Peninsula Apenină, numită de greci Italia, împarte bazinul mediteranean în două, formînd o punte între

Europa şi Africa. La vest ea este mărginită de Munţii Alpi, iar Munţii Apenini străbat peninsula de la nord
la sud. Ţărmul de est al Italiei este scăldat de Marea Adriatică, iar cel de vest de Marea Tireniană. Clima
blîndă a favorizat dezvoltarea agriculturii şi creşterea vitelor. În dezvoltarea sa, statul roman a evoluat de
la oraşul-stat la republică şi apoi la imperiu.
I. Epoca regală (753 î.Hr.–510 î.Hr.).Tradiţia fixează întemeierea oraşului Roma în anul 753 î.Hr. de către
Romulus. Nucleul oraşului-stat l-au constituit cîteva sate locuite de latini (din regiunea Latium) şi sabini.
După legendă, la începuturile sale Roma a fost guvernată de şapte regi. Latinului Romulus i-a urmat Numa
Pompilius, sabin de origine, pentru ca mai tîrziu să le urmeze trei suverani etrusci. În această perioadă
conducerea aparţine regelui a cărui putere este limitată de autoritatea senatului şi de adunarea poporului,
patricienii şi plebeii care formau poporul roman (populus romanus).
II. Epoca Republicii (510 î. Hr. – 27 î.Hr.). În anul 510 î.Hr., în urma unei răscoale a plebeilor împotriva
abuzurilor regalităţii, a fost instaurată o nouă formă de guvernare – Republica. Se cristalizează organele
republicane ale puterii de stat: magistraturile, adunările populare şi senatul. Aceasta este epoca de maximă
expansiune teritorială a Romei. Către secolul al III-lea î.Hr. este cucerită întreaga Italie, apoi litoralul Mării
Mediterane, transformînd-o într-un lac roman. În urma războaielor de cucerire, romanii ocupă cea mai
mare parte a Peninsulei Iberice, sudul Galliei, Peninsula Balcanică, partea de vest a Asiei Mici. Această
expansiune a determinat contactul romanilor cu alte civilizaţii, fapt care a influenţat modul lor de viaţă.
Transformările rapide în societatea romană au dus în final la schimbarea formei de guvernămînt. Republica
a intrat în criză, iar după o perioadă de războaie civile s-a instaurat dictatura militară prin Iulius Caesar,
care a menţinut magistraturile republicane, dar pe cele mai importante le deţinea personal. În urma unei
conspiraţii a nobilimii senatoriale, Caesar a fost asasinat în anul 44 î.Hr.
Urmează o perioadă de războaie civile. Acestea se încheie cu victoria lui Octavian Augustus, care şi-a luat
titlul de împărat în anul 27 î.Hr., deschizînd o nouă filă în istoria Romei.
III. Epoca imperială (27 î.Hr.– 476 d.Hr.). Aceasta se împarte la rîndul ei în epoca principatului (27 î.Hr. –
284 d.Hr.) şi cea a dominatului (284–476). Augustus s-a proclamat princeps, astfel încît primele trei secole
ale imperiului au căpătat denumirea de principat. Puterea autoritară a împăratului coexista cu respectarea
formală a principiilor republicane, magistraţii fiind responsabili în faţa împăratului.
Epoca dominatului s-a caracterizat prin concentrarea întregii puteri în mîinile împăratului, în condiţiile
asaltului general asupra Imperiului din partea diferitor popoare şi ale crizei interne. În epoca imperială
Roma a devenit cea mai mare putere din lume, extinzîndu-şi autoritatea pe trei continente, din Insulele
Britanice pînă în India.