‚ A.

Prezentare generală

1. Text şi imagine

Imaginea este rezultatul unui proces de reprezentare mentală a impresiilor produse de un text,
de ansamblul de semnificanţi pe care acesta îi conţine şi îi pune în relaţie. În domeniul literaturii, imaginea
artistică este perceptibilă prin exercitarea funcţiei ionice, de reprezentare, a cuvântului, care proiectează
în spaţiul mintal imagini obiectuale însoţite de senzaţii, percepţii, reprezentări. Spaţiul literar începe să se
structureze prin această confluenţă a elementelor relaţionate şi transformate în hartă imagistică, alcătuită
dintr-o mulţime de piese imponderabile, unite însă într-un cadru comun, prin semnificaţii convergente.

Literatura face parte din categoria artelor frumoase, alături de muzică, arhitectură, sculptură,
pictură, teatru şi film. Peisajul înconjurător, fiinţa umană, avatarurile existenţiale, însăşi condiţia umană i-
au impresionat puternic pe scriitori, pe artiştii plastici, mai târziu pe cei angajaţi în susţinerea artelor
moderne.

„Deschisă cu generozitate spre ideile şi operele majore ale culturii şi literaturii universale,
literatura română şi-a adăugat, în acelaşi timp, dimensiuni şi aspecte stilistice noi.”1

Aşa cum la începuturile artistice ale omenirii a existat un sincretism al artelor, din care apoi s-au
decelat câmpuri de creaţie unitare stilistic, bine constituite, interferenţa artelor este o constantă a viziunii
artistice a omului asupra lumii. Mulţi artişti au dovedit, de altfel, o pluritate de manifestări, îmbinând
literatura mai ales cu teatrul şi cu muzica, dar şi cu dansul, pictura, apoi în secolele tehnologice, cu
cinematografia şi artele vizuale. Între toate acestea, literatura este un receptacul al celorlalte, un mijloc
de exprimare prin sistemul universal al limbajului.

2. Romanul românesc

istorie şi tipologie:
„Romanul este singurul gen în devenire, încă necristalizat […]. Dintre marile genuri, sigur romanul
este mai tânăr decât scrierea şi cărţile şi doar el este adaptat organic noilor forme de receptare tăcută,
adică lecturii. Dar, ceea ce este mai important, romanul, spre deosebire de alte genuri, nu posedă
canoane: doar anumite modele de roman sunt istoriceşte durabile, dar nu canonul genului ca atare.”2

Fiind o specie a genului epic, foarte complexă, cu tradiţii străvechi în literatura popoarelor,
romanul se caracterizează, în general, prin amploarea desfăşurării acţiunii, în centrul căreia se află, de
obicei, mai multe personaje, prin reflectarea cadrului social şi geografic, prin posibilitatea de a investiga
procesele de transformare psihologică a omului sub influenţa condiţiilor concrete de viaţă, ca şi prin
libertatea aproape neîngrădită a autorului de a situa acţiunea pe coordonatele timpului.

Istoria romanului românesc începe cu „Istoria hieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, continuă
printr-o serie de încercări de la jumătatea secolului al

XIX-lea, dintre care mai importante sunt „Manoil” (1855) şi „Elena” (1862), de Dimitrie Bolintineanu,
„Ciocoii vechi şi noi” (1863) al lui Nicolae Filimon, şi dobândeşte o anume maturitate prin „Mara” (1906),
de Ioan Slavici, şi prin „Viaţa la ţară” (1898) şi „Tănase Scatiu” (1907), de Duiliu Zamfirescu.
 Romanul românesc atinge treapta maturizării depline în perioada interbelică, după şase decenii
de încercări mai mult sau mai puţin izbutite. Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim:
mutaţiile fundamentale în mentalitatea culturală şi intelectuală, schimbarea percepţiei asupra speciei
literare, stimularea interesului scriitorilor şi al publicului pentru problema romanului prin dezbaterile şi
articolele din presa literară a vremii, necesitatea sincronizării literaturii române cu aceea europeană, dar
şi apariţia unei generaţii de prozatori talentaţi.

Literatura română arde etapele şi, în numai două decenii, romanul traversează vârste diferite,
trecând de la «realismul epic», orientat exclusiv spre lumea exterioară, la «realismul subiectiv», interesat
să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului.

concepte operaţionale:
Cele două tendinţe, tradiţionalismul şi modernismul, se reflectă în paradigma romanului, sub
denumiri diverse, dar reductibile la acelaşi model complementar: roman tradiţional vs. roman modern,
roman obiectiv vs. roman subiectiv, roman de creaţie vs. roman de analiză - Garabet Ibrăileanu -, roman
doric vs. roman ionic - Nicolae Manolescu - (vezi Anexa A1).

O privire critică mai recentă asupra fenomenului surprinde astfel varietatea modelelor epice
abordate. Vom clasifica, astfel, şi operele alese spre studiu în această lucrare:

 romanul realist obiectiv: „Ion”, Liviu Rebreanu.

 romanul realist mitic: „Baltagul”, Mihail Sadoveanu.
 romanul realist psihologic: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război”, Camil Petrescu.
 romanul experienţei: „Maitreyi”, Mircea Eliade.
 romanul realist de tip balzacian: „Enigma Otiliei”, George Călinescu.
În sensul larg, modernismul reprezintă o tendinţă de înnoire în arta şi literatura secolului
al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie. În
acest sens, modernismul include curentele artistice novatoare, precum simbolismul,
constructivismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul. În literatura română, este o
doctrină estetică promovată de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei şi al cenaclului
„Sburătorul”. În esenţă, teoriile lui Lovinescu pornesc de la ideea că există „un spirit al veacului”,
care determină, în ansamblu, sincronizarea culturilor europene. Astfel, civilizaţiile mai puţin
dezvoltate suferă influenţa celor mai avansate.
Tradiţionalismul este orientat spre trecut, spre conservarea valorilor autohtone, în timp ce
modernismul se îndreaptă spre viitor, prin tendinţele manifestate de receptare a experienţelor noi
şi de promovare a formelor artistice eliberate de orice convenţie. Tradiţionalismul se caracterizează
printr-un conservatorism ce îl îndreaptă spre clasicitate, prin preţuirea moştenirii culturale a unui
popor, a folclorului şi a culturilor vechi. Este o mişcare literară manifestată în perioada interbelică,
a cărei ideologie se cristalizează în jurul revistei „Gândirea”.
În spaţiul literar românesc, tradiţionalismul este reprezentat, la începutul secolului XX,
în continuarea ideilor „Daciei Literare”, de sămănătorism şi poporanism, urmate de gândirism.
Modernismul se opune, prin noile experienţe estetice, uneori radicale şi violente, tendinţelor de
închistare într-o viziune revolută asupra lumii şi a artei, fiind o cale de integrare în arii culturale
mai largi şi de sincronizare cu evoluţia generală, universală a cunoaşterii artistice.
 Ca expresie a unor procese de adaptare privite din perspectiva sincronismului, Eugen
Lovinescu elaborează şi teoria mutaţiei valorilor estetice. Mutaţia valorilor estetice este o teorie
lovinesciană derivată din aceea de sincronism, prin care se postulează că, în funcţie de spiritul
veacului, de influenţele şi interferenţele culturale, de schimbarea gustului artistic al receptorilor
actului de cultură, valoarea estetică devine o măsură variabilă, unele opere dobândind străluciri
noi, altele căzând în desuetudine.
Ideea de sincronism presupune modernismul, „ca un principiu de progres”, şi se regăseşte
în toate cele cinci volume ale „Istoriei literaturii române contemporane” a lui Eugen Lovinescu.

3. Realismul
Curentul literar este definit ca o mişcare literară dintr-o anumită perioadă social-istorică, reunind
scriitorii care împărtăşesc principii estetice similare, se raportează într-o manieră comună la o anumită
tradiţie literară, concordă în preferinţele pentru anumite genuri şi specii literare şi utilizează în opera lor
modalităţi artistice similare. Principiile estetice ale unui curent sunt cristalizate, de obicei, într-un
„manifest literar”, dar există şi curente reprezentate de mai multe manifeste.

Curentele literare nu există în stare pură, între ele apărând interferenţe, iar opera unui mare
scriitor nu poate fi subsumată în totalitate unui singur curent. Marii scriitori depăşesc limitele unui curent
sau ilustrează mai multe curente literare, dar îşi creează opera într-o epocă sau în alta; clasificarea lor se
face din motive didactice, însă fără a putea surprinde originalitatea operei sau interferenţele specifice.

Realismul este un curent literar ce a luat naştere în Franţa, în secolul al XIX-lea şi se caracterizează
prin cultivarea unei arte a observaţiei şi analizei. Scriitorii realişti s-au străduit ca, în operele lor, să
înfăţişeze veridic viciile şi virtuţile personajelor, să cerceteze şi să zugrăvească evenimentele principale ale
societăţii, să facă o istorie a moravurilor. Tipurile sociale caracteristice pe care realismul le aduce în prim-
plan sunt ariviştii şi oamenii de afaceri; nu trebuie să se conchidă că doar aceştia pot oferi caracter realist
unei scrieri. Izvorâtă din tumultul vieţii de fiecare zi, o astfel de operă înfăţişează, în egală măsură,
personaje reprezentative pentru largi categorii sociale, exponenţi ai celor mulţi, acţionând în împrejurări
tipice pentru o anumită etapă istorică. (vezi Anexa A2)

Realismul s-a manifestat în literatura română încă din secolul trecut, adeseori în forme care au
cuprins şi elemente aparţinând altor curente literare, îndeosebi romantismului, cum ar fi scrierile lui Vasile
Alecsandri, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon etc.

În realism înfloresc romanul, comedia de moravuri, nuvela, portretul satiric şi pamfletul,

preocuparea pentru conţinutul comunicării dominând pe cea pentru formă. Scriitorul se vrea un pictor de
medii, iar opera sa un document de viaţă, un mijloc de cunoaştere întemeiat pe investigarea lucidă şi
obiectivă a realităţii, vehiculând tipuri şi situaţii veridice. Orientare cu îndelungate tradiţii şi trăsături încă
nu îndeajuns de precizate de către istoria literară, realismul apropie literatura de adevărurile existenţei,
spulberă miturile şi reneagă convenţiile, obligând societatea să condamne prin evidenţierea defectuoasei
sale organizări.
4. Proza interbelică

Perioada interbelică reprezintă un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti prin lărgirea
ariei tematice, diversificarea formelor de expresie epică, a modalităţilor narative dar şi prin afirmarea cu
precădere, ca specie literară, a romanului.

Perioada dintre cele două războaie mondiale cuprinde anii 1918 - 1944 şi se caracterizează pe
plan european prin înfrângerea Germaniei, prăbuşirea Imperiului Austro-ungar şi revoluţia din Rusia. Pe
plan naţional, se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare. În
literatura tendinţelor umaniste democratice care domina în epocă, li se opun forme de ideologie rasistă.
De aceea, viaţa literară cunoaşte conflicte şi polemici violente.

După primul război mondial ziarele şi revistele literare sporesc la număr. În acest contest, „Viaţa
românească”, apărută la 6 martie 1906 la Iaşi, sub conducerea lui Constantin Stere şi Paul Bujor, se mută
la Bucureşti, iar conducerea este preluată de Mihail Relea şi George Călinescu. În „Viaţa românească”,
accentul se pune pe autenticitate şi specificul naţional înţeles ca dimensiune socială, important fiind
poporul şi rasa, europenizarea ca asimilare a spiritului naţional. În jurul acestei reviste se dezvoltă curentul
literar cunoscut sub numele de poporanism.

Tot în această perioadă se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. În

studiul „Creaţie şi analiză”, Garabet Ibrăileanu constata existenţa a două tipuri de specii literare:

 unul care prezintă personaje prin comportamentul lor: romanul de creaţie;

 unul interesat de viaţa interioară: romanul de analiză.
Diversificarea tehnicii artistice româneşti are loc sub influenţa lui Marcel Proust,
André Gide, James Joyce. Romancierii din perioada interbelică experimentează tehnici multiple
ale romantismului, romanul interbelic cunoscând astfel alte orientări:
 lirica: Ionel Teodoreanu;
 simbolica: Mateiu Caragiale;
 memorialistica: Constantin Stere;
 fantastica: Mircea Eliade.
Astfel, se remarcă tendinţa de revenire la modelele tradiţionale, precum cel balzacian
folosit de George Călinescu în „Enigma Otiliei”. El considera absolut necesară dezvoltarea
romanului românesc pe linia studiului caracterului.
Anii interbelici sunt caracterizaţi în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului
care, în scurt timp, atinge nivelul valoric european. Romanul românesc îşi lărgeşte tematica, cuprinzând
medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi mai complexe.