Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină

Veterinară, Bucureşti
Facultatea de Inginerie Economică în Agricultură,
Anul II

Ecologie generală
şi protecţia
mediului

1
 Corneci Diana Mihaela

2
 Definiţia şi obiectul ecologiei

Ecologia este definită ca ştiinţa relaţiilor dintre organismele vii şi mediul lor de
viaţă de pe diferite nivele supraindividuale, numite ecosisteme.
Ca ştiinţă fundamentală, ecologia face parte din cadrul ştiinţelor biologice, care
studiază fiinţele vii de pe planeta Pământ. Spre deosebire însă de celelalte ştiinţe
biologice, care studiază fiinţele vii la diferite niveluri sub-individuale şi individuale de
organizare (macromolecule, celule, organe, indivizi), în afara mediului lor sau într-un
mediu teoretic, ecologia studiază nivelurile supraindividuale: populaţii, biocenoze şi
biosferă, integrate în mediul lor de viaţă.
Ecologia este ştiinţa economiei naturii, a producerii, circulaţiei, distribuţiei şi
degradării materie organice vii, în condiţiile interacţiunii permanente a vieţii cu mediul
său, pe toate nivelele de organizare.
Termenul de ecologie derivă din grecescul „oikos” = casă, gospodărie şi „logos” =
descriere, vorbire şi a fost utilizat pentru prima dată de biologul Ernst Haeckel, în 1866.
Punctul de vedere ecologic constă deci în evidenţierea interacţiunilor între
diferitele sisteme vii supraindividuale cu alte sisteme biologice şi cu componentele
mediului, fiind esenţial diferit de cel morfologic, anatomic sau fiziologic.
Ca ştiinţă aplicativă, ecologia pune la dispoziţia societăţii umane cunoştinţele
teoretice şi practice necesare pentru amenajarea şi exploatarea raţională a
ecosistemelor şi a resurselor reînnoibile ale ecosferei.
Ecologia generală sau ecologia teoretică studiază raporturile generale dintre
materia vie şi mediul său.
Mediul înconjurător reprezintă ansamblul tuturor elementelor materiale din
Univers care influenţează viaţa unui organism individual sau a unei colectivităţi de
organisme. Componentele mediului care influenţează organismele vii se numesc factori
de mediu sau factori ecologici, întrucât ei intră în relaţii cu organismele, prin acţiunea
cărora pot fi modificaţi.

3
 Ecologia ca ştiinţă

Ecologia ca ştiinţă a interacţiunii organismelor cu mediul lor geografic studiază

numai un sector restrâns al mediului înconjurător şi anume, cel al interacţiunilor din
cadrul lumii vii , care la nivelul planetei alcătuieşte biosfera.
Lumea vie, la scara planetei Pământ are o arhitectură complexă, cu numeroase
niveluri de organizare şi integrare. Nivelul fundamental de organizare a lumii vii este
reprezentat de individul organic, adică de organismul individual.
Ecologia ca ştiinţă nu studiază în mod special organizarea individului şi nici
nivelurile sale inferioare: organe, ţesuturi, celule, molecule, etc., ci nivelurile ei
superioare de organizare: populaţii, biocenoze, biosferă (sisteme biologice ale planetei:
ecosisteme).
Ecologia populaţiilor este acea parte a ecologiei care studiază raporturile dintre
populaţiile de microorganisme, plante şi animale, cu mediul înconjurător.
Populaţia, ca nivel supraindividual de organizare este o colectivitate de organisme
din aceeaşi specie ce ocupă un fragment bine definit al mediului numit biotop (de la
grecescul „bios = viaţă şi „topos” = loc). Totalitatea arborilor din aceeaşi specie (de ex.:
molid, brad, fag, stejar, etc.) dintr-un arboret alcătuiesc populaţia.
Ecologia biocenozelor este acea parte a ecologiei care studiază comunităţile sau
colectivităţile de populaţii, cunoscute sub numele de „biocenoze” (de la grecescul „bios”
= viaţă şi „koinoein” = în comun).
Biocenoza este o comunitate de plante, animale şi microorganisme care ocupă un
biotop, exploatează resursele sale şi transformă condiţiile de existenţă din biotop. De
exemplu, în cazul pădurii, totalitatea populaţiilor de arbori, arbuşti, plante erbacee,
microorganisme alcătuiesc biocenoza forestieră, care la rândul ei poate fi subdivizată în
fitocenoză – totalitatea populaţiilor de plante, zoocenoză - totalitatea populaţiilor de
animale şi microcenoză – totalitatea populaţiilor de microorganisme.
Ecologia ecosistemelor este o biologie a acestor nivele de organizare a materiei
vii.

4
 ECOSFERA

Definiţie. Alcătuire.

Ecosfera a fost definită pentru prima dată de către Commoner

(1972) ca totalitatea ecosistemelor de pe Pământ, fiind cel mai larg
sistem de organizare a materiei vii de pe planeta noastră. Noţiunea
include atât biosfera – sistemul cel mai larg de organizare a materiei
vii, cât şi domeniul ei de existenţă, in care intră: scoarţa de
dezagregare, toată hidrosfera şi o mare parte din atmosfera terestră
(vezi tab.3). Ecosfera are ca unităţile funcţionale elementare
ecosistemele.

Structura fundamentală a ecosferei

Ecosfera se compune din două categorii de sisteme materiale:

 sisteme anorganice (nevii);
 sisteme biologice (vii)
Sistemele anorganice (nevii) ale ecosferei sunt: rocile
(aparţinând litosferei), apa (aparţinând hidrosferei), aerul (aparţinând
atmosferei) şi energia radiantă (componentă de origine cosmică).
Sistemele biologice (vii) ale ecosferei sunt cele care alcătuiesc
biosfera propriu-zisă :
 virusuri – sisteme biologice cu structuri necelulare,
 bacteriile - sisteme biologice celulare primitive,
 ciupercile - plante inferioare heterotrofe,
 plantele verzi, fotositetizante şi
  animalele, consumatoare de substanţă organică
primară.
Tabelul 3
ECOSFERA
 Sistem biogeochimic , integrat în structura Terrei
Definiţie: şi în sistemul solar;
 Sistem integral, heterogen, format prin
transformarea şi evoluţia substanţei şi energiei,
la nivelul planetei Pământ.
 prin interacţiunea dintre materia din scoarţa
Formare: terestră şi Cosmos, realizată prin:
- asimilare de energie din Cosmos;
- acceptare de materie din Cosmos;
- informaţie - ca factor de ordonare a haosului
molecular.
Superioară:
 La 10 km deasupra nivelului mării (nivelul „0”)
Limite:
Inferioară:
 în oceane: – 11 km;
 în solurile continentale: cca. - 4 km.

Alcătuire:
Sisteme anorganice: Sisteme organice:
 Virusuri – necelulare;
 Roci: Litosferă;  Bacterii – celule primitive;
 Apă: Hidrosferă;  Ciuperci – plante inferioare;
 Energie radiantă: din Cosmos  Plante verzi –
fotosintetizatoare;
 Animale – consumatori de
materie organică primitivă.

6
 Limita superioară a ecosferei coincide cu limita superioară a
troposferei, aflată la cca. 10 – 12 km deasupra nivelului mării, iar
limita inferioară este la 11 km în oceane şi cca. 4 km sub nivelul mării,
în soclurile continentale.
Solul este considerat un component al ecosferei, de origine
mixtă, produs al interacţiunii dintre componentele sale de origine
organică şi anorganică.
Densitatea substanţei vii descreşte de la ecuator la poli, de la
nivelul mării spre înălţimile munţilor şi spre abisurile oceanelor, de la
nivelul solului spre adâncimile lui.
Ecosfera este un sistem biogeochimic, care a rezultat ca
urmare a interacţiunii materiei din scoarţa terestră cu cosmosul.
Această interacţiune a constat pe de o parte din asimilarea energiei
cosmice, iar pe de altă parte prin acceptarea materiei cosmice
provenită din căderea asteroizilor.

Structura materială a ecosferei

După N. Botnariuc, ecosfera este un sistem heterogen, format

din 7 tipuri de materie [1]:
 materia vie - organismele individuale, ca sisteme
biologice fundamentale, cu funcţii biogeochimice, reprezentând cca.
0,001% din masa scoarţei terestre, compusă din:
o fitomasă şi
o zoomasă (cca. 2429x109 t);
 materie organică moartă (necromasa) – netransformată
încă de către descompunători (bacterii), estimată la cca. 11 060x10 9t,

7
sub formă de : humus, geopolimeri şi unele roci biogene (petrol,
cărbuni);
 materia inertă – concentrată în cele trei geosfere: litosferă,
hidrosferă, atmosferă;
 materia bioinertă – sisteme bioinerte formate din amestec de
materie vie şi materie moartă (sol, mâl, scoarţă de eroziune, ape
freatice, etc.);
 materia radioactivă – fondul natural şi artificial de izotopi
radioactivi din ecosferă;
 atomi liberi – ce apar în scoarţa terestră, sub formă de
zăcăminte de metale native (în stare pură);
 pulberea cosmică – ce cade din cosmos (în cantitate anuală
de cca. 1,1x104t).

 Materia vie se
compune din atomi ai aceloraşi elemente chimice ce formează
scoarţa terestră, formând sisteme vii (biomasă), numite „sisteme de
oxigen”, formate predominant din oxigen, carbon, hidrogen şi azot (98
%), restul de 2% fiind ocupat de microelemente.
Materia vie se compune din organisme individuale care sunt
sisteme biologice fundamentale , îndeplinind anumite funcţii
biogeochimice. Cantitatea de materie vie din ecosferă formează
biomasa, estimată cantitativ la cca. 2429 x 10 9 tone. Biomasa
reprezintă numai 0,001% din masa scoarţei terestre şi se compune
din fitomasă şi zoomasă.
Materia vie este alcătuită din atomi ai aceloraşi elemente
chimice ca şi scoarţa terestră. Sistemele vii sunt sisteme de oxigen,
formate din oxigen şi macroelemente pe bază de carbon, hidrogen şi

8
azot. Macroelementele biogene formează 98% din biomasă, restul
revenind microelementelor. Materia vie este alcătuită din anumiţi
izotopi ai elementelor chimice: carbon, oxigen, hidrogen şi azot.
Organismele vii au capacitatea de a acumula selectiv anumiţi
izotopi, concentrând de regulă izotopii uşori.
 Materia organică moartă, sau necromasa se află în ecosferă
datorită incapacităţii bacteriilor de a o descompune în ritmul în care
este produsă materia vie, fiind estimată la cca. 11.060 x 10 9 t, în
cantitate mai mare decât biomasa totală.
Din materia organică moartă a rezultat humusul, geopolimerii şi
unele roci biogene ca petrolul şi cărbunii. Materia inertă este
concentrată în cele trei geosfere: litosfera, atmosfera şi hidrosfera.
Litosfera este substratul chimic al vieţii, rezervorul de materie
din care se alimentează procesele biochimice.
Hidrosfera este alcătuită din totalitatea apei planetei, sub toate
formele de agregare şi are ca funcţie vehicularea atomilor hidrogen şi
de oxigen de la o regiune la alta, de la un biotop la altul.
Atmosfera, prin pătura sa inferioară – troposfera – este un
sistem de oxigen şi azot care face posibilă viaţa organismelor aerobe.
 Materia bioinertă este concentrată în special în sol, scoarţa de
eroziune, ape freatice, etc., care sunt sisteme bioinerte alcătuite dintr-
un amestec de materie moartă şi materie vie.
 Materia radioactivă este reprezentată de fondul natural şi
artificial de izotopi radioactivi din ecosferă.
 Atomii liberi dispersaţi sunt cei care apar în scoarţa terestră,
sub formă de zăcăminte de metale native (în stare pură).
 Pulberea cosmică ce cade în decursul unui an la nivelul
globului terestru se ridică la cca. 1,1 x 104 t.

9
 În ultima jumătate de secol a apărut în ecosferă un nou tip de
materie organică, produs al industriei chimice: pesticidele - substanţe
policiclice, organo-clorurate care perturbă procesele fizico- chimice şi
biochimice din ecosferă.

Structura funcţională a ecosferei

Funcţionarea ecosferei este asigurată prin:

o nevoia de hrană a organismelor vii, care se asigură prin
„lanţul trofic” (tab.4);
o principalele cicluri biogeochimice.

Procese fundamentale de
Categorii trofice
transformare a materiei
(lanţul trofic)

1. Producători primari – plante

autotrofe;
 Sinteza materiei organice primare:
- organismele vegetale transformă
2. Consumatori primari – fitofage
sărurile minerale (din sol)+ O2/ CO2
(animale ierbivore);
(din aer) + energie (solară), prin
fotosinteză în masă vegetală
3. Consumatori secundari –
(materie organică primară);
organisme animale carnivore, ce se
hrănesc cu ierbivore;
 Procese de ingestie:
– consumarea materiei organice
4. Descompunători (bacterii,
primare de către ierbivore şi
ciuperci) – organisme ce se hrănesc
carnivore (consumatori primari,
cu materie organică moartă, pe care
secundari şi terţiari);
o descompun în elementele
componente – materie minerală.
 Procese de mineralizare –
descompunerea materiilor organice,
în elementele minerale componente
şi închiderea circuitului materiei.

10
 Tabelul 4

Fiind un sistem integral, sistemele sale componente

interacţionează, iar ecosfera, la rândul ei interacţionează cu celelalte
geosfere terestre: atmosfera, hidrosfera şi litosfera.
Toate aceste interacţiuni constau în circulaţia materiei şi
energiei, având ca rezultat evoluţia materiei şi a diferitelor forme de
energie.

CO2 O2
Fotosinteză

Săruri
minerale Vegetale
Respiraţie

Ierbivore
Materie
organică

Carnivore

Descompunători

Fig. 1 Circuitul materiei şi energiei în ecosferă, după R. Barbault

(1990);
Componenţii biosferei – dreptunghiuri; componenţii mediului - cercuri;
fluxuri de energie – linie întreruptă; fluxuri de substanţe minerale –
linie simplă continuă; fluxuri de substanţe organice – linie dublă
continuă;

11
 Radiaţia solară este sursa de energie care favorizează circuitul
materiei pe Pământ.

Circuitul principalelor elemente materiale în

ecosferă

2.5.1. Circuitul carbonului

Carbonul este un element deosebit de important din punct de
vedere ecologic deoarece: intră în structura tuturor moleculelor
organice şi are un rol energetic foarte important prin reactivitatea lui
mare. Combustibilii fosili, principala sursă de energie pentru nevoile
omului până în prezent sunt compuşi ai carbonului. Bioxidul de carbon
din atmosferă are rolul de ecran care opreşte radiaţia termică,
infraroşie, determinând aşa-numitul „efect de seră”, cu consecinţe
dăunătoare asupra climatului planetei.
CO2-ul din atmosferă este transformat în procesul de
fotosinteză al plantelor (asimilaţie clorofiliană) în compuşi organici
(lipide, glucide parţiale), care apoi servesc ca hrană pentru animale.
De la acestea, prin procesele de respiraţie, fermentaţie şi arderi se
întoarce în atmosferă, închizând circuitul pe parcursul căruia
concentraţia sa este relativ constantă.
La menţinerea constantă a cantităţii de CO 2 din atmosferă
contribuie atât consumatorii cât şi descompunătorii care elimină CO 2
şi apă.
Sistemul sol – plante – atmosferă are capacitatea de atenuare
a influenţelor produse de către activităţile omului, prin arderi

12
industriale. Astfel, tendinţa de creştere a concentraţiei CO 2 în
atmosferă este reglată prin procesul de conexiune inversă negativă,
prin creşterea cantităţii de CO2 consumată în procesul de fotosinteză a
plantelor şi prin creşterea cantităţii de CO 2 dizolvat în apă. De aici
CO2-ul se combină cu carbonaţii şi formează bicarbonaţi care se
depun în sol sub formă de sedimente. O altă cale de scoatere a
carbonului din circuit este depunerea lui sub formă de combustibili
fosili.
Circuitul azotului în ecosferă
Azotul este un component esenţial al substanţelor proteice,
aminoacizilor, acizilor nucleici, etc., al cărui circuit biogeochimic este
cel mai complicat.
In atmosferă azotul ocupă 78% din volum, reprezentând 80%
din totalul existent pe Pământ. Restul de 20% se află în humus, în
biomasa organismelor vii şi în sedimente de origine animală sau
minerală.
După N. Botnariuc şi A. Văideanu (1982), circuitul azotului se
poate împărţi în două sub-cicluri: primul care cuprinde fixarea azotului
atmosferic şi astfel întră în circuit, urmată de denitrificare, prin care o
parte a azotului fixat iniţial se întoarce în atmosferă; al doilea sub-
circuit constă în mineralizarea compuşilor organici cu azot şi
biosinteza compuşilor organici azotaţi. In viaţa ecosistemelor terestre,
azotul atmosferic este fixat în principal prin intermediul unor bacterii
care trăiesc în rădăcinile leguminoaselor.
Utilizarea îngrăşămintelor azotoase în cultura plantelor este o
cale de mărire a cantităţii de azot intrat în circuitul biogeochimic.
Eliberarea azotului din biocompuşi este determinată tot de
bacterii, aerobe sau anaerobe. O parte din azotul eliberat se degajă în

13
atmosferă sub formă de NH3 sau N molecular, iar o parte, sub formă
de azotaţi (nitraţi) poate fi utilizată din nou de către plante.
Faza a doua a sub-ciclului constă în utilizarea, de către plante,
a azotului din azotaţi pentru sinteza substanţelor organice azotoase.
Bilanţul general al azotului în biosferă este pozitiv, întrucât, cu
unele excepţii, cum ar fi unele scurgeri de azot din circuit, prin
denitrificare şi depozitarea unei părţi din substanţa organică mult
azotoasă în sedimente şi scoaterea ei din circuit, se fixează mai mult
azot decât se pierde. Omul intervine substanţial în circuitul azotului în
biosferă prin extinderea culturii plantelor leguminoase şi în acest sens,
prin creşterea cantităţii de îngrăşăminte azotoase utilizate, precum şi
prin realizarea dirijată a simbiozei dintre unele plante de cultură şi
bacterii fixatoare de azot.
Circuitul fosforului în ecosferă
Fosforul este elementul chimic care intră în compoziţia acizilor
nucleici şi joacă rolul de stocare şi transmitere a informaţiei genetice.
El intră de asemenea în compoziţia fosfoproteinelor, fosfolipidelor şi a
scheletului vertebratelor, sub formă de fosfat de calciu, iar în
seminţele plantelor se află sub formă de fitină.
Fosforul joacă un rol esenţial în procesele metabolice, în
fotosinteză şi în procesele de transfer energetic, atât la plante cît şi la
animale. Sursa principală de fosfor o constituie rocile fosfatice ca:
apatita, fosforitele, depozitele de guano, oasele scheletelor de
animale, etc. Circuitul fosforului în natură este legat de circuitul apei,
deoarece acest element nu are compuşi gazoşi.
Din rocile eruptive şi sedimentare, prin dezagregare şi alterare
chimică fosforul este preluat de apele de precipitaţii, ajunge în râuri,

14
mări, oceane şi se depune în rocile sedimentare continentale sau
marine. Pe acest circuit geochimic se grefează circuitele biologice.
O parte din fosfor este preluat de plante, apoi prin acestea
trece la animale, de unde, prin activitatea descompunătorilor: bacterii,
ciuperci este eliberat, reintrând în circuit sau depozitându-se sub
formă de compuşi insolubili. Aceste pierderi ar limita producţia
vegetală dacă nu ar fi compensate prin utilizarea de către om a
îngrăşămintelor fosfatice. Omul introduce anual 5-6 milioane tone de
P mineral sub formă de îngrăşăminte fosfatice, la care se adaugă
fosforul din detergenţi, deşeuri organice, etc. Acestea ajung în unele
ape stătătoare (lacuri) unde, alături de azot determină dezvoltarea
explozivă a algelor, dereglând echilibrul biocenozelor acvatice
respective.
Circuitul calciului în ecosferă
Calciu are un rol important în realizarea structurilor de
susţinere ale vertebratelor şi în creşterea unor vegetale.
Circuitul calciului este tipic sedimentar, asemănător cu al
fosforului, urmând, în general circuitul apei. Calciu se găseşte în
cantităţi imense în scoarţa terestră, sub formă de calcit, aragonit,
ghips, cretă, carbonaţi şi este prezent şi în apele naturale sub formă
de carbonaţi şi bicarbonaţi solubili.
Carbonaţii de calciu sunt în general dizolvaţi de apele de
precipitaţii de unde sunt transportaţi în lacuri, râuri, mări şi oceane.
Vegetaţia preia o cantitate mare de calciu din sol şi o
depozitează în ţesuturi, mai ales cele perene. De aici o parte este
redată solului prin litieră.

15
 In zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii mai reduse se
produce o acumulare a calciului în sol. In mediul acvatic, circuitul
calciului depinde de raportul dintre carbonaţi şi bicarbonaţi.
CaCO3 + H2CO3 ↔ Ca(HCO3)2
In cazul unor ape cu pH acid (< 7), datorită unor concentraţii
mari de CO2 în apă şi în condiţiile unor temperaturi mai scăzute,
echilibrul reacţiei se deplasează către dreapta. In caz contrar, la
concentraţii mici de CO2 (pH mare), acesta fiind consumat de către
fitoplancton în procesul de fotosinteză şi în prezenţa unor temperaturi
ridicate, reacţia se deplasează către stânga. Reintrarea în circuit a
calciului depus în apele oceanelor sub formă de carbonaţi insolubili se
face lent, prin procese de orogeneză.
Circuitul sulfului în ecosferă
Sulful intră în structura materiei vii în anumiţi aminoacizi,
vitamine, etc. În exces, devine toxic pentru animale şi plante. Circuitul
acestui element se face între cele două rezervoare: litosfera, unde se
găseşte în compoziţia unor minerale (sulfuri, sulfaţi), a combustibililor
fosili (cărbuni, petrol), cât şi în detritusul organic şi atmosfera, unde
apare sub formă de SO 2 gazos, de provenienţă industrială, din
arderea combustibililor fosili, din erupţii vulcanice şi unele procese
biologice.
SO2-ul din aer se combină cu apa şi formează acid sulfuric,
cade pe pământ sub forma ploilor acide, iar de aici, în prezenţa
cationilor se poate transforma în sulfaţi. Sub acţiunea factorilor
biologici, sulfaţii solubili sunt absorbiţi de plante şi incorporaţi în
aminoacizi şi alte substanţe proteice. Din plante, sulful ajunge în
organismul animalelor, cu hrana (lanţul trofic).

16
 Prin moartea plantelor şi animalelor, sulful din masa organică
se transformă în sulfuri şi apoi în sulf elementar. Urmează
transformarea în sulfaţi, prin intermediul bacteriilor sulfo-oxidante,
care pot fi absorbiţi de plante sau spălaţi se ape. În unele ecosisteme
acvatice, formarea H2S duce la blocarea dezvoltării vieţii.
Influenţa omului asupra circuitului sulfului în ecosferă este
evidentă.
Astfel, din totalul intrărilor de sulf din atmosferă, de 550 x 10 6 t,
150 x 106 t sunt sub formă de SC2 şi H2S – rezultate din arderile
industriale, la care se mai adaugă sulful provenit din industria chimică,
minerit, descompunerea anaerobă a substanţelor organice din lacuri,
etc.
Circuitul apei în ecosferă
Apa este elementul esenţial, indispensabil vieţii. Este
constituentul major al materiei vii, unde poate reprezenta cca. 80 – 90
% din greutatea organismelor vii. Se găseşte în atmosferă, hidrosferă
şi litosferă sub toate cele trei stări de agregare: lichidă, solidă şi
gazoasă. Apele ce formează hidrosfera acoperă peste ¾ din suprafaţa
Pământului ( cca. 363 x 10 6 km2 din totalul de 510 x 10 6 km2 ).
Oceanele conţin 97 % din cantitatea de apă din ecosferă. Circuitul
apei are la bază cantitatea de vapori din atmosferă, provenită din
evaporarea apei din mări şi oceane (hidrosferă). Aceasta revin la sol,
prin răcire şi condensare, sub formă de precipitaţii. La nivelul solului,
apa se scurge la suprafaţă sau se infiltrează în sol, se evaporă sau
este absorbită de către plante şi apoi este eliminară prin transpiraţie.
Un hectar de pădure evaporă prin transpiraţie cca. 20 –30 t apă pe zi.

17
 Factorii ecologici

Elementele componente ale ecosferei, organice sau

anorganice joacă rolul de factori ecologici, în raport cu organismele
sau comunităţile de organisme ale biosferei. Factorii ecologici
acţionează asupra organismelor vii fie prin eliminarea unor specii din
teritorii unde exigenţele lor ecologice nu sunt satisfăcute, fie
influenţând densitatea populaţiilor, fie prin favorizarea apariţiei unor
modificări cantitative sau calitative de adaptare.
In raport cu natura componentelor ecosferei, factorii ecologici
se clasifică în trei mari grupe(vezi tab. 5):
o abiotici (orografici, climatici, edafici);
o biotici (vegetali, animali);
o antropici (societatea umană).

Clasificarea factorilor ecologici

Tabelul 5

Factori abiotici Factori biotici Factori antropici

-Factorii ografici: - Vegetali: -societatea umană

- flora;
- roci
- forme de relief - Animali:
- fauna;
- Factori climatici:
- clima căldură,
vânt
– Factori edafici:

troficitate,
umiditate,
căldură,
aerisire.

18
 Acţiunea factorilor ecologici asupra biosferei (fig.2) este definită
de legea acţiunii combinate, conform căreia, factorii ecologici
acţionează simultan şi combinat, printr-o rezultantă comună. De
fiecare dată însă, din ansamblul tuturor factorilor ecologici, unul
devine determinant, având o influenţă preponderentă asupra speciilor
şi biocenozei în ansamblu. Spre exemplu, în deşerturi şi stepe,
factorul limitativ este apa, pe când în zonele boreale şi polare,
căldura.

Habitat
Temperatură,
umiditate FAUNĂ

Habitat
Temperatură, Nutriţie minerală
umiditate
Transpiraţie FLORĂ Pedogeneză

Evaporare
Precipitaţii
CLIMAT SOL

Fig. 2 Relaţia dintre organismele vii şi componentele mediului – ca

factori ecologici

O rezultantă a acţiunii factorilor ecologici climatici este chiar

clima (condiţionată de factorii climatici: căldură, precipitaţii, regimul
eolian).

19
 ECOSISTEMUL

Definiţie şi structură

Ecosistemul este o subdiviziune a ecosferei cu autonomie faţă

de sistemele vecine, ce integrează, la nivel local, într-un tot unitar
viaţa şi mediul ei.
Ecosistemul este unitatea funcţională de transformare a
substanţei şi energiei, dintr-un fragment dat al ecosferei.
Un ecosistem este un sistem alcătuit din două subsisteme
principale (tab.6) :
o biocenoza (ansamblul organismelor vii, plante şi animale),
o biotopul (componentele anorganioce),
legate indisolubil. Biotopul determină structura ecosistemului,
exercitând o selecţie a speciilor pe care le integrează.
Natura şi întinderea ecosistemelor este variabilă. Limita dintre
ecosisteme poate fi netă (ex.: limita dintre o pajişte şi o pădure) , sau
poate fi treptată, prin intermediul unei zone de tranziţie, numite
ecoton.

Tabelul 6
ECOSISTEM
BIOCENOZĂ BIOTOP
Componenţii anorganici ai
ecosistemului: mediul fizic al
Totalitatea organismelor vii de biocenozei.
plante şi animale dintr-un Factori ecologici de natură:
ecosistem.  geologică,
 geomorfologică (orografică),
 climatică,
 edafică.

20
 Funcţiile ecosistemului

Ecosistemul se caracterizează prin trei funcţii principale, ce

rezultă din interacţiunea între componentele sale principale:
biocenoza şi biotopul:
Funcţia energetică, constând în captarea energiei solare, de
către producătorii primari, prelucrarea ei în procesul de
fotosinteză, apoi transferul către consumatori, sub formă de
materie organică. Ecosistemele pot fi considerate centrale
energetice care efectuează un lucru mecanic în biosferă, pe baza
schimbului de energie cu mediul.
Funcţia energetică a ecosistemului se desfăşoară conform
principiilor termodinamicii:
 principiul conservării energiei: intrările de energie sunt egale
cu ieşirile;
 principiul degradării energiei, conform căruia, îm orice
proces energetic, o parte din energie se degradează şi se
pierde sub formă de căldură; de aceea eficienţa energetică
a ecosistemelor este mai mică decât 100%. Urmare acestui
fenomen, ecosistemele tind să crească intrările de energie
şi eficienţa lor energetică.
In ecosistemele naturale, sursele de energie principale sunt:
 energia electromagnetică a radiaţiei solare;
 energia chimică a diferitelor substanţe.
Energia primită de la soare este de cca. 1,94 cal/m 2/min şi se
compune din 10% radiaţii ultraviolete (l= 0,1÷0,4 µm); 45% radiaţii
vizibile (l= 0,4÷0,7 µm) şi 45% radiaţii infraroşii (l= 0,7÷10µ m).
Radiaţiile vizibile (albastră şi roşie) au rol esenţial în procesul de

21
fotosinteză. Cantitatea de energie primită de la soare depinde de
următorii factori:
 zona geografică;
 expunerea solară a locului;
 nebulozitatea atmosferică.
Energia asimilată de către plantele verzi – producătorii primari de
biomasă, prin procesul de fotosinteză se numeşte producţia primară
brută de energie şi se utilizează astfel:
o energie folosită de plantă pentru: sinteze
organice, în procesele metabolice proprii; pentru mişcare,
etc., exteriorizate prin respiraţie;
o energie acumulată sub formă de substanţă
organică în ţesuturile şi celulele plantelor verzi, denumită
producţie primară netă, din care:
- o parte rămasă sub formă de biomasă a plantelor vii;
- o parte este redată circuitului biogeochimic ( ex.: iarbă
uscată ca hrană pentru ierbivore, etc.).
Producţia secundară de energie a ecosistemului constă din
energia acumulată în biomasa animalelor prin consumul de hrană,
sub formă de plante verzi (producţie primară), din care:
o o parte se consumă pentru desfăşurarea
proceselor metabolice, mişcare, producţie de căldură, ale
consumatorilor secundari şi terţiari (ierbivore, carnivore),
exteriorizată prin respiraţie;
o o parte este stocată în legăturile chimice ale
substanţelor organice ce alcătuiesc biomasa proprie
(muşchi, sânge, etc.).

22
 Ca ordin de mărime, biomasa animală din mediul terestru
reprezintă cca. 1% din biomasa vegetală şi este repartizată astfel:
 90÷95% nevertebrate;
 510% vertebrate.

Funcţia de circulaţie a materiei, între diferite nivele ale

lanţului trofic se realizează prin hrană ( vezi fig. 1 şi tab.7).
Tabelul 7
Circulaţia materiei în ecosisteme: prin lanţuri trofice
La nivel molecular La nivel macroscopic
ETAPE
I. Producerea de materie organică prin
fotosinteză;
II. Transferul materiei organice în corpul
organismelor heterotrofe (virusuri, bacterii,
ciuperci)
III. Descompunerea materiei organice în
materie anorganică.

Funcţia de autoreglare a stării ecosistemului se reglează prin

autocontrol, pentru a avea stabilitate în structura şi funcţionarea
lor. Stabilitatea numerică este vitală pentru supravieţuirea
ecosistemului deoarece energia şi hrana sunt disponibile în
cantităţi limitate.
Funcţia de autoreglare realizează o stare de echilibru între
populaţiile componente ale ecosistemului, prin diferenţieri funcţionale
între specii, astfel încât să nu se producă explozii numerice ale
indivizilor unor populaţii, care să conducă la epuizarea resurselor de
hrană. In consecinţă, relaţiile trofice din cadrul ecosistemului
reprezintă principalul mecanism de autocontrol şi de asigurare a
stabilităţii.

23
 Stabilitatea unei biocenoze creşte cu creşterea complexităţii sale.
Intr-o biocenoză complexă fiecare specie este supusă unui control
multiplu. In acest sens, există numeroase nişe ecologice, restrânse ca
întindere, în aşa fel încât dispariţia unui component să nu afecteze
sensibil ecosistemul. In biocenoze nu există explozii ale populaţiilor de
dăunători.

Clasificarea ecosistemelor

După cum s-a arătat, ecologia este ştiinţa care studiază viaţa la
nivel supraindividual, organizată în ecosisteme.
După mărime, ecosistemele se clasifică în următoarele tipuri:
3.2.1. Populaţii , formate din grupuri de indivizi ai aceleiaşi
specii, ce ocupă un biotop, având ca principalele caracteristici existenţa
unui fond genetic propriu şi posibilitatea de a se reproduce;
3.2.2. Comunităţi, reprezentând biocenoze restrânse în timp şi
spaţiu, alcătuite din mai multe populaţii (Ex.: o pădure, o mlaştină,
etc.);
3.2.3. Biomuri sunt marile biocenoze terestre, constituite din
grupări ecologice formate în raport cu un anumit mediu ambiant.
Biomurile se întind pe o suprafaţă terestră relativ mare, aflându-se
sub controlul microclimatului zonei respective.
Dintre componentele biocenozelor, fitocenoza este principalul
criteriu de diferenţiere a ecosistemelor planetei. In acest sens,
biomurile corespund următoarelor mari ecosisteme terestre , (vezi
fig.3) :
- Tundra – în regiunile polare;

24
 - Ecosistemele montane;
- Pădurile (ecuatoriale, tropicale, subtropicale, temperate, de
conifere, boreale);
- Ecosistemele erbacee ( savane, stepe);
- Deşerturile;
- Comunităţile marine.
3.3.4. Comunităţi majoritare, cum sunt:
- mediul terestru;
- mediul de apă dulce;
- mediul marin.

.
3
–

Repartiţia biomurilor în raport cu latitudinea şi cu altitudinea

Legile evoluţiei comunităţilor ecologice

Legile fundamentale ale menţinerii vieţii se referă la:

 reciclarea materiei şi
 economia de energie.

25
 In ceea ce priveşte reciclarea materiei, aceasta are loc
continuu, între cele două componente ale ecosistemelor: biotop şi
biocenoză, putând continua la infinit.
Fluxul de energie este univoc, de la soare (principala sursă de
energie pe Terra), prin vieţuitoarele ce populează biosfera.
Activitatea vieţuitoarelor este dependentă de o sursă de
energie, care pentru cele autotrofe energia solară directă, iar pentru
cele heterotrofe sunt substanţele biochimice (ex.: glucidele), care sunt
o formă indirectă a energiei solare.
In conformitate cu principiul al II-lea al termodinamicii,
randamentul transformării, de către celulele vii, a energiei primită de la
soare este de cca. 80%, mult mai mare decât al celei mai performante
maşini termice construite de om. In consecinţă, o parte din energia
primită de ecosisteme se pierde, prin degradare, ne mai fiind capabilă
să se transforme în lucru mecanic. Cantitatea de energie astfel
pierdută se numeşte entropie (S). Conform aceluiaşi principiu al
termodinamicii, toate sistemele evoluează într-o direcţie univocă şi
tind spre o stare de echilibru, caracterizată printr-un maxim de
entropie.
Semnificaţia fizică a creşterii entropiei ecosistemelor este
concretizată prin evoluţia acestora spre o organizare biologică din ce
în ce mai mare. Economia de energie ecologică se exprimă prin
economia metabolismului comunitar, având în vedere că după
procesul de fotosinteză a materiei organice, de către plantele verzi,
urmează o serie de procese biochimice, din ce în ce mai complexe.
Aceasta presupune ca plantele să nu putrezească, ci să fie
consumate de către ierbivore, care la rândul lor să constituie hrană
pentru carnivore, care, devenind materie organică nevie, după

26
încetarea ciclului lor vital să fie transformate în substanţă minerală, de
către microorganismele de descompunători.
Schematizând legăturile alimentare dintre diferitele grupe de
organisme se ajunge la lanţul trofic, în care, nutriţia organismelor
situate la un nivel determinat depinde de cele situate în aval. Din
legăturile trofice ale ecosistemelor rezultă că relaţiile energetice dintre
elementele biotopului sunt univoce, în sensul:
autotrofe – consumatoare – descompunătoare
astfel încât schema scurgerii de energie în ecosistem corespunde
întotdeauna unui model termodinamic deschis.
Intre factorii abiotici (biotop) şi organismele vii (biocenoză)
aparţinând unui ecosistem există o interacţiune continuă, însoţită de o
circulaţie permanentă de materie, sub formă de substanţe minerale şi
organice.
Existenţa, în fiecare comunitate, a fiinţelor vii, al căror
metabolism este complementar (producători, consumatori,
descompunători) permite reciclarea continuă a principalelor elemente
indispensabile celulelor vii, prin intermediul lanţului trofic, în cadrul
ciclurilor biogeochimice. Aceste cicluri ale materiei, constând în
esenţă, în circulaţia alternativă a elementelor chimice între mediul
anorganic şi cel organic conferă biosferei o putere de autoreglare
considerabilă.

27
28