Sunteți pe pagina 1din 3

Utilizarea

implantelor dentare în identificare


Traducere după: : Byraki A, Costea AV, Curcă GC , Hostiuc S. Morphological analysis of
dental implants–forensic significance. Rom J Leg Med 18, 207-212 (2010)

Restaurarea funcției de masticație prin implant dentar integral sau parţial


edentate a devenit în ultimii ani o procedură destul de comună, cu riscuri minime şi
un preţ în continuă scădere. Indicaţiile principal pentru implanturile dentare sunt: (1)
dentiţie sănătoasă, cu pierderea traumatică adintilor, (2) atrezie / hipoplazie dentară
congenitală, (3) reflux esofagian sever, (4) dentiția restantă nu este potrivită pentru
bridging, (5) resorbţia severă a crestei alveolare, ce face ca protezarea mobilă să fie
dificilă, (6) pacienţi care nu doresc sa poarte o proteza mobilă (7), reconstrucţie după
intervenţia chirurgicală radicală, ablativ a maxilarului (adesea post-traumatică sau
oncologice) şi (7) palatoschizis asociat cu un număr insuficient de dinţi pentru a
susţine o proteză (Whaites 2003).
Markerii dentari reprezintă unul dintre instrumentele cele mai utilizate pe scară
largă în identificarea medico-legală (în afară de amprentare şi profiluri ADN-ul),
având o serie de avantaje evidente: un cost scăzut, dinții omului sunt cele mai bine
conservate părți din organism datorită durității lor şi a rezistenţei la coroziune, ceea
ce le face ideale în dezastre în masă, atacuri teroriste, războaie, etc, antecedentele
dentare sunt adesea disponibile, caracteristicile dentare sunt unice pentru fiecare
individ (chiar şi gemenii identici genetic au profiluri diferite dentare). În ultimii ani,
implanturile dentare au fost din ce în ce mai des folosite, suplimentar intrând în
practica odonto-antropologică mai ales ca există cazuri în care dentiţia este în
întregime construită din implanturi.
Implanturile dentare sunt de obicei clasificate în funcţie de proiecția implantului,
proprietăţi şi mecanism de fixare. Funcție de proiecție implanturile pot fi
subperiostale, endostale, transosteale şi epiteliale. Implanturile subperiostale sunt
făcute la comandă, concepute pentru a fi plasate între os şi gingii, şi a folosite mai
ales în resorbţii avansate ale osul maxilar atunci când implanturile endosteale au o
utilizare limitată. Implanturile endostale sunt cel mai frecvent tip, ele fiind dispozitive
plasate în osul alveolar şi / sau bazal şi transsecteaza doar o placă corticală.
Implanturile transosteale combină atât implanturi subperiostal cât şi endostale, iar
implanturile epiteliale sunt inserate în mucoasa bucală. Există două tipuri principale
de mecanisme de ataşament: prin fibre parodontale (cea mai mare parte teoretice,
nu există nici un material cunoscut, care să poată stimula creşterea acestor fibre) şi
osteointegrare. Proprietăţilor materialelor pentru implant pot fi clasificate în funcţie de
proprietăţile fizice, chimice, mecanice şi biologice. Din punct medico-legal de vedere
cu toate acestea, cele mai utile sunt cele legate de aspectul radiologic şi compoziţiei
chimice.
Evaluarea radiologică în implantologia dentară este esenţială atât în stare
preoperatorie - pentru a determina starea osului subiacent, poziţia şi starea dinţilor
restanţi, condiţia ţesuturilor moi orale şi starea de igienă, şi postoperatorii - pentru a
determina poziția implantului sau apariția de complicații(Sahiwal et al. 2002b).
Radiografiile de evaluare por fi realizate pe film radiografic întreg, radiografie simplă
sau (recomandat) panoramice dentare CT sau RMN. În orice caz, acesta trebuie să
identifice toate elementele de mai jos:
• Preoperator (Singer 1984; Sahiwal et al. 2002b, a; Sackstein & Cardash 2005;
Scripcaru et al. 2007; Piciorus et al. 2008; Popa et al. 2009; Rai et al. 2009)
o Poziţia şi dimensiunea structurilor anatomice normale relevante (canalul inferior
dentar, foramina mentale, foramen incisiv şi canal, etaj nazale
o Poziţia şi forma regiunii antrale
o patologii preexistente (ale țesuturilor moi sau dure)
o Prezenţa de rădăcini reţinute sau dinți îngropați
o Analiza cantitativă a crestei alveolare / osului bazal: formă, lăţime, înălţime
o Densităţi osoase: cantitatea de os cortical, densitatea de os trabecular şi
dimensiunea spaţiilor trabeculare
• Postimplant (Ciani 1982; Newesely 1983; Albrektson & Zarb 1989 ; Bóscolo et
al. 2002; Anusavice 2003; Michelinakis et al. 2006; Barclay 2008; Hostiuc et al. 2008;
Gladwyn & Bagby 2009)
o Osteoliza periimplant - absentă în cazul în care implant a fost realizat cu succes
o Pierderea de masă osoasă verticală - mai mică de 0,2 mm anual (după primul
an), în cazul în care implantul a fost realizat cu succes
o Poziţia de fixare în os
o Linkarea de structurile anatomice vecine
o Vindecarea şi integrarea implantului în os
o Apariția unor boli asociate
o Potrivirea bontului la dispozitivul de fixare şi coroană / proteză
o Poziţia și unghiurile implantului
o Caracteristicile implantului
o Fracturi ale implantului / protezei
Deoarece implanturile endostale sunt cele mai frecvente, ne vom fi concentra
asupra lor în continuare. În scopul de a identifica în mod corespunzător un anume
implant, trebuie să se ia în considerare faptul că imaginea lor radiologică poate
depinde nu numai de caracteristicile intrinseci ale implantului, ci şi de tehnica
radiologică aleasă, deoarece diverse incidențe orizontale sau verticale pot produce
reprezentări bi-dimensionale foarte diferite și duce la proiecții tridimensională
diferite.(Gladwyn & Bagby 2009) Radiografiile trebuie să fie realizate cu fasciculul
perpendicular pe axul lung al implantului, în scopul de a reduce la minimum
artefactele; alternativ, o a doua radiografie, realizată la 30 de grade de rotaţie pe axul
longitudinal raportat la primul fascicul de raze X ar putea adăuga mai multe informaţii
despre modelul dentar(Anusavice 2003). Un obiect radioopac de dimensiuni
cunoscute, introdus pe partea ocluzală a implantului / coroanei este de asemenea
util, deoarece ajută măsurătorile ulterioare ale implantului.
Sahiwal a conceput un model de caracterizare a implantelor prin împărţirea în trei
părţi principale (apicale, medii şi coronare) şi descriind un set de caracteristici de
bază pe fiecare, după cum urmează(Sahiwal et al. 2002b):
• Caracteristicile coronale: descrierea interfeţei protetice (hex extern sau intern,
conic sau altele), flanşa (absentă, mai mare decât corpul implantului, trecerea
direct de la implant la flanşă, trecere lină de la corpul implantului la interfaţa
protetică, eliptice), precum şi orice caracteristici unice (de exemplu, sanțuti sub
flanse, fire fine pe intreaga flanșă, partea apicală a flanșei cu șanțuri, etc.
• Medii: filetate (formă - în forma de V, pătrat sau invers contrafort, prezenţa de
caneluri sau a altor caracteristici unice) sau non-filetate, conice sau non-conice,
prezenţa altor caracteristici unice (de exemplu, în trepte, prezenţa de canale
multiple, matrice în formă de diamant, mai multe tipuri de acoperiri, extinderea
şurub în mijlocul corpului , etc);
• Apical: formă (în formă de V, plate, curbate), gauri (rotunde, ovale), prezenţa
unei camere apicale, prezenţa şi numărul de şanţuri, caracteristici unice (de
exemplu, două rânduri de găuri, găuri şi caneluri supleante, etc.
Implanturile dentare sunt, de obicei, realizate titan sau din aliaje de titan.
Deoarece sunt foarte dificil de modelat, implanturi din titan sunt de obicei fabricate in
forme predefinite. Principalele tipuri de titan utilizate în implantologie dentară sunt
cpTi (titan pur comercial), Ti-6Al-4V (titan cu aluminiu 6% şi 4% vanadiu, folosite
adesea în industria aerospaţială, are avantajul de a fi foarte puternic si rigid), şi apatit-
filmate de titan (are de multe ori rezultate mai bune decât alte implanturi de titan).
Alte materiale sunt mai puţin utilizate în practica clinică: metale (din oţel inoxidabil,
aur, cobalt-crom), ceramică (fosfaţi de hidroxiapatita de calciu, carbon vitros, carbon
pirolitic, oxidul de aluminiu) sau polimeri (rașină acrilică, gortex, etc)(Newesely 1983)