În cadrul orelor de limba şi literatura română(mai ales în ciclul superior al liceului)se

organizează dezbateri care vizează tocmai această problemă:specificitatea culturii române în

spaţiul cultural european. În lucrarea Paradoxul român(1998), Sorin Alexandrescu prezintă
paradoxul apartenenţei. Spaţiul cultural românesc s-a format şi a evoluat asemenea unui spaţiu
de frontieră, la confluenţa a trei zone culturale diferite:şi le-a apropiat, diferenţiindu-se în
acelaşi timp de fiecare dintre ele. De altfel, acelaşi fenomen s-a întâmplat şi în alte spaţii
geografice: Belgia, Olanda, Elveţia, Statele Baltice. În cazul ţărilor române fenomenul este şi
mai accentuat datorat faptului că Munţii Carpaţi au despărţit trei regiuni cu civilizaţii întemeiate
pe structuri socio-politice, religioase şi culturale complet diferite:influenţa sau dominaţia turcă
(otomană) în Muntenia, rusă sau polonă în Moldova, austriacă sau ungară în Transilvania.
„Astfel, românii au trebuit să trăiască şi să creeze în spaţiul îngust rămas liber între state şi
culturi puternice, uneori opresive. Pentru a rămâne ei înşişi, au trebuit să mizeze întotdeauna pe
o multiplă diferenţiere şi pe o multiplă apropiere.”(S. Alexandrescu, op. cit.). De aici rezultă
specificitatea culturii române:toleranţa aliată cu un naţionalism înverşunat. Totul s-a concentrat
pe ideea de supravieţuire, mitul identităţii rămânând prioritar faţă de oricare altă problemă
culturală sau ideologică. Sufletul românesc şi-a creat un echilibru între atitudinea voluntaristă,
activistă a Apusului şi pasivitatea fatalistă a Orientului. Acest echilibru este numit de M. Ralea
în Fenomenul românesc (1927) adaptabilitate: reuşim deseori să înlăturăm excesele de lene, de
plictiseală, de răbdare, de indolenţă şi să găsim în noi iniţiative, puterea de-a pricepe ce este
nou, de-a recupera timpul pierdut, făcând repede ceea ce alţii au făcut pe îndelete.
Supravieţuirea noastră s-a concretizat astfel printr-un ritm sacadat, „în pofida sau contra
timpului.”(S. Alexandrescu, op.cit.).
Privind în diacronie interesul pentru specificul naţional, scrierile cronicarilor enunţă, în
sens umanist şi pentru prima dată, ideile fundamentale referitoare la etnogeneza românilor, la
romanitatea poporului, la originea latină a limbii române, la continuitatea şi la unitatea
poporului român. În acelaşi timp, trebuie să remarcăm apariţia şi dezvoltarea unui umanism
specific românesc, în care se regăsesc şi însuşiri ale celui general european, dar şi însuşiri
caracteristice. Acesta se manifestă cu multă întârziere în raport cu cel european. Într-o lucrare
relativ recentă care a suscitat serioase comentarii, Iluziile literaturii române (2008), Eugen
Negrici se declară sceptic în legătură cu problema închegării unei mentalităţi renascentiste şi a
unui curent umanist pe un teritoriu controlat de o biserică (cea ortodoxă)severă, închisă, de
veacuri, într-o lume a dogmelor şi deloc dispusă la revizuiri şi deschideri.
Interesul pentru specificul naţional este, apoi, major în perioada paşoptismului.
Constituirea unei literaturi naţionale se realizează în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Introducţie la „Dacia literară” pledează pentru o literatură română originală inspirată de istoria
naţională, de frumuseţile naturii, de folclor. Cu faţa mereu întoarsă către cultura europeană,
manifestând totodată spirit critic, cultura şi literatura română din perioada paşoptistă constituie
primul model cultural şi literar modern din spaţiul românesc. Paşoptiştii trăiesc un permanent
sentiment al urgenţei, „ard etape”necunoscute de literatura noastră, creează toate genurile şi
multe dintre speciile literare, răspunzând imperativelor unei epoci de profunde transformări
sociale şi politice. Potrivit opiniei lui Eugen Negrici, enunţată în cartea deja amintită,
începuturile literaturii române moderne sunt dominate de un larg eclectism în privinţa influenţei
exercitate de curentele literare, scriitorii epocii arătându-se receptivi faţă de toate:iluminism(la
început), clasicism, preromantism, romantism, realism. „Numai sentimentul că ne aflăm în faţa
unei uriaşe opintiri şi că până şi aceste semne ale neputinţei sunt dovada candidei dorinţe de a
face, de a face artă cu orice preţ şi oricum, ne decide să privim cu simpatie această pepinieră
de hibrizi şi de înlocuitori.”(E. Negrici, op.cit., p. 156).