Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Adjectivul
parte de vorbire, care denumind însuşiri ale obiectelor
explicitează încărcătura afectivă: „câmpia tăcută”
creează, în general, imagini (vizuale, auditive, motorii etc.).
intră în componența unor figuri de stil: epitet („culoare trandafirie”),
antiteză („bun/ rău”) etc.
este folosit, de obicei, în descrieri, alături de substantiv
poate dezvolta serii sinonimice: „câmpie veștedă, brumărie, înfrigurată.”
valoarea lui stilistică este dată şi de formele superlativului absolut, obţinute cu
mijloace afective: Ex: Era frumoasă-frumoasă / frumoasa frumoaselor! Era
frrumoasă / frumoaaasă! Ce frumoasă erai! Era dată naibii de frumoasă / frumoasă
foc. Era o preafrumoasă fată etc.
valoare expresivă au şi locuţiunile adjectivale precum: din topor (necioplit), de nimic
(netrebnic, josnic), de căpetenie (fundamental, esenţial), într-o ureche (nebun), cu
stea înfrunte (excepţional, deosebit) etc.
creează expresivitate și adjectivele cu valoare diminutivală: mititică, frumușel
unele adjective creează subiectivitate: prostuț, tărișor
substantivizarea adjectivelor (prezentă adesea în proverbe) le amplifică
sensul: „Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește.”
prin inversiune i se poate conferi valoarea de superlativ absolut: „Dragu-mi era satul
nostru …” (I. Creangă)- satul îmi era foarte drag.
Pronumele
generează construcţii afective precum:
dativul etic („Vor să mi te-omoare” -Mioriţa)
dativul posesiv („Dară ochiu-nchis afară, înăuntru-i se deşteaptă” – M. Eminescu)
stilul ceremonios rezultat din utilizarea pronumelor de politeţe („Dumnealui
Ioniţă comisul avea o pungă destul de grea în chimir.” – M. Sadoveanu)
expresii pronominale: care mai de care, nu ştiu care, nu ştiu cine, care pe care,
te miri cine etc.
are de obicei și funcții individualizatoare („Ea trebui de el în somn/ aminte să-
și aducă”- M. Eminescu)
poate fi utilizat cu rol diferențiator: „lumina mea”/ „lumina altora”
construiesc subiectivism prin utilizarea persoanei I și a II-a
„noi” poate exprima o amprentă colectivă în lirica declamatorie, retorică: „Iară
noi, noi epigonii… ”- M. Eminescu
reflexivul folosit la persoana I poate dramatiza sau hiperboliza: „mă-
ntunec” (Eminescu)
posesivele pot sugera solidarizarea: „Cântarea pătimirii noastre” (Goga)
pot avea statut peiorativ prin articularea formelor populare: un ăla, pe aia etc. sau
a celor negative: un nimeni
Verbul. Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în
cadrul comunicării.
Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea,
dinamismul, agitaţia, frământarea, iureşul etc.
Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:
repetiţia – Ex: „De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând…” (G. Bacovia)
enumeraţia- Ex: „A cunoaşte, a iubi, înc-o dată iar şi iară…” (L. Blaga) ◦
Exprimă:
indicativul (merge; trecea; văzuse etc.): acţiuni reale, certe
conjunctivul (să arate etc.): acţiuni realizabile, posibile, ipotetice
condiţional-optativul (aş începe etc.): acţiuni dorite, puternic subiective,
imperativul (Scrie! Poftiţi!): acţiuni privite ca îndemn, rugăminte, amenințare,
sfat, încurajare, ironie, specific oralității, accentuează valoarea afectivă în
combinație cu vocativul și interjecțiile, în vorbirea populară insinuează
detașare: „Ei, apoi? Lasă-te în seama lor …‖ (Creangă), este prezent și în
proverbe și zicători: „Dă-i cu cinstea, să piară rușinea.‖, dramatizează
acțiunea: „Aide, ieși!” (Caragiale) –
gerunziul (urmând etc.): acţiuni în desfăşurare, continuitatea, prelungirea
unei acțiuni, este un mod dinamic, cu proprietatea de a concentra mesajul:
„Din ochi lăcrimând, Pe câmpii alergând …” (Miorița), folosite în succesiune
pun accent pe mișcarea prelungită, sugerând zbucium, tensiune, emoție
intensă: „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se ….” (N.
Stănescu), la final de vers au muzicalitate de bocet: „Aud materia plângând
…” (Bacovia)-
infinitivul (a şti etc.): numele acţiunii, ton sentențios: „A fi om e lucru mare‖,
enunțuri lapidare adresate tuturor: „A nu se călca iarba”, impersonalitate:
„Probabilitatea de a ilustra ….”, condensează esența unor conținuturi: „A fi
sau a nu fi…” (Shakespeare)
participiul: poate oferi concretețe temporală: „Un chip de-a pururi adorat …”
(Eminescu), precedată de prepoziții acțiunea denumită poate primi statut de
permanență: „Ieși Zamfira-n mers isteț…” (Coșbuc)
Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare.
Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică, cititorul asistă la
evenimente ce se desfășoară sub ochii lui; când adevărurile sunt general valabile
apare prezentul etern: „Vreme trece, vreme vine” (Eminescu) sau în componența
zicătorilor: „Cine se trezește de dimineață …”, prezentul descriptiv conferă
valoare durativă peisajelor: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.”
(Alecsandri), prezentul narativ conferă autenticitate, prezentul atemporal,
întrebuințat în stilul științific: „Substantivul este partea de vorbire…”
Articolul:
uneori lipsa de articulare poate exprima permanență, indispensabilitate („Peste
vârfuri rece lună….”- M. Eminescu)
articularea substantivelor comune creează arhaicitate: faptele Bălcescului
articolul nehotărât poate conferi valoare depreciativă: Un ăla!
Adverbul:
poate ilustra indeterminarea: așa și-așa, delimitare spațială și temporală:
devreme, acolo, aprobare, mirare, îndoială, surpriza, conferă substanțialitate
verbelor pe care le determină
superlativ afectiv al adverbului: beat tun, îndrăgostit lulea, supărat foc
superlativul absolut e folosit mai des în stilul colocvial: teribil de …., fantastic de…,
nemaipomenit de …. prin diminutivare se obține o notă de voioșie, grație, gingășie,
afectivitate: încetișor, fuguța
Prepoziția:
folosită cu sens conectiv intrapropozițional
„de pe la”- imprecizia
învăț în Goga, dă la crap, sub tratament- inovație lingvistică prepozițiile arhaice sunt
prezente în texte religioase sau arhaice: pre noi, dintru, întru
Conjuncția