Nicolae Paulescu – chip de savant creştin

„Ştiinţa cea adevărată a fost cale de întoarcere de pe cărările rătăcirii la vatra de foc a credinţei.” 1

În zilele noastre, prea puţin români ştiu faptul că profesorul Nicolae C. Paulescu este
adevăratul descoperitor al insulinei, remediul diabetului. În ziua de 30 noiembrie, când este
sărbătorit Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, s-a născut şi savantul Nicolae Paulescu,
fapt deloc întâmplător. Viaţa marelui N. Paulescu se constituie ca jertfă continuă, săvârşită din
dragoste pentru Dumnezeu şi oameni. Fiecare clipă pe care a trăit-o a fost dedicată studiului,
cercetării, pentru a alina suferinţa oamenilor şi a alunga urmările păcatului. Toate aceste
preocupări şi strădanii au format o rugăciune continuă şi roditoare, înălţată către Dumnezeu,
pentru întreg neamul.
Sămânţa credinţei creştine a încolţit de timpuriu în inima pură a lui N. Paulescu, astfel
încât ea a rodit un om sfânt, după cum însuşi Nicolae Iorga afirma la moartea savantului (29 iulie
1931): „Prof. Paulescu [...] a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt.” Persoana lui N. Paulescu
este icoana adevăratului cercetător, pentru care ştiinţa constituie calea spre cunoaşterea lui
Dumnezeu. N. Paulescu a ştiut să se raporteze corect la ştiinţă, punând-o în slujba credinţei şi
dezvoltând-o prin încrederea în Atotputernicia şi lumina lui Dumnezeu. Pentru savant, ştiinţa
este universală, pentru că Adevărul – Hristos – este Unul singur pentru toţi. N. Paulescu este
cunoscut ca un aprig apărător al credinţei străbune şi un antidarwinist convins. Chiar la
deschiderea cursului de Fiziologie din anul 1902, a expus lecţia „Generaţia spontanee şi
darwinismul în faţa metodei experimentale”, în care combate teoriile evoluţionismului, folosind
argumente clare şi verificate prin experimente şi totodată, expunând adevăratul mod prin care îşi
au existenţa fiinţele vii. Astăzi, mulţi oameni de cultură, profesori de ştiinţe exacte, obişnuiesc să
afirme că tehnologia şi ştiinţa nu au nimic de-a face cu Dumnezeu. Acest lucru este ca şi când
ne-am bucura de existenţa unui râu, ignorând cu desăvârşire faptul că râul respectiv nu curge ca
de nicăieri, ci are un izvor într-un loc anume, pe înălţimea unui munte, şi că susură prin grija şi
consimţământul lui Dumnezeu. Nicolae Paulescu afirmă că ştiinţa experimentală este cea care ne
duce cu gândul la Dumnezeu. Aceasta demonstrează în mod evident că substanţa vie derivă
astăzi, cum a derivat întotdeauna, din substanţa neînsufleţită. Având în vedere că simpla energie

1
Diac. Nicolae Mladin, Doctrina despre viaţă a Profesorului Nicolae Paulescu, în Problemele Vremii, an 1942, nr.
6, Sibiu, p.5
fizico-chimică, existentă în materia brută, este incapabilă de făurirea vieţii, trebuie să admitem
existenţa unei Puteri, de care ştiinţa trebuie să ţină seama. N. Paulescu a numit această Putere,
Dumnezeu.
El a ajuns la concluzia că toate actele morfologice şi fenomenele fiziologice, pe care le
prezintă o fiinţă vie, se îndeplinesc în vederea unui scop ultim, iar acest caracter de finalitate
imanentă constituie trăsătura distinctivă a vieţii – Sufletul. Dar sufletul uman nu-şi găseşte
finalitatea imanent biologică, ci el se realizează numai sub lumina finalităţii transcendent-divine.
Savantul N. Paulescu s-a preocupat îndelung de legătura dintre viciile omului şi fiziologia
umană. El defineşte patima ca fiind o denaturare a instinctelor umane şi înlocuirea scopului final
al instinctelor cu plăcerea care însoţeşte actul instinctiv. Totodată, N. Paulescu a remarcat
cauzele patimilor sociale şi a celor individuale şi a atras atenţia asupra efectelor negative pe care
acestea le au asupra persoanei şi a întregii societăţi în care ea îşi desfăşoară existenţa. N.
Paulescu vorbeşte despre puterea voinţei proprii, bazată pe principiile evanghelice, pentru
tratarea bolilor morale individuale, dar şi sociale. Expunând doctrinele moral-religioase ale
popoarelor de dinainte de Creştinism, N. Paulescu afirmă că aceste credinţe nu conţin remediile
cele mai potrivite pentru suprimarea patimilor, ba, uneori, chiar împing funcţionarea firească a
instinctelor către alunecarea lor în patimi. În schimb, morala creştină este singura în stare să îl
dezrobească pe om din patimi, aceasta deoarece Creştinismul nu este o doctrină ca oricare alta,
apărută pe firmamentul filozofiilor sau religiilor omenirii, pentru că în nicio altă religie
Dumnezeu nu-Şi iubeşte creaţia atât de mult ca în Creştinism. Numai în Creştinism Dumnezeu
S-a micşorat pe Sine atât de mult, încât şi-a asumat condiţia umanp (trup şi suflet) pentru a o
curăţa de patimi; prin moartea şi Învierea Sa, Fiul lui Dumnezeu a deschis drumul oricărei fiinţe
care se uneşte cu El, spre Înviere şi veşnicie.
După modelul iubirii dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Sfânta Treime), Nicolae Paulescu
recomandă legea supremă a iubirii, ca principiu de conducere în societate. Iubirea jertfelnică este
legiuirea perfectă pentru o societate care caută unitatea şi armonia. Trebuie spus că în această
viziune a iubirii, a înţelegerii vieţii, însăşi marea descoperire a insulinei, în slujirea plină de
iubire a omului, a fost rodul concepţiei şi muncii sale din întreaga viaţă. Insulina, acest hormon
vital contribuie la reglarea metabolismului, glucidelor, lipidelor, protidelor şi mineralelor din
organism, deci reinstaurează ordinea şi armonia în structurile vieţii. În acest sens, în viziunea
fiziologiei lui medicale, N. Paulescu se arată, după cum afirma colaboratorul şi editorul său
interbelic, dr. V. Trifu, „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii.”2
Savantul român Nicolae Paulescu nu a rămas doar un om de ştiinţă, ci mai ales s-a
remarcat ca om plin de credinţă în Dumnezeu, după cum el însuşi afirmă: „În ceea ce mă
priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului, ca de orice adevăr bine
stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere
profundă, dobândită în mod ştiinţific.”3
Credinţa în Dumnezeu şi rezultatele sale de excepţie au imprimat asupra personalităţii
savantului Nicolae C. Paulescu dorinţa perpetuă de a vindeca omul, dar şi patimile lui care îi
degradează sănătatea fizică. În viziunea marelui N. Paulescu, medicul vindecă omul în bolile sale
fizice, trupeşti, dar apelul la credinţa în Iisus Hristos Dumnezeu este necesar pentru vindecarea
sufletească, deoarece omul nu poate fi privit doar prin fizicul său, ori doar prin spirit, ci în
ansamblu.
Tocmai această perspectivă creştină asupra vieţii, în care medicul îl priveşte pe omul
bolnav, pe pacient, ca şi pe un semen, a făcut din savantul Nicolae Paulescu şi unul dintre cei
mai mari dascăli de etică medicală, azi mai actuală ca oricând.

Ierod. Iachint Vardianu

2
Dr. N. C. Paulescu, Noţiunile „Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ed. Credinţa Strămoşească, ediţie îngrijită de
Dr. V. Trifu, 2007, p.74
3
ibidem, p.168