deliberat a altei persoane).

Şi legislaţia elveţiană recunoaşte intenţiei caracterul de formă primordială a

vinovăţiei. Astfel, în art. 18 al. 1 C.pen.elveţian se prevede că în lipsa unei dispoziţii
contrare exprese a legii, este pasibil de pedeapsă numai cel care comite cu intenţie o
crimă sau un delict. În continuare, legiuitorul însuşi precizează elementele acestei forme
de vinovăţie, deoarece conform al. 2 al aceluiaşi articol, cel care comite intenţionat o
crimă sau un delict, acţionează cu prevedere şi voinţă. Referitor la conţinutul factorilor
care configurează intenţia infracţională, s-a precizat că infractorul este conştient de
elementele constitutive ale conţinutului infracţiunii şi voinţa sa este dirijată în sensul
realizării actului incriminat.
Jurisprudenţial s-a decis că în sfera infracţiunilor intenţionate intră şi cele comise
cu dol eventual, în acest caz fiind necesar ca probabilitatea rezultatului ilicit să fi fost, din
perspectiva autorului, atât de evidentă, încât simplul fapt că în condiţiile date a comis
acţiunea sau inacţiunea voită, semnifică acceptarea producerii acestuia. În acest context,
se impune precizarea că, în condiţiile unui grad ridicat de risc pentru valorile protejate de
lege, acţiunea intenţionată a infractorului, chiar în condiţiile în care nu urmăreşte un scop
anume şi nu cauzează un rezultat concret, este suficientă prin ea însăşi să atragă
răspunderea penală. Astfel, art. 129 C.pen. elveţian prevede că, autor al infracţiunii de
„punere în pericol”, este cel care în mod conştient şi fără scrupule, creează un pericol
iminent pentru viaţa altei persoane. În doctrină s-a precizat faptul că noţiunea de „pericol
iminent” nu trebuie interpretată în sens cronologic, deoarece legiuitorul a intenţionat să
facă referire la intensitatea pericolului. În ceea ce priveşte sintagma „fără scrupule”,
aceasta are rolul de a restrânge aplicarea art. 129 C.pen. elveţian, doar la situaţiile în care
autorul, manifestând dispreţ pentru viaţa celor din jur, a comis cu intenţie o faptă care a
creat un pericol pentru viaţa unei persoane. Putem concluziona aşadar, că lipsa de
scrupule a autorului faptei, exclude o eventuală culpă a acestuia, limitând reţinerea
textului legal menţionat, la ipotezele în care infractorul a acţionat cu intenţie eventuală.

Art. 43 din codul penal italian reglementează elementul psihologic al infracţiunii,

specificând că o infracţiune este intenţionată în situaţia în care urmarea lezivă sau
periculoasă rezultată din acţiunea sau inacţiunea incriminată este prevăzută şi dorită
drept consecinţă a acestei acţiuni sau omisiuni. Pe marginea definiţiei legale, în literatura
de specialitate s-a apreciat că dolul reprezintă criteriul obişnuit al imputabilităţii
subiective a infracţiunii, constituind modelul fundamental al ilicitului penal.
Formele dolului în dreptul penal italian coincid în principiu cu cele existente în
dreptul penal român. Prima formă a intenţiei este dolul direct (respectiv dolo
intenzionale), existent în situaţia în care voinţa infractorului este îndreptată înspre
realizarea rezultatului socialmente periculos, sau când realizarea acestuia este un mijloc
folosit de autor pentru atingerea unui anumit scop. În acest sens, o urmare socialmente
periculoasă poate fi imputată cu titlu de dol autorului faptei, în situaţia în care aceasta
este prevăzută ca o consecinţă sigură a acestei fapte, sau ca un accesoriu al rezultatului
dorit de infractor. A doua formă a intenţiei este dolul indirect (dolo indiretto), existent în
ipoteza în care voinţa infractorului nu este dirijată înspre producerea rezultatului
periculos, dar producerea acestuia constituie o consecinţă accesorie dar necesară a faptei
sale. Cea de-a treia formă a intenţiei este dolul eventual (dolo eventuale), existent în cazul
în care producerea rezultatului secundar, acesoriu nu este certă ci doar probabilă sau
posibilă. În acest sens, s-a apreciat că se poate vorbi despre existenţa dolului eventual în
situaţia în care infractorul are reprezentarea posibilităţii producerii rezultatului periculos,
are îndoieli cu privire la această posibilitate şi cu toate acestea comite fapta, asumându-şi
riscul producerii rezultatului respectiv. În practica instanţelor italiene s-a reţinut existenţa
dolului eventual în cadrul unei infracţiuni de omor, comise în următoarele împrejurări.
Autorul, persoană seropozitivă, a practicat în mod repetat în cadrul unei relaţii de logodnă
şi ulterior de căsătorie, raporturi sexuale neprotejate cu partenera aflată în necunoştinţă de
cauză, conştient fiind de existenţa maladiei şi de forma de transmitere a acesteia,
acceptând astfel, posibilitatea nu numai de a-şi contamina partenera, ci şi de a provoca
moartea acesteia.
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia dolul eventual ar constitui o formă agravată
a culpei.
În doctrina penală italiană s-au făcut propuneri de modificare a dispoziţiior
codului penal, în sensul înlocuirii actualelor definiţii ale formelor vinovăţiei cu altele noi,
în măsură să conducă la o practică judiciară unitară, sau în direcţia opusă, a renunţării la
definiţiile legale a formelor vinovăţiei, revenind în acest caz doctrinei sarcina de a preciza
conţinutul acestor noţiuni. În acest context, s-a subliniat oportunitatea stabilirii de către
legiuitor ca element al dolului eventual a necesităţii reprezentării rezultatului periculos ca
fiind foarte probabil. În consecinţă, în celelalte cazuri (când nu ar fi îndeplinită condiţia
cu privire la gradul ridicat de probabilitate a producerii rezultatului), răspunderea penală
a infractorului ar urma să fie angajată sub forma culpei. Cu toate acestea, în practica
instanţelor de judecată italiene, s-a reţinut că dolul va fi calificat ca fiind eventual numai
în cazul acceptării riscului producerii rezultatului prevăzut ca posibil de infractor. În
situaţia în care producerea urmării respective apare ca fiind foarte probabilă sau sigura,
dolul va fi caracterizat ca fiind direct. Doctrina a remarcat însă tendinţa existentă în
practica judiciară de a extinde angajarea responsabilităţii penale pentru dolul eventual , în
dauna culpei cu prevedere. Din acest motiv, s-a propus crearea unei a treia forme de
vinovăţie, prin unificarea acestor două modalităţi, după modelul recklessness din sistemul
anglo-american.
Alte forme ale dolului menţionate în doctrina italiană sunt dolul indeterminat,
dolul alternativ, dolul specific (similar intenţiei calificate). O ultimă categorie asupra
căreia dorim să atragem atenţia, este cea denumită în doctrină dol profesional,
caracterizat prin voinţa şi reprezentarea rezultatului ce depăşeşte riscul consimţit în
exercitarea anumitor profesii, meserii sau alte ocupaţii (medic, sportiv). Oportunitatea
acestei distincții a fost contestată în doctrină, considerându-se că este lipsită de utilitate
practică.

Codul penal spaniol prevede în art. 5 că nu se poate aplica o pedeapsă în lipsa

dolului sau culpei, iar în art. 12 face precizarea că acţiunile sau omisiunile imprudente se
sancţionează numai în situaţia în care legea prevede expres acest lucru. Putem
concluziona că şi în sistemul de drept spaniol, intenţia constituie forma de vinovăţie
originară şi superioară ca şi gravitate.
 În definirea acestei forme de vinovăţie s-a pornit de la factorii care configurează
intenţia, concluzionându-se că există dol în situaţia în care în psihicul infractorului există
conştiinţa şi voinţa realizării tuturor elementelor obiective ale conţinutului tip al unei
infracţiuni şi în plus, conştiinţa antijuridicităţii faptei.
Prima dintre categoriile dolului este dolul direct, existent în situaţia în care
infractorul acţionează în condiţiile unei depline cunoştinţe şi voinţe a tuturor elementelor
conţinutului tip al infracţiunii. Condiţiile dolului direct sunt îndeplinite şi în situaţia în
care rezultatul nu este în mod necesar urmărit, ci doar apare ca fiind inevitabil ca efect al
acţiunii sau inacţiunii comise în vederea obţinerii unui alt rezultat. De aici şi distincţia
între intenţia directă de gradul întâi şi cea de gradul doi (denumită şi dol indirect), asupra
căreia nu revenim întrucât am evidenţiat-o anterior. În ceea ce priveşte existenţa intenţiei
de a ucide, jurisprudenţial s-a decis că relevante în acest sens sunt o serie de circumstanţe
anterioare, concomitente sau ulterioare faptei comise; între acestea se numără relaţiile
existente între autor şi victimă, personalităţile acestora, atitudinea autorului anterior şi
concomitent comiterii faptei, condiţiile de timp şi spaţiu, caracteristicile mijlocului folosit
la comiterea faptei, zona împotriva căreia se îndreaptă acţiunea infracţională, persistenţa
în comiterea actelor infracţionale, conduita ulterioară săvârşirii faptei. O a doua categorie
a intenţiei este dolul eventual, existent în situaţia în care se constată faptul că în psihicul
infractorului există reprezentarea rezultatului probabil (nedorit dealtfel), dar în ciuda
acestuia autorul a comis acţiunea sau inacţiunea, acceptând sau fiindu-i indiferentă
producerea acestei urmări. Într-o încercare de a surprinde specificul dolului eventual, în
practica judiciară s-a apreciat că structura acestuia are caracter eclectic, în care se
regăsesc elemente de probabilitate şi atitudini de acceptare, cunoaştere şi reprezentare.
Prin urmare, jurisprudenţa spaniolă a statuat că va exista dol eventual în cazul aplicării în
zona gurii a unei lovituri cu pumnul sau cu un alt obiect contondent, deoarece, cel care
acţionează în aceste consecinţe, având reprezentarea urmării constând în pierderea unor
dinţi, chiar dacă nu a dorit, a acceptat posibilitatea producerii urmării respective. De
asemenea, în condiţiile în care autorii au aplicat victimei numeroase lovituri, de mare
intensitate, cu pumnii şi picioarele, cauzând victimei rupturi de ficat care în cele din urmă
au generat decesul acesteia, s-a apreciat că, vizavi de această urmare ilicită, există o
intenţie eventuală. În condiţiile legislaţiei spaniole actuale, putem vorbi despre o
construcţie juridică specifică acestei forme a dolului. Astfel art. 381 C.pen.spaniol
incriminează fapta celui care conduce cu temeritate un vehicul motorizat, punând în
pericol concret viaţa altor persoane. Este limpede că în acest caz ne aflăm în prezenţa
unei infracţiuni comise din culpă cu prevedere. Însă art. 384 C.pen.spaniol prevede o
formă agravată a acestei infracţiuni, incriminând fapta de a conduce un vehicul
motorizat, manifestând un dispreţ conştient pentru viaţa sau integritatea corporală a
altor persoane. S-a apreciat în doctrină că latura subiectivă a acestei infracţiuni este dată
de existenţa intenţiei eventuale, în sensul că infractorul prevede şi acceptă faptului că prin
acţiunea sa infracţională este pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a altor
persoane.

Şi în dreptul penal german, intenţiei îi este recunoscut caracterul de formă

esenţială a vinovăţiei, art. 15 reglementând faptul că numai fapta comisă cu intenţie
atrage aplicarea unei pedepse, cu excepţia situaţiei în care legea înţelege să incrimineze
fapta comisă din culpă. În literatura de specialitate, distincţia între formele intenţiei se
face în raport de atitudinea infractorului faţă de consecinţele principale şi secundare ale
faptei sale. Astfel, intenţia directă de gradul întâi este dată de relaţia dintre infractor şi
rezultatul principal al faptei sale, în sensul că autorul acţionează în funcţie de
reprezentarea acestui rezultat şi voieşte producerea acestuia, angajându-şi energia volitivă
în această direcţie. În ceea ce priveşte celelalte forme ale dolului, intenţia directă de
gradul doi şi cea eventuală sunt date de relaţia dintre infractor şi rezultatele secundare ale
faptei sale (cele a căror realizare nu constituie pentru infractorul un scop în sine). Este
vorba despre urmările pe care autorul le prevede ca pe o consecinţă necesară a faptei sale,
respectiv pe care le acceptă cu indiferenţă. Cu privire la dolul eventual, s-a apreciat că
existenţa acestuia este dată de prevederea de către infractor a gradului ridicat de
posibilitate a producerii rezultatului şi resemnarea în faţa acestei posibilităţi. Cu alte
cuvinte, infractorul trebuie să fie conştient în momentul comiterii faptei, că există riscul
ca aceasta să cauzeze un rezultat socialmente periculos. Cu privire la gradul de risc
perceput de infractor în situaţia comiterii unei fapte cu intenţie eventuală, există două
teorii. Potrivit teoriei posibilităţii, dolul eventual va exista în situaţia în care infractorul
are reprezentarea posibilităţii concrete de producere a rezultatului. Conform teoriei
probabilităţii, prezenţa dolului eventual este condiţionată de prevederea unui grad sporit
de risc al realizării urmării socialmente periculoase. În plus, comportamentul infractorului
trebuie să demonstreze că acesta s-a resemnat cu ideea producerii rezultatului. Pentru
stabilirea acestei împrejurări, se ia în calcul modul în care s-ar fi comportat infractorul în
ipoteza în care urmarea periculoasă ar fi fost percepută ca o certitudine. În cazul în care
se ajunge la concluzia că acest lucru nu l-ar fi determinat pe autorul faptei să se abţină de
la comiterea acesteia, vom fi în prezenţa dolului eventual. De remarcat faptul că, şi în
Codul penal german se regăseşte o prevedere asemănătoare celei din Codul penal spaniol,
referitoare la crearea unei stări de pericol pentru participanţii la trafic. Astfel, art. 315 din
C.pen. german, incriminează fapta aceluia care, circulând pe drumurile publice cu
încălcarea gravă a regulilor de circulaţie şi lipsă de consideraţie pentru cei din jur a) nu
acordă prioritatea, b) depăşeşte neregulamentar, c) circulă neregulamentar pe o trecere de
pietoni, d) nu adaptează viteza condiţiilor de vizibilitate.

În sistemul de drept anglo-american, vinovăţia, cunoscută sub denumirea latină

mens rea, poate îmbrăca trei forme distincte: intention (intenţie), recklessness (temeritate)
şi negligence (culpa).
Aşadar prima şi cea mai gravă dintre formele sub care mens rea se poate prezenta
este cea a intenţiei. Nici în sistemul de drept anglo-american intenţia nu are un conţinut
invariabil, putând îmbrăca la rândul său două forme. O primă formă este cea cunoscută
sub denumirea de purpose intent (similară intenţiei directe), care există în situaţia în care
consecinţele faptei sunt dorite de către autorul acesteia. Se poate afirma despre o
persoană că acţionează în condiţiile acestei forme de vinovăţie, în situaţia în care
finalitatea actului său de conduită este să cauzeze un anumit rezultat, prevăzut de autor. O
altă formă a dolului, similară intenţiei calificate, este cea cunoscută sub denumirea de
specific intent, care desemnează situaţia în care infractorul urmăreşte realizarea unui scop
determinat prin comiterea acţiunii incriminate. Iată aşadar cum motivul şi scopul, în
general irelevante pentru stabilirea vinovăţiei infractorului, sunt de natură a determina,
cel puţin pe terenul infracţiunilor împotriva vieţii persoanei, calificarea faptei comise ca
fiind first-degree murder. O altă formă este cea cunoscută sub denumirea de oblique
intent sau knowledge, care acoperă ipoteza în care autorul faptei nu doreşte producerea
consecinţelor acesteia, consecinţe pe care le prevede ca fiind virtual sigure, dar acest
lucru nu îl determină să se abţină de la comiterea acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Se
poate observa că această formă a intenţiei se suprapune parţial pe intenţia directă de
gradul doi, respectiv intenţia eventuală. Situată la limita dintre purpose şi recklessness,
knowledge se deosebeşte de prima dintre ele prin lipsa dorinţei de producere a
rezultatului, în condiţiile unei atitudini de cvasicertitudine a producerii urmării.
A doua formă ce se impune a fi analizată este cea cunoscută sub denumirea de
recklessness. Ea descrie starea psihică a infractorului care, săvărşind o faptă, este
conştient de riscul producerii unui anumit rezultat socialmente periculos. Cu alte cuvinte,
în sistemul de drept anglo-american, temeritatea echivalează cu dispreţul conştient pe
care infractorul îl manifestă faţă de riscul considerabil şi nejustificat pentru valoarea
apărată de legea penală, pe care fapta sa îl creează. Diferenţa dintre knowingly şi
recklessness este dată de gradul de probabilitate al riscului inerent actului de conduită.
Dacă în prima situaţie producerea riscului este aproape certă, în cea de-a doua ipoteză ea
este doar probabilă. Dat fiind faptul că nu se face nici o referire cu privire la atitudinea de
voinţă a infractorului, recklessness poate fi identificată şi cu dolul eventual dar se apropie
ca structură şi de culpa cu prevedere. Acesta este motivul pentru care recklessness a fost
percepută ca o formă intermediară a vinovăţiei. În situaţia în care norma legală nu face
nici o precizare cu privire la forma de vinovăţie, recklessness este suficientă pentru
realizarea conţinutului tip al infracţiunii.
În practica judiciară a instanţelor din Marea Britanie, s-au precizat însă două
modalităţi ale acestei forme de vinovăţie: temeritatea subiectivă şi temeritatea obiectivă.
Temeritatea subiectivă (Cunningham recklessness), desemnează situaţia în care
infractorul este conştient de posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos,
dar cu toate acestea comite acţiunea sau inacţiunea. Cu alte cuvinte, infractorul îşi asumă
în mod deliberat riscul producerii rezultatului. S-a precizat că, implicate în configurarea
acestei forme de vinovăţie, sunt două aptitudini ale persoanei infractorului: aptitudinea de
a prevedea şi cea de a lua în considerare faptul prevăzut, acţionând în consecinţă. Între
aceste două împrejurări, conexiunea psihică este întreruptă, deoarece conţinutul
prevederii din psihicul infractorului nu îl influenţează pe acesta în nici un mod.
Temeritatea obiectivă (Caldwell recklessness), există în situaţia în care, săvârşind
o faptă care ameninţă valoarea apărată de lege, infractorul fie nu ia în considerare riscul
respectiv, fie conştient fiind de existenţa unui oarecare risc, este decis să comită fapta.
Prin urmare, spre deosebire de ipoteza precedentă, autorul acţiunii ignoră deliberat
posibilitatea existenţei riscului evident.
Aşadar, conceptul recklessness este parţial identic cu cel al intenţiei eventuale,
extinzându-se însă şi pe domeniul culpei cu prevedere. Astfel, în practică, s-a reţinut
existenţa acestei forme de vinovăţie în situaţia în care autorul, expert în arte marţiale, în
cursul unei demonstraţii în faţa unor prieteni, a efectuat o mişcare prin care intenţiona să
îşi aducă piciorul la câţiva milimetri distanţă de geamul unei vitrine. Calculându-şi greşit
mişcarea, autorul a cauzat distrugerea vitrinei. Instanţa a reţinut existenţa recklessness,
motivând că autorul şi-a asumat în mod conştient riscul creat. Este evident faptul că, în
faţa unei asemenea ipoteze, jurisprudenţa română ar fi reţinut existenţa culpei cu
prevedere, pe motiv că, deşi autorul a prevăzut posibilitatea producerii urmării
socialmente periculoase, s-a bizuit pe calităţile sale de expert în arte marţiale, sperând
astfel că respectiva urmare nu se va produce.

Intenţia premeditată
Pentru a preciza conţinutul acestei modalităţi a intenţiei, este necesară definirea
noţiunii de premeditare. Deoarece Codul penal român nu defineşte această noţiune,
rezumându-se la a o prevedea ca circumstanţă agravantă specială în conţinutul
infracţiunii de omor calificat, sarcina precizării conţinutului premeditării a revenit
literaturii de specialitate.
Astfel, în limbaj uzual, a premedita semnifică a pune la cale, a plănui.
Semnificaţia juridică a termenului este în esenţă similară, constând în plănuirea comiterii
infracţiunii şi chibzuirea atentă din partea infractorului, atât cu privire la condiţiile în care
acţiunea infracţională va avea loc, cât şi cu privire la urmările susceptibile de a se
produce.
În literatura de specialitate mai veche, s-a susţinut că pentru delimitarea intenţiei
premeditate de alte modalităţi ale intenţiei, se impun a fi luate în considerare o serie de
criterii. Un prim criteriu ar fi cel psihologic, deoarece în momentul comiterii unei
infracţiuni cu intenţie premeditată, autorul ei acţionează cu sânge rece, aflându-se într-o
stare de relativă linişte sufletească. Al doilea criteriu al fi cel cronologic, fiind necesară
trecerea unui anumit interval de timp de la conceperea ideii infracţionale până la punerea
în practică a acesteia. Al treilea criteriu ar fi cel ideologic, în sensul că infractorul trebuie
să urmărească producerea rezultatului şi tocmai reprezentarea producerii acestuia să-l
determine să acţioneze. În cele din urmă, s-ar impune luarea în considerare a criteriului
moral, în sensul că în cazul intenţiei premeditate, infractorul comite infracţiunea
determinat fiind de motive josnice.
Pentru existenţa intenției premeditate este necesară, în primul rând, trecerea unui
interval de timp mai îndelungat. Vorbind despre acest interval de timp, putem avea în
vedere două aspecte: în primul rând intervalul scurs între conceperea în psihicul
infractorului a ideii infracţionale şi luarea hotărârii de a comite infracţiunea şi în al doilea
rând, cel scurs între momentul rezoluţiei infracţionale şi cel al trecerii la executarea
acţiunii. Cu privire la perioada deliberării ce precede luarea hotărârii, aceasta este mai
îndelungată decât în mod obişnuit, deoarece infractorul meditează cu privire la
oportunitatea faptei sale şi la potenţialul rezultat pe care aceasta îl va produce. Referitor
la perioada eventualei pregătiri, aceasta este de asemenea mai îndelungată decât în mod
normal, deoarece infractorul dovedeşte un plus de diligenţă cu privire la alegerea
condiţiilor de comitere a faptei pentru sporirea şanselor de producere a urmării dorite şi la
asigurarea posibilităţilor de eludare a procesului de tragere la răspundere penală. Simpla
existenţă a unui conflict anterior între infractor şi victimă, nu are darul prin ea însăşi să
ducă la concluzia că este îndeplinită condiţia intervalului de timp mai îndelungat.
În ceea ce priveşte întinderea acestui interval de timp, în trecut s-a încercat
stabilirea unei durate fixe, ca de exemplu şase ore, douăsprezece ore, o noapte,
douăzecişipatru de ore. Actualmente s-a ajuns la concluzia că, date fiind caracteristicile
specifice fiecărui individ, este imposibilă reglementarea unui interval invariabil care să
fie relevant sub aspectul premeditării. După cum s-a precizat în literatura de specialitate,
unor infractori le este necesară o perioadă mai lungă pentru a chibzui, altora le este
suficientă o chibzuinţă de mai scurtă durată, care însă nu împietează asupra unei analize
temeinice şi implicit nici asupra premeditării. E de la sine înţeles faptul că o perioadă de
timp mai îndelungată, scursă de la luarea hotărârii până la punerea ei în executare, face
mai evidentă existenţa premeditării. Însă nu se justifică negarea existenţei acesteia în
situaţia în care infracţiunea a fost comisă la scurt timp după luarea hotărârii. Dată fiind
imposibilitatea stabilirii unui interval fix, sarcina de a decide asupra existenţei
premeditării revine instanţei de judecată, care va proceda în consecinţă, luând în
considerare toate împrejurările de natură subiectivă şi obiectivă ce caracterizează
persoana infractorului şi fapta comisă de acesta. S-a afirmat în literatura de specialitate,
că timpul necesar premeditării trebuie apreciat în fiecare caz concret, raportându-l la
persoana infractorului, la natura faptei şi la circumstanţele obiective sub imperiul cărora a
fost comisă aceasta. În acest sens, este necesar a se lua în considerare temperamentul,
caracterul şi pregătirea generală a infractorului, starea sa psihică din momentul luării
hotărârii şi până la punerea ei în executare, activitatea de pregătire a infracţiunii, precum
şi modul de comitere a acesteia.
În al doilea rând, pentru existența premeditării este necesară o stare psihică relativ
liniştită, care justifică şi implică faptul că infractorul a avut posibilitatea să mediteze cu
privire la acţiunea sa infracţională, condiţiile în care ea va avea loc, precum şi la
rezultatele acesteia. Cu alte cuvinte, rezoluţia infracţională este luată după un prealabil
examen comparativ al motivelor pozitive şi negative, precum şi al rezultatelor ilicite,
dorite şi nedorite de subiect. Aşadar, starea sufletească de relativ calm a infractorului,
trebuie înţeleasă în sensul că trăirile inerente plănuirii şi executării infracţiunii nu sunt de
natură să-i diminueze capacitatea de cunoaştere şi voinţă. Acest lucru este posibil tocmai
datorită chibzuinţei „la rece” din partea autorului faptei. S-a afirmat despre „chibzuinţă”
că este un element complex, care nu se rezumă în exclusivitate la o simplă meditaţie de o
oarecare durată, deosebindu-se prin aceasta de străduinţa sau perseverenţa în punerea în
executare a rezoluţiei infracţionale, inerente dealtfel oricărei modalităţi a intenţiei. De
aceea, actul meditativ specific premeditării este incompatibil cu voinţa oscilantă de a
comite infracţiunea, fiind necesar ca infractorul să-şi concentreze forţele sale psihice în
vederea asigurării succesului acţiunii sale infracţionale. Dealtfel, s-a afirmat că pe durata
intervalului de timp scurs de la luarea hotărârii până la materializarea acesteia, hotărârea
infracţională se menţine şi chiar se consolidează. De aceea, în lipsa posibilităţii de a
demonstra fără echivoc faptul că infractorul a chibzuit temeinic asupra faptei sale, de la
luarea hotărârii şi până la punerea ei în executare, existenţa premeditării este exclusă.
Concluzia care se impune este că pentru a se putea vorbi despre existenţa premeditării, se
impune ca infractorul să se fi aflat la data comiterii faptei în condiţii de normalitate
psihică, aceasta presupunând pe de o parte existenţa unei gândiri limpezi, fără influenţe
exterioare şi pe de altă parte existenţa libertăţii de orientare a voinţei. Din acest motiv, în
literatura de specialitate s-a subliniat faptul că, date fiind caracterele sale specifice,
premeditarea este incompatibilă cu anumite stări, care influenţează chibzuinţa.
În primul rând, stările obsesive exclud premeditarea, întrucât acestea au ca efect
alterarea procesului gândirii. În realitate, obsesia este considerată ca fiind o idee
neadecvată care revine neîncetat în câmpul conştiinţei. În situaţia în care infractorul este
urmărit de ideea de a alcătui un plan şi de a lua măsuri pentru a ucide o persoană, este
necesar a se stabili gradul în care obsesia respectivă afectează psihicul acestuia. Dacă
modul de acţionare al făptuitorului atestă o alterare a gândirii, premeditarea este exclusă,
deoarece în situaţia dată nu se poate reţine o chibzuială temeinică din partea acestuia.
Dimpotrivă, dacă infractorul este stăpânit de ideea de a comite infracţiunea, fără ca acest
lucru să capete dimensiuni patologice, se va putea reţine existenţa intenţiei premeditate.
În al doilea rând, beţia voluntară completă este incompatibilă cu premeditarea din
acceaşi raţiune. În situaţia în care rezoluţia infracţională a fost luată în această stare,
procesul gândirii fiind alterat, nu se poate reţine existenţa premeditării, neputându-se
vorbi despre o chibzuinţă temeinică. În ceea ce priveşte starea de beţie voluntară
incompletă, situaţia diferă în funcţie de atitudinea psihică a infractorului. În situaţia în
care această stare de beţie este ocazională, infracţiunea comisă sub imperiul ei va putea fi
săvârşită cu intenţie premeditată, simplă sau repentină, acest lucru urmând a fi stabilit de
instanţa de judecată, în funcţie de împrejurările cauzei. În situaţia în care se constată că
starea de beţie este anume provocată în vederea comiterii infracţiunii, acest lucru
constituie un indiciu serios al premeditării. Aceasta întrucât, după cum a fost subliniat în
doctrină, hotărârea infracţională este luată anterior ajungerii în stare de beţie, în baza unei
analize cu sânge rece a motivelor şi a rezultatelor ilicite ale faptei, starea de beţie nefiind
altceva decât o verigă în lanţul activităţilor de pregătire a infracţiunii.
În al treilea rând, eventuala stare de provocare în care se află infractorul, exclude
existenţa premeditării.

Intenţia premeditată în legislaţiile penale ale altor state

Atribuirea unui caracter agravat intenţiei în situaţia în care aceasta are caracter
premeditat, nu este specifică legislaţiei penale române.
Dreptul penal francez reglementează explicit noţiunea premeditării, definind-o în
art. 132-72 C.pen., ca fiind intenţia formată înainte de comiterea acţiunii de a săvârşi o
crimă sau un delict determinat. Această definiţie legală a fost criticată în doctrină pe
motiv că nu surprinde în întregime esenţa acestei modalităţi a intenţiei. Ca urmare, s-a
specificat că premeditarea este în realitate o formă de voinţă, persistentă şi fermă, a cărei
trăsătură caracteristică este calmul şi sângele rece al infractorului, condiţionată de
existenţa unei conştiinţe meditative, prealabile comiterii actului de conduită.
Aşadar, legiuitorul francez a înţeles să atribuie un caracter agravat intenţiei
premeditate, în ciuda faptului că în doctrina acestei ţări, s-a exprimat opinia că
premeditarea este dovada unei idei fixe, unei obsesii care suprimă libertatea morală a
făptuitorului. Efectul agravant al premeditării este ataşat de legiuitor anumitor infracţiuni,
ca de exemplu omorul, tortura, lovirea sau alte violenţe.
Apreciată ca fiind o circumstanţă personală, premeditarea este condiţionată,
potrivit doctrinei franceze, de două împrejurări: anterioritatea intenţiei faţă de acţiunea
infracţională şi persistenţa intenţiei, reflecţia constantă a infractorului între momentul
rezoluţiei infracţionale şi cel al materializării ei. Prin urmare, autorii francezi
îmbrăţişează teoria caracterului subiectiv al premeditării, considerând că aceasta este
incompatibilă cu starea de provocare. Cu toate acestea, s-a precizat că în situaţia
premeditării, intenţia infracţională se întinde de-a lungul unei perioade de timp, în cursul
căreia, potenţialul infractor meditează cu privire la fapta sa şi eventual unelteşte sau
comite acte de pregătire în vederea săvârşirii acesteia.
În vechiul Cod penal francez, alături de circumstanţa agravantă a premeditării, era
prevăzută o altă circumstanţă agravantă, denumită guet-apens, care ar putea fi tradusă
prin noţiunea de capcană sau ambuscadă. Această circumstanţă era definită de legiuitor ca
fiind aşteptarea timp mai îndelungat sau mai scurt, într-unul sau mai multe locuri, a unei
persoane, fie în vederea uciderii acesteia, fie în vederea comiterii asupra ei a unor acte
de violenţă. În practica judiciară franceză, raportul existent între aceste două circumstanţe
agravante nu era pe deplin clarificat. Divergenţa era dată de faptul că unele instanţe
considerau că cele două circumstanţe agravante nu se pot reţine împreună, deoarece,
organizarea capcanei implica premeditarea. Dimpotrivă, alte instanţe de judecată,
apreciau ca fiind admisibilă reţinerea concomitentă a celor două împrejurări, considerate
ca fiind două circumstanţe distincte. Pe marginea unei astfel de speţe, s-a opinat că este
adevărat faptul că organizarea capcanei implică de obicei premeditarea, dar este la fel de
posibil ca această circumstanţă să existe şi în lipsa dolului premeditat, deoarece ea nu
exclude comiterea infracţiunii sub imperiul unui impuls.

Literatura de specialitate italiană, defineşte intenţia premeditată (variantă a

formei denumite dolo de proposito) ca fiind o formă mai intensă a dolului, în timp ce
legiuitorul se rezumă la a prevedea această împrejurare ca circumstanţă agravantă
specială în conţinutul infracţiunii de omor (art. 577 pc. 3 C.pen.italian) şi în conţinutul
infracţiunii de lovire (lesioni volontari art. 585 C.pen.italian). S-a precizat că raţiunea
agravării răspunderii penale în cazul comiterii infracţiunii cu premeditare, se regăseşte în
faptul că rezoluţia infracţională presisită o anumită perioadă de timp în conştiinţa
infractorului, relevând o perseverenţă infracţională particularmente reprobabilă. În ceea
ce priveşte structura premeditării, pentru existenţa acesteia este necesară întrunirea
următoarelor condiţii: trecerea unui interval de timp relativ îndelungat, o reflecţie
temeinică din partea infractorului cu privire la fapta sa şi consecinţele acesteia şi o
persistenţă infracţională tenace şi neîntreruptă de-a lungul intervalului de timp respectiv.
S-a apreciat că pentru existenţa acestei circumstanţe agravante ar fi necesară condiţia ca
infractorul să fi acţionat cu „sânge rece”, condiţie neacceptată în practică pe motiv că nu
se poate imagina comiterea unei infracţiuni, fără ca autorul ei să se afle într-o oarecare
stare de agitaţie, inerentă activităţii prohibite de lege. De asemenea, şi în doctrina italiană
s-a opinat că pentru existenţa acestei circumstanţe agravante este necesară concretizarea
rezoluţiei infracţionale prin comiterea de acte de pregătire în vederea săvârşirii
infracţiunii.

În doctrina penală spaniolă, intenţia premeditată este considerată o formă a

dolului caracterizată printr-o anumită particularitate a elementului volitiv, constând într-
un grad accentuat de fermitate, sânge rece şi un plus de deliberare. Legea penală spaniolă
nu atribuie însă expres premeditării caracter agravant, reglementând în schimb o
circumstanţă agravantă denumită alevosia, semnificând perfidie, trădare. Astfel, art. 22.1.
C.pen.spaniol, prevede că există această circumstanţă agravantă când infractorul comite
oricare dintre delictele contra persoanei, iar modul sau mijloace utilizate sunt de aşa
natură încât să asigure săvârşirea faptei, fără riscul impiedicării acesteia din partea
victimei. Această circumstanţă agravantă presupune alegerea, din partea autorului, a unui
modus operandi de aşa natură încât este eliminat orice risc pe care l-ar implica executarea
acţiunii infracţionale şi care anulează totodată orice posibilitate de apărare din parte
victimei. Ea poate îmbrăca trei forme distincte, respectiv organizarea unei capcane,
comiterea unui atac subit de natură a pune victima în imposibilitate de a riposta şi, în cele
din urmă, săvârşirea infracţiunii profitând de situaţia victimei aflată într-o stare de
neputinţă de a se apăra. Dintre cele trei forme pe care alevosia le poate îmbrăca, prima
este cea care evidenţiază existenţa premeditării, deoarece organizarea unei ambuscade
presupune un plan anterior. Raţiunea agravării pedepsei constă în faptul că, dorind să
asigure reuşita faptei sale prin neutralizarea riscului unei eventuale apărări din partea
victimei, infractorul dovedeşte că a meditat în prealabil asupra tuturor aspectelor acţiunii
sale infracţionale. În acelaşi sens, s-a afirmat că existenţa acestei circumstanţe implică
ideea suprimării de către infractor a oricărui risc la adresa sa, cu premeditare, sânge rece
şi cu o anumită perversitate în gândire, relevând un caracter abject, perfid al acestuia. În
practica judiciară s-a apreciat faptul că alevosia are un caracter mixt, fiind caracterizată,
sub aspect obiectiv de utilizarea modului şi a mijloacelor de natură a anihila reacţia
victimei. Sub aspect subiectiv, acestei circumstanţe atenuante îi este specific faptul că
dolul se proiectează atât asupra acţiunii propriu-zise, cât şi asupra stării de imposibilitate
de reacţie a victimei, atrăgând un plus de vinovăţie în sarcina autorului şi evidenţiind o
anume josnicie din partea acestuia. După cum se poate observa, spre deosebire de
premeditare, alevosia are o componentă obiectivă, fiind doar un indiciu al acesteia. Mai
mult, cea de-a doua variantă pe care o poate îmbrăca, respectiv aceea constând în
comiterea unui atac subit, de natură a pune victima în imposibilitate de a riposta, indică
mai degrabă existenţa unei intenţii repentine. Aşadar, alevosia este compatibilă atât cu o
eventuală stare de tulburare a infractorului, situaţie în care poartă denumirea de alevosia
subita, cât şi cu premeditarea, caz în care este cunoscută sub denumirea de alevosia
proditoria.

În literatura de specialitate anglo-americană, premeditarea a fost definită ca fiind

procesul mental al deliberării, reflecţiei, al cântăririi avantajelor şi dezavantajelor o
anumită perioadă de timp înaintea comiterii faptei. Deoarece presupune atât deliberarea
cât şi persistenţa în hotărârea de a comite fapta, existenţa sa atrage după sine calificarea
acţiunii de ucidere ca fiind first degree murder, cea mai gravă formă a omorului. S-a
precizat că pentru existenţa premeditării nu este necesară trecerea unui interval de timp
foarte îndelungat, fiind suficient ca din împrejurările comiterii faptei să reiasă că
infractorul a avut posibilitatea să reflecteze cu privire la comiterea acesteia. Eventualele
acte de pregătire sunt indicii ale premeditării, dar nu constituie o dovadă absolută în
direcţia existenţei acesteia. Prin urmare, şi acest sistem de drept a adoptat teoria potrivit
căreia premeditarea are o natură juridică subiectivă.

Intenţia repentină
Intenţia repentină, denumită şi spontană sau afectivă, se situează pe o poziţie
diametral opusă faţă de cea premeditată, atât sub aspectul structurii, cât şi sub aspectul
consecinţelor pe care le are asupra răspunderii penale.
S-a afirmat despre intenţia spontană că există atunci când activitatea fizică a urmat
imediat rezoluţiei delictuoase, când autorul ia pe loc hotărârea de a comite infracţiunea,
respectiv când se formează imediat înainte de comiterea faptei. Aceste definiţii, datorită
faptului că se referă exclusiv la distanţa temporală dintre rezoluţia infracţională şi
materializarea acesteia, prezintă neajunsul că pe marginea lor nu se poate face distincţia
între intenţia repentină şi intenţia obişnuită.
În realitate, structura intenţiei spontane este completată de un element afectiv,
fiind definită ca acea intenţie care „se naşte sub influenţa unei emoţii, a unui afect
puternic, şi sub imperiul acesteia se şi execută subit”.
Doctrina evidenţiază două elemente definitorii pentru existenţa dolului repentin:
intervalul de timp relativ scurt între luarea hotărârii infracţionale şi punerea ei în practică,
şi starea psihică de tulburare sau emoţie a infractorului.
Pornind de la premisa că intenţia repentină este diametral opusă celei premeditate,
ajungem la concluzia că în cazul dolului spontan, durata de timp scursă între luarea
hotărârii infracţionale şi materializarea acesteia, este mai scurtă decât in cazul intenţiei
obişnuite. Cu privire la întinderea temporală a intervalului dintre luarea hotărârii
infracţionale şi materializarea acesteia, rămân valabile observaţiile făcute cu ocazia
analizării intenţiei premeditate. Aşadar, apare ca imposibilă stabilirea unei durate-etalon
pentru aprecierea existenţei sau inexistenţei intenţiei repentine. În sprijinul acestei idei, s-
a apreciat că se va lua în considerare natura fenomenului care a iniţiat procesul
infracţional şi particularităţile spirituale ale infractorului, deoarece există posibilitatea ca
starea de tulburare în loc să descrească odată cu trecerea timpului, să se menţină sau
dimpotrivă să crească la cote mai ridicate.
Condiţia stării speciale existente în psihicul infractorului este strâns legată de
condiţia precedentă, deoarece starea de tulburare sau emoţie trebuie să existe pe toată
durata procesului infracţional, anterior momentului încolţirii ideii infracţionale şi inclusiv
în momentul executării acţiunii infracţionale. Cu privire la intensitatea acestei stări de
tulburare, s-a arătat că în ciuda faptului că infractorul este conştient de rezultatul faptei
sale şi îl urmăreşte (sau îl acceptă), din cauza emoţiei care îl stăpâneşte nu realizează pe
deplin dimensiunile acţiunii sale. Cu alte cuvinte, starea de tulburare este de aşa natură
încât afectează capacitatea de prevedere şi libertatea de voinţă a infractorului, fără însă a
le înlătura. Dată fiind imposibilitatea aprecierii matematice a unei chestiuni abstracte
precum cea legată de starea psihică a infractorului, s-a stabilit în practică faptul că în
funcţie de împrejurările concrete ale diferitelor situaţii posibile şi a diversităţii tipurilor de
personalitate şi temperament, există posibilitatea ca fenomene de o intensitate
considerabilă să nu cauzeze nici o reacţie sau dimpotrivă, fenomene minore să determine
reacţii psihice puternice. Prin urmare, organelor judiciare le revine sarcina de a stabili, de
la caz la caz, orientându-se după o serie de criterii, dacă sunt întrunite condiţiile intenţiei
spontane. Astfel, constatarea intenţiei repentine se face pe baza datelor obiective raportate
exclusiv la situaţia subiectivă particulară a infractorului respectiv, luând în considerare
toate însuşirile sale spirituale şi făcând abstracţie de modul cum s-ar fi comportat în
situaţia dată, altă persoană. Orice abatere de la această practică ar determina generalizarea
proceselor psihice din conştiinţa infractorului şi ar atrage după sine o răspundere penală
obiectivă, cauzată de ignorarea situaţiei concrete a persoanei în cauză.

Intenţia repentină în legislaţiile penale ale altor state

Intenţia repentină este ataşată conţinutului unor circumstanţe atenuante, care nu
sunt specifice doar legii penale române.

Vechiul cod penal francez reglementa sub denumirea de scuza provocării, situaţia
în care pedeapsa era atenuată, deoarece infracţiunea era comisă în anumite împrejurări.
Astfel, omorul şi vătămarea corporală erau scuzabile în situaţia în care ar fi fost comise
ca urmare a unor loviri sau violenţe grave asupra persoanei, pentru respingerea pe timp
de zi a escaladării sau efracţiei zidurilor, închizătorilor sau uşilor unei locuinţe, de un soţ
asupra soţiei sale surprinse în flagrant delict de adulter (această ultimă dispoziţie a fost
abrogată înaintea intrării în vigoare a noului cod penal) iar infracţiunea de castrare era
scuzabilă comsă fiind ca urmare a unui grav atentat la pudoare.
În literatura de specialitate s-a remarcat că abrogarea dispoziţiei legale cu privire
la scuza provocării nu trebuie privită ca o pierdere iremediabilă, dat fiind faptul că,
potrivit art. 132-24 C.pen.francez, instanţa de judecată are puterea de a stabili cuantumul
pedepsei aplicabile în funcţie de circumstanţele comiterii faptei şi personalitatea autorului
ei. Cu alte cuvinte, scuza provocării nu mai are statutul unei circumstanţe atenuante
legale, dar va putea fi luată în considerare ca circumstanţă atenuantă judiciară.
În ceea ce priveşte depăşirea limitelor legitimei apărări şi ale stării de necesitate,
ambele împrejurări sunt reglementate în cadrul capitolului II al C.pen.francez, capitol
intitulat „Despre cauzele care înlătură sau atenuează răspunderea”. Cu privire la depăşirea
limitelor legitimei apărări, art. 122-5 C.pen.francez prevede că nu este responsabilă din
punct de vedere penal persoana care în faţa unui atac nejustificat îndreptat împotriva sa
sau a altuia, comite în acelaşi timp cu atacul, un act impus de necesitatea apărării
persoanei sale sau a altei persoane, cu excepţia situaţiei în care există o disproporţie
între mijloacele folosite pentru apărare şi gravitatea atacului. În ceea ce priveşte
depăşirea limitelor stării de necesitate, art. 122-7 C.pen.francez prevede că nu este
responsabilă din punct de vedere penal persoana care în faţa unui pericol actual sau
iminent care îi ameninţă viaţa, viaţa altei persoane sau un bun, comite un act necesar
salvării valorii ameninţate, cu excepţia situaţiei în care există disproporţie între
mijloacele utilizate şi gravitatea ameninţării.
Prin urmare, spre deosebire de legea penală română care recunoaşte depăşirii
limitelor legitimei apărări valoarea unei circumstanţe atenuante legale, legea penală
franceză se mulţumeşte să dea instanţelor de judecată posibilitatea de a decide dacă este
cazul să reţină respectiva circumstanţă şi efectul său atenuant.

Legislaţia penală elveţiană, reglementează în art. 113, ca formă atenuată a

infracţiunii de omor, situaţia în care infractorul comite acţiunea de ucidere, fiind pradă
unei emoţii violente care datorită circumstanţelor comiterii faptei poate fi considerată
scuzabilă, sau fiind într-o stare de dezorientare profundă. S-a precizat în literatura de
specialitate că emoţia, în sensul art. 113, este o pornire interioară de natură afectivă care
limitează considerabil capacitatea de autocontrol. Legiuitorul face însă precizarea că nu
este suficientă simpla existenţă a stării de emoţie, fiind necesar ca, raportat la
circumstanţele comiterii faptei, aceasta să aibă caracter scuzabil. În acest sens, instanţele
judiciare au decis că nu este suficient ca emoţia să se datoreze exclusiv sau în principal
unui impuls egiost sau josnic, ci dimpotrivă, trebuie să fie justificată de evenimente
exterioare – provocare, ofensă nemeritată, stare de necesitate, care să cauzeze această
stare. În ceea ce priveşte starea de dezorientare profundă, semnifică faptul că infractorul a
fost supus unei presiuni psihologice considerabile, de-a lungul unei perioade de timp
îndelungate (cu titlu de exemplu, cazul unei mame care îşi ucide copilul bolnav incurabil,
deoarece nu mai poate să îl vadă suferind şi să îndure această situaţie). Cele două stări
psihice care caracterizează forma atenuată a omorului sunt profund diferite, deoarece
emoţia violentă presupune faptul că autorul reacţionează sub imperiul unui sentiment
subit într-o manieră mai mult sau mai puţin instantanee, pe când dezorientarea profundă
vizează o stare de emoţie mocnită timp îndelungat, care se intensifică progresiv, până
când infractorul, aflat sub influenţa acestei stări, nu mai vede altă soluţie decât comiterea
faptei. Întenţia repentină este mai evidentă în primul caz, dar exsitenţa sa nu este cu
desăvârşire exclusă nici în cea de-a doua situaţie.
Art. 33 C.pen.elveţian, reglementează legitima apărare, prevăzând în al. 2 că cel
care, respingând un atac, depăşeşte limtele unei apărări legitime,va beneficia de
atenuarea pedepsei. În situaţia în care excesul de apărare este cauzat de o stare
scuzabilă de tulburare sau emoţie cauzată de atac, nu se va aplica nici o pedeapsă.
Prevederea este întrucâtva similară celei cuprinse în legislaţia penală română, existând
cerinţa proporţionalităţii dintre atac şi apărare. Această proporţionalitate nu se va aprecia
în mod matematic, ci în funcţie de toate circumstanţele existente la locul şi momentul
comiterii faptei (gravitatea atacului, mijlocul utilizat, condiţile în care acesta este folosit).
În ceea ce priveşte starea de tulburare scuzabilă, s-a arătat că ea poate fi cauzată de
caracterul neaşteptat al atacului. În orice caz, această stare trebuie să-şi aibă rădăcinile în
atacul din partea victimei şi nu într-unele împrejurări exterioare.
Depăşirea limitelor stării de necesitate, constituie şi ea o circumstanţă atenuantă,
reglementată de art. 34 C.pen.elveţian. Astfel, autorului faptei i se va atenua pedeapsa în
situaţia în care a putut să-şi dea seama că în mod rezonabil, proprietarului bunului
ameninţat, i se putea cere sacrificarea acestuia. De asemenea, textul legal precizează că
acţiunea de salvare este licită, dacă bunul salvat este de valoare superioară celui
sacrificat şi este ilicită dar nepedepsibilă în situaţia în care cele două bunuri sunt de
valoare comparabilă.

Doctrina penală italiană recunoaşte intenţiei repentine (dolo d’impeto) caracterul

unei forme a intenţiei de o intensitate mai redusă, condiţionată de faptul că rezoluţia
infracţională este instantanee şi imediat urmată de acţiunea incriminată de lege. În plus,
codul penal italian reglementează în art. 62 pc. 2 ca circumstanţă atenuantă, săvârşirea
faptei în stare de mânie, determinată de un fapt injust al altei persoane. Existenţa acestei
circumstanţe este dublu condiţionată, de un element de natură obiectivă şi de unul de
natură subiectivă. În primul rând, este necesar să existe un fapt injust al altei persoane. S-
a apreciat că acest fapt provocator nu este necesar să aibă caracter infracţional, fiind
suficient să fie injust din punct de vedere moral sau social. Condiţia referitoare la
existenţa actului este îndeplinită şi în situaţia în care actul este just dar modalitatea
efectuării lui (jignitoare sau crudă) sau motivul efectuării lui (ranchiună, dispreţ) sunt de
natură să provoace starea de mânie a infractorului. În al doilea rând, existenţa acestei
circumstanţe atenuante este condiţionată de un element de natură subiectivă, starea de
mânie a infractorului. Această stare constă într-o tulburare de nestăpânit care atenuează
capacitatea de autocontrol a infractorului. Şi în practica judiciară s-a decis că starea de
mânie constă într-un sentiment de agitaţie intensă şi tuburare profundă, de natură să
altereze funcţionalitatea factorilor inhibitori, fiind din acest motiv, diferită de ură sau
răzbunare. În ceea ce priveşte perioada de timp care desparte riposta de actul provocator,
nu este necesar ca ea să fie extrem de scurtă, deoarece este posibilă reţinerea scuzei
provocării şi în situaţia în care infracţiunea este comisă la o oarecare perioadă de timp
după faptul injust, cu condiţia ca starea de mânie a infractorului să se „reaprindă” în
momentul comiterii faptei. Autorul infracţiunii comise în aceste împrejurări poate fi şi
altă persoană decât cea împotriva căreia a fost îndreptat faptul injust, fie un spectator
indignat, fie cineva legat de cel provocat prin relaţii de rudenie sau prietenie. S-a făcut
observaţia că legătura existentă între cel provocat şi infractor poate să aibă ca temei, în
funcţie de împrejurările faptei, chiar şi identitatea de rasă sau naţionalitate. În cele din
urmă, chestiunea proporţionalităţii dintre actul injust şi ripostă este controversată în
doctrină deoarece, dacă unii autori nu consideră necesară o atare proporţie, există alţii
care afirmă că legătura cauzală dintre actul provocator şi ripostă este întreruptă în situaţia
în care între acestea există o gravă disproporţie. În acelaşi sens, în practica instanţelor
italiene s-a decis că nu subzistă circumstanţa atenuantă a stării de provocare în situaţia în
care nu se poate constata un raport de cauzalitate psihologică între acţiunea victimei şi
reacţia infractorului, dată fiind disproporţia vădită între cele două împrejurări.
Cu privire la depăşirea limitelor legitimei apărări şi ale stării de necesitate, art. 55
C.pen.italian reglementează excesul culpabil, prevăzând că atunci când, în cursul
comiterii unei fapte în condiţiile art. 51, 52 (legitima apărare), 53, 54 (starea de
necesitate), dacă se depăşesc din culpă limitele impuse de lege (...) sau de necesitate, se
aplică dispoziţiile referitoare la infracţiunile din culpă, în situaţia în care fapta comisă
este incriminată în ipoteza săvârşirii ei cu această formă de vinovăţie. Pe marginea
acestei dispoziţii legale, în literatura de specialitate s-a remarcat că excesul de apărare
poate fi comis cu intenţie, din culpă sau fără vinovăţie. În situaţia excesului intenţionat,
responsablitatea autorului este stabilită pentru fapta comisă cu intenţie, dar pedeapsa va fi
atenuată.

Doctrina penală spaniolă admite existenţa unei forme atenuate a intenţiei,

denumită dol repentin sau impetuos, existentă în situaţia în care actul infracţional, rezultat
al manifestării de voinţă, se produce sub imperiul unui impuls. De existenţa aceste
modalităţi a intenţiei sunt condiţionate anumite circumstanţe atenuante. Astfel, art. 21
C.pen.spaniol, enumeră ca şi împrejurări care atenuează responsabilitatea penală,
prevăzând la pc. 1 cauzele justificative, în situaţia în care nu sunt îndeplinite toate
condiţiile legale pentru ca răspunderea penală să fie înlăturată (între acestea legitima
apărare, starea de necesitate, o teamă de nestăpânit), iar la pc. 3 comiterea faptei sub
influenţa unor stimuli foarte puternici care au cauzat în psihicul infractorului o stare de
tulburare, o obsesie sau altă stare emoţională de aceeaşi intensitate.
În ceea ce priveşte prima situaţie, cea cauzelor de justificare incomplete, este
evident faptul că disproporţia existentă între atac şi apărare, respectiv între bunul salvat şi
cel sacrificat, va putea fi interpretată ca circumstanţă atenuantă. O situaţie specială este
cea a cauzei justificative a temerii de nestăpânit. Aşadar, persoanei aflate sub imperiul
unei temeri de nestăpânit îi este alterată în aşa măsură capacitatea de autocontrol, încât
deşi comite o faptă prevăzută de legea penală, date fiind condiţiile în care aceasta a avut
loc, autorului nu i s-ar fi putut pretinde altă atitudine. În argumentarea necesităţii
reglementării unei astfel de împrejurări, s-a afirmat că un drept penal democratic nu poate
fi un drept al eroilor, ci unul adaptat majorităţii subiecţilor. Caracterul de nestăpânit al
sentimentului de teamă, se apreciază în funcţie de poziţia autorului, privit cu tote
cunoştinţele şi particularităţile sale de natură fizică şi psihică. Per a contrario, apare
evident faptul că în situaţia în care starea de teamă nu este de nestăpânit, nu va exista o
cauză justificativă ci doar o circumstanţă atenuantă, pentru infracţiunea comisă în
condiţiile intenţiei repentine.
În ceea ce priveşte cea de-a două situaţie, comiterea faptei sub influenţa unor
stimuli foarte puternici care au cauzat în psihicul infractorului o stare de tulburare, o
obsesie sau altă stare emoţională de aceeaşi intensitate, atenuarea gradului de răspundere
penală se fundamenteză pe ideea că, dată fiind starea specifică în care se află autorul
infracţiunii, capacitatea de autocontrol a acestuia este diminuată, fără a fi înlăturată. În
ceea ce priveşte conţinutul acestei circumstanţe atenuante, starea de tulburare semnifică o
emoţie subită şi de scurtă durată (de exemplu mânia), în timp ce obsesia presupune o
alterare psihică de oarecare durată (de exemplu gelozia sau invidia). Caracterul atenuant
al acestor circumstanţe este condiţionat de o anumită intensitate a stărilor respective, de
natură a genera o alterare profundă a conştiinţei şi voinţei autorului, de natură a rupe
mecanismele inhibitorii, determinând naşterea stării de tulburare sau obsesie. Din acest
motiv, în practica judiciară s-a statuat că la limita superioară a stării de tulburare sau
obsesie cu efect atenuant, se situează starea de iresponsabilitate temporară, în timp ce la
limita inferioară se află simpla stare de tulburare, fără relevanţă în privinţa atenuării
răspunderii penale. Ca atare, s-a apreciat că simplul fapt că unul dintre membrii cuplului
a încetat să mai aibă sentimente de afecţiune, sau şi-a exprimat dorinţa de a pune capăt
relaţiei conjugale sau de cuplu, nu poate fi considerat de natură a genera starea de
tulburare sau obsesie suficient de intensă încât să dobândească valenţe atenuante. În ceea
ce priveşte stimulul generator, legea penală spaniolă nu face referire la actul provocator,
motiv pentru care jurisprudenţa a statuat că stimulii generatori ai stării de tulburare sau
obsesie, trebuie să fie importanţi, să aibă caracter relevant fie din perspectiva ordinii
sociale, fie din perspectiva subiectivă a autorului.
Deşi aparent asemănătoare stării de provocare, circumstanţa reglementată de
legiuitorul spaniol se va putea reţine indiferent de cauza stării specifice în care se află
infractorul. În acest sens, s-a subliniat că această circumstanţă nu are legătură cu mobilul
care l-a determinat pe infractor să acţioneze şi de accea este regretabilă tendinţa
instanţelor judiciare spaniole de a o reţine doar în situaţia în care starea de tulburare sau
obsesia este cauzată de comportamentul ilicit al victimei. Actualul modul de reglementare
al circumstanţei atenuante în cauză a fost indirect criticat în literatura de specialitate,
apreciindu-se superioritatea vechii reglementări legale, care condiţiona reţinerea stării
pasionale de atitudinea victimei.

În sistemul de drept anglo-american intenţiei repentine i se recunoaşte efectul

atenuant, fie prin reglementarea circumstanţei atenuante a stării de provocare, fie prin
incriminarea, ca formă atenuată a infracţiunii de omor, a acţiunii de ucidere realizată în
condiţiile unei tulburări (crime of passion). În ceea ce priveşte circumstanţa stării de
provocare, aceasta se poate reţine în situaţia în care infracţiunea este comisă sub influenţa
unei tulburări extreme de ordin mental sau emoţional, tulburare pentru a cărei prezenţă
există o explicaţie rezonabilă. Cu privire la actul provocator, acesta este descris ca fiind o
violenţă sau o insultă nejustificată, de aşa natură încât este suficientă pentru a priva o
persoană obişnuită de capacitatea de a se autocontrola. Modalităţile sub care acest act se
poate manifesta sunt variate (violenţe, insulte, lipsire de libertate în mod ilegal, adulterul
flagrant, surprinderea de către părinte a molestării sexuale a copilului său), dar simplele
cuvinte adresate victimei nu sunt suficiente, decât în situaţia în care exprimă intenţia unei
agresiuni, însoţite fiind de unele acţiuni care vădesc caracterul iminent al agresiunii. În
acest context, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se putea reţine scuza provocării
sunt existenţa unei violenţe sau insulte nejustificate, acest act să genereze o stare de
tulburare, infracţiunea să fie comisă într-un interval de timp relativ scurt.
În demersul delicat al stabilirii existenţei şi dimensiunilor stării de tulburare,
sistemul anglo-american evidenţiază necesitatea unui dublu test. Un prim criteriu, de
natură subiectivă, impune stabilirea împrejurării dacă actul provocator a generat în
psihicul infractorului în cauză starea de tulburare care a cauzat pierderea capacităţii de
autocontrol. Cel de-al doilea criteriu, de natură obiectivă, impune analizarea împrejurării
dacă un om normal, mediu, ar fi reacţionat asemeni inculpatului. Luarea în considerare a
acestor împrejurări va permite stabilirea de către organele judiciare a atitudinii psihice a
autorului infracţiunii.
În acest context, se impune precizarea suplimentară că sistemul legislativ anglo-
american admite reţinerea circumstanţei atenuante a stării de tulburare atât în situaţia în
care între atitudinea subiectului pasiv al infracţiunii comise şi starea de tulburare există o
legătură cauzală şi în situaţia în care starea în care se află infractorul nu este cauzată de
comportamentul victimei.
În ceea ce priveşte depăşirea limitelor legitimei apărări, în literatura de
specialitate s-a apreciat că în situaţia în care este o persoană este atacată în mod ilicit,
deşi pentru justificarea faptei acţiunea de apărare trebuie să fie proporţională, nu se poate
face abstracţie de faptul că în asemenea circumstanţe unele persoane nu pot respecta
această condiţie. De aceea, dacă acestor persoane le va fi parţial imputabilă fapta comisă
în asemenea împrejurări, se impune ca şi pedepsa să fie redusă proporţional cu caracterul
parţial al imputabilităţii faptei.

Problema coexistenţei premeditării cu starea de provocare

Controversele existente în literatura de specialitate pe marginea acestei chestiuni,
sunt cauzate de divergenţa de opinii cu privire la natura juridică a premeditării. În acest
sens au fost exprimate trei puncte de vedere distincte.
Conform unei prime opinii, intenţia premeditată şi intenţia spontană pot să
coexiste simultan în psihicul infractorului. S-a afirmat că în ciuda faptului că
premeditarea presupune o stare de calm iar provocarea o stare de tulburare, nu este
exclusă posibilitatea să fie îndeplinite concomitent condiţiile ambelor circumstanţe. Acest
lucru ar fi posibil în două situaţii: în situaţia în care infractorul premeditează un omor,
condiţionând momentul comiterii acestuia de un act provocator comis de victimă şi în
situaţia în care cel provocat nu ripostează imediat după comiterea actului provocator prin
săvârşirea infracţiunii de omor, ci numai după scurgerea unui interval de timp în care
meditează asupra hotărârii luate, efectuând eventual şi acte de pregătire. Adepţi ai acestei
opinii există şi în doctrina penală străină.
Potrivit celei de-a doua opinii, intenţia premeditată şi intenţia spontană pot
coexista numai în situaţia unei riposte întârziate, când ulterior actului provocator
infractorul meditează cu privire la ripostă şi comite acte preparatorii în vederea acesteia.
Adepţii acestui punct de vedere nu iau în considerare faptul că în multe cazuri, activităţile
desfăşurate de infractor după actul provocator şi înainte de ripostă, îi atenuează acestuia
simţitor emoţiile create iniţial, capacitatea de raţiune şi voinţă restabilindu-se treptat în
psihicul celui provocat, actul provocator fiind folosit doar ca pretext de răzbunare
împotriva victimei, prin comiterea unei infracţiuni premeditate.
O ultimă opinie pe care dealtfel o împărtăşim, susţine imposibilitatea existenţei
concomitent în psihicul aceluiaşi infractor, a intenţiei premeditate şi intenţiei spontane,
date fiind condiţiile diametral opuse specifice acestora. Dacă sub aspect temporal, în
literatura de specialitate s-a apreciat că durata perioadei de timp scurse între rezoluţia
infracţională şi materializarea acesteia, poate să fie asemănătoare sau chiar identică în
cazul ambelor grade ale intenţiei, sub aspect psihic intenţia premeditată şi intenţia
repentină se exclud reciproc, starea de calm dată de o chibzuinţă temeinică fiind
incompatibilă cu starea de tulburare sau emoţie cauzată de actul provocator al victimei..
În primul caz, cel al premeditării condiţionate de o provocare din partea
potenţialei victime, suntem evident în prezenţa unei intenţii premeditate. Din moment ce
infractorul se aştepta la un act provocator din partea victimei, rezoluţia infracţională fiind
deja luată, acest act nu avea cum să aibă ca efect asupra psihicului său o puternică stare
de tulburare sau emoţie. În sens contrar, pornind de la aceeaşi idee a imposibilităţii
coexistenţei premeditării cu starea de provocare, s-a apreciat că starea de tulburare ivită
ulterior premeditării, anulează conţinutul psihologic al deliberării şi plănuirii,
determinând înlăturarea intenţiei premeditate.
În cel de-al doilea caz, cel al ripostei întârziate, problema se poate privi în mod
nuanţat. Este cunoscut faptul că intensitatea efectului actului provocator măsurată în
gradul de tulburare sau emoţie a celui provocat, variază de la caz la caz atât în funcţie de
particularităţile autorului agresiunii şi a destinatarului ei, cât şi de toate împrejurările de
natură obiectivă şi subiectivă existente în momentul faptei. În urma luării în considerare a
tuturor acestor factori, se va putea ajunge la concluzia că infracţiunea a fost comisă fie cu
intenţie repentină (dacă starea de tulburare s-a menţinut de-a lungul intervalului de timp
scurs până la punerea în executare a rezoluţiei infracţionale), fie cu intenţie premeditată
(dacă starea de tulburare s-a estompat până la comiterea faptei şi procesul infracţional s-a
desfăşurat într-o stare de calm în urma unei chibzuiri temeinice). În acest sens, s-a
precizat că scuza provocării este înlăturată în situaţia în care infracţiunea a fost comisă
după un interval de timp suficient de lung încât să-i permită infractorului să reflecteze cu
privire la fapta sa.
Acelaşi mod de abordare a problemei se regăseşte şi în literatura străină, unde s-a
remarcat că este posibil ca în timpul scurs între actul provocator şi ripostă starea de spirit
a infractorului să se modifice, în acest caz fiind vorba despre o răzbunare premeditată,
sau să rămână neschimbată, situaţie în care se va reţine scuza provocării. Probleme se
ridică în situaţia existenţei unei provocări cumulate”, constând într-o serie de acte
provocatoare comise de-a lungul unei perioade de timp. În această situaţie, stabilirea
atitudinii psihice a infractorului se va face în funcţie de modul în care instanţa înţelege să
califice această serie de acte provocatoare. În situaţia în care ultimul act este privit ca un
punct culminant, care a declanşat dealtfel starea de tulburare a victimei (sudden anger),
este evident că se va reţine starea de provocare. În schimb, în cazul în care modul de
comitere a actelor provocatoare succesive poate fi interpretat ca generator al unei „mânii
mocnite” (slow-burning anger), sarcina organelor judiciare va fi să stabilească, de la caz
la caz, dacă se va reţine existenţa unei intenţii repentine sau dimpotrivă, a uneia
premeditate.
Prin urmare, intenţia premeditată şi intenţia spontană se exclud de plano, fiind de
neconceput existenţa simultană în psihicul unui infractor, a două atitudini diametral opuse
cu privire la aceeaşi faptă şi la urmarea inerentă acesteia.

Culpa
Rolul culpei de formă a vinovăţiei inferioară ca şi gravitate, se justifică prin faptul
că în cazul acesteia procesele psihice care se derulează în conştiinţa infractorului nu au
intensitatea specifică intenţiei. În acest sens, s-a afirmat că în cazul infracţiunii comise
din culpă, caracteristicile generale ale faptei pe care subiectul o săvârşeşte în concret, fie
străbat ca nişte umbre mai puţin clare numai periferiile câmpului preocupărilor sale
intelectuale, fie nu-i ating nici cel puţin tangenţial sfera conştiinţei, fiind vorba despre o
atitudine psihică mai puţin clară, mai puţin activă decât în situaţia infracţiunilor
intenţionate, o atitudine psihică de nepăsare ori de nesocotinţă.
În ceea ce priveşte caracterul de formă excepţională a vinovăţiei, acesta se explică
prin faptul că, potrivit art. 16(6)Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie
infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune
numai când legea o prevede în mod expres. Dealtfel, după cum s-a precizat în literatura
de specialitate, dat fiind că în dreptul penal regula o reprezintă incriminarea faptelor
comise cu intenţie, „principiul minimei intervenţii” impune limitarea incriminării faptelor
din culpă la situaţiile în care sunt lezate sau periclitate valorile sociale fundamentale.
În spiritul teoriei psihologice a vinovăţiei, culpa a fost privită ca fiind o formă
specifică de legătură a autorului cu fapta, caracterizată în accepţiunea sa cea mai
generală, prin producerea de către agent a unui rezultat pe care nu l-a voit şi pe care cu
mai multă diligenţă din partea sa, diligenţă care trebuia şi putea fi manifestată, l-ar fi
putut evita. În schimb, potrivit teoriei normative a vinovăţiei, esenţa culpei constă în
încălcarea unei obligaţii de diligenţă impusă de lege.
Culpa din perspectiva teoriei normative
Din perspectiva teoriei normative care priveşte vinovăţia ca fiind un reproş pentru
fapta comisă, o contradicţie între ordinea de drept şi acţiunea sau inacţiunea autorului,
fapta din culpă este un fapt involuntar care ar fi trebuit evitat. În acest sens, orice acţiune
sau inacţiune comisă din culpă exprimă un dezacord între comportarea autorului acestora
şi cerinţele de diligenţă impuse de societate membrilor ei. Însă totodată această atitudine
nediligentă are şi un aspect psihic, constând într-o insuficientă concentrare a capacităţii
de prevedere şi a atenţiei autorului acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Din acest motiv,
în literatura de specialitate s-a apreciat că pentru delimitarea conţinutului culpei, se
impune constatarea şi examinarea a două elemente: în primul rând, acţiunea sau
inacţiunea voită de autor să nu se fi efectuat cu încălcarea unei obligaţii de diligenţă,
iar al doilea rând, rezultatul cauzat să aibă caracter previzibil şi evitabil.

În ceea ce priveşte primul dintre cele două aspecte supuse atenţiei, încălcarea
unei obligaţii de diligenţă, este o realitate faptul că nicio acţiune sau inacţiune umană nu
poate fi privită izolat, deoarece ea interacţionează cu alte atitudini umane, cu diverse
procese naturale, sociale, tehnice sau economice. Cu alte cuvinte, orice acţiune sau
inacţiune umană se desfăşoară în anumite împrejurări, împrejurări de care autorul acesteia
este obligat să ţină seama, în virtutea unor norme scrise sau nescrise. În aceste condiţii, se
poate afirma despre comportamentul uman că are caracter diligent. S-a precizat faptul că
aceste obligaţii de diligenţă instituite prin acte normative sau stabilite tacit în conştiinţa
membrilor societăţii, servesc în primul rând la stabilirea unui echilibru între caracterul
necesar al unei activităţi generatoare de risc pentru valorile sociale ocrotite şi interesul
protejării respectivelor valori. În acest sens, o intervenţie chirurgicală asupra unei
persoane va prezenta în cele mai multe cazuri un anumit grad de risc pentru aceasta, lucru
care nu este de natură să imprime automat intervenţiei respective un caracter ilicit, dat
fiind caracterul său necesar.
 Obligaţiile de diligenţă, existente într-un număr considerabil şi având un conţinut
extrem de diversificat, au valoarea unor reguli imperative, care, dată fiind funcţia lor
preventivă, se impun a fi respectate de toate persoanele aflate într-o anumită situaţie,
aparţinând unei anumite categorii.
În funcţie de materia pe care o reglementează, putem vorbi despre unele reguli de
diligenţă „de uz comun”, impuse prin experienţă ca fiind norme obişnuite de conduită. În
acest sens, este cunoscut faptul că nu se poate mânui o armă înainte de a se verifica dacă
este încărcată sau nu, tot astfel cum nu se poate lăsa la îndemâna unui copil mic un lucru
care îi poate fi dăunător. Există însă şi reguli de conduită care reglementează anumite
activităţi cu caracter complex şi care în mod evident nu se adresează şi nu sunt cunoscute
de către toţi membrii societăţii. De exemplu, normele prin care se reglementează
circulaţia pe drumurile publice se adresează exclusiv persoanelor care au calitatea de
conducător auto.
În funcţie de conduita pe care o impun, regulile de diligenţă pot solicita
subiectului căruia se adresează o obligaţie negativă, respectiv aceea de a se abţine de la o
anumită acţiune. De exemplu, conducătorul auto aflat într-o stare de oboseală pronunţată
trebuie să se abţină de la a mai conduce autovehiculul, la fel cum conducătorul auto lipsit
de experienţă ar trebui să se abţină de la efectuarea unor manevre cu un grad de
complexitate ridicat. Există însă şi reguli de diligenţă care impun obligaţii pozitive,
solicită subiectului o atitudine activă. În acest sens, orice persoană care desfăşoară o
activitate trebuie să cunoască şi să respecte normele care reglementează activitatea
respectivă, la fel cum orice părinte are obligaţia să ia măsuri pentru a evita posibilitatea
ca al său copil de vârstă fragedă să intre în contact cu lucruri care i-ar putea pune viaţa în
pericol.
În funcţie de împrejurarea dacă autorul are sau nu posibilitatea să aprecieze
oportunitatea respectării acestora, regulile de diligenţă pot fi rigide, caz în care
destinatarul acestora are obligaţia să li se conformeze. De exemplu, simpla precizare că
într-un mediu inflamabil este interzis fumatul, obligă toate persoanele aflate în perimetrul
respectiv, să respecte această interdicţie. În cazul regulilor de diligenţă rigide, simpla
nerespectare a acestora, în condiţiile în care ele erau cunoscute, atrage culpa autorului.
Dimpotrivă, există reguli de diligenţă elastice, care implică o anumită judecată din partea
destinatarului lor, cu privire la împrejurarea dacă într-o anumită situaţie, este sau nu
oportună respectarea acestora. De exemplu, în materia circulaţiei rutiere, există regula
potrivit căreia depăşirea unui autoturism se face pe partea stângă, în afară de cazul în care
pe partea respectivă se află un obstacol, situaţie în care este permisă depăşirea pe partea
dreaptă. Într-o asemenea împrejurare, dacă în urma depăşirii prin partea dreaptă s-ar
produce o urmare ilicită, dat fiind faptul că regula de diligenţă este flexibilă,
nerespectarea ei nu ar atrage automat constatarea existenţei culpei în sarcina autorului,
fiind necesară recurgerea la etalonul agentului-model, pentru a se stabili în ce măsură
rezultatul produs era previzibil şi evitabil.
După cum am precizat anterior, obligaţile de diligenţă îşi au izvorul în diverse
acte normative, pot fi stabilite jurisprudenţial pentru anumite activităţi, pot reprezenta
reguli tradiţional adoptate în unele profesii (leges artis) sau rezultă din experienţa proprie
a autorului ori cea acumulată de omenire în decursul timpului. Detaliind, în literatura de
specialitate s-a remarcat faptul că încălcarea obligaţiei de diligenţă poate rezulta din
atitudini umane diverse.
 Astfel, într-o primă ipoteză, încălcarea obligaţiei de diligenţă poate fi generată de
încălcarea normelor de securitate într-un anumit domeniu de activitate, situaţie
cunoscută sub denumirea de culpă profesională. Spre exemplu, în materia culpei
medicale, ceea ce determină antrenarea răspunderii penale este nerespectarea regulilor de
comportament profesional, violarea secretului medical, neasistarea persoanei în pericol
sau neinformarea bolnavului.
O a doua împrejurare care evidenţiază încălcarea unei obligaţii de diligenţă, este
crearea de către autor a unui risc excesiv pentru o altă persoană. Per a contrario, atât
timp cât actul de conduită se menţine în limitele riscului permis, existenţa culpei este
exclusă. În acest context, se impune precizarea noţiunii de risc permis şi a celei de risc
excesiv.
S-a apreciat în doctrină că riscul permis este un concept mixt, ontologico-
axiologic. Ontologic, deoarece existenţa unei stări de pericol se determină pornind de la
„baza de date” a lumii înconjurătoare, în absenţa oricărei încorsetări normative.
Axiologic, întrucât limita de la care riscul îşi pierde caracterul licit, devenind excesiv, se
stabileşte prin intermediul regulilor de diligenţă, supuse în permanenţă modificărilor
impuse de necesitatea adaptării la evoluţia tehnico-ştiinţifică. În acest context, al
existenţei cotidiene, legiuitorul tolerează existenţa unor „focare de pericol”, fie din cauza
faptului că acestea sunt generate de cauze naturale (boli, fenomene ale naturii), fie
datorită faptului că ele prezintă o anumită valoare socială, sub aspectul evoluţiei societăţii
(exploatarea unor utilaje complexe, traficul rutier, feroviar şi aerian, excavări, ş.a.m.d.),
sau chiar sub aspect ludic (curse de maşini, activităţi sportive). În ceea ce priveşte
operaţiunea de stabilire a limitei până la care riscul are caracter adimisibil, aceasta este
condiţionată de punerea în balanţă a două categorii de interese; pe de o parte interesul
desfăşurării activităţii potenţial periculoase, iar pe de altă parte dimensiunea riscului pe
care aceasta îl implică. Cu alte cuvinte, pe de o parte se va examina gradul intrinsec de
periculozitate a conduitei autorului, iar pe de altă parte, valoarea socială a respectivei
conduite generatoare de risc.
În această ordine de idei, s-a concluzionat că producerea unui risc periculos prin
nerespectarea regulilor de diligenţă nu devine imputabilă autorului, dacă acesta a
manifestat grija necesară ca riscul respectiv să se înscrie în limitele admisibile pentru
viaţa socială. De exemplu, viteza legală de conducere a autovehiculului constituind un
risc admis, decesul unei persoane provocat prin faptul că s-a aruncat pe neaşteptate în faţa
autovehiculului respectiv, nu-i poate fi imputat cu titlu de culpă conducătorului auto.
Dimpotrivă, există situaţii în care simpla depăşire a riscului admis atrage răspunderea
penală a autorului faptei, chiar şi în lipsa unui rezultat material. De pildă, în cazul
infracţiunii prevăzute de art. 374 C.pen, este incriminată „neîndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, de către angajaţii căilor ferate, dacă
aceasta ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale
căilor ferate” . În momentul în care printr-o acţiune sau o omisiune imprudentă se
depăşeşte limita riscului permis, dezechilibrul cauzat antrenează existenţa culpei. În
demersul stabilirii hotarului dintre riscul permis şi cel excesiv, este necesară luarea în
calcul a unor coordonate subiective (pregătire profesională, experienţa, îndemânare),
evitându-se însă absolutizarea acestora, întrucât există tendinţa, mai cu seamă în ceea ce
priveşte circulaţia pe drumurile publice, a generalizării unei percepţii eronate a gradului
de risc, datorită supraaprecierii calităţilor personale, ceea ce determină creşterea
numărului accidentelor.
A treia situaţie în care se poate vorbi despre încălcarea unei obligaţii de diligenţă
există în cazul atitudinii neconforme a autorului vizavi de regulile de prudenţă uzuale în
efectuarea unei activităţi. În acest sens, este interesantă examinarea limitelor
responsabilităţii penale, pentru faptele comise în exercitarea unui sport. S-a precizat că
stabilirea limitelor unei conduitei sportive, presupune implementarea unor reguli de
echitate şi a unor norme referitoare la limitarea riscurilor. În ceea ce priveşte regulile de
echitate, alături de asigurarea unei egalităţi formale a adversarilor şi a precizării spaţiului
şi timpului de joc, este necesară de asemenea stabilirea riscurilor previzibile, inerente
desfăşurării sportului în cauză, întrucât, acceptarea acestora semnifică implicit acceptarea
regulilor jocului. Cu privire la normele referitoare la limitarea riscurilor previzibile, în
temeiul regulamentelor sportive, sunt interzise atât faptele intenţionate care prezintă un
grad mare de risc, atitudinile temerare sau imprudente, precum şi nerespectarea unor
obligaţii pozitive de diligenţă. Constituie aşadar o conduită care depăşeşte gradul de risc
previzibil, acţiunea temerară sau imprudentă, de natură a crea un pericol pentru adversar,
ca de exemplu „jocul periculos”, practicat în fotbal. Prin urmare, deşi în general
sporturile presupun un anumit grad de risc, nu orice imprudenţă apare ca fiind tolerabilă
în virtutea acestui risc inerent. Nu vor fi exonerate de antrenarea răspunderii penale,
acţiunile comise cu o lipsă evidentă de atenţie sau vigilenţă, vădind indiferenţă faţă de
adversarul de joc.
În cele din urmă, al patrulea potenţial factor generator al încălcării obligaţiei de
diligenţă este faptul că autorul a acţionat fără a dispune de mijloacele potrivite pentru
efectuarea fără riscuri a activităţii. În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că
autorul, a cumpărat ca fier vechi un utilaj agricol, pe care ulterior, în urma unor
improvizaţii şi a unor reparaţii artizanale, inclusiv o sudură la sistemul de prindere a
cuţitului, l-a repus în funcţiune. Utilizând utilajul la cositul buruienilor şi cocenilor, în
urma ruperii cuţitului cositorii, făptuitorul a cauzat vătămarea corporală a victimei, care,
în ciuda avertizărilor acestuia, s-a apropiat de zona respectivă.
Se impune însă o precizare extrem de importantă, şi anume că autorul acţiunii sau
inacţiunii trebuie să fi putut cunoaşte regula de conduită care impune obligaţia de
diligenţă. Posibilitatea de cunoaştere se apreciază prin raportare la situaţia personală a
autorului, vârsta, gradul de instruire şi de cultură, experienţa de viaţă, poziţia socială, într-
un cuvânt prin raportare la toate elementele de natură a caracteriza persoana acestuia.
Aceasta întrucât nimeni nu poate fi obligat să respecte condiţii imposibil de cunoscut în
raport cu situaţia sa personală. Astfel, în cazul în care o persoană se află în delegaţie pe
un şantier, va trebui însoţită deoarece nu i s-ar putea pretinde cunoaşterea regulilor de
diligenţă specifice.
În toate situaţiile enumerate, autorul acţiunii sau inacţiunii care stă la baza
rezultatului socialmente periculos prezintă unele carenţe ale însuşirilor sale psihice, unele
insuficienţe în funcţionarea proceselor sale de conştiinţă, motiv pentru care acesta fie nu
prevede urmarea generată de încălcarea obligaţiei de diligenţă, în condiţiile în care avea
obligaţia şi posibilitatea să o prevadă, fie o prevede, dar în mod uşuratic o consideră puţin
probabilă.
Existenţa unui conduite nediligente constituie doar un indiciu al culpei. Al doilea
aspect ce se impune a fi examinat este previzibilitatea şi evitabilitatea urmării. Se
transpune astfel în plan subiectiv analiza culpei, prin cercetarea reprezentărilor care există
sau care ar fi trebuit să existe în plan mental. Examinarea previzibilităţii şi evitabilităţii
rezultatului prezintă o importanţă deosebită, deoarece, în lipsa îndeplinirii acestor două
condiţii, angajarea răspunderii penale a autorului cu titlu de culpă este exclusă. Fiind un
examen la nivel subiectiv, caracterul previzibil şi evitabil al urmării este apreciat prin
raportare la caracteristicile autorului faptei şi la condiţiile concrete în care acesta a
acţionat.
Aşadar, în primul rând, pentru existenţa culpei este necesar ca rezultatul cauzat
prin acţiunea sau inacţiunea nediligentă să aibă caracter previzibil. Cu alte cuvinte este
necesar ca autorul, în momentul comiterii faptei, să fi avut reprezentarea mentală a
urmării respective sau cel puţin să fi avut obligaţia şi posibilitatea acestei reprezentări.
Neîndeplinirea acestei condiţii, respectiv imprevizibilitatea rezultatului, înlătură culpa,
făcând loc cazului fortuit.
Cea de-a doua cerinţă, se referă la necesitatea caracterului evitabil a urmării
cauzate de comportamentul nediligent al autorului, întrucât legea penală nu poate reproşa
producerea unei urmări inevitabile.
Doctrina a subliniat însă incapacitatea acestor două concepte de a soluţiona
chestiunea examinată, doarece tot ceea ce este posibil, este într-o oarecare măsură
previzibil. Afirmaţia include şi împrejurările care se produc în mod neaşteptat, care
repetându-se în timp, sunt previzibile, fiind în egală măsură şi evitabile în situaţia
renunţării la efectuarea activităţilor care le fac posibile.
În acest context, în literatura de specialitate s-a ridicat problema referitoare la
tratamentul juridic al persoanei care, prin activitatea sa nediligentă, cauzează un rezultat
care nu ar fi putut fi evitat, chiar şi în ipoteza respectării regulilor de diligenţă. Este vorba
despre situaţia cunoscută în doctrină de specialitate sub numele de risc egal sau
alternativ, respectiv cauzalitate alternativă. Spre ilustrare, s-a recurs la o serie de
exemple.
Astfel, într-o primă ipoteză, un medic dentist, în vederea efecuării unei extracţii
mai dificile, supune pacientul unei anestezii totale, deşi acesta îl informase că „are ceva la
inimă”. S-a pus problema dacă moartea pacientului ca urmare a unei complicaţii cardiace
îi este imputabilă medicului dentist, în situaţia în care se demonstrează ulterior faptul că,
chiar şi în urma unui consult cardiologic, existau şanse foarte mari ca problema să nu fie
identificată şi în consecinţă, să nu existe o interdicţie la anestezierea totală a pacientului.
În demersul de identificare a soluţiei adecvate, s-a exprimat o primă opinie în
sensul că într-o asemenea situaţie, nu va fi angajată răspunderea penală a autorului cu
titlu de culpă. Raţiunea înlăturării răspunderii penale pentru fapta comisă, constă, potrivit
unor autori, tocmai datorită faptului că respectivele consecinţe negative s-ar fi produs
chiar dacă autorul ar fi respectat regulile de diligenţă. Din păcate, nu se menţionează în
continuare fundamentul juridic care, în opinia autorilor respectivi, ar determina
excluderea vinovăţiei, dar acesta ar putea fi identificat ca fiind cazul fortuit. Acest lucru
este, în opinia noastră, inadmisibil, deoarece nu se poate susţine că exista o imposibilitate
absolută de prevedere a rezultatului produs. Alţi autori, fără a face vreo referire la
vinovăţia autorului, justifică excluderea răspunderii acestuia pentru fapta comisă în
asemenea condiţii, prin lipsa unui raport de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea
comisă şi rezultatul produs. Argumentaţia pe care se sprijină această afirmaţie, este dată
de faptul că riscul la care ar fi fost expusă victima ar fi fost acelaşi, chiar dacă autorul ar
fi respectat cu stricteţe obligaţiile de diligenţă care îi reveneau. Suntem de părere că, în
ciuda faptului că exista acest risc alternativ, în situaţia examinată existenţa raportului de
cauzalitate este mai presus de orice îndoială.
Potrivit celei de-a doua opinii, pornind de la situaţia supusă examinării,
nerespectarea obligaţiei de diligenţă va atrage răspunderea cu titlu de culpă a autorului (în
ipoteza examinată medicul dentist), deşi rezultatul ar fi fost acelaşi şi în absenţa acestei
împrejurări, doar dacă prin comiterea acţiunii sau inacţiunii nediligente a crescut riscul
producerii rezultatului socialmente periculos. În continuare se argumentează judicios,
subliniindu-se faptul că regulile de diligenţă trebuie respectate, chiar şi în situaţia în care
autorul nu are certitudinea că astfel va evita pericolul. Împărtăşim acest punct de vedere,
fiind de părere că lipsa unei diligenţe suficiente echivalează practic cu inexistenţa
acesteia. Mai mult, rezultatul produs, constând în moartea victimei, era, din perspectiva
medicului dentist, atât previzibil cât şi evitabil, acţiunea nediligentă fiind în mod cert de
natură a creşte gradul de risc ce ameninţa valoarea protejată. În schimb, după cum vom
vedea în cele ce urmează, în situaţia în care nerespectarea obligaţiei de diligenţă nu ar
avea nicio influenţă asupra gradului de risc la care sunt supuse valorile apărate de legea
penală, în sarcina persoanei nediligente nu s-ar putea reţine culpa.
Într-o a doua situaţie, considerată ca fiind asemănătoare precedentei, s-a reţinut că
patronul unei firme de pielărie a importat din China un lot de piei de capră, pe care nu le-
a supus dezinfecţiei impuse de normele sanitar-veterinare. Ca urmare, patru dintre
muncitorii din fabrică au fost infectaţi, iar împotriva patronului s-a iniţiat un proces de
tragere la răspundere penală. Însă ulterior, în urma efectuării unei expertize, s-a
demonstrat faptul că bacteria cu care erau infestate pieile importate fusese necunoscută
până atunci, astfel încât, chiar în ipoteza respectării regulilor de diligenţă prin utilizarea
dezinfectantului, nu ar fi putut fi evitată urmarea produsă. În opinia noastră, în această
ultimă situaţie este evident faptul că este exclusă culpa autorului (patronul firmei de
pielărie), întrucât rezultatul produs ca urmare a nerespectării obligaţiei de diligenţă, deşi
previzibil, era inevitabil. În plus, după cum am menţionat anterior, activitatea nediligentă
nu a avut niciun efect asupra rezultatului socialmente periculos, în sensul creşterii riscului
producerii acestuia, deoarece gradul de probabilitate a producerii urmării era acelaşi şi în
situaţia în care autorul ar fi dat dovadă de diligenţă şi ar fi efectuat dezinsecţia impusă de
normele legale în materie.
În schimb, în cazul în care ar exista vreo îndoială cu privire la potenţialul acţiunii
sau inacţiunii nediligente de a augmenta gradul de risc la care este supusă valoarea
protejată de lege, potrivit principiului in dubio pro reo, îndoiala ar trebui interpretată în
favoarea autorului.
În altă ordine de idei, angajarea răspunderii penale cu titlu de culpă nu va putea fi
exclusă în situaţia în care s-ar demonstra faptul că, şi în lipsa acţiunii sau inacţiunii
nediligente a autorului, urmarea socialmente periculoasă s-ar fi produs în mod cert sau
foarte probabil, datorită acţiunii unei terţe persoane. Spre exemplu, în situaţia în care,
printr-o conduită nediligentă, un conducător auto cauzează uciderea unui pieton, culpa sa
nu va putea fi înlăturată motivându-se că imprudenţa gravă a victimei ar fi determinat
oricum la un moment dat accidentarea mortală a acesteia.
În concluzie, din perspectiva concepţiei normative, existenţa culpei este
condiţionată în primul rând de un element de natură obiectivă, încălcarea unei obligaţii de
diligenţă, iar în al doilea rând de unul de natură subiectivă, respectiv previzibilitatea şi
evitabilitatea rezultatului. În această ordine de idei, s-a apreciat că se poate vorbi despre
un dublu barem în evaluarea culpei: primul generalizator şi obiectiv, prin stabilirea
tuturor activităţilor imprudente sau neglijente, iar al doilea subiectiv, prin examinarea,
pornind de la circumstanţele concrete existente în momentul comiterii faptei şi luând în
considerare toate elementele de natură a caracteriza personalitatea autorului, a
posibilităţii acestuia de a prevedea şi evita rezultatul produs. Aşadar, dat fiind caracterul
subiectiv al răspunderii penale, deşi primul indiciu al culpei este încălcarea obligaţiei de
diligenţă, existenţa acesteia va fi stabilită doar după examinarea caracteristicilor
subiective ale autorului.

De asemenea, se poate distinge între culpă proprie şi culpă improprie, criteriul de

clasificare fiind dat de împrejurarea dacă autorul a dorit sau nu producerea urmării ilicite.
În contextul acestei clasificări, noţiunea de culpa proprie include modalităţile normative
ale culpei, deoarece, în nici una dintre ipotezele reglementate în art. 16 C.pen., urmarea
ilicită nu este dorită de autorul faptei. În schimb, în situaţia culpei improprii, autorul
doreşte producerea rezultatului. Astfel, s-a apreciat că va exista o astfel de culpă
improprie în ipotezele cunoscute sub denumirea de actio libera in causa, al erorii de fapt
determinate de o culpă, sau în situaţia în care în mod eronat autorul consideră că acţiunea
sau inacţiunea sa este comisă în prezenţa uneia dintre cauzele justificative sau de
neimputabilitate.
Actio libera in causa este o excepţie de la regula potrivit căreia examinarea
elementelor vinovăţiei se raportează la momentul comiterii acţiunii tipice, incriminate de
norma penală. Noţiunea menţionată desemnează situaţia în care, la momentul comiterii
acţiunii sau inacţiunii, autorul nu era responsabil, însă anterior, într-un moment în care
era responsabil, a provocat, intenţionat sau din culpă, cauza viitoarei sale iresponsabilităţi
Teoria referitoare la actiones liberae in causa era utilizată încă din dreptul canonic,
pentru a justifica aplicarea pedepsei în cazul faptelor comise de subiecţii aflaţi în stare de
incapacitate de a înţelege şi a voi, care, în scopul comiterii faptei, îşi creaseră singuri
starea respectivă. Aşadar, actio libera in causa este structurată în doi timpi: primul timp,
în care subiectul îşi provoacă intenţionat sau din culpă o deficienţă constând fie în
incapacitatea de a-şi conştientiza faptele, fie în incapacitatea de a-şi dirija liber voinţa, şi
un al doilea timp, în care subiectul, aflat în starea deficitară respectivă, lezează o valoare
juridică.
S-au exprimat opinii contradictorii cu privire la fundamentul răspunderii penale în
cazul actio libera in causa. Conform unui prim punct de vedere, în spiritul regulii potrivit
căreia momentul în funcţie de care se apreciază existenţa responsabilităţii autorului este
cel al comiterii acţiunii incriminate, în vederea angajării răspunderii penale, se va proceda
la echivalarea acţiunii incriminate cu cea prin care autorul şi-a provocat, intenţionat sau
din culpă, starea de iresponsabilitate. Ca atare, acţiunea infracţională va fi considerată nu
cea descrisă în norma de incriminare, ci aceea de inducere a stării de iresponsabilitate.
Această viziune a fost criticată, deoarece reţinerea ei ar cauza situaţii inacceptabile.
Astfel, în ipoteza în care o persoană şi-ar provoca intenţionat starea de ebrietate pentru a
comite ulterior un omor, echivalarea acţiunii incriminate, de ucidere cu cea de inducere a
stării de iresponsabilitate, ar determina existenţa unei tentative de omor chiar şi în situaţia
în care, ulterior momentului în care şi-a provocat iresponsabilitatea, subiectul nu ar mai
trece la executarea efectivă a faptei propuse. În plus, subiectului aflat în această situaţie i-
ar fi negată posibilitatea desistării, deoarece, lipsa discernământului este incompatibilă cu
un act voluntar de întrerupere a executării.
Potrivit unui alt punct de vedere, cazul actio libera in causa, este o excepţie de la
regula potrivit căreia momentul în funcţie de care se apreciază existenţa responsabilităţii
subiectului este cel al comiterii acţiunii. În consecinţă, momentul care prezintă relevanţă
este primul timp, cel în care autorul şi-a provocat starea de iresponsabilitate. În ceea ce
priveşte cel de-al doilea moment, cel al comiterii acţiunii incriminate, lipsa stării de
responsabilitate indispensabilă angajării răspunderii penale, este suplinită de existenţa
obligaţiei autorului de a se fi păstrat într-o stare fizică şi psihică de aşa natură, încât
posibilitatea comiterii unor fapte ilicite să fie exclusă.
Cu toate că nu beneficiază de o reglementare legală expresă în legea penală
română, actio libera in causa şi-a găsit indirect consacrarea în Codul penal, care îi dă
eficienţă prin reglementarea circumstanţei agravante cunoscute sub denumirea de beţie
preordinată.
Există mai multe forme în care actio libera in causa se poate manifesta. Prima
dintre ele, cunoscută sub denumirea de inconştienţă preordinată, există în situaţia în care
autorul şi-a provocat intenţionat starea de iresponsabilitate, tocmai în vederea comiterii
infracţiunii. De exemplu, în urma unei înţelegeri, gardianul se lasă narcotizat de către
deţinutul pe care îl avea în pază, comiţând astfel, prin omisiune, infracţiunea comisivă
intenţionată de complicitate la evadare. În aceeaşi ordine de idei, o persoană îşi provoacă
o stare de beţie completă, pentru ca ulterior să-şi ucidă un rival. Este de necontestat faptul
că, în această situaţie, autorul va răspunde pentru comiterea infracţiunii intenţionate de
omor. Problema care se ridică în acest context, este legată de ipoteza în care, pe lângă
omorul în vederea comiterii căruia a fost indusă starea de beţie completă, autorul mai
comite şi o altă infracţiune. În acest sens, s-a apreciat că în situaţia în care, după ce şi-a
provocat starea de beţie, autorul porneşte cu maşina spre casa victimei pe care dorea să o
ucidă, dar pe drum comite un accident de circulaţie soldat cu moartea unui pieton, acesta
va răspunde atât pentru infracţiunea de omor, comisă cu intenţie, cât şi pentru o
infracţiune din culpă în cazul pietonului. Considerăm că ipoteza supusă anterior
examinării, suportă o serie de nuanţări. Astfel, dacă existenţa intenţiei în ceea ce priveşte
urmarea dorită este evidentă, nu la fel de limpede ni se pare soluţia în privinţa celeilalte
infracţiuni comise. De la bun început se impune constatarea faptului că existenţa
caracterului voluntar al beţiei, înlătură posibilitatea exonerării de răspundere penală.
Considerăm însă că nu este pe deplin justificată nici absolutizarea existenţei culpei. În
acest sens, în primul rând se pune problema stabilirii momentului la care se verifică
întrunirea elementelor culpei. Este evident că acesta nu poate coincide cu săvârşirea
acţiunii infracţionale, întrucât în acea perioadă subiectul era lipsit de discernământ,
aflându-se în stare de beţie completă. Rămâne aşadar alternativa raportării la momentul în
care autorul şi-a indus starea de iresponsabilitate, doar că etapa respectivă era
caracterizată prin existenţa intenţiei, întrucât subiectul şi-a provocat în mod conştient şi
voit starea de beţie. În al doilea rând, în eventualitatea reţinerii culpei, se pune problema
în care dintre modalităţile reglementate de lege se va manifesta aceasta. În ceea ce
priveşte culpa fără prevedere, în ipoteza supusă examinării, nu credem că existenţa
acesteia ar putea fi reţinută, deoarece în momentul inducerii stării de beţie completă,
conştient fiind de consecinţele acesteia, autorul, în condiţiile premeditării faptei, are
reprezentarea şi a altor urmări ilicite care se pot produce pe fondul lipsei sale de
discernământ. Pe de altă parte, este exclusă şi culpa cu prevedere, întrucât, aceeaşi stare
de iresponsabilitate, caracterizată prin lipsa autocontrolului, este incompatibilă cu
orientarea conştientă a voinţei în sensul evitării urmărilor ilicite prevăzute. Dimpotrivă,
prevăzând posibilitatea producerii şi a altor rezultate ilicite decât cele dorite, împrejurarea
provocării stării de iresponsabilitate echivalează cu un risc asumat de autor, cu o
acceptare a posibilităţii producerii acestor rezultate. În consecinţă, suntem de părere că,
dată fiind intenţia existentă în momentul autoprovocării stării de beţie, în ipoteza
examinată s-ar impune reţinerea unei intenţii eventuale vizavi de moartea pietonului, în
virtutea existenţei unei „voinţe reziduale” care, pe fondul stării de iresponsabilitate,
dirijează activitatea ilicită.
O altă ipostază în care actio libera in causa se poate manifesta, este aceea când,
fără a-şi propune comiterea unei infracţiuni, autorul comite totuşi o faptă ilicită, după ce
anterior îşi provocase întenţionat starea de iresponsabilitate, în condiţiile în care era
conştient, date fiind antecedentele sale, că pe fondul acestei stări devine violent şi
predispus la comiterea de fapte ilicite. Într-o asemenea situaţie s-a apreciat că se impune
angajarea răspunderii autorului pentru comiterea infracţiunii cu intenţie, întrucât
infractorul a prevăzut şi acceptat posibilitatea ca, în starea de iresponsabilitate, conduita
lui să fie de aşa natură încât să cauzeze urmări ilicite.
În cele din urmă, o altă formă pe care actio libera in causa o poate îmbrăca există
în cazul în care autorul şi-a provocat starea de inconştienţă din culpă. De exemplu,
şoferul, aflat într-o stare de oboseală avansată, pleacă în cursă, dar adoarme la volan,
cauzând decesul unui pieton, sau persoana care, consumând băuturi alcoolice, ajunge în
stare de beţie completă, fără a prevedea, deşi avea obligaţia şi posibilitatea să o facă,
comite un omor. Este limpede, în această situaţie, că răspunderea autorului va putea fi
angajată doar pentru comiterea unei fapte din culpă, şi numai în cazul în care rezultatul
produs era previzibil şi evitabil.
În acest context, considerăm că se impune o ultimă precizare. Potrivit celor arătate
anterior, s-a apreciat în doctrină că, actio libera in causa presupune împrejurarea că
subiectul îşi provoacă intenţionat sau din culpă o deficienţă constând fie în incapacitatea
de a-şi conştientiza faptele, fie în incapacitatea de a-şi dirija liber voinţa. Pornind de la
această opinie care drept rezultat al acţiunii autorului reglementează alternativ
incapacitatea de conştientizare şi prevedere, respectiv incapacitatea orientării libere a
voinţei, considerăm că situaţiile subsumate noţiunii de actio libera in causa nu s-ar limita
doar la ipotezele iresponsabilităţii şi beţiei, extinzându-se şi la alte împrejurări în care s-ar
putea reţine, în temeiul principiului enunţat, vinovăţia autorului. În acest sens, două
ipoteze se cer a fi supuse examinate.
Astfel, în primul rând, este necesară analizarea situaţiei în care, prin acţiunea sa
intenţionată sau imprudentă, autorul se aduce pe sine însuşi în stare de necesitate,
declanşând un pericol iminent şi inevitabil, care ameninţă valorile apărate de legea
penală. Este cunoscut faptul că, art. 23 C.pen. justifică săvârşirea de către o persoană a
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă scopul comiterii a fost acela „de a salva de la
un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia, sau un bun important al său ori al altuia, sau un interes general”.
Aşadar, starea de necesitate este condiţionată de existenţa acestui pericol, pe care legea îl
reclamă a fi iminent şi inevitabil. În literatura de specialitate s-a specificat însă faptul că,
pentru a opera efectul justificativ, este necesar ca pericolul să nu fi fost creat de cel care
invocă starea de necesitate. În caz contrar, s-a ridicat problema dacă, şi în ce măsură,
starea de necesitate îşi va produce efectul specific.
În ipoteza în care autorul creează intenţionat starea de pericol, este limpede faptul
că acesta nu va beneficia de efectul justificativ al stării de necesitate. De exemplu cel
care, ulterior incendierii unui imobil în scopul încasării primei de asigurare, pentru a se
salva, cauzează moartea altei persoane care îi obtura accesul spre ieşirea din imobilul în
flăcări. În acest context, privită izolat, acţiunea de salvare îndeplineşte condiţiile cerute
de lege, însă nu se poate face abstracţie că la originea incendiului care a cauzat moartea
victimei se află acţiunea intenţionată a autorului.
În schimb, în situaţia în care pericolul este creat de autor ca urmare a atitudinii
sale neglijente sau uşuratice, starea de necesitate îşi va produce efectul specific, dar
acesta va fi limitat la exonerarea autorului pentru fapta comisă cu intenţie, lăsând însă
deschisă calea antrenării răspunderii penale pentru fapta comisă din culpă. Astfel, în
exemplul precedent, autorul nu va răspunde pentru faptul că în mod conştient şi voit a
cauzat moartea victimei, fapta fiindu-i justificată de scopul în care a fost comisă, de a se
salva pe sine însuşi. Nu se poate ignora însă faptul că, evenimentul care a legitimat
comiterea acţiunii de salvare, a fost rodul acţiunii culpoase a autorului, motiv pentru care
moartea victimei va fi reţinută în sarcina acestuia cu titlu de culpă. În doctrină s-a
exprimat însă şi opinia contrară, în sensul că ar fi inadmisibilă reţinerea stării de
necesitate în cazul provocării din culpă a situaţiei periculoase, argumentându-se că,
procedându-se astfel, în loc să aibă loc tragerea la răspundere penală a autorului pentru
toate consecinţele acţiunii sau inacţiunii sale neglijente, îi este justificată vătămarea
drepturilor unui terţ inocent, încurajându-se astfel comiterea actelor imprudente.
În al doilea rând, se impune examinarea ipotezei în care, urmare a acţiunii sale
intenţionate sau imprudente, autorul se supune pe sine însuşi unei constrângeri fizice. În
acest sens, art. 27 C.pen. prevede că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia autorul nu i-a putut rezista”.
Ipoteza supusă examinării comportă soluţii diferite, în funcţie de forma de vinovăţie cu
care a fost comisă acţiunea sau inacţiunea care l-a adus pe autor în respectiva stare de
constrângere.
Astfel, dacă situaţia care a generat constrângerea a fost creată în mod intenţionat
de autor, răspunderea acestuia va fi antrenată, în funcţie de poziţia subiectivă vizavi de
urmarea ilicită, fie pentru o infracţiune intenţionată, fie pentru o infracţiune comisă din
culpă. Astfel, este posibil ca în condiţiile în care la originea împrejurării constrângătoare
se află o acţiune intenţionată, răspunderea autorului acesteia să fie antrenată pentru o
infracţiune de asemenea intenţionată (în situaţia în care autorul se închide într-un subsol
şi distruge cheia în scopul de a se sustrage de la incorporare), sau pentru o infracţiune
comisă din culpă (în cazul în care angajatul unui canton al căilor ferate, punând în
libertate ursul pe care îl ţinea în cuşcă lângă canton, fiind ulterior atacat şi silit a se
refugia în canton, este împiedicat să schimbe macazul, cauzând astfel un accident de cale
ferată).
În schimb, în situaţia în care la originea situaţiei constrângătoare se află o acţiune
sau inacţiune comisă din culpă, răspunderea autorului acesteia pentru fapta comisă sub
imperiul constrângerii, va fi reţinută tot sub forma culpei (de exemplu, manipulând
imprudent o substanţă explozivă, autorul cauzează o explozie în care este rănită o
persoană)
 Culpa improprie există şi în situaţia erorii de fapt datorate culpei autorului. Am
precizat în cele ce preced faptul că, potrivit art. 33 al. 3, dispoziţiile referitoare la eroarea
de fapt şi la efectul său constând în înlăturarea caracterului penal al faptei, sunt aplicabile
şi faptelor comise din culpă pe care legea le pedepseşte numai dacă necunoaşterea stării,
situaţiei sau împrejurării respective, nu este ea însăşi rezultatul culpei. Pentru a detalia
această dispoziţie legală, este necesară o precizare prealabilă. Astfel, având ca punct de
pornire caracterul surmontabil sau insurmontabil al necunoaşterii, putem distinge două
categorii ale eroarii de fapt. Prima dintre acestea este eroarea invincibilă sau inevitabilă,
existentă în situaţia în care, indiferent de câtă diligenţă ar fi depus autorul, necunoaşterea
sau cunoaşterea greşită a unor stări de fapt este de neînlăturat. Efectul exonerator al
acestei erori este deplin, indiferent de aspectul subiectiv al faptei comise. În contextul
prezentei clasificări, cea de-a doua formă a erorii este eroarea vincibilă, caracterizată prin
faptul că, în situaţia în care autorul ar fi manifestat atenţia şi diligenţa cuvenită, ar fi putut
să îşi corecteze imaginile mentale eronate. Tocmai datorită lipsei de diligenţă care stă la
baza acestei erori, ea mai poartă denumirea de eroare culpabilă. Spre deosebire de
eroarea invincibilă, efectele acestei forme a erorii de fapt se limitează la exonerarea de
răspundere penală pentru fapta intenţionată, lăsând deschisă calea angajării răspunderii
autorului pentru fapta comisă din culpă. De exemplu, în ipoteza în care o persoană aflată
pe peronul unei gări, ia valiza pe care o depozitase pe peron, însă ulterior constată că, din
cauza unei confuzii cauzate de asemănarea dintre bagaje, luase valiza altei persoane. În
situaţia dată, manifestând un plus de atenţie, autorul ar fi putut evita confuzia, eroarea sa
având caracter vincibil. Evident că într-o asemenea situaţie, în ciuda caracterului vincibil
al erorii, nu se pune problema tragerii la răspundere penală a autorului, dat fiind faptul că
furtul presupune intenţia însuşirii bunului. Să presupunem însă că ar fi vorba despre o
persoană care, dorind să distrugă un bun care îi era inutil, face acest lucru, însă datorită
asemănării existente între bunul său şi cel al altei persoane, îl distruge pe acesta din urmă.
Într-o astfel de situaţie, deşi autorul a prevăzut şi dorit producerea urmării constând în
distrugerea bunului, existenţa erorii vincibile îl exonerează de răspundere pentru fapta
intenţionată. Dat fiind însă caracterul vincibil al erorii, rezultatul voit de autor îi va fi
imputabil acestuia cu titlu de culpă, deoarece acţionând în condiţiile unei cunoaşteri
parţiale a realităţii, a acţionat nediligent.

O altă situaţie în care putem vorbi despre culpa improprie, este cea în care eroarea
culpabilă coexistă cu una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Am
precizat în cele ce preced că eroarea de fapt este susceptibilă de clasificări diverse. În
funcţie de elementul asupra căruia poartă, în doctrină se face distincţia între eroare asupra
tipicităţii (respectiv asupra unui element constitutiv al infracţiunii şi eroare asupra
antijuridicităţii (respectiv asupra caracterului ilegal al faptei comise). Eroarea asupra
antijuridicităţii faptei există în situaţia în care autorul crede că acţiunea sau inacţiunea sa,
este comisă în prezenţa uneia dintre cauzele justificative reglementate de lege. În măsura
în care eroarea în care se află autorul este invincibilă, cauza justificativă putativă produce
aceleaşi efecte ca şi o cauză justificativă reală. În schimb, în situaţia în care s-ar constata
faptul că eroarea în care se află autorul faptei are caracter culpabil, în sensul că un plus de
diligenţă ar fi înlăturat-o, efectul justificativ va fi înlăturat. Spre exemplu, aflat în faţa
unui atac simulat în glumă, autorul se apără prin comiterea unei acţiuni care cauzează
moartea falsului atacator. Într-o atare situaţie, organele judiciare vor avea sarcina de a
stabili dacă în ansamblul condiţiilor date, autorul acţiunii de apărare prin care s-a cauzat
urmarea respectivă, avea sau nu obligaţia şi posibilitatea să prevadă faptul că atacul nu
era unul real. Prin ansamblul condiţiilor, înţelegem toate împrejurările de natură obiectivă
(loc, timp, condiţii atmosferice) şi subiectivă (particularităţile psihice şi fizice ale
persoanelor implicate, existenţa unui eventual atac anterior). În cazul în care, în urma
examinării acestor împrejurări, s-ar stabili faptul că eroarea autorului era invincibilă, în
sensul că acesta nu avea posibilitatea să cunoască natura putativă a atacului, cauza
justificativă îşi va produce pe deplin efectul său exonerator. Dimpotrivă, în situaţia erorii
culpabile, constatarea caracterului previzibil al împrejurării asupra căreia poartă eroarea,
va atrage angajarea răspunderii penale sub forma culpei improprii. În practica judiciară s-
a reţinut că făptuitorul, având calitatea de agent de poliţie, fiind avertizat de faptul că pe
autostradă rulează neregulamentar un autoturism care, în plus fusese declarat ca fiind
furat, a oprit autoturismul respectiv şi însoţit de un coleg, s-a apropiat, pentru a-i solicita
conducătorului actele de identitate. Făptuitorul se afla lângă portiera din stânga a
autoturismului, moment în care victima, aflată la volan în interiorul autoturismului, s-a
înclinat în faţă, plecându-şi capul. În urma avertizării din partea colegului său, în sensul
că există posibilitatea ca şoferul să fie înarmat, făptuitorul şi-a utilizat arma din dotare,
crezând în mod eronat că victima va face uz de armă. În urma împuşcăturii primite în
faţă, victima a decedat instantaneu. Ulterior, în autoturism, la picioarele şoferului, s-a
descoperit un cuţit cu lama de 10 cm. lungime. Făptuitorul a fost condamnat pentru
comiterea, cu intenţie, a infracţiunii de omor. În argumentarea acestei soluţii s-a susţinut
că, dată fiind profesia de poliţist a infractorului, acesta ar fi avut şi alte posibilităţi de
înlăturarea a pericolului, mai puţin lezive. Ca atare, infractorul a optat în mod conştient şi
voluntar pentru utilizarea mijlocului de apărare cel mai drastic, cauzarea morţii victimei,
ceea ce-l face vinovat de un exces intenţionat de apărare. În ceea ce ne priveşte, suntem
de părere că, în condiţiile erorii în care se afla făptuitorul cu privire la existenţa atacului,
al cărei caracter vincibil este de netăgăduit, ar fi fost mai indicată reţinerea unei culpe
improprii.

Modul de reglementare a culpei în legislaţiile altor state

În art. 111-1, codul penal francez reglementează o clasificare tripartită a
infracţiunilor, în crime, delicte şi contravenţii. Aceeaşi lege penală prevede în art. 121-3,
că nu există crimă sau delict în lipsa intenţiei.
Cu toate acestea, în situaţia în care legea prevede expres, există delict în caz de
imprudenţă, de neglijenţă sau de punere în pericol, în mod deliberat, a altei persoane.
De asemenea există delict, dacă legea prevede expres, în caz de imprudenţă,
neglijenţă sau de nerespectare a unei obligaţii de prudenţă sau de siguranţă prevăzută de
legi sau regulamente, dacă se stabileşte că autorul faptei nu a dat dovadă de diligenţa
obişnuită, la care ar fi fost obligat în virtutea funcţiei, îndatoririlor sau competenţelor
sale, luându-se în considerare atribuţiile sale şi mijloacele pe care le avea la îndemână.
În cazul prevăzut de alineatul precedent, persoana fizică care nu a cauzat în mod
direct rezultatul, dar a creat sau a contribuit la crearea situaţiei care a generat
rezultatul, sau nu a luat măsurile de natură a evita producerea acestuia, va fi trasă la
răspundere penală dacă se stabileşte că aceasta, fie a încălcat în mod vădit deliberat o
obligaţie particulară de diligenţă sau de siguranţă prevăzută de legi sau regulamente, fie
prin conduita sa a expus un terţ unui risc de gravitate ridicată, de existenţa căruia
aceasta era conştientă.
Dispoziţia legală citată, ne permite să concluzionăm că incriminarea faptelor
neintenţionate are caracter excepţional. Cu toate acestea, reglementarea infracţiunilor
culpoase se justifică, în ciuda bunei credinţe a autorului, prin existenţa unei atitudini
psihologice condamnabile a acestuia. Textul legal citat a suferit modificări succesive,
despre care s-a afirmat că au avut ca finalitate substituirea aprecierii in abstracto, cu o
apreciere in concreto, a existenţei culpei. Aşadar, două sunt formele pe care, în dreptul
francez, culpa le poate îmbrăca: culpa obişnuită (sau neprezumată) şi culpa
contravenţională (sau prezumată).
În ceea ce priveşte culpa obişnuită, definită în doctrină ca fiind nerespectarea unei
obligaţii legale, realizată printr-o acţiune sau inacţiune, într-o manieră mai mult sau mai
puţin conştientă, există în conţinutul legal al majorităţii delictelor şi al câtorva
contravenţii. La rândul său, culpa obişnuită se poate manifesta în forma minimală,
respectiv imprudenţa sau neglijenţa, sau într-una dintre formele agravate, culpa deliberată
şi culpa caracterizată.
Referitor la imprudenţă sau neglijenţă, s-a arătat că ceea ce i se reproşează
autorului faptei comise în aceste condiţii, este fie faptul că nu a prevăzut consecinţele
posibile ale conduitei sale, fie că prevăzându-le, nu a întreprins demersurile necesare
pentru a evita producerea lor. Aşadar, în ciuda faptului că legea penală franceză nu face o
asemenea distincţie, doctrina recunoaşte ca forme ale imprudenţei sau neglijenţei, culpa
conştientă şi culpa inconştientă.
În ceea ce priveşte formele agravate ale culpei, acestea sunt reglementate în art.
111-1 al. 3 şi 4 C.pen.francez. Culpa deliberată (faute deliberee) şi culpa caracterizată
(faute caracterisee) constituie elementul subiectiv constitutiv al infracţiunii de punere în
pericol a altei persoane, constând în fapta de a expune în mod direct o altă persoană unui
pericol imediat, de natură a-i cauza moartea sau vătămări care să determine o mutilare
permanentă, prin nerespectarea vădit deliberată a unei obligaţii specifice de siguranţă
sau prudenţă, impusă prin legi sau regulamente. S-a apreciat că pentru existenţa acestei
infracţiuni este necesar ceva în plus faţă de simpla imprudenţă sau neglijenţă, fără a fi
necesară pătrunderea pe teritoriul intenţiei eventuale. Din acest motiv, culpa deliberată a
fost privită ca fiind o formă autonomă de vinovăţie, potrivit modelului recklessness
anglo-american, combinând caracterul voluntar al încâlcării obligaţiei de diligenţă, cu
absenţa voinţei rezultatului ilicit.
Ambelor forme agravate ale culpei le este specific faptul că riscul creat prin actul
de conduită, are dimensiuni considerabile.
S-a afirmat despre culpa deliberată (faute deliberee), că marchează o ruptură
decisivă între fapta incriminată şi rezultatul potenţial, aceasta întrucât, în lipsa producerii
unui rezultat ilicit efectiv, comportamentul reprobabil se erijează în criteriul esenţial al
represiunii penale. Aşadar, este necesar ca riscul creat să fie urmarea directă şi imediată a
nerespectării obligaţiei de prudenţă. La rândul ei, culpa caracterizată (faute caracterisee)
este o formă agravată a culpei, al cărei conţinut este dat de expunerea altei persoane unui
risc, în deplină cunoştinţă de cauză, fie printr-un act pozitiv, fie printr-o omisiune gravă.
Denumirea acestei modalităţi a culpei, este de natură a sublinia caracterul evident al
riscului pe care îl implică actul de conduită al autorului. Din acest motiv, culpa
caracterizată a fost asimilată unei culpe lata.
Culpa prezumată sau contravenţională este elementul psihologic specific, după
cum o arată denumirea, majorităţii contravenţiilor şi unui număr redus de delicte (în
materie de vânătoare, pescuit, transporturi). Caracteristic acestei forme a culpei este
faptul că existenţa ei se deduce din simplul fapt al comiterii acţiunii sau inacţiunii
interzise. Aceasta nu semnifică faptul că respectiva faptă ilicită este golită de semnificaţia
sa subiectivă, ci doar că, în cazurile respective, este instituită o prezumţie relativă de
existenţă a vinovăţiei, pe care autorul este liber să o combată.

Art. 43 din codul penal italian, reglementând vinovăţia, prevede că un delict este
comis din culpă în cazul în care urmarea, chiar dacă este prevăzută, nu este dorită de
autor, producându-se datorită neglijenţei, imprudenţei, lipsei de experienţă sau datorită
nerespectării legilor, regulamentelor, ordinelor sau altor norme. În acest context,
neglijenţa constă în omisiunea de a respecta regulile de diligenţă care, potrivit experienţei
cotidiene, sunt necesare în vederea protejării valorilor protejate de lege, imprudenţa
există în ipoteza unui act de conduită nediligent, iar lipsa experienţei desemnează situaţia
în care nu sunt respectate regulile tradiţionale în desfăşurarea unei activităţi. În ceea ce
priveşte forma pe care o poate îmbrăca ilicitul penal, legea italiană face distincţie, în
funcţie de pedepsele prevăzute în cod, între delicte şi contravenţii. Precizarea precedentă
se impune întrucât, sub aspect subiectiv, regimul celor două tipuri de ilicit penal prezintă
diferenţe. Astfel, dacă în cazul delictelor regula este că răspunderea autorului va fi
antrenată, în lipsa unei dispoziţii exprese, doar pentru faptele intenţionate, în materia
contravenţiilor, răspunderea penală va fi angajată şi în caz de dol, şi în caz de culpă.
Formele pe care culpa le poate îmbrăca, sunt identice cu cele consacrate în legea
şi doctrina română. Astfel, se face distincţia între culpa cu prevedere (colpa cosciente)
existentă în situaţia în care autorul este conştient de probabilitatea producerii unui rezultat
ilicit, şi culpa fără prevedere (colpa incosciente), cea mai frecventă, când urmarea
periculoasă nu este prevăzută de infractor. În ceea ce priveşte etalonul utilizat în
aprecierea previzibilităţii rezultatului, s-a apreciat că este de preferat evitarea angajării
răspunderii penale în situaţia în care, limitele fizico-intelectuale ale autorului, fac
subiectiv imposibilă prevederea rezultatului. De remarcat faptul că aceste două modalităţi
ale culpei nu sunt echivalente din punct de vedere legal sub aspectul gradului de
periculozitate, întrucât împrejurarea prevederii rezultatului în materia infracţiunilor din
culpă, constituie potrivit art. 61 pc. 3 C.pen., o circumstanţă agravantă. Se mai face
distincţie între culpa proprie, când rezultatul nu este voit de autor, respectiv culpa
improprie, existent în situaţia în care, deşi urmarea este voită de infractor, acesta răspunde
pentru fapta culpoasă. Cazurile în care se vorbeşte despre existenţa culpei improprii sunt
excesul culpos în materia cauzelor justificative, caracterul putativ al cauzelor justificative
şi eroarea de fapt vincibilă, datorată culpei autorului.
În ceea ce priveşte categoria culpei profesionale, practica judiciară a statuat că
eroarea de diagnostic nu este de natură să atragă automat răspunderea cu titlu de culpă a
autorului ei. Antrenarea răspunderii penale a medicului curant presupune stabilirea
faptului dacă natura reală a maladiei ar fi putut fi identificată de ipoteticul agent-model.
Aşadar, absenţa unei conduite alternative pe care medicul ar fi putut să o adopte în
vederea evitării rezultatului, determină imposibilitatea tragerii la răspundere penală. În
schimb, s-a reţinut în situaţia unui accident automobilistic, existenţa unei culpe specifice,
reprezentată de nerespectarea normei de diligenţă care interzice circulaţia pe sens interzis.
 Codul penal spaniol prevede în art. 12 că acţiunile sau omisiunile imprudente se
sancţionează numai în situaţia în care legea prevede expres acest lucru. Exemplificând,
legea penală spaniolă sancţionează uciderea, avortul, vătămarea corporală, vătămarea
fătului, manipularea genetică, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în pericol,
incendierea, daunele cauzate mediului înconjurător, în situaţia în care au fost comise din
culpă. Pornind de la teoria normativă a vinovăţiei, doctrina şi jurisprudenţa au statuat că
esenţa culpei este dată, pe de o parte de nerespectarea unei obligaţii de diligenţă şi pe de
altă parte de caracterul previzibil al rezultatului. Având ca punct de pornire aceste două
premise, jurisprudenţial s-a apreciat că infracţiunea comisă din culpă presupune o serie de
elemente: o acţiune sau inacţiune voluntară, generatoare a unui risc superior celui permis,
acţiunea sau inacţiunea respectivă trebuie să prezinte prin ea însăşi un grad de pericol,
fără a fi necesară sau permisă, caracterul voluntar trebuie să fie specific doar acţiunii sau
inacţiunii, fără a se extinde şi asupra rezultatului acesteia, producerea unei urmări
nedorite dar previzibile şi evitabile, consecinţă a comportamentului imprudent, existenţa
unui raport de cauzalitate eficient între conduita autorului şi rezultatul produs.
În ceea ce priveşte formele pe care culpa le poate îmbrăca, dreptul spaniol face de
asemenea distincţie între culpa cu prevedere şi cea fără prevedere. Importanţa practică
majoră o prezintă însă clasificarea care are drept criteriu dimensiunile culpei. Astfel, se
poate face distincţie între culpa gravă (imprudencia grave) şi culpa uşoară (imprudencia
leve). Culpa gravă, asimilată culpei lata, constă în încălcarea grosolană a celor mai
elementare reguli de diligenţă, presupunând un grad de pericol ridicat al actului de
conduită. Gradul de pericol se stabileşte prin examinarea comparativă a două împrejurări
variabile: pe de o parte gradul de probabilitate a producerii rezultatului, şi pe de altă parte
importanţa valorii sociale afectate. Dimpotrivă, culpa uşoară presupune raportarea la
comportamentul exigibil unei persoane medii. În plus, după cum s-a remarcat în doctrină,
conceptul culpei uşoare are un conţinut rezidual, ce cuprinde toate ipotezele de
imprudenţă care nu presupun o gravitate ridicată.
Ca regulă generală, imprudenţa gravă (imprudencia grave) este cea care imprimă
faptei caracter infracţional. În lipsa unui criteriu legal de diferenţiere a gradelor culpei,
jurisprudenţei îi revine sarcina de a stabili, de la caz la caz, pornind de la elemente ca
gradul de previzibilitate a urmării sau măsura în care este nerespectată obligaţia de
diligenţă, dacă este vorba despre o culpă gravă, cu relevanţă penală. În consecinţă, s-a
statuat că această formă a imprudenţei că este situată la limita dolului eventual, şi se
caracterizează prin nerespectarea celor mai elementare norme de diligenţă în desfăşurarea
unei anumite activităţi, iniţiind un lanţ cauzal cu o finalitate ilicită, având caracter
previzibil şi evitabil.
Se impune precizarea că în cazul anumitor infracţiuni (omucidere art. 142, avort
art. 146, vătămare corporală art. 152, vătămarea fătului art. 158) existenţa culpei
profesionale atrage după sine aplicarea obligatorie a măsurii de siguranţa
corespunzătoare. Dealtfel, culpa profesională, implicând nerespectarea „lex artis”,
presupune, în opinia jurisprudenţei spaniole, un plus de antijuridicitate.

Şi în dreptul penal german, intenţiei îi este recunoscut caracterul de formă

esenţială a vinovăţiei, art. 15 reglementând faptul că numai fapta comisă cu intenţie
atrage aplicarea unei pedepse, cu excepţia situaţiei în care legea înţelege să incrimineze
fapta comisă din culpă.
 Cu titlu de exemplu, legea penală germană incriminează, în ipoteza comiterii din
culpă, infracţiuni ca omorul, vătămarea corporală, poluarea aerului, a apei, depozitarea
neautorizată a deşeurilor periculoase sau toxice, provocarea unui incendiu, a unei
inundaţii sau a unei explozii.
În doctrină, se face distincţia între neglijenţa conştientă, existentă în situaţia în
care autorul prevede că acţiunea sa va avea consecinţe ilicite, dar speră că acestea nu se
vor produce, şi cea inconştientă, existentă în situaţia în care autorul nu prevede
consecinţele ilicite ale activităţii sale, dar ar fi putut să facă acest lucru, în ipoteza în care
ar fi manifestat diligenţa cuvenită în cadrul relaţiilor sociale.

În sistemul de drept anglo-american, vinovăţia, cunoscută sub denumirea latină

mens rea, poate îmbrăca trei forme distincte: intention (intenţie), recklessness (temeritate)
şi negligence (culpa).
Există situaţii în care caracterul infracţional al faptei este condiţionat de existenţa
intenţiei, însă, de cele mai multe ori, pentru realizarea conţinutului constitutiv al
infracţiunii este suficientă neglijenţa gravă (recklessness). Există şi cazuri în care, pentru
antrenarea răspunderii penale este suficientă neglijenţa uşoară.
În ceea ce priveşte neglijenţa gravă (recklessness), iniţial era asimilată noţiunii de
„neglijenţă voluntară şi conştientă”, respectiv asumarea deliberată a unui risc nerezonabil.
În acest sens, art. 8 al Criminal Justice Act din 1967, prevedea faptul că „în demersul de
stabilire a vinovăţiei unei persoane, simplul fapt că rezultatul ilicit constituie consecinţa
naturală şi probabilă a conduitei acesteia, nu obligă instanţa sau juriul a deduce că
persoana respectivă a prevăzut şi dorit rezultatul faptelor sale; în acest scop, instanţa sau
juriul vor trebui să decidă dacă persoana în cauză a voit sau a putut prevedea rezultatul
respectiv, în funcţie de toate mijloacele de probă disponibile şi pe baza deducţiilor
oportune şi concludente în speţă. Aşadar, în lumina acestei dispoziţii, condiţia pentru
angajarea răspunderii penale consta în împrejurarea că, în momentul comiterii faptei,
autorul a fost conştient de existenţa unui risc, pe care un bun pater familias nu şi l-ar fi
asumat. Cu toate acestea, în 1981, cazul Caldwell a determinat extinderea, de către
Camera Lorzilor, a noţiunii de „neglijenţă gravă”, stabilind că ea există nu numai în
situaţia în care autorul îşi asumă un risc în mod deliberat, ci şi în situaţia în care acesta
acţionează fără a-şi pune problema dacă un atare risc există.
În ceea ce priveşte cea de-a trei formă a vinovăţiei, respectiv neglijenţa uşoară
(negligence), în ciuda faptului că Model Penal Code adoptat în 1962, limitează conţinutul
acesteia la ipoteza în care autorul îşi asumă un risc în mod inconştient, doctrina adimte
existenţa a două forme ale neglijenţei, respectiv neglijenţa conştientă (conscious
negligence) şi neglijenţa inconştientă (unconscious negligence). Ca atare, neglijenţa
uşoară există în situaţia în care autorul dă dovadă de lipsă de diligenţă, fie inconştient, fie
în mod conştient, prin aprecierea eronată a circumstanţelor în care îşi desfăşoară actul de
conduită. Admiţând posibilitatea existenţei conscious negligence se pune problema
distincţiei acesteia de recklessness, care, potrivit celor precizate anterior, constituie o
formă de vinovăţie distinctă. problema este întrucâtva similară cu cea generată de
distincţia între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere. Astfel, s-a apreciat că în situaţia în
care autorul îşi asumă în mod deliberat producerea unui risc pentru o valoare protejată de
lege, gradul de probabilitate a producerii riscului stă la baza distincţiei între cele două
forme ale vinovăţiei. Pe măsură ce riscul asumat apare ca fiind mai puţin rezonabil,
răspunderea penală a autorului actului de conduită se îndepărtează de sfera negligence,
tinzând a se încadra în cea a recklessness. Această examinare obiectivă nu este însă
suficientă, fiind necesar a fi secondată de o analiză a reprezentărilor mentale ale
autorului, pornind de la elementele de natură a caracteriza persoana acestuia. În acelaşi
sens, s-a apreciat că în cazul negligence, imaginea certă a urmării periculoase ar fi de
natură să îl determine pe autor a se abţine de la comiterea faptei, în timp ce în cazul
recklessness, urmarea periculoasă este mai puţin importantă pentru autor decât rezultatul
a cărui producere se urmăreşte prin comiterea faptei. Aşadar, asemeni teoriei voinţei la
care am făcut referire în cele ce preced, sistemul anglo-american a identificat drept
criteriu de distincţie între cele două forme ale vinovăţiei, potenţialul comportament al
autorului în faţa certitudinii producerii urmării periculoase.
În ceea ce priveşte unconscious negligence, se recurge la criteriul obiectiv al
„omului rezonabil”, care, aflat în ipostaza autorului actului de conduită, ar fi prevăzut
riscul producerii urmării ilicite. Problemele pe care utilizarea acestui criteriu obiectiv le
ridică în practică sunt date de stabilirea identităţii acestui „om rezonabil”. S-a arătat că
stabilirea acestei identităţi presupune un consens al societăţii în privinţa caracterului
rezonabil sau nerezonabil al unui act de conduită, criteriul fiind însă criticabil întrucât
magistraţii sau juriul vor construi etalonul în conformitate cu propriile lor valori. Pentru a
veni în întâmpinarea acestor critici, doctrina a militat pentru subiectivizarea acestui
etalon, subliniind că nu pot fi ignorate caracteristici ca rasa, sexul, sau anumite deficienţe
de natură fizică sau psihică. Aceste demersuri ale doctrinei sunt justificate de faptul că în
practică s-a reţinut infracţiunea de ucidere din culpă (manslaughter by criminal
negligence) în sarcina a două persoane, dintre care una era nevăzătoare, iar cealaltă avea
un intelect subdezvoltat. Acestea au încercat să aibă grijă de o rudă bolnavă, care în final
a decedat S-a stabilit ulterior că, din cauza deficienţelor de care sufereau, autorii nu
puteau nici măcar să folosească telefonul.
 Praeterintenţia în legislaţia penală a altor state
Praeterintenţia nu este o formă de vinovăţie specifică dreptului penal român, o
construcţie juridică similară acesteia regăsindu-se şi în alte legislaţii penale.
Codul penal francez nu reglementează expres noţiunea praeterintenţiei. În
schimb, în literatura de specialitate praeterintenţia este considerată alături de dolul
eventual o categorie intermediară a vinovăţiei, situată între intenţie şi culpă, sau o formă
atenuată din raţiuni psihologice a intenţiei. S-a afirmat că praeterintenţie există când
rezultatul acţiunii (comise cu intenţie) depăşeşte în gravitate ceea ce a prevăzut
infractorul, scopul pe care şi l-a propus, infractorul nefiind responsabil decât pentru
consecinţele previzibile. În pactica judiciară s-a reţinut că o persoană, deranjată de
muzica ce răsuna dintr-o locuinţă învecinată, s-a deplasat la faţa locului, însoţită de fiul
său înarmat cu o carabină, solicitându-i vecinului său să facă mai puţin zgomot.
Evenimentele s-au precipitat, tatăl a încercat fără succes să-şi dezarmeze fiul, iar cursul
acestor manevre s-au tras accidental două gloanţe, al doilea rănind mortal un invitat aflat
la petrecerea respectivă. Aflată în faţa necesităţii încadrării juridice a faptei comise,
instanţa de fond a decis că este vorba despre o faptă comisă din culpă. În schimb, instanţa
superioară a decis că, dat fiind caracterul voluntar al actului de conduită, culpa este
exclusă. Odată stabilit caracterul volutar al acţiunii, rămâne de concluzionat asupra
atitudinii psihice a autorului faţă de urmarea produsă. În cazul în care aceasta este
prevăzută, va exista o intenţie eventuală, întrucât starea de fapt descrisă nu permite
reţinerea împrejurării că autorul a dorit producerea urmării. Dimpotrivă, în situaţia în care
urmarea este consecinţa scăpată de sub control dar previzibilă a actului de conduită
voluntar, se poate vorbi despre o infracţiune praeterintenţionată.
Sub aspect sancţionator, existenţa praeterintenţiei atrage după sine fie un
tratament juridic identic cu cel al infracţiunii intenţionate (în cazul incendierii
intenţionate care a avut ca urmare moartea unei persoane, art. 322-10 C.pen. francez), fie
o pedeapsă intermediară, justificată de faptul că rezultatul mai grav survine din culpă
(lovirile cauzatoare de moarte, art. 222-7 C.pen. francez). S-a propus ca această soluţie să
fie generalizată în limita posibilităţilor, consacrându-se astfel caracterul său intermediar
sub aspectul gravităţii, între cele două forme normative ale vinovăţiei: intenţia şi culpa. În
sens contrar, s-a afirmat că fără îndoială, sistemul optim constă în suprimarea infracţiunii
praeterintenţionate, urmând a se reţine concursul dintre infracţiunea intenţionată şi cea
comisă din culpă.

În sistemul de drept elveţian, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, în cazul în

care ca urmare a unei acţiuni intenţionate se produce o urmare culpabilă de gravitate
sporită, se aplică regulile concursului de infracţiuni, prin adăugarea la pedeapsa de bază
(dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente) a unui spor reglementat de lege.

Art. 43 al codului penal italian, definind „elementul psihologic al infracţiunii”,

precizează că infracţiunea este praeterintenţionată sau cu intenţie depăşită când din
acţiunea sau omisiunea infractorului derivă o urmare prejudiciabilă sau periculoasă mai
gravă decât cea dorită de acesta”. Legea prevede în mod expres o singură infracţiune
praeterintenţionată, respectiv cea reglementată în art. 584 C.pen., lovirile cauzatoare de
moarte. După cum se poate constata, praeterintenţia beneficiază de o consacrare legală
expresă, însă legiuitorul italian nu face nici o precizare cu privire la atitudinea psihică a
infractorului faţă de urmarea mai gravă, rezumându-se a preciza că aceasta derivă dintr-o
acţiune sau omisiune intenţionată. Tăcerea legiuitorului în această privinţă şi
reglementarea în art. 44 C.pen. italian a răspunderii penale obiective (art. 44
C.pen.italian, prevede că în situaţia în care, pentru tragerea la răspundere penală, legea
prevede îndeplinirea unei condiţii, cel care se face vinovat, răspunde pentru fapta comisă,
chiar dacă evenimentul de care depinde îndeplinirea respectivei condiţii nu a fost dorit de
infractor), a dus la concluzia că în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, rezultatul mai
grav va fi imputabil infractorului indiferent de existenţa sau inexistenţa unei culpe din
partea acestuia. Mai mult, întrucât Constituţia italiană consacră răspunderea penală
subiectivă, s-a încercat interpretarea dispoziţiilor legii penale în spiritul prevederilor
constituţionale, în sensul că cel care produce un rezultat mai grav ca urmare a unei acţiuni
sau omisiuni iniţiale intenţionate, implicit încalcă legea, aflându-se în culpă în raport cu
acest rezultat. Această soluţie a fost criticată în literatura de specialitate, considerându-se
că răspunderea subiectivă, pe lângă faptul că este în spiritul prevederilor constituţionale,
satisface necesitatea ca sancţiunea penală să fie expresia modului de a gândi şi de a voi a
făptuitorului şi nu a unei simple legături cauzale. Pe de altă parte, caracterul obiectiv al
răspunderii penale a fost justificat sub un dublu aspect: se realizează o prevenţie generală
optimă şi nu va fi necesară dovedirea existenţei culpei, fapt anevoios într-unele cazuri.
În ceea ce priveşte consecinţele pe plan sancţionator ale infracţiunii
praeterintenţionate, legea italiană prevede de regulă aplicarea dispoziţiilor referitoare la
concursul de infracţiuni (între acţiunea sau omisiunea intenţionată şi uciderea din culpă),
însă limitele de pedeapsă pentru uciderea din culpă componentă a infracţiunii
praeterintenţionate, sunt majorate faţă de cele prevăzute pentru situaţia în care se comite
numai uciderea din culpă.
Situaţia partcipanţilor la infracţiunea praeterintenţionată este reglementată de
art.116 C.pen.italian, care prevede că în cazul în care infracţiunea comisă este diferită de
cea la care au înţeles să-şi aducă aportul participanţii, şi aceştia vor răspunde pentru fapta
efectiv comisă, în cazul în care rezultatul produs este consecinţa acţiunii sau omisiunii la
care au participat. După cum se poate observa, textul prezentat nu face nici o referire la
atitudinea psihică pe care participanţii trebuie să o aibă faţă de rezultatul produs. Însă dat
fiind faptul că, după cum am văzut, codul penal italian reglementează răspunderea penală
obiectivă, concluzia la care se poate ajunge este aceea că urmarea produsă va fi
imputabilă participantului, indiferent dacă acesta a prevăzut-o sau nu.
Datorită existenţei opiniilor diferite cu privire la temeiul legal al răspunderii
pentru rezultatul mai grav (culpa sau răspunderea obiectivă) s-a propus eliminarea sferei
infracţiunilor praeterintenţionate (şi pe cale de consecinţă eliminarea formei de vinovăţie
a praeterintenţiei). În continuare, pentru a se evita angajarea unei răspunderi penale
obiective prin limitarea sancţionării infractorului la situaţiile când în sarcina sa se poate
reţine o culpă faţă de moartea victimei ca urmare a unei acţiuni infracţionale intenţionate,
s-a sugerat introducerea în art. 59 C.pen.italian a circumstanţei agravante a comiterii
infracţiunii de ucidere din culpă, prin acte de violenţă intenţionate asupra persoanei. În
acest fel, infracţiunea intenţionată componentă a infracţiunii comise cu intenţie depăşită,
ar urma să devină o circumstanţă care agravează gradul de răspundere penală pentru
infracţiunea comisă din culpă – uciderea victimei. În replică, s-a apreciat că edificiul
juridic al infracţiunilor praeterintenţionate constituie un instrument indispensabil pentru
protejarea adecvată a valorilor apărate de legea penală.
 Şi legislaţia spaniolă a cunoscut răspunderea penală obiectivă, în virtutea căreia
infractorul era prezumat a fi în culpă pentru urmările pe care fapta sa le-a cauzat, fără să
fi fost dorite sau chiar fără să fi putut fi prevăzute de acesta. În lumina acestor prevederi
legale, infracţiunile praeterintenţionate puteau îmbrăca două forme; acestea aveau la bază
o acţiune sau inacţiune iniţială intenţionată, care, fie avea o consecinţă mai gravă,
nedorită dar previzibilă, fie avea o consecinţă imprevizibilă. Prin urmare, structura duală
a infracţiunilor praeterintenţionate era dată de suprapunerea pe intenţia iniţială fie a
culpei, fie a cazului fortuit. De asemenea, legea penală anterioară, atribuia caracterului
praeterintenţionat al faptei comise, valenţa unei circumstanţe atenuante. Cu alte cuvinte,
rezultatul mai grav cauzat îi era imputabil autorului cu titlu de intenţie, însă opera o
reducere a pedepsei ca efect al existenţei circumstanţei atenuante menţionate.
Actualul Cod penal spaniol, în art. 5 al C.pen., condiţionează aplicarea pedepsei
pentru o infracţiune, de existenţa intenţiei sau culpei. S-a afirmat că printre consecinţele
acestei dispoziţii legale, se numără excluderea caracterului obiectiv al răspunderii penale
(în condiţiile în care Constituţia spaniolă nu reglementează caracterul strict subiectiv al
acesteia), dar şi dispariţia infracţiunilor praeterintenţionate, întrucât textul legal
recunoaşte expres ca forme ale vinovăţiei doar intenţia şi culpa, nu şi situaţia când
acestea coexistă. Excluderea din legea penală spaniolă a sferei infracţiunilor
praeterintenţionate a fost criticată, susţinându-se că din perspectiva prevenţiei generale şi
speciale s-ar impune menţinerea acestei categorii de infracţiuni, pentru că astfel, s-ar
evita comportamente periculoase care ar putea produce urmări nedorite. De asemenea s-a
afirmat că ar fi justificată excluderea noţiunii de infracţiune praeterintenţionată numai
dacă în legea penală ar exista o concordanţă deplină între elementul subiectiv (consacrat
expres sub forma dolului şi culpei) şi latura subiectivă a infracţiunii; cu alte cuvinte, dacă
ar exista exclusiv infracţiuni a căror latură subiectivă să se circumscrie fie intenţiei fie
culpei. Această concordanţă este departe de a se fi realizat, existând în continuare în
legislaţia spaniolă infracţiuni în a căror definiţie legală se face indirect trimitere la
praeterintenţie. Aşadar, eliminarea noţiunii de infracţiune praterintenţionată este exclusiv
formală, nu şi efectivă.
În literatura spaniolă de specialitate se prevede că prin rezultat praeterintenţional
se înţelege situaţia când urmarea care s-a produs a depăşit scopul infracţional pe care
autorul şi l-a propus; în plus, infractorul nu şi-a asumat probabilitatea producerii urmării
respective, în condiţiile dolului indirect şi nici nu a prevăzut-o şi acceptat-o în condiţiile
dolului eventual.
Actualmente, date fiind dispoziţiile legale cuprinse în art. 5 C.pen. spaniol (nu se
poate aplica o pedeapsă în absenţa intenţiei sau culpei) coroborate cu cele din art. 12
C.pen. spaniol (acţiunile sau omisiunile din culpă se pedepsesc numai în cazul în care
legea prevede expres) s-a afirmat că în situaţia în care o acţiune sau omisiune intenţionată
cauzează un rezultat mai grav, imputabil autorului sub forma culpei, va exista un concurs
între infracţiunea intenţionată şi cea din culpă (dacă aceasta din urmă este expres
incriminată). În situaţia în care consecinţa constând în rezultatul mai grav este
imprevizibilă, ne vom afla în prezenţa cazului fortuit.

Şi legislaţia penală germană cunoaşte instituţia praeterintenţiei, fiind necesar să

se stabilească legătura cauzală între acţiunea intenţionată şi rezultatul mai grav, iar apoi
să se stabilească poziţia psihică a infractorului faţă de acest rezultat. Infractorul va fi ţinut
să răspundă numai dacă se constată existenţa culpei cu privire la urmarea produsă. În
acest sens art. 18 C.pen. german prevede că în cazul în care legea prevede o pedeapsă mai
severă pentru o urmare datorată comiterii unei infracţiuni, această pedeapsă nu va fi
aplicată autorului decât dacă acesta a dat dovadă cel puţin de neglijenţă faţă de urmarea
respectivă.

În ceea ce priveşte sistemul de drept anglo-american, este cunoscut faptul că o

persoană acţionează cu vinovăţie dacă se află în vreuna dintre următoarele situaţii:
purposely, knowingly, recklessly, negligently. S-a precizat că, luate individual sau o
combinaţie a acestora, formele de vinovăţie menţionate sunt menite să rezolve
problemele legate de latura subiectivă a infracţiunii. Referitor la coexistenţa formelor
vinovăţiei, s-a precizat că în situaţia în care urmarea produsă este mai gravă decât ceea ce
infractorul a intenţionat să realizeze, acesta nu este în general ţinut să răspundă pentru
respectiva urmare. Excepţia operează în cazurile în care urmarea constă în moartea
victimei, când infractorul va fi ţinut să răspundă pentru acest rezultat.
 ELEMENTUL MATERIAL ȘI RAPORTUL DE CAUZALITATE, TEMEI
OBIECTIV AL IMPUTĂRII REZULTATULUI

Elementul material al infracțiunii este actul de conduită propriuzis, interzis sau

impus prin norma de incriminare. Acestea poate să constea într-o acţiune, situaţie în care,
sub aspectul conținutului legal, există o faptă comisivă (săvârșită prin comiterea a ceea ce
legea interzice), încălcându-se o normă prohibitivă. Poate de asemenea să constea într-o
inacţiune, situaţie în care, sub aspectul conținutului legal, există o faptă omisivă
(săvârșită prin abţinerea de la a efectua ceea ce legea pretinde), încălcându-se o normă
onerativă. Acest lucru este posibil doar când există obligaţia legală sau convenţională de a
acţiona, sau în ipoteza în care, prin conduita sa, autorul a creat o stare de pericol pentru
valorile ocrotite de lege.
Clasificarea infracţiunilor în omisive şi comisive, are, așadar, drept criteriu
modalitatea de realizare a laturii obiective a infracţiunii. În acest context, se impune
precizarea că acţiunea a fost definită ca fiind săvârşirea a ceea ce legea interzice, prin
nerespectarea unei norme prohibitive, o mişcare a corpului aptă să lezeze interesul
protejat de norma penală. În funcţie de modalitatea în care norma penală de incriminare
reglementează acţiunea tipică, se vorbeşte despre infracţiuni comisive în formă închisă şi
infracţiuni comisive în formă liberă. În acest sens, în cazul infracţiunilor comisive în
formă închisă, legiuitorul descrie cu precizie modul în care trebuie să se manifeste
acţiunea tipică (de exemplu, furtul nu se poate comite sub aspect obiectiv decât prin
acţiunea de luare). În schimb, în ceea ce priveşte infracţiunile comisive în formă liberă,
modul în care legiuitorul înţelege să reglementeze acţiunea tipică, lasă deschisă
posibilitatea ca, în concret, conduita incriminată să îmbrace o varietate de forme (de
exemplu, omorul se poate comite în concret printr-o acţiune împuşcare, înjunghere,
otrăvire, sau printr-o inacţiune, lăsarea deliberată fără hrană, apă, medicamente a unei
persoane invalide).
În schimb inacţiunea constă în abţinerea de la efectuarea unei acţiuni pe care
autorul avea obligaţia juridică de a o realiza. În ciuda acestui fapt, s-a exprimat şi opinia
contrară, potrivit căreia, dat fiind faptul că inacţiunea nu pune în mişcare mecanisme
cauzale, ea nu este capabilă să influenţeze producerea niciunui rezultat. În realitate, faptul
că examinarea inacţiunii in abstracto, ca o simplă pasivitate, nu prezintă nici un fel de
relevanţă juridică, fiind necesară raportarea la norma juridică nerespectată de autor, în
vederea stabilirii conduitei cerute de aceasta.
Infracţiunile omisive comportă clasificarea în infracţiuni omisive proprii şi
infracţiuni omisive improprii, denumite şi comisive prin omisiune. Astfel, cele omisive
proprii constau în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, în timp ce infracţiunile
omisive improprii sunt de fapt infracţiuni comisive în formă liberă, săvârşite în concret
printr-o omisiune, în condiţiile în care exista obligaţia legală de a acţiona.
În acest sens, art. 17: Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune
Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită
şi prin omisiune, când:
a)există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b)autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
 S-a apreciat că, în ipoteza acestor infracţiuni, antrenarea răspunderii penale este
condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii. În primul rând, autorul faptei
trebuie să ocupe o poziţie de garant faţă de valoarea socială protejată de lege. Cu alte
cuvinte, prin atitudinea sa pasivă, subiectul trebuie să încalce obligaţia de garanţie,
izvorâtă din poziţia de garant pe care o are faţă de valoarea socială protejată. Obligaţia de
garanţie desemnează obligaţia juridică de împiedicare a realizării riscului, pe care cel
căruia îi este adresată regula de diligenţă, o are faţă de victimă. Această poziţie de garant
poate îndeplini, în contextul relaţiilor socio-umane, două funcţii. Este vorba, în primul
rând, despre funcţia de protecţie a unei valori sociale, în situaţia în care între autor şi
victimă există obligaţia legală sau contractuală de întreţinere, sprijin sau ajutor. În acest
sens, fapta mamei de a-şi lăsa copilul minor nesupravegheat, în condiţiile în care acesta
avea acces la obiecte potenţial periculoase, constituie, în cazul în care survine moartea
copilului, înfracţiunea comisivă de ucidere din culpă, săvârşită în speţă printr-o omisiune.
În al doilea rând, poziţia de garant îndeplineşte funcţia de control asupra unei surse de
pericol. O asemenea situaţie există când autorul se plimbă însoţit de un câine pitbull,
animalul fiind legat cu o lesă lungă de aproximativ doi metri şi neavând botniţă. La un
moment dat, câinele atacă victima aflată pe stradă, cauzându-i vătămări, fără ca stăpânul
său să reuşească a împiedica acest lucru. În această situaţie, se impune reţinerea unei
culpe în sarcina stăpânului animalului, culpă constând în faptul că, prin neluarea
măsurilor adecvate (o lesă mai scurtă, aplicarea unei botniţe), a creat un risc excesiv
pentru persoana victimei.
Existenţa poziţiei de garant nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii penale
în cazul infracţiunilor omisive improprii, Mai este necesar a se stabili faptul că acţiunea
la care autorul era obligat în virtutea obligaţiei de garant, ar fi fost de natură a evita
rezultatul ilicit produs.

Raportul de cauzalitate este legătura care există între acţiunea inacţiunea

infracţională şi urmarea socialmente periculoasă, în sensul că cea de-a doua este
consecința directă și necesară a celei dintâi.
În funcţie de numărul cauzelor şi efectelor, raportul cauzal poate fi: simplu (cînd
există o singură cauză şi un singur efect) şi complex (cînd există o pluralitate de cauze şi
efecte). În funcţie de probabilitatea producerii rezultatului, raportul cauzal poate fi
necesar (ca urmare a manifestării fenomenului cauză, în mod necesar se produce efectul –
exemplu: o lovitură puternică de topor în cutia craniană va produce decesul persoanei) şi
întâmplător (când fenomenul cauză nu produce în mod necesar efectul, dar este însoţit de
o serie de fenomene secundare, denumite condiţii, care ele însele nu pot produce efectul,
dar favorizează acest lucru – exemplu: X îi aplică o lovitură de pumn lui Y în maxilar,
deterimnând căderea acestuia cu capul pe o bordură de beton, urmată de decesul lui Y).
În privința raportului de cauzalitate, în vederea facilitării demersului identificare a
fenomenului cauză, corespunzător unui anumit rezultat, au fost fotmulate o serie de teorii.
Teoria echivalentei conditiilor, sau teoria conditiei sine qua non.
Conform acestei teorii, conduita umana este cauza unui rezultat atunci cand ea nu
poate fi omisa mental fara ca rezultatul sa dispara. Pentru a fi considerata cauzala,
actiunea trebuie, asadar, sa reprezinte o conditie sine qua non, indispensabila a
rezultatului chiar daca se dovedeste a nu fi fost singura, ci doar una dintre conditiile
indispensabile producerii acestuia. Daca mai multe actiuni se afla printre conditiile
rezultatului, atunci ele sunt toate „cauzale”, nefiind posibila vreo distinctie in raport de
contributia concreta a fiecareia la producerea efectului. Sub acest aspect, toate conditiile
necesare producerii unui rezultat sunt echivalente, au valoare cauzala egala. In cadrul
teoriei echivalentei, nu intereseaza masura si natura contributiei fiecarei conditii la
producerea rezultatului, fapt criticabil, deoarece este inadmisibila echivalarea diferitelor
conduite umane, negarea specificului si importantei fiecareia dintre ele la producerea
rezultatului. Cauza rezultatului fiind oricare dintre conditiile care au precedat efectul si
fara de care acesta nu s-ar fi produs, implicit se admite ca alaturi de actiunea umana ar
putea constitui cauza a rezultatului si alti factori contributivi, indispensabili pentru
producerea rezultatului. De pilda o actiune de vatamare corporala se considera cauzala
chiar si atunci cand rezultatul a survenit datorita unei constitutii fizice sau psihice
anormale a victimei ( cum ar fi orbirea acesteia in urma unei loviri inofensive, deoarece
victima suferea de o boala de ochi ori moartea hemofilului datorita unei raniri usoare,
desi fara aceasta predispozitie a victimei, actiunea ar fi ramas fara urmari. Tot astfel,
legatura cauzala nu ar fi inlaturata nici atunci cand printre factorii contributivi ai
rezultatului s-ar afla atitudinea neglijenta a victimei (de exemplu lipsa de igiena) sau
refuzul acesteia de a se supune unei operatii salvatoare. Tot astfel, legatura de cauzalitate
nu ar dispărea nici daca actiunii inculpatului i s-ar asocia interventia unui tert, care ar
actiona din culpa sau chiar cu intentie ( de exemplu cel care era obligat sa descarce si sa
incuie arma este responsabil de decesul victimei, chiar daca nemijlocit acest rezultat s-a
produs ca urmare a interventiei unui copil, care a impuscat involuntar victima, cu arma
lasata fara supravrghere ). Tertul nu ar fi decat o alta „cauza” , care , impreuna cu
actiunea ori omisiunea inculpatului , a contribuit la producerea rezultatului.
Actiunea factorilor multipli indispensabili reprezinta cauza rezultatului numai in masura
in care nu se intrerupe legatura dintre acestia si rezultat, respectiv atunci cand o serie
cauzala absolut autonoma, intervenita ulterior conduitei subiectului, inlatura complet
efectul acesteia si produce, intr-un mod cu totul independent , rezultatul de care depinde
existenta infractiunii (de exemplu victima unei otraviri moare, deoarece a fost lovita de
trasnet, sau datorita unui atac de apoplexie ori datorita unei vatamari mortale cu o arma
de foc, mai inainte ca otrava sa-si faca efectul). Nu intereseaza daca seria cauzala
autonoma, cu rol intrerupator, ar fi preexistenta, concomitenta sau subsecventa conduitei
agentului (de exemplu victima unei raniri grave moare exclusiv datorita unui cancer sau
datorita unei precedente otraviri).

Teoria cauzei adecvate

Potrivit acestui sistem, dintre conditiile sine qua non, sunt considerate cauze
numai acele fapte sau imprejurari anterioare care, in mod normal, obisnuit, conform
experientei umane, produc asemenea prejudicii sau consecinte, fiind previzibile.
Asadar, trebuie inlaturate din câmpul cauzal acele fapte care, numai accidental, au
determinat producerea prejudiciului pentru ca sistemul cauzei adecvate retine numai
acele antecedente ale efectului care indeplinesc calitatea de conditie sine qua non, care
sunt adecvate, tipice, adica in mod normal sunt susceptibile a produce efectul respectiv.
In legatura cu aceasta teorie se pune insa problema criteriului dupa care se
apreciaza caracterul adecvat al unei anumite fapte sau imprejurari. Pe de o parte, s-a
afirmat ca insusirea de cauza adecvata rezulta din previzibilitatea subiectiva,
considerindu-se cauzal orice fapt care, la savirsirea lui, putea sa apara autorului ca fiind
de natura a provoca rezultatul. Pe de altă parte, s-a considerat drept criteriu acela al
prognosticului obiectiv retrospectiv, ceea ce ar insemna ca este cauza orice conditie
sine qua non care, dupa cursul normal si obisnuit al lucrurilor, este susceptibila sa
provoace rezultatul. Indiferent de criteriul dupa care se apreciaza caracterul adecvat al
cauzei, rezultatul este acelasi. Astfel se ajunge la o confuzie intre cauzalitate si
vinovatie, problema previzibilitatii constituind o problema de imputabilitate a faptei si
nu una de cauzalitate. Un alt argument contra este acela ca nu este exclus, desi cazurile
sunt rare, ca legatura cauzala sa existe chiar si in forma sa atipica. Nu intotdeauna
legatura cauzala este obligatoriu sa aiba o expresie adecvata sau tipica.In viata reala
este posibil ca, adesea, din intersectarea intamplatoare a unor evenimente ori fapte
umane ,raportul de cauzalitate sa capete un caracter netipic, ca anumite cauze sa
produca alte efecte decat cele pe care le produc in mod obisnuit. Asadar, teoria este
criticabila deoarece existenta raportului obiectiv dintre fapta ilicita si prejudiciu este
inlocuita cu reprezentarea despre acest raport.

Teoria imputării obiective a rezultatului

Este menită a servi la stabilirea împrejurării dacă sub aspect obiectiv un anumit
rezultat îi este imputabil autorului unui act de conduită. Presupune un examen în două
etape: mai întâi se verifică dacă acţiunea autorului a creat un pericol relevant din punct de
vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită, iar apoi se constată dacă rezultatul produs
este o consecinţă a stării de pericol creată prin acţiune.
În contextul primei etape, imputarea este exclusă în trei situaţii: riscul permis,
riscul diminuat şi riscul inexistent obiectiv. În contextul celei de-a doua etape,
imputarea este exclusă în patru situaţii, şi anume: riscul deviat, riscul culpabil, riscul
egal sau alternativ şi riscul neprotejat.
Riscul permis este inerent activităţilor care, prin natura lor, creează o stare de
pericol intrinsecă dar care, în considerarea utilităţii lor sociale sunt autorizate de lege şi se
desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor legale.Exemplu: un medic nu va putea fi tras la
răspundere penală în ipoteza în care, în urma unei intervenţii chirurgicale, se produce o
urmare nedorită, care se circumscrie însă riscurilor pe care le presupune procedura
medicală.
Riscul diminuat semnifică faptul că imputarea rezultatului nu va fi posibilă
atunci când, subiectul, prin acţiunea sa, diminuează un pericol deja creat pentru valoarea
socială ocrotită. Exemplu: X îl îmbrânceşte pe Y pentru a evita ca acesta să fie lovit de o
maşină.
Riscul deviat există atunci când, deşi autorul a creat un pericol pentru valoarea
ocrotită, rezultatul nu apare ca urmare a materializării acestui pericol, ci datorită unui
factor extern, survenit întâmplător. Exemplu: X îi aplică o lovitură de cuţit lui Y. Fiind
transportat la spital, ambulanţa în care se află Y este lovită de un camion şi acesta
decedează în urma accidentului.
Suntem în prezenţa unui risc culpabil în ipoteza în care, deşi autorul a creat o
stare de pericol pentru valoarea socială protejată, culpa ulterioară a victimei a contribuit
decisiv la producerea rezultatului. Exemplu: X ii aplica o lovitură de cuţit lui Y. Y este
externat din spital, dar nu respectă tratamentul medical prescris de medici pentru
vindecare, motiv pentru care decedează.
Riscul egal semnifică faptul că imputarea va fi exclusă atunci când se constată că
rezultatul s-ar fi produs în mod cert şi în ipoteza unei conduite alternative perfect licite.
Suntem în prezenţa unui risc neprotejat, cu consecinţa excluderii imputării, atunci
când rezultatul produs nu se încadrează în scopul normei juridice încălcate, cu alte cuvinte
atunci când nu coincide cu rezultatul pe care norma încălcată îşi propunea să îl prevină.

În sistemul de drept anglo-american, actus reus se referă la acțiunea sau

omisiunea autorului, precum și la circumstanțele obiective în care aceasta a avut loc.

1. În acest context, infracțiunile se clasifică în conduct crimes, în cazul cărora

actus reus este insuși actul de conduită incriminat, nefiind necesară producerea unui
rezultat, și result crimes, situație în care realizarea elementului actus reus implică și
dovada producerii unui rezultat.

2. Pentru ca actus reus să fie imputabul autorului său, acesta trebuie să aibă
caracter voluntar. Actus reus nu este voluntar în următoarele situații:
a. Automatismul. Autorul actului de conduită nu este conștient de ceea ce face, ori
nu își poate controla acțiunile din cauza unui factor extern.
b. Actele reflexe. Este o formă particulară a automatismului care există în ipoteza în
care autorul răspunde unui stimul cu o acțiunea spontană, relexă, pe care nu o
poate controla.
c. Constrângerea fizică. Există în ipoteza în care actul de conduită al autorului este
determinat prin exercitarea unei forțe fizice de către o altă persoană.

3. O situație specială este considerată a fi cea cunoscută sub denumirea de State of

affairs cases, denumire corespunzătoare unei categorii de infracțiuni al căror specific este
dat de faptul că legea nu condiționează existența lor de un act pozitiv al autorului, ci de
împrejurarea ca autorul *să fie surprins*, *să fie în posesia*. În aceste situații,
reprezentantul acuzării trebuie să probeze doar împrejurarea de care depinde existența
infracțiunii. Exemplu: Regina vs. Larsonneur. Autorul, de naționalitate franceză, a ajuns
pe teritoriul Angliei, având un drept limitat de a rămâne pe acest teritoriu. La finalul
perioadei a părăsit Anglia, dar nu s-a întors în Franța ci a ajuns în Irlanda, de unde a fost
deportat înapoi în Anglia. Autoritățile britanice l-au tras la răspundere penală pentru faptul
de a se fi aflat ilegal pe acest teritoriu. Apărarea autorului în sensul că întoarcerea sa pe
teritoriul Angiei nu a fost benevolă a fost respinsă, pe motiv că acuzarea a dovedit
împrejurările de care depinde existența infracțiunii.

4. Situația infracțiunii omisive. Regula generală este că o persoană nu poate fi

ținută să răspundă pentru o inacțiune, cu excepția situației în care avea obligația de a
acționa. În ceea ce privește fundamentul obligației de a acționa, se pot ivi următoarele
situații:
a. Legea. În acest sens, Children & Young Persons Act incriminează fapta de
neglijență conștientă față de un copil. În acest sens, simpla omisiune de a acorda unui
copil întreținerea sau îngrijirea medicală atrage răspunderea penală a părintelui. De
asemenea Road Traffic Act incrimnează omisiunea de a prezenta actul de identitate. În
egală măsură, Dangerous Dogs Act specifică faptul că dacă proprietarul unui astfel de
câine îi permite în orice mod acestuia să pătrundă într-un spațiu care nu este public, dar
unde câinele nu are voie să se afle, este vinovat pentru săvârșirea infracțiunii. Exemplu:
Inculpatul, stăpân al unui Staffordshire Bull Terrier tânăr și puternic, a lăsat câinele legat
în lanț, într-un loc anume împrejmuit din grădina sa. Câinele s-a smuls din lanț, a sărit
gardul și a intrat în grădina vecină, unde a mușcat de față un copil.
b. Contractul. Exemplu: Regina vs. Pittwood. Inculpatul a fost angajat ca paynic
la o barieră de cale ferată. Într-o zi s-a dus să mănânce, lăsând bariera ridicată, în așa fel
încât să se poată circula peste calea ferată. Urmare a acestui fapt, o căruță a fost lovită de
tren, o persoană a fost ucisă iar alta rănită grav. Inculpatul a fost găsit vinovat și
condamnat în baza omisiunii de a-și îndeplini obligația contractuală.
c. Îndatorirea publică. Exemplu: Regina vs. Dytham. Inculpatul, polițist în
uniformă, a asistat la o scenă în care un om a fost bătut până a decedat. Nu a luat nicio
măsură pentru a împiedica acest lucru.
d. Asumarea voluntară a responsabilității. În ipoteza în care o persoană își
asumă în mod voluntar responsabilitatea pentru o altă persoană își asumă și obligația
pozitivă de a acționa pentru bunăstarea generală a acesteia și va fi ținută responsabilă
pentru omisiunea îndeplinirii acestei obligații. Exemplu: Cei doi inculpați, concubini,
viyitați fiind de sora unuia dintre ei, au adăpostit-o în casa lor, deoarece nu se simțea bine.
În următoarele săptămâni starea de sănătate a acesteia s-a agravat, a încetat să mai
mănânce, a dezvoltat plăgi cauzate de faptul că a rămas nemișcată în poziție orizontală și
în final a decedat ca urmare a septicemiei cauzate de acestea. Inculpații au fost ținuți să
răspundă pentru faptul că nu au apelat la serviciile unui medic. S-a reținut faptul că
inculpații aveau obligația de a acorda ajutor victimei, obligație izvorâtă din asumarea
voluntară a responsabilității.
e. Obligația izvorâtă din conduita anterioară. În ipoteza în care autorul comite
în mod accidental o faptă ce creează un risc, fiind conștient de aceasta, în sarcina sa este
generată o obligație de a acționa în mod rezonabil, pentru înlăturarea riscului. Exemplu:
Regina vs. Miller. Inculpatul a adormit pe o saltea în timp ce fuma o țigară. Fiind trezit de
flăcări, în loc să stingă incendiul, s-a deplasat în altă cameră unde a găsit o altă saltea și s-a
culcat din nou. În consecință, casa a fost distrusă considerabil.

Cauzalitatea. În situația result crimes, acuzarea trebuie să divedească faptul că

rezultatul a fost cauzat de conduita inculpatului. În acest sens, există o serie de reguli.
1. De cele mai multe ori, în vederea stabilirii cauzalității se aplică testul sine qua
non pentru a se stabili dacă fără actul de conduită al inculpatului rezultatul s-ar fi produs
sau nu. Exemplu: Regina vs. White. Inculpatul a turnat cianură de potasiu în paharul
mamei sale, cu intenția de a o ucide. La scurt timp, aceasta a fost găsită decedată, cu
paharul plin pe trei sferturi pe noptiera de lângă pat. Expertiza medicală efectuată în cauză
a relevat faptul că nu otrăvirea a fost cauza morții, ci o insufieciență cardiacă. Inculpatul a
fost condamnat pentru tentativă la omor, preciindu-se că nu se poate reține actus reus,
lipsind cauzalitatea.
2. Cauzele multiple. În ipoteza în care mai mulți inculpați acționează în scopul
producerii rezultatului, acesta le ve fi imputabil tuturor, chiar daca doar acțiunea unuia
dintre ei a generat efectiv rezultatul.
3. Accelerarea rezultatului. Un inculpat va fi ținut să răspundă chiar și în
ipoteza în care împușcă un bolnav incurabil în fază terminală.
4. Cauza subsecventă. În ipoteza în care un infractor împușcă victima în stomac,
dar alt infractor comite ulterior o altă faptă care determină decesul victimei, primul va fi
ținut să răspundă doar pentru o tentativă.
5. Intervenția medicală. De regulă, conduita personalului medical nu întrerupe
lanțul cauzal inițiat de actul de conduită al infractorului. Exemplu: Regina vs. Smith.
Inculpatul a fost implicat într-o luptă cu un coleg militar, în cursul căreia a plicat victimei
o lovitură de cuțit într-o zonă vitală. Fiind transportată la spital, victima a decedat o oră
mai târziu. Inculpatul a invocat în apărare faptul că legătura cauzală inițiată de acțiunea sa,
a fost întreruptă de modul în care victima a fost tratată de medici, mai exact: faptul că
victima a fost scăpată de două ori de pe targă în timp ce era transportată la spital; medicul
de la urgență care avea de rezolvat mai multe urgențe nu a realizat adevărata gravitate a
leziunilor; tratamentul care i-a fost acordat a fost nepotrivit, afectându-i șansele de
recuperare. Apărarea inculpatului a fost respinsă, stbilindu-se ca acțiunea sa a constituit
cauza decesului, deoarece victima a decedat datorită hemoragiei cauzate de rănile
provocate de inculpat.