Universitatea Ovidius, Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Sf.

Apostol Andrei” din

Constanța

Poporul Evreu și legislația sa mozaică

(Referat)

Masterand:
Cloșcă Nicușor Cezar
Coordonator:
Arhim.conf.univ.dr. Cosma Mitu

1
 Originea Poporului Evreu

Poporul evreu1 este originar din Orientul Apropiat, îndeosebi din regiunea
numită în antichitate Țara lui Israel, cunoscută în limbile lumii și sub
denumirile Canaan sau Palestina.
În Scrisorile de la Amarna este amintit un popor cu numele
de habiru/apiru. Există teorii care, pe baza unor date și a similitudinii etnonimice,
consideră că evreii preistorici și antici ar fi fost identici cu acesta sau poate unul
dintre triburile poporului habiru2. Termenul „apiru” se referă la făcătorii de
fărădelegi care existau la marginea societății, la relativ adăpost față de
autoritățile politice.
Potrivit tradiției sale, poporul evreu ar avea la bază 12 triburi, cu legături
de familie din antichitate, cu aceeași limbă și religie. Străinii convertiți în trecut la
religia evreilor, religia mozaică, s-au asimilat. Religia mozaică sau iudaică, așa
cum s-a cristalizat ea după distrugerea celui de-al doilea Templu, nu a practicat
misionariatul printre alte popoare și grupuri confesionale. În istoria evreilor sunt
câteva perioade în care populații au fost asimilate ca urmare a adoptării
religiei iudaice. Prima a fost iudaizarea amoriților, un popor canaanit, care era
înrudit cu evreii. Familia regală a țării Adiabene (ce coincidea în mare parte
cu Asiria de altădată și cu o parte din Kurdistanul de astăzi) s-a convertit la
iudaism în prima jumătate a secolului I, și, împreună cu ea, s-au convertit și o
parte din supușii ei . Noii evrei din Adiabene i-au ajutat pe evreii din Iudeea în
timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale amintite au fost
înmormântați la Ierusalim.
Religia iudaică, în forma ei ortodoxă, asemănător cu alte culte religioase -
creștine, musulmane etc., nu permite căsătorii cu practicanții altor culte, decât
prin convertirea partenerilor de cuplu - în cazul acesta, la iudaism. Din cauza
1
The Jews: a People, a Nation, a State by Salomon Benzimra.
2
The Mysterious "Habiru" and the Hebrews

2
căsătoriilor în interiorul comunității, ca și în cazul altor etnii și obști religioase, în
colectivitățile evreiești au apărut uneori și unele boli ereditare foarte rare care se
manifestă aproape numai la evrei și care au fost mai bine depistate și studiate
datorită contribuției medicilor si cercetătorilor evrei Evreii căsătoriți cu străini erau
în trecut excluși din comunitate și s-au asimilat în sânul altor popoare. Deoarece
statutul social-politic al evreilor diasporei a fost timp de secole inferior (de
exemplu, în România, până după Primul Război Mondial, li s-a refuzat cetățenia
română) statutului băștinașilor, numărul străinilor cooptați în comunitățile
evreiești, prin convertire religioasă, a fost în multe perioade neglijabil.

3
 Doctrina religioasă si principiile ei

Iudaismul este o religie monoteistă3, bazată pe principii și etică, incluse

în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost, în continuare, explorate și explicate
în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe
cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham.
În timp ce iudaismul a fost rareori monolitic în practică, el întotdeauna cu
înverșunare a fost monoteist în teologie, deși Tanahul amintește perioade
de apostazie de la iudaism printre israeliți.
În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată),
Amihai Mazar afirmă că Iahve avea o nevastă în religia tradițională israelită,
conform celei mai vechi inscripții care-l menționează pe Iahve. [4] În același
documentar, Baruch Halpern afirmă că monoteismul a pornit din reforma
constând din epurările religioase produse la ordinul regelui Iosia, reluare a
epurărilor la ordinul străbunicului său, regele Ezechia. Regele Iosia a avut nevoie
de centralizarea cultului pentru a obține controlul total al statului și sprijinul
populației în scopuri expansioniste, această ideologie fiind consemnată
în Deuteronom. Halpern afirmă despre reforma bazată pe Deuteronom că nu e
vorba de invenție de tradiție, ci dimpotrivă, de un refuz radical al tradiției.
Istoric, iudaismul4 a accentuat credința în revelația divină și în acceptarea
versiunilor Torei scrise și orale ca esență fundamentală de bază a convingerilor.
3
Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române,
în: Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, București 2004, Editura Hasefer,
4
Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române,
în: Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, București 2004, Editura Hasefer,

4
Iudaismul nu are o autoritate centralizată care expune dogmele religioase.
Aceasta a dat naștere la multe formule în ceea ce privește anumite convingeri
teologice inerente în Tora și Talmud.
De-a lungul secolelor, au apărut o serie de formulări ale principiilor de
credință, și chiar dacă acestea diferă în ceea ce privește anumite detalii, ele
demonstrează un nucleu ideologic comun. Din aceste formulări, cele mai
autoritare sunt „treisprezece principii de credință”, formulate în secolul al XII-lea
î.e.n. de Maimonide. Cele treisprezece principii au fost ignorate de cea mai mare
parte a comunității evreiești pentru câteva secole. Peste secole reformularea
acestor principii ai fost incluse sub formă poetică („Ani Ma'amin” și „Yigdal”) în
cărțile de rugăciuni evreiești, și, eventual, au devenit general acceptate.
Joseph Albo și Raavad au criticat lista lui Maimonide, care conținea prea
multe elemente, deși adevărate, dar care nu au fost principii de credință și, astfel,
plasând prea mulți evrei în categoria de "eretic". Mulți alții au criticat orice astfel
de formulare, care ducea la minimizarea întregii Tore.
În acest sens, istoricul Josephus a accentuat practica religioasă mai mult
decât dogmele religioase, asociind apostaziile cu nerespectarea legii evreiești, și
menținea că cerințele pentru convertirea la iudaism sunt: circumcizia și aderarea
la obiceiurile tradiționale.

Curentele religioase reformiste - reformat și conservator - au apărut în

sec. XIX pe teritoriul Ungariei (spre exemplu, până astăzi o mare parte dintre
evreii din Ungaria, Slovacia, Serbia și Transilvania aparțin ritului numit neolog) și
al Germaniei (Frankfurt, Berlin, Breslau), dar predomină mai ales în America de
Nord. În Israel, congregațiile reformată (iudaism progresist) sau yahadut
mitkademet și conservatoare (iudaism așa-zis „tradițional”, yahadut massortit) au
încă un număr foarte redus de membri și nu sunt recunoscute ca legitime de
instituțiile rabinice oficiale. În schimb ele se bucură de o deplină libertate a
cultului. Șef rabinatul Israelului - încă bicefal - așkenaz și sefard, care deține
monopolul în domeniul convertirii la iudaism, al stării civile - căsătoriei și
divorțului - și în domeniul rânduielilor de înmormântare religioasă pentru evreii
din Israel, precum majoritatea absolută a evreilor israelieni practicanți - aparțin

5
curentului ortodox. In ultimii ani există tendința crescândă spre unirea forurilor
oficiale rabinice așkenaz și sefard într-unul singur. Astfel, la Tel Aviv s-au
suprimat funcțiile de șef rabin sefard și așkenaz al orașului și a fost ales în
prezent un singur șef rabin din rândurile clericilor din ambele rituri.

Chiar dacă după tradiția familiei mulți evrei se consideră ca aparținând la

ritul ortodox, conservator sau reformat, majoritatea acestora sunt „nepracticanți”
sau laici, asemănător cu majoritatea populației din multe țări occidentale. Unii din
ei pot fi atei sau agnostici.

Există și o mișcare continuă de trecere a unui număr de evrei din

categoria celor practicanți stricți ai religiei spre cea a populației laice - proces
numit uneori, în traducere aproximativă "întoarcere la întrebări".

De asemenea în ultimul timp există în rândurile evreilor laici un trend al

creșterii interesului pentru studiul moștenirii spirituale iudaice, de la Biblie și până
la literatura și filosofia evreiască modernă, în cadrul unor cercuri sau comunități
ale așa numitului iudaism laic sau iudaism umanist. Un precedent în trecut al
acestui curent l-au reprezentat încercările din unele kibuțim socialiste sau social-
democrate, de adaptare a ceremoniilor religioase, ca de pildă ale celor de
sâmbătă sau de sărbători, la particularitățile noului stil de viață laic și de
reflectare a istoriei și ideologiilor recente în textele rituale folosite. (de pildă
adaptarea textelor din așa numitele Hagada de Pesah la istoria particulară a
fiecărui kibuț).

În lume au existat și continuă să existe unele grupuri mai mari sau mai
mici de evrei care s-au convertit în diverse circumstanțe la alte religii. De
exemplu maranii (marranos) sau așa-numiții „conversos” sau "noii creștini", din
Peninsula Iberică, care, pentru a nu fi expulzați, au consimțit să primească
botezul în rit romano-catolic, unii din ei doar în mod formal. Evrei adepți ai
autoproclamatului Mesia Șavtai Țvi (Shavtay Tzvi) din Imperiul Otoman au fost
nevoiți să treacă în cele din urmă la Islam și au creat așa numita
comunitate „dönme”.

6
 Cunoscute în istorie sunt și cazurile evreilor convertiți la Islam (Jadid al-
Islam „Noii musulmani”) din Mashhad în Iran și ale așa-numiților falașmura,
convertiți la creștinismul monofizit în Etiopia. În Israel există grupuscule de evrei
„mesianici” (adică creștini) aparținând unor rituri creștine protestante al căror cult
îl practică în limba ebraică, păstrând și unele simboluri și sărbători din iudaism.

Existența evreilor ca minoritate etnică și religioasă care refuza să se

asimileze și să renunțe la religia, cultura și obiceiurile naționale evreiești, dar
adesea și succesul lor financiar sau profesional, s-au lovit, de-a lungul istoriei, de
ostilitatea reprezentanților religiilor majoritare, creștine, dar uneori și al unor state
sau culte idolatre sau islamice, ceea ce a dus uneori la masacre, pogromuri,
campanii de convertire forțată și expulzări în masă, legislații restrictive și
discriminatorii împotriva evreilor. Autoritățile religioase și laice ale popoarelor
majoritare au impus evreilor un statut inferior, uneori exercitând presiuni asupra
lor ca să-i determine să se asimileze sau să părăsească plaiurile natale .
Guvernanții i-au exploatat pe evrei economic (impozite suplimentare) și le-au
interzis exercitarea mai multor meserii, împingându-i spre îndeletniciri și meserii
cu statut social inferior sau interzise enoriașilor religiei populației majoritare (de
exemplu cămătăria).

Este foarte important să înţelegem caracterul şi intenţia Legii. Omul în natura lui
este de fapt înclinat să încurce principiile Legii şi ale harului de o asemenea manieră încât
nici primul şi nici al doilea principiu nu vor fi înţelese corect. Legea rămâne fără
maiestatea sa severă, nemiloasă iar harul fără desăvârşirea lui divină. Cerinţele sfinte ale
lui Dumnezeu rămân pe de-o parte fără răspuns, iar pe de altă parte, omul nu găseşte
ieşirea din robia păcatului. Legea şi harul sunt atât de diferite, încât niciodată nu pot fi
făcute parte a aceluiaşi sistem. Legea este expresia a ceea ce trebuie să fie omul, în timp
ce harul arată cine este Dumnezeu. De aceea, este imposibil pentru un păcătos să fie
mântuit parţial prin Lege şi parţial prin har.

De regulă, când discutăm despre legea mozaică facem referire la Cele Zece
Porunci. Dar această este o greşeală deoarece Legea mozaică conţine mult mai multe
porunci: ea reprezintă un întreg cod de legi, cu 613 reguli, porunci sau interdicţii. În

7
ebraică, Legea se cheamă Tora, termen care înseamnă «lege ca directivă», dar şi
«învăţătură». Conţinutul Torei este redat în cele cinci cărţi ale lui Moise. Însă termenul
Tora se foloseşte şi pentru a denumi întregul Vechi Testament.

Este interesant de remarcat faptul că Isus Cristos a luat poziţie fermă privind
codul Legii, când a spus: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit
nu să stric, ci să împlinesc» (Matei 5:17). Însă Domnul Isus a respins ferm regulile şi
poruncile omeneşti ale Talmudului (tradiţiile iudaice) spunând: «Aţi desfiinţat frumos
porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis (Exod 20:12; 21:17):
„Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta"; şi „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama
sa, să fie pedepsit cu moartea". Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său
sau mamei sale: Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu, face
bine; şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat
Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră"» (Marcu 7:9-13).

Isus a susţinut Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru El, cele cinci cărţi ale lui Moise au
fost inspirate de Dumnezeu şi, din acest motiv, au fost obligatorii şi pentru viaţa şi
slujirea Sa. Prin urmare, El a spus: «Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii;
am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul
şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi
întâmplat toate lucrurile» (Matei 5:17-19).

Astfel, Israelul a fost o excepţie, dar şi un model pentru toate naţiunile. Biblia
spune: «Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul
tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului»
(Deuteronom 7:6). Aşadar, Israelul din Vechiul Testament este singura naţiune al cărei
sistem de legi, sistem judiciar şi executare justiţiară, vin direct de la Dumnezeu.

Astăzi însă lucrurile nu mai stau la fel, deoarece Israelul este necredincios şi nu se
află încă sub stăpânirea lui Isus Mesia. În viitor însă, când Israelul se va întoarce la
Mesia, atunci Dumnezeu însuşi va introduce forma de guvernare teocratică, va defini
justiţia, va exercita funcţia judecătorească şi o va pune în aplicare. Despre această
perioadă a domniei lui Mesia Biblia ne spune: «Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va

8
judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu
dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul
cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omori pe cel rău» (Isaia 11:3-4).

Bibliografie

9
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de
grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2015
2. Mieses, M.: Die Entstehungsursache der jüdischen Dialekte, Vienna, R. Löwit
Verlag, 1915.

3. Dr. Constantin Rezachevici, Institutul de Istorie N. Iorga al Academiei Române, tipărit

în Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, București 2004, Editura
Hasefer

Cuprins

10
1. Originea poporului Evreu………………………………………..2
2. Doctrina religioasă și principiile ei………………………………4

3. Bibliografie………………………………………………………..10

11