Amintiri

despre Caragiale

Texte selectate de
ŞTEFAN CAZIMIR
CASETA TEHNICĂ
Editori:
Remus Cernea
remuscernea@xnet.ro
Gabriela Bagrinovschi
ella@topmail.ro
Cătălin Teniţă
noesis@xnet.ro
Corectură:
Adina Bolboceanu

© Societatea Culturală Noesis
Societatea Culturală Noesis
Tel: 240.53.80; 091.982.056
info@caragiale.net
www.caragiale.net
www.noesis.ro
 [i]
ARCHIBALD


REGULAMENTUL TEATRULUI NAŢIONAL


Graţie sîrguinţei ultimilor directori, Teatrul nostru Naţional a ajuns să nu
mai aibă ce invidia instituţiilor similare din occident. Afară de Châtelet, prevăzut
[1]
cu maşini fantastice pentru feeriile mirobolante, pe nici o scenă din lume nu se
reprezintă mai fastuos şi mai la punct Femeia îndărătnică ori Bizanţ ca la Teatrul
nostru Naţional — şi, cu foarte rare excepţii, actorii noştri pot, cu demnitate, să
ţie roluri protagoniste la Comedia Franceză, de exemplu.
E drept că arta dramatică duce, azi, pe lîngă satisfacţiile de amor propriu, şi
la succese materiale pe care le-ar jindui magistraţii de la Casaţie, dar constatarea
aceasta nu umbreşte nici talentul artiştilor, nici meritul administratorilor. Arta,
acum, este o carieră pentru cei înzestraţi ; altădată, pe cînd Pascaly, cu 150 de lei
pe lună, primiţi în aconturi, rămînea în scenă ca să sfîrşească rolul lui Jianu, deşi
i se anunţase că acasă i-a murit copila — altădată, profesiunea de actor era
apostolat.
Printre gloriile dispărute ale primei noastre scene, Frosa Sarandy a ocupat
locul de frunte peste treizeci de ani. Femeie fără cultura sistematică pe care o dă
Conservatorul, dar inteligentă tare şi cu extraordinare însuşiri, artista aceasta a
făcut atîtea creaţiuni în pruncia artei noastre dramatice, încît istoria Teatrului
Naţional, pentru perioada care a precedat generaţia de acum, n-are pagină de
laudă în care să nu figureze „Ţaţa Frosa". Soacra din Manevrele de toamnă, spre
pildă, ori La femme Frochard, din Două orfane, nu vor regăsi, multă vreme,
interpreţi vrednici cari să facă să se uite talentul masiv al acestei suverane a
scenei româneşti. Mi-aduc aminte că un francez, în stal, privind-o în atitudinea
feroce pe care o lua faţă de fiu-său, în Două orfane, căci textul nu-l pricepea, mi-
a zis, la un moment, arătîndu-mi pe Sarandyna :
— Elle est tellement atroce qu'on a envie de lui casser la gueule !
Ca toţi artiştii însă, cari îşi biciuiesc sistemul nervos ca să întrupeze
caractere varii, Frosa Sarandy era impresionabilă, de umoare inegală,
susceptibilă şi vanitoasă. Avea pururea în buzunar demisia pentru a o prezenta
cînd direcţia, pentru motive de culise, ar fi voit s-o încarce cu un rol în afară de
genul ei sau fără suficient relief pentru a-şi pune în valoare aptitudinile ; purta,
prin casă, pe piept, „Bene-Merenti", medalie pe care i-a conferise V. A. Urechia ;
şi nu uita, niciodată, în cursul conversaţiei, să amintească de frate-său, colonelul
Sarandy — ca să sfîrşească, cu parapon la adresa actriţelor de primă tinereţă :
— Eu am lăsat careta la uşa Teatrului, cînd am venit aici — nu ca
creaturile care au părăsit albia cu rufe ca să intre pe din dos !

Cînd nu era preocupată de artă, Frosa Sarandy, ca toate de sexul ei,
redevenea femeie : păstra toate florile, uscate, pe care i le oferiseră admiratorii ;
amintea, cu accente tinere, o idilă însăilată cîndva cu prinţul Milan, mai tîrziu
rege al Serbiei, şi vreo douăzeci de ani în şir a tot vorbit de cei patruzeci şi doi
pe care-i împlinea la 15 aprilie al fiecărui calendar ortodox.
Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice, culesese pe Caragiale, de pe
propria-i expresiune, „de pe maidanurile din Ploieşti" şi-l făcuse director general
al Teatrului Naţional, ca cel mai indicat, dintre contemporani, pentru această
covîrşitoare însărcinare. „Grecul", artist în suflet, meticulos peste fire şi de o
severitate necunoscută în republica anarhică pe care era chemat s-o guverneze, a
pus, cum se ştie, atîta regulă tiranică în dezordinea tradiţională la teatru, încît,
peste trei luni, Naţionalul, cu Manolescu, cu Aristizza, cu Anicuţa Popescu şi cu
ceilalţi, se mutaseră la „Dacia", iar în calea Victoriei nu rămăsese decît directorul
general cu sufleurul şi cu Drăgoescu, casierul.
Cîtva timp înainte de a se produce evenimentul acesta, „ţaţa'' Frosa ne
invită la dejun, pe directorul general şi pe autorul acestor amintiri. Din vreme,
Caragiale, un farsor fără pereche, îmi spusese :
— După masă, eu o să dispar. Tu s-o mai ţii cîtva de vorba peste ora 2,
fiindcă la ceasul acesta avem repetiţie.
— De ce ?
— Ca să sosească un minut mai tîrziu.
— Ei, şi ?
— S-o amendez.
— Nu ţi-e ruşine, mă, Iancule ? Cum să amendezi o artistă de situaţia
Frosei, pentru o întîrziere pe care o provoci chiar tu ?
— Taci şi fă cum îţi spun eu. O să se îndrăcească „ţaţa" şi o să ne tragă o
gură de Tîrgovişte cum nici la Mimiu nu se aude, ca e delicioasă, cînd o apucă
năbădăile.

Frosa Sarandy şedea deasupra lui Fialcovschi, în casa Török, vis-à-vis de
Teatru.
 N-avea bucătarie.
Masa şi-o aducea cu sutertaşul de la Purcel, de lîngă Pasagiu.
Ne aşezăm. Îi mîncăm sarmalele. Îi bem pelinul. Mai aduce o porţie de
sarmale. I-o mîncăm şi pe aia. Îi mai bem o litră de pelin — şi, la tînguirea
„grecului" cum că moare de foame, Frosa întîmpină, ca pe scenă :
— Ho, gămane, că parcă, n-ai fund! Ce, la mine e „Leul şi Cîrnatul" ? Mai
pune-ţi pofta-n cui, rîtane, că eşti sărăcie la casa omului !
Vorbim despre Milan ; îi admirăm „Bene Merenti" ; calomniem creaturile
şi, la un moment, sub pretext că examinează, în salonul de alături, un tablou de
Stăncescu, fostul director al teatrului — căruia Frosa, graţios, îi zicea Stăncioaca,
terciuitul —, Caragiale fuge şi se duce la Teatru. Peste o jumătate de ceas, cînd
observăm dispariţia „grecului", îi atrag artistei atenţia că e două şi un sfert, că,
adică, a cam întîrziat de la repetiţie.
Pune ceva repede pe dînsa, ca să se repeadă, căci era foarte punctuală la
datorie, şi, cînd să plece :
— Haidi şi tu, „ţaţo", că mitocanul e în stare să-mi facă scandal.
Trecem drumul, şi, ca s-o întimidez, o sfătuiesc :
— Ca să nu ia nebunul cumva vreo măsură jignitoare, cred că e bine,
Madame Sarandy, să trecem pe la el înainte de a intra în scenă.
— Să mergem, zice.
Ajunşi la uşa cabinetului, ne întîmpină uşierul, dăscălit de Caragiale :
— D. director general nu primeşte pe nimeni.
— Pe mine mă primeşte, zice artista, cu un rest de curaj ; dă-i carta. Şi în
vremea asta, aruncîndu-ne ochii pe tabloul din perete, vedem, printre cei
pedepsiţi, pe Frosa Sarandy amendată cu cinci lei, „pentru întîrziere de la re-
petiţie".
Uşierul, cu toată instrucţia ce primise, stetea perplex : de o parte, ordinul
directorului general ; de altă parte, una dintre actriţele cele mai cu autoritate.
Dar intră. Cînd se întoarse ca să ne spuie că directorul e „ocupat", auzim,
pînă să se închida uşa :
— Să nu intre nimeni — auzi ? N-am vreme de audienţe ! Frosa rămîne
încremenită. Prietenă cu Caragiale de cînd avea cu adevărat patruzeci şi doi de
ani ; despărţită de el, cordial, cu un ceas mai înainte — şi să primească aşa
afront, era peste puterile ei de răbdare.
Mai încearcă pe lîngă uşier, rugător, şi, cînd am simţit eu ca deznădejdea-i a
trecut marginile, îi ofer un consiliu :
— Să intrăm peste el, Madame Sarandy. Poate nu ştie că suntem noi.
 Şi, zicînd, împing uşa.
„Grecul”, la biurou, citea, foane atent, Convorbirile literare; Frosa
Sarandy, în atitudine de vinovat pocăit, în picioare în faţa lui, şi eu, abia ţinîndu-
mi rîsul, lîngă fereastră.
— Doamna ? întreabă directorul general, potrivindu-şi ochelarii.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule director general. Am avut musafiri la
masă, şi din pricina asta am întîrziat de la repetiţie cîteva minute.
— Scenele acestea, doamnă, nu le judecă direcţia, ci regulamentul.
— Dar, domnule director general,...
— Inutil, doamnă. E lege.
Şi-i arată regulamentul Teatrului.
— Domnule director general, stăruie artista, cu lacrimi în voce,
regulamentul amendează pe cei cari întîrzie din obicinuinţă, din lene ori din
neglijenţă repetată ; dar eu n-am fost pedepsită niciodată în treizeci de ani. Şi am
scuză...
— E prevăzută în regulament ?
— Nu e prevăzută, dar e de înţeles.
— Eu nu înţeleg decît ceea ce e scris, doamnă. Am sfîrşit, prin urmare.
— Ia lasă, Iancule, ce e scris şi ce nu e scris, intervin eu. Ai ţinut pe femeie
pînă la două şi ai fugit cînd începuse repetiţia. Fireşte că i-au trebuit cîteva
minute pînă să vie. Şterge-i amenda şi nu mai face fasoane !
— Mai degrabă îmi tai mîinile decît să calc regulamentul, încheie „grecul"
şi continuă să citească Convorbirile.
Artista, prididită de plîns, se apleacă pe biurou şi, dîndu-i broşura la o
parte cu un gest lipsit de eleganţă, porneşte, pe tonul pe care vorbea în Madame
Frochard, din Două orfane :
—Domnule director general, dumneata dormeai pe gunoaie, în Ploieşti, pe
cînd eu, soră, de colonel, lăsam butca la scara teatrului ca să civilizez creaturile
venite aici de la spălătorie — şi mă amendezi pe mine ca pe nişte uşieri ! Păi,
janghinosule, mie mi-a sărutat mîna regele Serbiei — şi o să primesc eu pedeapsă
de la un simigiu ca tine ?
A luat, apoi, de pe biurou, o coală de hîrtie, şi-a scris demisia, şi, oferind-o
lui Caragiale :
Bagă-ţi-o în ochi, domnule director general !
Şi, o dată cu mişcarea colţuroasă pentru a-i trînti hîrtia :
Adevărat: nici din salcie cerc de bute, nici din mojic om de frunte !
Apoi, către mine, surprins că rîdeam :
 — Dar tu, mă, piciule, ce rîzi ? Te-ai înţeles cu plăcintaru' ăsta sa vă bateţi
joc de o artistă ca mine ? Te trec prin perete, acuma !
„Grecul", în vremea asta, facuse sul din demisia Frosei, îi dedese foc la un
capăt şi, la vîlvătaie, îşi aprindea ţigara — pe cînd feciorul, de pe ordin
prealabil, aducea pe tablà biscuiţi şi şampanie.
— Băga-te-aş în... draci, domnule director general ! a mai zis bătrîna
stagiară — şi, ştergîndu-şi lacrimile, s-a pus să atace cu vervă bunătăţile pe care
le adusese servitorul.

Seara, am prînzit tot la „ţaţa Frosa", „grecul" şi eu — şi am vorbit tot
despre creaturi, despre colonelul Sarandy şi despre regele Serbiei....

(Ce am văzut în România mică.
Anecdote istorice, Bucureşti, 1926)

[i]
Pseudonim al gazetarului Gh. Rădulescu (1862-1929). (Notele marcate cu asteriscuri aparţin îngrijitorului
culegerii.)
 CARAGIALE ŞI SNOBISMUL


Apreciatul pictor Pătraşcu, căruia, din auzite în auzite, i s-ar fi consacrat la
Washington o galerie personală, ca şi pictorului de crizanteme Isachie una în
Japonia, la Tokio, avea la Bucureşti un frate chipeş ca un muşchetar şi care,
scoţînd o revistă nejustificat de luxoasă, se instalase estet. Familia avea dreptul
să se bucure mult că are în sînul ei atît pictura cît şi critica de artă.
Frumosul critic Magister Dixit îşi asigurase admiraţia unui cerc de coconet
cu jour fixe şi salon littéraire, ma chère. Fenomenul apare în numeroase familii
respectabile cînd cu un mic geniu muzical, compozitor încă de la vîrsta de trei ani,
cînd desinator, în admiraţia părinţilor, unchilor, mătuşilor şi a bunicii.
Sceptic uneori, mă cam îndoiesc în ce priveşte mai ales gustul american,
cunoscut mai mult în etichetele şampaniilor franceze Extra dri, Triple-sec şi Gout
americain ; căci într-alte privinţe, ale artelor, ştim că Edgar Poe a trăit mizerie
cumplită, prezintat aproape oficial mai cu seamă ca un mare beţiv (delirium
tremens) decît ca un mare poet, iar celălalt mare poet, Walt Whitman, era un
muncitor spărgător de lemne cu toporul. Pe amîndoi i-au impus Americii, al cărei
criteriu de judecată şi de apreciere e mai cu seamă sfîntul Dollar, europenii.
S-a întîmplat ca, la o sindrofie de Doamne, să se afle, prin excepţie, şi
Caragiale, de obicei rebarbativ la admiraţia mutuală şi la pedanteria bas-bleu.
Criticul se simţea în apele lui şi nu mai contenea să exulte într-un limbaj
afectat, graseind iritant pentru Caragiale.
S-a produs deodată o deviaţie stupefiantă. Caragiale avea cruzimile lui.
Adresîndu-se gazdei, Caragiale i-a făcut o rugăminte : „Doamnă, domnişorul
acesta nu ştie franţuzeşte, vă dovedesc numaidecît".
Pe masa rotundă cu cafele, sta deschisă o carte, mi se pare Candide al lui
Voltaire, probabil în curs de citire.
„V-aş ruga ceva, să ne dictaţi o pagină, ca la şcoală, şi noi amîndoi, eu şi
domnişorul, vom scrie fiecare la dicteu."
Îngălbenind cei de faţă, criticul plastic s-a sculat din locul lui şi
strecurîndu-se printre scaune, s-a eschivat. Caragiale făcuse încă de mult
proverbul că „Prostului îi stă bine fudul". De astă data vorbi latineşte : Quod erat
demonstrandum.
Nu mai ştiu cita vechiul an cînd s-a petrecut evenimentul. Trăind,
amănuntele nesemnificative dispar. Evenimentul e însă autentic.

(Viaţa românească, 1962, nr. 6)

 CARAGIALE


O foaie a căzut în seara de 9 iunie din calendar : sfîntul Chiril. Citesc
dedesubt : Moartea lui Caragiale (1912). Cînd au trecut 55 de ani ?
O amintire de la defunct poate să dea o culoare mai justă a omului decît un
panegiric.
Aveam 16 ani şi, ca să nu-mi pierd toată vacanţa, m-am băgat custode pe o
lună la o expoziţie, întîia expoziţie internaţională de pictură din Bucureşti. Sala
de marmură, aşa-numită din strada fostă Regală, a hotelului „Union", pe cît de
plină cu tablouri, pe atît de goală de vizitatori, avea în mijlocul ei o masă, la care
citeam netulburat. Cîte o pereche îndrăgostită se arăta din cînd în cînd sfioasă în
uşă, şi era poftită să intre, timidităţile dragostei nevinovate fiind întotdeauna
atrase de muzică, de poezie şi pictură, elementele climatului necesar sufletului
devenit brumos.
Pe la prînz, odată, a intrat Caragiale cu un cîrd de admiratori gălăgioşi. Cu
toate că amar în sine, scriitorului nu-i displăcea să provoace ilaritatea facilă a
diletanţilor dintre cafenea şi literatură. În faţa unui peisaj de Puvis de Chavannes
a consimţit ca, prin estropierea vulgară a primului nume, să-i facă să rîdă ca nişte
tineri imbecili ce erau.
Scena m-a vexat. Am mai povestit-o cu condeiul, dar mi se pare că numai
parţial.
M-am apropiat respectuos de Caragiale, făcîndu-l atent că nu a citit bine
silabele şi literele din semnătură. Hazul cetei a stagnat. Caragiale m-a întrebat, ca
un profesor, cum mă cheamă şi în ce clasă sînt. I-am spus. Cam iritat, m-a mai
întrebat dacă ştiu cine este el. Am răspuns : „Nu ştiu". „Sînt Caragiale", a precizat
Caragiale. „Nu ştiu, am zis, nu cunosc." Ar fi putut să-mi dea explicaţii, să-mi
facă o mustrare de ignoranţă, dar Caragiale avea prea dezvoltat simţul comicului
ridicul ca să mai adaoge ceva. A ieşit din expoziţie destul de plictisit, şi, dacă n-
ar fi stăpînit irascibilitatea admiratorilor contrariaţi, aş fi rămas în expoziţie
bătut. Vocifera între ei un vlăjgan frumos, cu jobenul şi cravata impecabile, în
stare să dovedească maestrului un devotament excesiv şi să-i apere prestigiul cu o
boxare la sînge.
A doua zi, aproape de prînz, Caragiale reapare în expoziţie singur. Poartă o
palărie de panama superbă. Vine spre mine. Mă scol. Îi întind catalogul, pe care-l
înlătură cu dosul mîinii, îmi ia scaunul, şade, şi fără bună ziua, nici altă
introducere, mă aţinteşte. Tace. Mă înfăşoară cu privirea, ca şi cum m-ar fi
desemnat cu un tibişir...
— Tu eşti un pezevenghi ! îmi spune în sfîrşit, surîzînd, Caragiale.
Nu răspund.
— Tu ştiai cine sînt...
— Ştiam, domnule Caragiale, dar...
— Nici o vorbă ! Am înţeles... Ai avut dreptate. Vrei să iei masa cu mine ?
— Bucuros, domnule Caragiale.
— Haide, închide prăvălia.
Mi-a ajutat şi maestrul şi am trecut cu el alături, în restaurantul pe atunci
renumit al hotelului „Union". Masa a fost excelentă şi copioasă, şi am pierdut şi
ora deschiderii expoziţiei de după-prînz.
— Nu fi prost, mă băiete, nu vezi că nu vine nimeni ?
A treia zi la orele 12 precis s-au repetat şi vizita, şi masa şi delicata
plăcere de a-l asculta vorbind pe cel mai rafinat om de spirit şi de inimă al epocii
literare din adolescenţă.
Continuarea pe altă dată, pe cine ştie cînd...

1947

 MĂRTURISIRI



[•••]
Printr-o împrejurare neobişnuită, povestită alte dăţi, l-am cunoscut la 16 ani
pe Caragiale, de la care am învăţat întîi să fumez şi al doilea să stărui, dar altceva
n-am vrut să mai învăţ. Cred că el avea peste 40 de ani. Începeam să-mi încerc şi
eu, cu frică, peniţa.
— Tu scrii, mă băiete ; nu mă minţì, îmi spunea Caragiale. Te văd după
ochi.
Verbul „a scrie" avea în fricile mele prestigiul săpatului în piatră.
— Nu scriu, domnule Caragiale, îi răspundeam.
— Citeşte-mi ceva, să văd şi eu.
— N-am ce citi, răspundeam.
De altfel n-am citit dintr-un sentiment de sfială niciodată, nimănuia, nici un
manuscris. Şi n-am putut să suport niciodată impudoarea de a mi se citi.
— Că vezi tu, spunea autorul Năpastei şi al Făcliei de Paşti într-un limbaj
pe care nu-l pot reproduce în scris, în cruditatea lui neafectată de puritanismul
ţuguiat, vezi tu, eu sînt muiere bătrînă şi ştiu farmece întru care, ca să dai de ele,
tu trebuie să te frămînţi toată viaţa.
— Dacă aş scrie vreodată, iubite d-le Caragiale, i-am răspuns (pe vremea
aceea încă nu circula elogiosul „maestre"), trebuie să descopăr farmecele eu.
Farmecele fiecăruia sînt altele. Şi presimt că experienţa unuia nu-i foloseşte altuia
niciodată. Şi că din punctul ăsta începe omul nou...
— Ai, ticălosule, dreptate, a mai spus Caragiale.
Odată, invitat de generozităţile lui la un dejun de birt, Caragiale vroia să
scrie la cafea o simplă carte poştală. 0 frază, un rînd. Iritat, a rupt una, a rupt-o pe
a doua, pe a treia, pe a zecea... a rupt 12 cărţi poştale în bucăţi, aruncîndu-le sub
masă. Le-am numărat.

[...]
1956
(Tablete de cronicar, E.S.P.L.A., 1960)

 PENTRU CARAGIALE


Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineaţa, într-un democratic vagon de
tramvai, încărcat cu lume bucureşteană.
Tramvaiul se opri în Piaţa Teatrului, şi o horă sprintenă de ţigani mărunţi,
cu ziare la subsuoară, se prinse în jurul nostru : „Moartea lui Cărăgiale ! ediţie
specială !..." sau : „Moartea lui Caragea !" Numele autorului glumeţ al atîtor
cuvinte stîlcite şi fraze pompoase conrupte suferea soarta neologismelor rostite de
cetăţenii din Obor care vorbeau pe la 1880 „pe ridicatele", sau cum se mai zicea
în stil academic, tot pe atuncea, „în mod radical".
Înţelesei numaidecît, cu mult tumult de voci sentimentale în sufletul meu, că
Ion Caragiale murise. De balconul Teatrului zării spînzurînd, ca o bucată de
noapte, drapelul negru, care cu cîtva timp mai devreme se clătinase deasupra
sicriului lui Petre Liciu.
Ochii îmi alunecară pe faţa beatificată de brici şi de pudră a conpasagerilor
mei duminicali, îmbrăcaţi în cele mai proaspete straie : cîteva evantalii sprijinite
de umerii cucoanelor asudate băteau ca nişte aripi desfăcute şi tăiate scurt, în
această primavară, de păsări domestice, cu penele pestriţe, roşii, verzi şi albe.
Domnii, răniţi, ai fi crezut, la cap, îşi tamponau fruntea cu batista cocoloşită-n
palmă sau îşi priveau cu mulţumire forma ghetelor galbene, prin care totuşi
relieful de la degetul mare al piciorului, comprimat de rigorile boxului calf, pînă
la lustru, le amintea de suferinţile îndurate la încălţare.
Erau în tramvai cu toţii ca la vreo cincizeci de inşi, cu doamne cu tot,
îndeletnicindu-se în cîte feluri toate, fieştecarele din ei. Vestea morţii lui
Caragiale nu pricinui nici o mişcare, nu dete loc la nici un zvon de glasuri,
vagonul se urni din staţie, şi ziarele, răcnite de vocile puilor de ţigani, găsiră un
singur cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră.
Eu ştiu, desigur, că a murit într-o bună zi şi Goethe şi tot nu s-a clătit pe faţa
luminii o singură frunză ca să coboare de la sineşi pe mormîntul lui. Şi nesimţirea
lucrurilor a fost deopotrivă de mare ori de cîte ori s-a povîrnit în prăpastia
glorioasă a omenirii vreunul din curagioşii alpinişti ai gîndirii. Cu o indiferenţă
nesfîrşită primeşte ţărîna şi cadavrele vitelor moarte de dalac, şi osemintele unui
Pasteur sau Leonardo da Vinci. Numai o dată se pare că a luat şi tăria parte la
răstignirea unui om, cînd s-a posomorît şi a cuvîntat pămîntului cu fulgere şi nori.
Încolo, tot ce se întîlneşte pretutindeni e zîmbetul jumătate romantic şi jumătate
sarcasm, cu care întîmpină natura : şi automobilele de veselie, şi dricurile ce
grăbesc spre cimitir.
Mă aşteptam însă la o tresărire generală a tovarăşilor mei de tramvai ;
voiam să-i văd că iau parte şi dînşii oarecum, cel puţin cît ţiganii vînzători de
gazete, la gîndurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puţin,
punem preţ pe viaţa stinsă a lui Caragiale. O clipă, jignit, m-aş fi sculat să ţin un
discurs de invective.
Caragiale nu exista pentru nici unul din cei cincizeci, nici în cea mai
pierdută din amintiri. El care s-a scoborît în toţi aceştia ; care i-a dumicat cu de-
amăruntul ; care şi-a-n-muiat condeiul în gura şi-n creierii lor ; care i-a batjocorit
cu atîta iubire ca să-i facă, tot pe ei să rîdă...
De la moartea lui încoace, ziarele ieşiră mai negre decît de obicei şi n-a
fost pană care să nu arunce cîteva lacrimi de cerneala pe marmura treptelor
umbrite, pe care se depărtează tot mai mult, acum, de la noi, pasul încă foarte cald
al jălitului muzelor noastre.
Aş mărturisi, în ce mă priveşte, că moartea maestrului, dacă mi-a răzvrătit,
pe de o parte, furia secretă ce mocneşte în fiecare din noi şi izbucneşte la ora
ultimă a unui om ales — vîrtej ridicat deodată din ocnele sufletului cu ţărîna
sfîntă a tuturor celor care au gîndit, au cîntat şi s-au războit aproape de-a surda,
dar un vîrtej ce se topeşte apoi din nou la atingerea lui cu atîtea imagini de
lumină, de înflorire şi de curaj, se scutură şi se risipeşte, pe de altă parte m-a
mirat mai puţin, ca să zic aşa, decît aniversarea celor şaizeci de ani ai lui, din
primavară... îl întîlnii, într-adevăr, pe Caragiale, acum vreo cîteva luni, la cea din
urmă întoarcere a lui în ţară şi după ce, timp de doisprezece ani, n-am mai dat
ochi cu dînsul... îl recunoscui mai mult după sunetul, alterat şi el, al vocii decît
după chip, şi, într-o dipă, încercai două senzaţii opuse şi deopotrivă de ascuţite :
o vastă bucurie că am să-l revăd, şi durerea gravă că-l văzui. Caragiale cel
puternic, cel vînjos şi mîndru, de părea de două ori mai înalt de cum era — faţa
lui abundentă şi largă, orientarea senină a frunţii lui, ochii lui ca nişte portrete
adînci, umerii lui bine purtaţi, atitudinea lui ageră şi liniştită — îmi apărea mascat
într-un om sleit, aproape umilit. Am stat în faţa lui sub neastîmpăr şi apăs, şi, cu
toată greutatea de-a mă obicinui cu această schimbare, eram împins diavoleşte să-
i analizez fiinţa şi cuvintele minuţios şi să adaog mereu la excesul meu de tristeţe
flacăra ochilor lui întunecată, craniul lui pare ca rănit în creştet, decolorarea
obrajilor, tremurul mîinilor.
Ceea ce mi s-a părut că funcţiona şi mai bătrîn decît orice organ canalizat
cu sînge era, la Caragiale, stihia sufletească. În toate cuvintele lui, deşi multe, se
aşeza ceva ca nisipul care încetinează avîntul cîntător al undelor. Glasul lui venea
ca după un drum nespus de lung. Avea clipe cînd ne îndemna să nu-l vorbim de
rău şi, fiindcă nu voiam să ne răsară lacrimile, ne uitam în vorbele lui de nu
cuprindeau trebuincioasa ironie. Mai mult ostenit decît aşezat în jăţul de unde ne
vorbea, însoţindu-se de un gest dezamăgit, el părea în haina lui neagră şi veche,
cu pălăria lui dreaptă de pîslă tare, ca un pastor mormon care ar fi fost odinioară
arhiepiscop catolic.
Am regăsit acest ton ciudat în graiul aproape bisericesc al scrisorilor lui
trimise gazetarilor şi publicate de aceştia după moarte. E un sunet nou în sufletul
lui Caragiale, un fel de iertare indirectă, se pare, pe care o cere de la corespon-
denţii lui de a fi prea mărunţi faţă de dînsul. E tonul serilor de iarnă şi al sfatului
din gura sobei. E ca un regret universal. Mai tînăr, acum vreo cincisprezece ani,
Caragiale, impetuos şi iureş, trecea, printre aspiranţii la gloria condelului, ca un
îmblînzitor de fiare cu arma întinsă. Era ca un revolver veşnic încărcat.
În afară de cei suportabili maestrului şi care, în ceată zgomotoasă, făceau în
jurul lui un fel de procesie uneori supărătoare şi pentru cel admirat, şi pentru
trecători — ceilalţi nu găseau milă şi cruţare la dînsul. Am putut asista odată la
concedierea penibilă a unui băieţaş cu plete, desigur prostuţ şi orgolios, care se
ţinea pe trotuar, cu un manuscris în mînă, după Caragiale. Pe unde-o mai fi acest
fost tînăr, cîţi copii va fi avînd, cîte sinecure, ce afaceri o mai fi „învîrtind" ?…
Moda ca un debutant să parvie pe spinarea celor cu reputaţii stabilite
datează de pe-atunci. Afară de cei care meritau stima lui şi afară de cei care n-au
meritat-o au fost destui cerşetori de geniu care, în faţa ochilor încruntaţi ai
maestrului, au suferit înfrîngeri memorabile pentru ei.
Acum în urmă, mai vîrstnic, mai iertător şi poate chiar mai ironic în fond
decît pe-atuncea, Caragiale adoptase tactica de a nu se opune la nici o călcare
literară. Oricine vroia să aibă un certificat de scriitor trimetea maestrului o
scrisoare de ploconeli şi tămîieri, şi maestrul îi răspundea… E curios cum se
aseamănă tiparul sufletesc al tuturor scrisorilor publicate de curînd de oameni
foarte deosebiţi. Dar se vede că viermişorii, care cu cîţiva ani în urmă umblau să
împuieze în cărţile lui şi să le mînjească, nu aflaseră de noile dispoziţii ale lui
Caragiale. E de crezut că, într-altfel, s-ar fi grăbit să aiba de la dînsul şi ei cîte-o
scrisoare, care, publicată azi, i-ar fi consacrat scriitori, şi încă, scriitori cu talent.
Ar fi scris şi ei la rîndul lor cît îi iubea Caragiale de mult şi ar fi cheltuit cerneală
ca să ne povestească strînsele lor legături de prietenie cu un om care prin vîrstă
le-ar fi putut fi bunic. E într-adevar o suferinţă reală să fii un om într-o generaţie
de muşte şi să ai nevoie de bîzîitul şi de ouăle lor ca să trăieşti în tihnă.
 Într-un fel, Caragiale a procedat cuminte, căci astăzi, în loc de atîtea flori
de madipolon şi hîrtie, mormîntul i-ar fi acoperit cu insulta valeţilor daţi afară,
din care cei mai puţin bine primiţi au şi încercat să se răscoale. Printre ei sînt unii
care în 1912 îi pregătesc numere de revistă speciale, după ce în 1910 l-au atacat
pe chestiuni de bani, ca pe un simplu notar sau contabil abuziv.

E nevoie să mai spunem cine a fost Caragiale ? Să tăiem în scrisele lui
luminişuri ipotetice, cînd tot ce-a scris el e atît de limpede şi de just luminat ? Ne-
ajunge numai indicaţia, prea cunoscută de altfel, a scrupulelor lui cînd scria, ca să
ştim că el era un artist.
Ca Flaubert, prinţul chinuiţilor, Caragiale căuta ore-ntregi, zile-ntregi
cuvîntul cel bun, elasticitatea insinuantă, sau asprimea, sau ritmul unei fraze.
Intuiţia lui, necunoscută la mulţi din scriitorii mai tineri, era a unui artist de
vocaţie. El vedea stilul aproape material, cu scobituri, cu reliefuri, cu linii şi
arabescuri, şi, cetind pe Caragiale, străvezi conturul şi graficul ideilor. Pe unele
din paginile lui pare că ţi-ai plimba pipăitul, ca să descoperi sub fluiditatea
degetelor, ca atunci cînd înconjuri cu mîna o tiară veche de aur, pietrele scumpe
prinse definitiv în metalul de preţ...

1912
 PAUL BUJOR


CÎTEVA AMINTIRI DE [SPRE] I.L. CARAGIALE


[•••]
După cum am schiţat şi în paginele anterioare închinate în amintirea
poetului Vlahuţă, Caragiale e un îndrăzneţ şi viguros biciuitor al moravurilor din
ţara noastră ; un biciuitor, în special, al ridiculului şi al prostiei omeneşti. Şi cu
cît el suferea mai mult din cauza răutăţii şi prostiei omeneşti, cu atît ironia şi
ridicularizarea deveneau biciuiri de foc care brăzdau mai luminos şi mai usturător
răutatea şi prostia omenească.
Cine, numai întîmplător, a avut ocazia să asculte pe Caragiale povestind cu
verva lui scînteietoare ridiculul vieţii omeneşti, acela rămînea cu impresia că nu e
om mai vesel şi mai fără de griji pe lume decît el. Cine însă a stat mai des în
contact cu el şi a căutat să-l cunoască şi sa-l simtă mai de aproape, acela s-a putut
convinge că el era omul cel mai chinuit sufleteşte. Şi, lucru ciudat, cu cît, într-un
moment dat, el era mai chinuit de o contrarietate oarecare în viaţă, mai ales de
prostia şi de răutatea omenească, cu atît, în mijlocul prietenilor lui, era mai
scînteietor în vervă şi mai captivant în glume.
La dînsul durerea cea mai tragică, în loc să izbucnească în plîns sau în
jelanie, cum se întîmplă comunilor muritori, izbucnea în hohote de glumă. Ciudată
fire de artist !
Durerile fizice îl impresionau tot aşa de zguduitor ca şi durerile sufleteşti ;
de aceea, discuţiile cu prietenii asupra durerilor omeneşti le încheia adesea [•••]:
„fereşte-mă, Doamne, de boale, de năpaste şi de prostia omenească".
Cum spusei, la dînsul, durerea cea mai tragică, în loc să izbucnească în
plîns sau în jelanie, cum se întîmplă comunilor muritori, izbucnea în hohot de
glumă.
O singură data mi-a fost dat să-l văd şi să-l aud altfel.
Într-una din serile de iunie, care şi acum e vie în mintea mea, eram la
Vlahuţă. El locuia atunci într-un apartament din palatul funcţionarilor în piaţa
Victoriei.
Caragiale sosise în ziua aceea de la Berlin, şi eu de la Iaşi. Caragiale era în
perioada cînd făcea naveta între Berlin şi Bucureşti. Amîndoi eram oaspeţii lui
Vlahuţă.
 După masa de seară au venit şi Goga şi Coşbuc. Discuţii, critici, glume pînă
tîrziu ; toate biciuite de un vin generos.
Discutînd şi filologie, îi plăcea lui Caragiale să tachineze pe Goga cu
cuvîntul glie. Ce-i aia glie ? Auzi, glie !
Vlahuţă, simţindu-se obosit, s-a furişat în odaia de culcare. Goga plecă şi el
pe la miezul nopţii ; iar Coşbuc, mai mult tăcut, rămase pînă aproape de ziuă sub
vraja cuvîntului lui Caragiale, care făcea apologia filozofiei lui Spinoza, pentru
care avea mare admiraţie.
Ca oaspeţi ai lui Vlahuţă, am rămas singuri, după ce a plecat şi Coşbuc.
Mă grăbeam să-mi fac culcuşul de culcare pe canapeaua din biuroul unde
stătusem toată noaptea aceea, iar Caragiale, tăcut şi melancolic, privind un
moment spre fereastră cum ziua se îngîna cu noaptea, se întoarse repede spre mine
cu o figură în adevăr de om suferind şi cu un glas stins îmi zise : Voi, toţi, sînteţi
totuna. Nimeni nu ţine la mine. Iaca, şi tu, tu ţii mai mult la Alecu (Alecu era
Vlahuţă) decît la mine !
— Mă miră mult ce-mi spui, zic eu. Cînd ştii cît de mult eşti iubit de noi
toţi.
— Da, iubit! Ţineţi la mine, fiindca vă distrez cu glumele şi poveştile mele.
Ia, sunt şi eu acolo ca un biet străin, pripăşit între voi, care vă face să rîdeţi şi să
vă înveseliţi.
În vorbele acestea, pe care mi le-am notat imediat ce Caragiale s-a dus în
odaia de culcare unde dormea Vlahuţă, simţeam în adevăr un suflet profund
îndurerat.
A doua zi, sărind din culcuşul unde dormisem cel mult trei ore, eram încă
sub impresia grea a tînguirei lui Caragiale.
Aud vorba şi rîs în odaia de alături. Caragiale povestea ceva din cele
văzute în drumul lui spre Bucureşti de la Berlin.
Vlahuţă se spăla la lavoar, Caragiale, în aşteptarea rîndului la spălat,
glumea. Deodată întreabă pe Vlahuţă :
— Da' Barbu ce mai face ? (E vorba de Delavrancea.)
— Nu l-am văzut de cîteva zile, răspunde Vlahuţă.
Nu aşteptă să prindă bine răspunsul lui Vlahuţă şi Caragiale se repezi la
telefonul din antreul de alături:
— Allo ! Allo ! D-ră, daţi-mi no... Casa Delavrancea...
— Aici M-me Delavrancea !
— Sărut mînuţele, M-me Delavrancea! Aci Caragiale. Barbu e acasă ? Ce
face ? Aş vra să-l văd.
 — Barbu e în pat. E puţin bolnav. Are temperatură.
— Aa ! măgaru' are temperatură ! Spune-i că vrau să-l văd numaidecît, să-
mi deie şi mie cîteva grade ; că eu n-am de loc temperatură.
Scena aceasta de la telefon m-a făcut să uit tristeţa lui Caragiale din noaptea
trecută.
Caragiale exagera de multe ori şi bucuriile, şi supărările lui. Şi le exagera
cu atîta vervă sau patos, că te făcea să le crezi aidoma, cum le spunea.
Într-o primăvară, fiind la Sinaia, mă plimbam cu el şi Vlahuţă pe bulevardul
acela mare ce duce înspre parc. Mai toată ziua aceea se plînsese de neajunsurile
vieţii, mai ales de neajunsurile materiale. Şi, în momentul acela, plîngerile lui
luau aparenţa unor mari nenorociri.
— Ce voiţi, strigă el cu faţa îndurerată. Eu totdeauna am fost un om fără de
noroc ! Pe ce am pus mîna, tot rău mi-a ieşit. Iaca, vedeţi, continuă el, vedeţi voi
băiatu' ăla care vine înspre noi cu coşu' cu portocale ? Ei, o să vedeţi. O să iau o
portocală şi sunt sigur că n-o să fie bună. Că… ce voiţi, n-am noroc !
În adevăr, ia o portocală. O curăţă de coajă şi ne-o arată… Coincidenţă
neaşteptată de noi. Portocala era, cum se zice, seacă, cu miezul cam uscat.
— Ei, vedeţi ?! strigă el biruitor în nenorocirea lui. Vedeţi ?! N-am noroc
nici la o portocală !
Privindu-i portocala, nu ştiam ce atitudine să luăm. Tăceam, frămîntîndu-ne
cu buzele un rîs înăbuşit.
În dreptul unei alee lăturalnice, Caragiale se despărţi de noi, pentru a se
duce la un prieten care îl invitase la dejun în ziua aceea ; iar noi, tăcuţi, ne
gîndeam la zbuciumul lui.
— Ai văzut, zic eu lui Vlahuţă, ce aer de nenorocit avea cînd ne-arăta
portocala ? Ne venea să rîdem la început ; dar acum, drept să-ţi spun, mă simt şi
eu tare îndurerat. Dac-aş fi bogat, i-aş da posibilitatea să trăiască din belşug, fără
să se gîndească o clipă la nevoile vieţii materiale şi să scrie.
— Ba eu, zice Vlahuţă, nu i-aş da nimic. Tocmai atunci cînd îi vei da, nu
mai scrie nimic. Cînd e mai chinuit, atunci Caragiale e mai îndrăcit la scris.
Vlahuţă, care-l cunoştea mai bine decît mine, poate avea dreptate.

[...]
Cu toată prietenia ce exista între ei, Caragiale şi Delavrancea se ciocneau
cîteodată, în discuţiile lor, foarte violent. Ajungeau să-şi arunce în ciudă aprecieri
foarte supărătoare, jignitoare chiar, mai ales cînd discutau politică pe vremea cînd
Delavrancea era în partidul liberal.
 La începutul carierii lui literare Delavrancea mai mult ca nuvelist şi
romancier, se amestecase în urmă şi în domeniul lui Caragiale, scriind piese de
teatru : Viforul, Luceafărul, Apus de soare.
Caragiale îi critica piesele terminînd cu gluma : Şi, mai la urma urmelor, tu,
Barbule, nu faci teatru, ci meteorologie, astronomie — Viforul, Luceafărul, Apus
de soare şi desigur o să continui cu grindina, ciclonul, Marte, Jupiter etc.
— Ţi-i necaz, grecule, că tu nu mai poţi scrie ! se apăra Delavrancea
înţepat şi apăsat.
— Să mă ferească D-zeu să scriu ca tine ! răspundea tragic Caragiale,
făcînd semnul crucii.
Ce e interesant de remarcat e că, mai totdeauna după astfel de discuţii, cînd
ieşeau în stradă, amîndoi erau veseli ca doi buni prieteni, glumind acum pe
socoteala altora. Îţi făceau impresia a doi copii capricioşi cari aci se ceartă, aci
se împacă.
Tot după discuţii de acestea supărătoare, Caragiale, făcînd odată oarecare
aprecieri glumeţe asupra abondenţii de calificative şi diminutive din nuvela lui
Delavrancea Sultănica, spunea că nuvele ca acestea copilăreşti nu-i greu de făcut.
Şi aşa Caragiale a parodiat nuvela lui Delavrancea, scriind Smărăndiţa, care,
citită într-un cerc restrîns de prieteni, a supărat mult pe Delavrancea.
Erau mici gelozii şi mici supărări trecătoare, întocmai ca şi la copii.

*

Erau amuzante de tot partidele lor de cărţi.
Cu mult înainte de război şi pînă la război, timp de douăzeci de ani, locul
cel mai des de întîlnire pentru stat de vorbă la un păhărel de vin bun şi a mai juca
cîte o panţarolă, mai mult pentru distracţie, era la bunul prieten Vlahuţă. Casa lui
a fost totdeauna primitoare pentru toţi prietenii. Acolo ne întîlneam între oarele 4
şi 7 după prînz. Iar seara, o dată pe săptămînă, casa lui era un mic cuib literar.
Tustrei, Caragiale, Delavrancea şi Vlahuţă, jucau de obicei panţarola. Cînd
printre ei era şi prietenul Grecescu, lua, desigur, şi el parte la joc. Cîteodată
asistam şi eu la jocul lor, atras de glumele lor spirituale şi de săgeţile cîteodată
usturătoare ce-şi aruncau reciproc în timpul jocului.
Odată, mi-aduc aminte, Delavrancea avusese, în trei partide consecutive, o
carte foarte bună. Cîştigînd, se desfăta tachinînd, în special, pe Caragiale că joacă
ca o mazetă.
Caragiale, cam iritat, răspundea : Eu, cînd cîştig, cîştig cu judecata, pe cînd
tu, Barbule, cîştigi cu norocu' ; şi tu ştii că numai proştii au noroc.
— Parcă tu n-ai fi voit să ai norocul meu de azi !
— Ba de loc ! Mai bine fiecare cu capu' lui !
Şi tot aşa, hărţuindu-se ca nişte copii răutăcioşi, ajungeau să-şi zică vorbe
grele, zvîrlind cărţile pe masă în semn că jocul s-a isprăvit.

*

După una din acele partide de cărţi, nu-mi aduc bine aminte cum veni vorba
despre cunoaşterea limbii franceze.
— Noi, românii, faţă de alte naţiuni, zicea Vlahuţă, vorbim bine limba
franceză.
— Mai ales cei cari au stat în Franţa măcar doi-trei ani, adăogă cu drept
cuvînt Delavrancea.
Caragiale, care nu era bine dispus, din cauza nenorocului la cărţi, se şi
formalizează, răspunzînd lui Delavrancea : Adică, tu, Barbule, dacă ai stat la
Paris doi-trei ani ca să-ţi iai licenţa în drept, crezi că cunoşti mai bine limba
franceză decît altul care n-a stat la Paris doi-trei ani ?
— Desigur, răspunde Delavrancea.
— Ei aş, întrerupe Caragiale. Iată, eu n-am stat la Paris decît în treacăt şi
cred că cunosc mai bine limba franceză decît tine.
Delavrancea răspunde cu un hohot de rîs.
— Rîzi tu, da' aşa e, răspunde serios Caragiale.
— Glume de astea sunt adevărate prostii, zice Delavrancea.
— Ba eu nu glumesc de loc, răspunde Caragiale. Şi ca sa-ţi probez că nu
glumesc, hai să ne supunem la un concurs. Iată, Vlahuţă să ia din bibliotecă o
carte franţuzească din care să ni se dicteze un pasaj tradus în româneşte şi să
vedem cine o să-l restabilească mai bine în franţuzeşte. Te prinzi ?
— Mă prind, răspunde repede Delavrancea.
Vlahuţă voind să vadă pînă unde o să meargă prinsoarea lor aproape
copilărească, se duce rîzînd să ia un volum din bibliotecă.
A luat un volum din nuvelele lui Guy de Maupassant. A tradus în româneşte,
cît mai aproape de textul francez, un pasaj mic de vro zece rînduri, pe cînd cei doi
concurenţi, ca doi liceeni, se aşază serios faţă-n faţă la cele două capete ale
biuroului, fiecare cu o coală de hîrtie albă înaintea lor şi gata de scris.
După ce Vlahuţă le-a dictat pasajul tradus în româneşte, fiecare începe să
facă traducerea în franţuzeşte, bineînţăles fără dicţionar.
 După un sfert de ora, timp hotărît pentru concurs, amîndoi au isprăvit.
Controlîndu-se traducerile concurenţilor cu textul autorului, au căzut toţi de
acord că Delavrancea făcuse trei mici greşeli, iar Caragiale numai două tot aşa de
mici.
A urmat imediat o izbucnire de triumf. Caragiale, plimbîndu-se cu paşi mari
prin cameră, apostrofa pe Delavrancea :
— Ei, te-ai convins acum că eu ştiu mai bine franţuzeşte decît tine ? !
Multă vreme, Caragiale a glumit pe tema acestui concurs. Cînd întîlnea pe
Delavrancea, cea dintîi întrebare era : Ai mai învăţat, Barbule, ceva franţuzeşte ?
!

[...]
Cîteodată erau uimitor de neaşteptate răspunsurile lui Caragiale, cînd îl
întrebai ce crede despre meritele vreunui scriitor.
Odată, Vlahuţă întrebîndu-l ce crede despre studiile critice ale lui G.
Ibrăileanu, îi răspunde imediat :
— Criticele lui Ibrăileanu ?... Sunt ceai din gara Ploieşti mai fiert înc-
odată.
Caragiale făcea aluzie la criticile lui C. Dobrogeanu-Gherea care ţinea pe
atunci restaurantul din gara Ploieşti.

[...]
Caragiale a încercat să facă şi negoţ, nu ca să pară excentric, ci de nevoie şi
din dorinţa de a studia mai bine diferite tipuri de oameni.
Cu ce se plătea munca literară înainte de război era greu să trăiască chiar
Caragiale, care era scriitorul cel mai citit.
Întîia oară a deschis o berărie cu firma „Academia «Bene bibenti»", pe
strada Smîrdan, lîngă vechea cafenea „Collaro", şi mai tîrziu o alta în Piaţa
Teatrului, lîngă vechea cafenea Fialcovschi.
În ambele n-a putut reuşi cum spera, cred mai mult din vina lui.
Aşa, îmi aduc aminte că, într-o noapte, cam pe la ora 11, ducîndu-mă la
berăria „Bene bibenti", nu era decît un singur client. Caragiale, voind să scape de
el, fiindcă aştepta să-i vie nişte prietini cu cari să stea la taifas în odăiţa de
dindos, se duce la el aşa agale şi-i spune : Vezi, d-le, merge greu comerţu'. Clienţi
puţini, cheltuieli multe. Iată, cum e şi acum, un singur client pentru care trebuie să
plăteşti chirie, să consumi lumina degeaba ! şi altele...
Bietul client, care venise, desigur, de dragul lui Caragiale, auzindu-l cum se
căina, mai stătu o minută şi apoi plăti şi plecă.
De multe ori, în acest caz, Caragiale închidea berăria şi se ducea în odăiţa
de dindos unde îl aşteptau prietenii Anghel Dumitrescu, Coco Dumitrescu şi alţii.
Tot acolo, spunea el într-o seară prietenilor că aşteaptă să vie şi Hîşdău, pe
care îl invitase cu cîteva zile mai înainte, spunîndu-i : Ascultă, boierule, am la
berăria mea o masă înţăpenită cu cuie în duşamea ; dacă mi-i învîrti-o şi pe aia,
atunci mă fac şi eu spiritist.

[...]
Caragiale a murit în Berlin la 9 iunie 1912. Cu aproape două luni înainte de
a muri, a venit în ţară pentru puţin timp.
De la Bucureşti, a făcut un salt pîn’ la Iaşi, ca de aci să se ducă la Roman să
vadă pe prietenul său Cantacuzino-Paşcanu.
Aci, la Iaşi, a venit să-mi vorbească mie şi lui Stere de fiul lui cel mare,
Matei, care avea examene de trecut la facultatea de drept şi dacă se va putea să
rămînă chiar la Iaşi ca colaborator asiduu la Viaţa românească.
Caragiale era foarte abătut din cauza nevoilor vieţii şi, după figură, se arăta
a fi foarte suferind. Întrebîndu-l dacă, la Berlin, unde sunt medici renumiţi, a
consultat pe vreunul din ei, mi-a răspuns glumind cu un accent de tristeţă : Ce ?
Vrei să-mi spună doctorul că-s bolnav ?
Era, în adevăr, serios bolnav. De ce suferea ? Nu mi-ar fi spus, chiar dacă l-
aş fi întrebat.
După dejun, s-a dus la Stere să-l vadă.
Pe la patru după prînz, l-am aşteptat acasă să mergem împreună la gară
pentru trenul ce pleca la Roman prin Paşcani.
O coincidenţă foarte displăcută mai ales pentru Caragiale : în restaurantul
gării, unde am cerut un pahar de bere, pînă o pleca trenul, ochii ne-au căzut pe un
individ care era la o masă din faţa noastră. Bietul om era bolnav, desigur în
ultimul grad. O tusă seacă îl zbuciuma din minut în minut. O faţă palidă pămîntie,
în care luceau doi ochi aproape sticloşi şi larg deschişi; trăda, poate, un
tuberculos, ori un canceros sau un nefritic.
Îndată ce Caragiale a dat cu ochii de el, i s-a contractat faţa, ca şi cum ar fi
băut o doctorie amară. Tăcut, a lăsat privirea în jos, ferindu-se să-l mai zărească.
N-a putut răbda mult. S-a sculat fără să ne isprăvim paharul de bere, spunîndu-mi
să ieşim pe peron. Trenul era tocmai pe punctul de plecare. Caragiale a plecat
tăcut şi amărît, cum nu l-am văzut niciodată. Am rămas pe peron tare îndurerat...
După o săptămînă, am fost la Bucureşti. Am căutat să-l mai văd înainte de a
se reîntoarce la Berlin. Vlahuţă mi-a spus însă că plecase la Berlin.

[...]
(Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, Bucureşti, 1938)
 LUCA I. CARAGIALE


AMINTIRI DESPRE CARAGIALE


Caragiale a fost viaţa întreagă foarte mîndru de probitatea lui de artist.
Expresia lui favorită, ca să arate cît de mericulos era pe chestia stilului, se
închegase într-o frază pe care i-am auzit-o adese : „Îmi pieptăn stilul". S-a spus
despre dînsul că scria cu o extremă dificultate. Eu, care am avut prilejul să-l văd
de atîtea ori la lucru, cred că s-a exagerat oareşicum. Mi s-a întîmplat adeseori
să-i transcriu manuscriptele după primul concept. Le-am găsit întotdeauna foarte
citeţe, cu puţine ştersături. Fraza, scrisă în grabă subt imboldul inspiraţiei, curgea
clară şi concisă. Cînd i le înapoiam transcrise de mine, începea însă o nouă
muncă, migăloasă şi încordată : „pieptănătura stilului". Îmi revedeam paginile cu
totul pestriţe de însemnări, aruncături de membre de fraze, ştersături şi corecturi
în cerneală roşie, verde sau violetă. Le copiam iar, şi munca lui reîncepea. L-am
văzut astfel prefăcînd de patru ori Calul dracului. Ezita asupra poziţiei unui
adverb, asupra sensului exact al unui cuvînt şi chiar asupra necesităţei unei
virgule. Trebuie să mărturisesc că adeseori schimbările nu aveau aproape nici o
valoare şi că opera era tot atît de perfectă la început ca şi subt ultima formă. I-am
vorbit odată despre aceasta şi dînsul mi-a răspuns : „Bine, dar tu nu-nţelegi că,
dacă azi las o mică greşeală, mîine uit o virgulă, poimîine publicul are drept sa
mă huiduiasca şi eu trebuie să înghit ?"
La dînsul problema stilului nu se punea complexă şi transcendentală, ca la
Flaubert; Caragiale vroia concizie şi claritate. În tinereţea lui, la Iaşi, frecventase
cercul Junimei ; de acolo păstrase o amintire scumpă şi puternică, pe Vasile
Pogor. Cu dînsul vorbise mult despre stil. Pogor fusese crescut în dogmele
esteticei clasicismului francez, şi Caragiale se împrietenise cu dînsele. Caragiale
îşi bătea joc de stilul rece al clasicilor francezi, dar, în fond, regulile lui estetice
nu se îndepărtau mult de acelea ale lui Boileau. „Tout doit tendre au bon sens" era
şi principiul lui Caragiale. Claritatea, concizia erau pentru dînsul adevăratele
calităţi ale stilului. Înfocat detractor al romantismului, arăta o adevărată ură
pentru abuzul de adjective, pe care-l considera ca însăşi marca acelui gen literar.

Cînd am spus despre Caragiale că nu scria cu dificultate, nu mă gîndeam la
acea „pieptănătură" a stilului, ci la primul concept, care, în fond, constituie opera
de artă. Iar acel prim act, dacă era dureros, era, pe de altă parte, destul de scurt.
Caragiale scria în tăcere şi adeseori spunea că se simte subt imboldul unei
puteri străine. Compunînd, construia dialogurile vorbind tare, zîmbea sau se-
ncrunta. L-am văzut cînd muncea la Kir Ianulea, refuzînd mîncarea şi veghind
două nopţi de-a rîndul. Muncea neîntrerupt pînă sfîrşea opera. În tot acest timp era
încruntat, febril şi ursuz. Cînd termina, era adesea intoxicat de tutun şi cădea
cîteva zile într-o stare de somnolenţă paşnică. Pe Kir Ianulea l-a scris în trei zile
şi l-a pieptănat, pe urmă, două săptămîni. Cînd îl întrebam cum scrie, îmi
răspundea aproape invariabil : „Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea...
Vorbesc... Le văz gesturile ; le aud cuvintele. Dar nu ştiu exact nici ce spun, nici
ce vor face şi, pe urmă, m-apuc să scriu, şi-i las să-şi spuie singuri păsul." Şi,
după aceea, adăoga întotdeauna comparaţia creării operei de artă cu o laborioasă
parturiţie.
Caragiale scria fără plăcere. L-am auzit, deseori, blestemîndu-şi
„meşteşugul ingrat" şi afurisind clipa cînd s-a apucat de literatură. Conştient, în
fond, de valoarea lui, rămînea un veşnic jignit în viaţă. În anul cînd a împlinit
şaizeci de ani, în anul cînd a murit, pînă şi ultima oară mi-a vorbit cu adîncă
sinceritate, cu scîrbă şi cu necaz. Fusese poftit în ţară pentru un jubileu al lui de
şaizeci de ani, şi răspunsese printr-o scrisoare către prietenii lui, astăzi morţi
amîndoi, Vlahuţă şi Delavrancea. L-am întrebat ce hotărîse şi mi-a răspuns,
întunecat, ca refuzase. L-am întrebat, mai departe, din ce motive. Atunci a vorbit
mult, cu patos şi aproape cu lacrimi în voce. Mi-a povestit toată viaţa lui. Cum
luptase ; cum, hulit de unii, neluat în serios de alţii, pus la o parte de toţi oamenii
influenţi, în fine tot ajunsese. Cum, odată celebru, tot nimeni nu lua cuvîntul lui în
seamă. Atunci mi-a povestit cum odată, cînd era cunoscut de toţi, subt un regim
politic de prieteni, dorise să ocupe un loc de deputat şi cum fusese refuzat pentru
lipsă de încredere. Tot atunci mi-a făcut şi bilanţul cîştigurilor lui de autor. În anul
cel mai bun reţeta totală era de 2300 lei. Şi a încheiat : „Am muncit o viaţă
întreagă, mi-am cheltuit averea ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om
celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui
să trăiască din munca lui". Am înţeles că avea dreptate să refuze jubileul şi avea
dreptate să trăiască, mai mult sau mai puţin, în exilul voluntar de la Berlin.
Adaog, ca o notă interesantă, că volumul de postume publicat în 1915 la „Flacăra"
nici azi nu s-a vîndut încă în 3000 de exemplare, şi că după patru ani de vînzare a
dat un beneficiu de 700 de lei !
Mi s-a întîmplat destul de des să stau de vorbă cu Caragiale despre
literatură. Îi cunoşteam cărţile preferate, pe care i le aşezam pe măsuţa de lîngă
pat, înainte ca dînsul să se culce. Avea o antipatie, pe care cu greu o putea
tempera, contra oricărei inovaţii în literatură. În felul scriitorilor vechi, găsea că
simplicitatea şi sinceritatea sînt însuşirile povestitorului mare. Herodot, Plutarc,
Dante şi Machiavelli erau autorii lui iubiţi. Oedip rege a lui Sophokles îl făcea să
plîngă încă la bătrîneţe, şi cita cu o vădită satisfacţie discursurile naive şi
delicate ale ingenuei Agnes din l'École des Femmes.
Dar, desigur, Caragiale avea mai puţină simpatie pentru literatură decît
pentru muzică. Şi acolo mare detractor al modernilor, rămînea în extaz în faţa
muzicei clasice. Pentru dînsul muzica se sfîrşea cu Beethoven şi mai înflorea
odată izolată în „nebunul" de Schumann. Înzestrat cu o extraordinară ureche
muzicală, Caragiale, care era lipsit de orice cultură specială muzicală, cunoştea
pe de rost simfoniile lui Beethoven, sonatele lui, operele lui Mozart şi pe
„părintele" Haydn. Cînd asculta muzica, obrazul lui expresiv şi veşnic mişcător se
imobiliza într-o expresie luminoasă şi ochii îi sclipeau de lacrimi. Apoi, cînd
muzica înceta, vorbea — cu verva entuziastă care-l caracteriza — despre muzica
ce-i vibra încă în reminiscenţe sonore în suflet.

Una din antipatiile lui Caragiale era desigur poezia lirică. Nu ştiu bine, în
fond, dacă ţinea la Eminescu. Evita să vorbească despre opera poetului şi
povestea despre om anecdote, cînd comice, cînd tragice, pe care poate, odată, am
să am prilejul să le public. Din poeţii români, marea lui admiraţie recădea asupra
lui Coşbuc, pe care ni-l citea, în familie, adesea seara. Îl citea cu glasul lui sigur,
plin de nespuse inflexiuni pentru diversele nuanţe pe cari le exprimă poetul. Dar,
după cîte îmi amintesc, ceea ce-i plăcea mai mult din Coşbuc nu era partea lirică,
ci aceea epică.
O sinceră admiraţie şi o adîncă simpatie îl lega de Octavian Goga. Ţin
minte cu ce bucurie l-a primit cînd a venit la Berlin şi cum, jumătate ironic,
jumătate mîhnit, a pornit în grabă să-l viziteze în temniţa unde fusese închis de
unguri. Pe peronul gării mi-a zis : „Mă duc, mă, să-i spun băiatului să nu se mai
măsoare cu prostul. Prostul îţi dă întotdeauna la cap. Nu vezi şi cu mine ? Am
fugit din ţară de proşti..." în ziua aceea vorbea de nedreptăţile cari le suferise,
glumeţ şi fără patimă.

Una din amintirile puternice pe cari le păstrez despre părintele meu e aceea
cînd i-am adus întîiul Jurnal nemţesc care amintea revolta ţăranilor din 1907. În
omul acela, care persiflase veşnic avînturile patriotice, o groaznică suferinţă a
început să clocotească. A stat zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mîni. Cînd
îi vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glasul obosit. Pe urmă
deznădejdea era înăbuşită de revoltă. Striga că bine le face ciocoilor. Voia să
plece, să vază ce se întîmplă în ţara lui, şi deznădejdea iarăşi îl paraliza. Într-o
noapte, febril şi iritat, a scris broşura 1907. Din primăvară pînă în toamnă, a
trimes la Die-Zeit din Viena prima parte, tradusă de Mite Kremnitz, iar
manuscriptul românesc l-a închis într-un sertar.
Peste cîteva zile, Racowski, care era exilat din România şi locuia în
Leipzig, a venit să-l vază pe Caragiale. L-am văzut intrînd în birou şi am intrat şi
eu cu dînsul. Atinsesem vîrsta cînd tatăl meu mă primea în societatea lui serioasă.
Caragiale s-a bucurat cînd a văzut obrazul energic şi veşnic voios al lui
Hristache, cum îl numea. L-a lăsat să se aşeze lîngă dînsul şi pe urmă i-a citit
1907… Cînd a isprăvit, i-a cerut sfaturi. Racowski i-a dat multe, a criticat părţi şi
i-a atacat reacţionarismul. A doua zi am rămas mirat cînd l-am văzut pe Racowski
instalat pe acelaşi scaun şi pe Caragiale citindu-i opera refăcută după sfaturile pe
care le primise. L-am întrebat de ce a schimbat şi a ascultat de poveţe, el care nu
tolera critica. Mi-a răspuns : „Bine, nu înţelegi tu că mi-a făcut critica ideilor
politice, nu a stilului... Acolo era dînsul mai tare."

Sînt coincidenţe bizare... într-o noapte caldă de iunie, am stat de vorbă
tîrziu cu tata. Fereastra era deschisă, şi din stradă se auzea zgomotul vieţii intense
a Berlinului. Vorbea cu admiraţie şi emoţie despre Shakespeare şi despre teatru în
general. Îmi pare rău că nu pot repeta exact tot ce a spus în noaptea aceea, căci a
vorbit într-adevăr într-un fel rar lui însuşi. Spunea că teatrul nu-i literatură,
fiindcă nu ai grija stilului. Fiecare dintre eroi vorbeşte cum îi vine în momentul
afectului. Îl asemăna cu arhitectura, căci ca şi în arhitectura clădeşti în teatru. Şi,
pe urmă, a vorbit despre Macbeth. Niciodată nu l-am văzut mai patetic. Mi-a
dovedit că Macbeth e capodopera artei dramatice. Construcţia arhitectonică ţi-e
dată de la început, că soarta lui din prima scenă este pecetluită şi, ştiind ce are să
se întîmple, nu te mai interesezi decît de partea pur artistică, cum are să se
întîmple. Şi explică scena întîi a tragediei shakespeariene : „Se-ntîlneşte cu
vrăjitoarele ; îi spun că are să fie than de Cawdor, rege, dar că nu are să
domnească. Pier vrăjitoarele şi vine ştafeta de-l vesteşte că-i numit than de
Cawdor... Ei ! Atuncea ştii că s-a isprăvit cu bietul om... că se împlineşte ce i-a
fost zis... şi aştepţi, aştepţi cu gura căscată... şi vezi că totul se întîmpla aşa... dar
cum se-ntîmplă, asta-i meritul lui Shakespeare." Pe urmă a evocat scena duelului
cu Macduff şi a insistat cu admiraţie violentă asupra ei. Continua înfrigurat :
„Macbeth îi spune : «Nu te măsura cu mine, că mie mi-a fost ursit că nu am să fiu
omorît de om născut din femeie şi pentru ca să fiu doborît ar trebui să umble
pădurile»... Şi atunci ştii bine că trebuia Macbeth să fie biruit şi nu ştii cum... Dar
Macduff răspunde : «Nu m-am născut din mamă, că pîntecelor ei cu mîinile am
fost smuls, şi afară vin crengile pădurii din Birnam duse de oameni»...”

Era tîrziu în noapte...

A doua zi l-am găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat şi cu
obrazul foarte liniştit.

(Ideea europeană, 1920, nr. 29—30)
 AL. DAVILA


UN STUDIU CRITIC


Caragiale nu avea la stomac pe Mitică Ollănescu (Ascanio).
— Ăsta poet ! Lasă-mă că mor ! striga Iancu. Ăsta nici nu ştie ce e un vers
şi ce e o rimă. Operile lui sunt vorbărie goală. Multe volume, dar pline de
incorectitudini şi de aberaţii. El nu ne lua numai drept găgăuţe, dar, se vede
treaba, drept hotentoţi.
— Bine, Iancule, asta nu e critică. E curat tragere în ţeapă.
— Uf, draguţule, lasa-mă să răsuflu. Că de mult mă strînge de gît
ipochimenul ăsta.
— Bine, atunci fă şi tu un „studiu critic".
— Ce faace ? Să critic eu un „caro colega" de la Junimea ? Asta nu se poate
: ar fi un precedent deplorabil. Ce ar deveni bisericuţele dacă s-ar face una ca
asta ?
Caragiale înghiţea la noduri pe tăcutele. Dar cînd se jucă la Teatrul
Naţional Ruy Blas de Victor Hugo, dupe traducerea lui Ascanio, lui Iancu îi sări
ţandăra.
— Domnule, traducătorul ăsta or e idiot, or crede că îşi poate bate joc, prin
traducerea sa, de Victor Hugo, de public, de lumea toată. Dar se-nşală : nu poate
prosti pe nimeni. Prea ar fi de la obraz. Oricine vede cît e dînsul de neghiob.
Trebuie să fie dobitoc cineva ca să nu vadă una ca asta.
— Iancule, exagerezi !
— Aşaa !?... Mă duc dupe text să te plesnesc cu el peste ochi, orbetule.
În adevăr, Caragiale făcu ce făcu, pe la Teatrul Naţional, şi puse mîna pe
textul traducerii lui Ascanio.
— Poftim, orbetule ! Cască ochii şi convinge-te că ce am spus nu e
exagerat... Auzi ! să-mi zică mie că exagerez.
Caragiale îmi arătă rime de soiul acesta : cad şi cald (actul I, versurile 15
şi 16) ; onoare şi ore (versurile 41 şi 42) ; urce şi duce (versurile 45 şi 46) ;
celălalt şi încetat (actul II, versurile 177 şi 178) ; trimis şi într-adins (versurile
233 şi 234); etc., etc.
— Domnule, cînd traduci din franţuzeşte, trebuie să ştii cel puţin
franţuzeşte. Că, de nu, faci contrasensuri ca acestea :

C'est l’époque où la mode
Était qu’on fit ferrer ses mules en or fin

Iacă textul ; iaca acuma traducerea :

Pe atuncea fiecine
Era-n obicei sa aibă tocu-n aur învelit
La pantofi.

Auzi traducere ! „Mules" (catîrce) tradus prin „pantofi".
Domnule, din ce limbă e cuvîntul consimţesc ? Nu ştiu să fie din limba
românească. (Act. II, versul 302.) Mai vrei exemple ?
— Ho, Iancule, nu mai vreau ; mi-ajunge.
Atunci Caragiale, plimbîndu-se de colo pînă colo şi fluturînd deasupra
capului manuscrisul, ca un drapel, strigă :
— Da ! Am să fac un studiu critic. Cît voi trăi, va fi numai pentru noi
amîndoi. Pe urmă... Ce-mi pasă ! O să fie apelpisit. O sa-ţi placă şi ţie, orbetule.
(Cum vedeţi, mă folosesc de voia dată de Caragiale prin cuvintele : Pe
urmă...)
Caragiale se năpusti afară şi, peste două-trei zile, veni de îmi aruncă pe
masă cîteva foi, strigînd :
— Iacă studiul critic. Să-l citeşti, să te pliroforiseşti. Să te gîndeşti cînd
zici că exagerez.
Caragiale nu mă ierta că îl învinuisem de exagerare.
Am pierdut acel preţios manuscris şi sunt nevoit, acum, să fac din nou
„studiul critic" de care e vorba, şi să citez, din memorie, crîmpeie de fraze de ale
lui Caragiale. Poate, vreodată, să se găsească preţiosul manuscris. Atunci se va
constata că, dacă greşesc asupra formei, rămîn strict credincios fondului. Iată, pe
scurt, studiul critic al lui Caragiale.

„Fecundul Ascanio (Dim. Ollănescu) a mai dat la iveală o lucrare,
traducerea sa în versuri a dramei lui Victor Hugo Ruy Blas. Volumul acesta
întrece, din toate punctele de vedere, precedentele lucrări literare ale d-lui
Ascanio (Dim. Ollănescu).
Înaripatul Pegaze cam sare, în galopul său dezordonat, peste regulile
prozodice. Alternarea disticurilor masculine şi femenine nu prea e respectată de
înaripatul fugar. Dar, dacă sări peste văzduhuri, poţi sări şi peste nişte disticuri.
Pe ici, pe colo, sensul cuvintelor o fi tras de păr; dar simţim, citind
traducerea, o plăcere mai mare cînd ghicim ce a vrut să zică traducătorul.
Imaginele din versurile lui Victor Hugo ţîşnind ca o ploaie de stele de sub
copitele lui Pegaze, stropesc traducătorul şi ne iau vederele. Ferice de d. Ascanio
(Dim. Ollănescu) că a putut trece prin această urgie fără să se ardă.
Victor Hugo a întrebuinţat, scriind cele cinci acte ale dramei sale, clasicul
„alexandrin" francez de 12 silabe. Traducătorul a urmat textul original, aproape
vers cu vers, înlocuind însă „alexandrinul” cu versul românesc de 15 silabe. O
mică socoteală se impune : textul francez conţine 2238 de versuri, deci circa
279.750 de silabe, pe cînd textul românesc conţine tot atîtea versuri, dar 547.899
silabe ; deci circa 67.140 silabe mai mult (adică circa 550 „alexandrine"). Prin
urmare, textul românesc are 550 de versuri mai mult decît cel francez ; ceea ce
[i]
face un act mai mult decît drama lui Victor Hugo, adică şase acte în loc de cinci.
Ce a putut să zică d. Ascanio (Dim. Ollănescu) mai mult decît Victor Hugo?
Şi nu în cîteva linii, dar într-un act întreg.
Cînd spun unii că d. Ascanio (Dim. Ollănescu) l-a întrecut pe însuşi
fecundul Victor Hugo, oare nu au dreptate ? L-a întrecut, pe Victor Hugo, cu cel
puţin actul VI din Ruy Blas."

Cam acesta era „studiul critic" facut asupra lui Dimitrie Ollănescu
[ii]
(Ascanio) de către Caragiale.
— Păi asta e studiu critic, Iancule ? mormăi eu, colţos.
— Drăguţule, răspunse Caragiale, asemenea elucubraţiuni (cu dosul mînii
bătea în manuscrisul lui Ascanio) trebuiesc luate în periplizon.

(Din torsul zilelor, I, Bucureşti, [1928])

[i]
Toate aceste calcule, cum lesne se observă, sînt eronate.

[ii]
Din „studiul critic" la care se referă Al. Davila (şi pe care încearcă a-l reconstitui într-un mod nu scutit
de suspiciuni), unele urme au străbătut în articolul Ruy Blas — Un debut — Răsăritul unei stele, tipărit de
Caragiale în ziarul Epoca la 27 noiembrie 1897 (cf. I. L. Caragiale, Opere, 4. Publicistica. E.P.L., 1965, p. 263
şi 583). Reproducem mai jos pasajul în chestiune.
„Sîmbată s-a jucat la Teatrul Naţional superba copilărie dramatica Ruy Blas.
Cîte mii de versuri are această dramă romantică în original n-aş putea spune sigur, fiindcă n-am avut niciodată
curiozitaiea academică a le număra ; ceea ce pot spune însă cu siguranţă — presupunînd că traducătorul a fost
fidel ca Ruy Blas, nu trădător ca Don Saîluste, nici uşurel ca Don Cesar — este că textul versiunii româneşti
trebuie să fie bogat cu de atîtea ori trei silabe cîte mii de versuri are originalul. În adevăr, originalul este scris in
alexandrine, alternînd două rime feminine cu două masculine, după maniera consacrată franceză, adică 50 de
silabe la patru versuri; iar versiunea românească e în versuri troheice de 16 şi 15 silabe, alternînd asemenea
două rime paroxitone şi două oxitone.
Şi sunt peste trei mii de versuri; asta ne dă un spor de vreo 10.000 de silabe. Dar e bine. Desigur, traducătorul
a voit să prelungeasca spectacolul ca să obosească mai puţin pe spectatori. Cuminte lucru : arta trebuie să fie o
favoare, iar nu un chin — publicul nu trebuie obosit niciodată."
 BARBU DELAVRANCEA


IAŞII ŞI BANCHETUL JUNIMIŞTILOR


Pe drum
Nu apucasem bine să mă arunc într-o birje, ca să pornesc spre gară, şi
simţii emoţiunea unui drum lung şi necunoscut. Nu văzusem nici Iaşii, nici acea
societate de artişti, de critici, de poeţi, de nuvelişti, de dramaturgi, tineri şi
bătrîni, cari sunt cunoscuţi dincoa de Milcov cînd sub numele de „junimişti", cînd
sub titlul de „Noua direcţie", datorit d-lui Maiorescu.
Nu vorbisem cu nimeni fără să mă asigure că a doua capitală a României stă
pe un val de înălţime, minunat ca poziţiune, că stradele sale asfăltuite şi frumoase,
casele vechi, înconjurate de curţi încăpătoare, cu faţade simple dar măreţe, —
toate la un loc fac din Iaşi cel mai frumos oraş din ţara românească. Cel mai
frumos... nu mi se părea ceva extraordinar, de vreme ce începînd cu Capitala şi
sfîrşind cu oricare din orăşelele ce văzusem, toate sunt murdare, fără pic de gust
în clădiri şi făra nădejde d-a mai deveni ceva mai chipeşe şi oleacă mai
spălăţele. M-am încredinţat în urmă că Iaşii e singurul oraş frumos.
Muncit d-a vedea cît de degrab Iaşii, atît de mult lăudat, şi acel banchet la
care trebuia să s-adune toţi colaboratorii Convorbirilor literare, am pornit spre
gară cu mulţumirea că voi vedea clădiri frumoase în ţara românească, oraş curat
şi oameni cu adevănat distinşi în literatura noastră.
Pe peronul gării simţii ciuda de a mă vedea singur, — 14 ore în tren p-o
noapte friguroasă, nici ploaie, nici senin, umezeală şi întuneric peste cap.
Temerea d-a nu dormi nu mi-o liniştea nici Epistolario de Giusti, singura carte
ce-mi strecurasem în buzunarul paltonului ; a nu dormi, a nu vorbi, a nu putea citi
decît prea puţin din cauza zguduielii ş-a luminei care în genere în vagoanele
noastre este prea mică, sunt atîtea griji de cari, vrînd-nevrînd, trebuie să ţii seama
pe un drum lung.
Tocmai cînd mă gîndeam astfel, mi-auzii numele dinspre spate, însoţit de
întrebarea : „Dar tu, încotro ? Unde pleci ?" Mă întorsei repede şi văzui un domn
cu un bonet franţuzesc în cap, cu nişte ochi mari cari sclipeau pe supt lunetele
ochelarilor, vesel, viu şi care mă răfuia repede : „Încotro ? Unde ?" etc.
— Spre „junimişti".
— Bravo ! Mergem împreună ; unde ţi-e bagajul ? În ce clasă ? Unde te-ai
aşezat ?
Nu mai era de răspuns ; putea să mă arunce într-un vagon cu marfă sau
sleeping-car, nu i-aş fi putut rezista, căci această vijelie de întrebări, de glume, de
strîngeri de mîna era dramaturgul nostru Luca Caragiali.
Nu-mi era frică decît de sleeping-car. Noroc că şi el, ca şi mine, aducîndu-
şi aminte de o povaţă antică, să nu te sui nici prea sus, căci văpaia soarelui îţi
topeşte aripele, nici să te cobori prea jos, că te răpeşte sorbul mărilor — se hotărî
pentru clasa II.
Pe drum eram singuri în vagon. Daca vrodată încercarea d-a studia şi socoti
exact pe scriitor din operile sale ar reuşi pe deplin, în ţară la noi, cînd s-ar face
asemenea studii de critică, apoi desigur că una din aceste încercări norocite ar
privi pe Luca Caragiali. Mişcări repezi, intenţionate uneori, un joc de voce şi de
figură variat, caracteristic, plin de humur, nişte priviri cari sclipesc şi parcă caută
în sus de ochelari ; o conversaţie bogată, presărată de glume, de anecdote, de
întîmplări naive şi ridicule de prin teatrul nostru ; un şir de piedici şi neajunsuri
cu cari a trebuit să lupte pînă să-şi dea la lumină prima sa comedie ; toate acestea
s-amestecă, se ţes, se desfac, şi din acest val-vîrtej nimic nu se pierde, toate-şi au
rolul lor firesc d-a complecta acest spirit vioi, fermecător şi atît de deosebit, încît
nu e gest, nu e cuvînt, nu e gînd, nu e scenă cari, trecînd prin temperamentul lui, sa
nu fie numai ale lui. Chiar cînd, foarte rar, cade în păcatul d-a repeta, şaga ia ceva
nou din vocea şi mişcările lui, se rotunjeşte sub o formă mucalită neobicinuită,
încît la prima impresie juri că n-ai auzit-o în viaţă, deşi nu a trecut decît trei
minute de cînd o spusese altul.
Nu am văzut niciodată autor care să intre mai mult în tipurile ce a creat,
care să-ţi joace mai bine rolurile ce a scris pentru alţii. Din Noaptea furtunoasă
şi din noua sa comedie O scrisoare pierdută nu e poliţai, prefect, proprietăraş,
ambiţios şi naiv pe care să nu ţi-l prezinte cu dibăcia unui comedian consumat în
arta sa. Şi cu toate acestea nu cunosc un autor mai obiectiv, mai deosebit de
creaţiunile sale.
Nu vezi în tipurile sale nici gusturile autorului, nici credinţele, nici
înclinările lui fireşti. Şi el are mîhnirile sale intime, şi el e atins de acea
melancolie şi scepticism al omului superior din veacul nostru, şi el are
ambiţiunea sa, dar în tot ce scrie nu vezi nimic din aceste dureri şi preocupări
intime.
Cine ar putea crede că Luca Caragiali, dramaturgul care ne-a forţat să rîdem
pînă la lacrimi, amicul care ne face să ne uităm desăvîrşit de mizeriile personale
prin care trebuie să trecem, ar fi un melancolic ?
 Murger nu e adevăratul Murger în La vie de hohème, ci în baladele sale ;
Musset nu e adevăratul Musset decît în Lettre à Lamartine, Souvenir şi A la
Malibran ; pe Molière nu-l găseşti decît în cele două acte dintîi ale
Mizantropului.
P-aproape de Ploieşti, deşi pînă atunci îmi povestise atîtea întîmplări
glumeţe că nu le mai dam de căpătîi, îl întrerupsei:
— Luca, ne-apropiem de Ploieşti !
— Ah ! iată crîngurile prin care goneam cu capul plin de poveşti, îmi
răspunse el arătîndu-mi cu degetul pe geamul vagonului, iată dealurile, iată
cîmpiile prin care rătăceam ca un sălbatic, către apusul soarelui. Cum aş dori să
mă reîntorc la zilele basmelor !
— Luca, ce-ai zice tu cînd te-aş face un melancolic, care prezintă ridicolul
şi gugumănia societăţii noastre prin puterea de observaţie a unui om dezgustat,
care petrece des chiar, dar care ascunde ochilor noştri o fire tristă, ale cărei
năzuinţe nu sunt satisfăcute, a cărui ţintă nu e atinsă, al cărei dor se dă dupe
perdeaua glumii ?
— Aş zice că oamenilor li s-ar părea exagerat, că mie mi se pare exactă
observaţia ta, şi dovadă despre aceasta e că acum am uitat cu desăvîrşire toate
glumele mele, cari mă înşală necontenit, şi mă face să uit tot, şi să rîz de toate.
Cu aceste cuvinte el tăcu, şi, cînd reluă cuvîntul, îmi povesti cu o voce
profund emoţionată cîteva călătorii şi întîmplări triste. Simplitatea, naturalul şi
accentul cu care vorbea îmi şterseră din închipuire acel om care se mişcase pînă
atunci c-o repeziciune nepomenită, care trecuse cu glasul de la intonaţia
burghezului gros ca butea pînă la piţigăiatul flaşonetat al cocoanelor de mahala.
P-aproape de Buzău am adormit şi nu ne-am trezit decît la Păşcani.

[...]

(Romania liberă, 1884, nr. 2191)
 CELLA DELAVRANCEA


CÎTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE


Acum cincizeci de ani, la Berlin, în locuinţa lui Caragiale. Eram la pian —
studiam sonata lui Schumann în fa diez minor, răscolitoare, profetică, anunţînd
preschimbări istorice în năvalnica dezlănţuire ritmică. Dimineaţa fragedă a
primăverii nordice lumina covoarele odăii şi pînza de Grigorescu : carul cu boi în
dreptul hanului. Nemişcarea lucrurilor în jurul meu, sau vibraţia acordurilor
muzicale, îmi transmiseseră o nelinişte lăuntrică. Dintr-o dată, un ţipăt sfîşietor a
spintecat tăcerea... Am sărit de la pian. M-am repezit spre odaia de culcare a lui
Caragiale. În uşa deschisă, d-na Caragiale privea îngrozită. Moartea fulgerase
viaţa marelui nostru scriitor într-o clipă — esenţială — sinteză a unei existenţe
de o vioiciune spirituală excepţională.
După trei zile a sosit tata. Nu-l văzusem demult. A sărutat-o pe Tuchki
Caragiale, pe mine însă nu, şi în săptămîna în care a stat cu noi n-a mîngîiat cu
milă părintească decît pe fiica prietenului său. Din ziua aceea eu n-am mai cîntat
splendida sonată a lui Schumann.
Timpul întinde asupra amintirilor uitarea, cu prinosul ei de alinare. Unele,
însă, rămîn nestrămutate şi vii în imobilitatea lor de piatră.
Pe Caragiale l-am cunoscut de pe cînd eram fetiţă. Cînd sosea la noi îi
săream înainte. Ne povestea despre copiii lui, Luki — băiatul — şi Tuchki —
fata. „Am să v-aduc microbii mei", spunea el, surîzînd maliţios.
Mai tîrziu, cînd zăceam de o groaznică scarlatină, Caragiale venea zilnic la
fereastra odăii mele şi plîngea cu lacrimi mari.
Uneori apărea pe neaşteptate la noi acasă. Din uşă, ne oprea cu un gest
brusc, întinzînd mîna subţire cu ţigareta strînsă între degete : juca un personaj
imaginar. Grai, gest, expresie, totul era schimbat în el. Pe faţa lui cu ochi mari,
rotunzi, de culoarea castanei, apăreau, cu tremur de ape, toate variaţiile veseliei,
de la biciuitoarea ironie pînă la rîsul încrezător al copilăriei. Monologul
scînteietor desfăşura în faţa noastră o scenă de comedie „ad hoc", extrasă din
impresiile culese de pe la periferii, unde discuta cu precupeţii, cu băcanii, dîndu-
se drept un cîrnăţar, alteori spunînd că e un negustor de vite. După ce îşi descărca
toată verva, săruta mîna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă
poreclise „Aghiuţă". „Mai întîi sa-mi cînţi din bunicul tău Scărlătescu." Îi plăcea
muzica lui Scarlatti, spiritualul italian din secolul al XVII-lea, şi pretindea că-l
cînt atît de frumos încît mă trăgeam, desigur, din acelaşi neam. M-aşezam la pian.
Cîntam o piesa. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblînzită. „Încă o
dată...." Apoi iar : „Încă o dată." Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de cîte cinci
ori în şir. Apoi se apleca ceremonios : „Aghiuţă, adu mîna să ţi-o sărut... şi p-a
stîngă. Aia e cea deşteaptă."
Adora muzica şi o cunoştea bine. Nimeni nu mi-a vorbit despre Beethoven
ca el. Pentru Chopin n-avea simpatie. Rîdea dispreţuitor, trăgînd apăsat din ţigară
: „Au găsit-o pe George Sand, Musset şi Chopin, să le stea cu lămîia la gură cînd
le-o veni greaţă." Compozitorul francez César Franck îl agasa şi-i persifla temele
melancolice : „Parcă-i un cerşetor la colţ de stradă, cu terţa lui minoră întinsă ca
să ne fie milă de el." Mă ruga să-i cînt din Johann Sebastian Bach, Beethoven,
Schumann şi Scarlatti.
Aşa cum Fabre, celebrul entomolog francez, studiase viaţa insectelor, stînd
pe brînci zile întregi, tot aşa prindea Caragiale reflexele, caracteristicile unor
necunoscuţi, hoinărind prin orăşele provinciale de unde se întorcea încărcat cu
impresii noi, filtrate apoi prin alambicul genialului său talent care nu îngăduia
decît esenţialul.
Braşovul era un loc de predilecţie pentru el. Se ducea în piaţă să se certe cu
unguroaicele, prefăcîndu-se că e un om prost şi cicălitor, şi nu se lăsa pînă nu
ajungea gîlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul
bietelor vînzatoare exasperate, aveau un haz irezistibil. Privirea lui adîncă cerceta
cu solemnitate de bufniţă cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului
psihologic, înregistra neiertător toată gama vanităţii omeneşti, sămînţa cea mai de
seamă a inspiraţiei sale.
Caragiale era născut om de teatru. De aceea piesele lui rămîn veşnic vii,
incisive ca gravurile marilor pictori olandezi, iar nuvelele se pot uşor amplifica
pe scenă, păstrînd aceeaşi vervă plină de seva unui adevăr nepieritor.
În scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvînt, nici o frază nu se cere mai
scurtă sau mai lungă. În general trece drept un ironic, a cărui operă e brăzdată de
observaţii caustice menite să ridiculizeze personajele pieselor şi ale nuvelelor
sale. Într-adevăr, biciuieşte îngîmfarea şi răutatea, dar analizează cu duioşie
sentimentalitatea, iar candoarea în care învăluie, bunăoară, pe un Trahanache în
Scrisoarea pierdută sau pe Jupîn Dumitrache îti Noaptea furtunoasă îi apără de
batjocură, pentru că sînt sinceri şi puerili. Pe femei le-a descris întotdeauna cu
gingăşie, milos faţă de pornirile lor amoroase.
Cînd se hotărîse Caragiale să plece din ţară, dezgustat de nedreptăţi
repetate, tata l-a îndemnat să se mute la Paris şi au plecat amîndoi în Franţa. „Mă,
Iancule, să locuieşti tu în oraşul unde trăieşte Gioconda, îţi dai seama ce înseamnă
asta, s-o poţi vedea tu în fiecare zi ?" Tata admira cu pasiune portretul Monnei
Lisa pictat de Leonardo da Vinci în 1503. Au venit amîndoi să mă vadă la
pension. Îi pîndeam de la fereastră. I-am zărit de departe în grădină, tata înalt, cu
pas mîndru, capul ridicat spre copacii bătrîni care umbreau aleea, Caragiale mai
scund, mai delicat, cu pălăria de paie dată pe spate şi ţigaretul de chilimbar între
degete. Imediat, Caragiale mi s-a plîns că „Parisul este un infern, perspectivele
imense parcă vor să te înghită, în Piaţa Concordiei i-a venit rău privind în
depărtare Arcul de Triumf care stă să zboare, statuia lui Alfred de Musset este
greţoasă, iar francezii prea vioi, prea repeziţi la vorbă...". „Nu fi prost, măi, ai să
te obişnuieşti. Aşa e primul contact cu frumosul, te zăpăceşte", încerca să-l
convingă părintele meu. Dar, degeaba ! Nici prînzul din restaurantul reputat pentru
stridii, crustacee şi peşte, nici vinurile din cele mai bune soiuri nu l-au convins pe
Caragiale. Firea lui nu suporta agitaţia Parisului. S-a instalat cu familia la Berlin,
într-un cartier mărginaş dar cu blocuri moderne, unde îşi alesese un apartament
confortabil şi liniştit. Se plimba pe străzile curate, sta de vorbă cu băcanul, cu
farmacistul, cu croitorul. I se spunea „Herr Doktor" şi era socotit un om
excepţional.
Casa lui era totdeauna deschisă tinerilor studenţi din Berlin şi cei din
Leipzig soseau în grup sa-l vadă, să-i ceară sfaturi. Îi primea afectuos, se informa
de stadiul lucrărilor lor, îi tachina, îi încînta cu verva originalităţii lui şi le
întorcea vizita la Leipzig, unde era găzduit de Paul Zarifopol şi dus cu alai de
tineretul român din oraşul universitar. Petrecea cîteva zile cu Zarifopol, prietenul
scump, şi seara mergeau la concertul simfonic dirijat de celebrul Nikisch.
Caragiale era îmbrăcat îngrijit ori de cîte ori ieşea în oraş. Programul
cotidian era scrupulos orînduit de ei, mesele regulate, pendula şi ceasornicele
sunau simultan în casă. Consulta des orarul căilor ferate şi aprecia exactitatea
trenurilor germane.
Tata, în drum spre Berlin ca sa-şi vadă prietenul, s-a pomenit, în fiecare
gară din Germania unde se oprea expresul, cu cîte o telegramă trimisă de
Caragiale cu urări variate de bun sosit. Conductorul apărea în uşa vagonului :
„Sind sie Herr Delavrancea ?" Adresa şi descrierea călătorului erau o
capodoperă.
În capitala Germaniei, însă, cei doi scriitori nu s-au înţeles. Caragiale l-a
plimbat în centrul oraşului, lăudîndu-i monumentele. Delavrancea le găsea
greoaie, cu arta statuară agresivă, şi nu s-au împăcat decît la Muzeul de pictură
unde-şi petreceau dimineţile, şi seara la Filarmonică, ascultînd cu mare emoţie
simfoniile lui Beethoven.
În anii cînd locuia la Berlin venea des la Bucureşti, unde-l găzduia poetul
Vlahuţă, prietenul său devotat. Sosea imediat şi tata. În acest triptic, Caragiale era
cel mai răsfăţat. Vestea sosirii lui se răspîndea în oraş. Înconjurat de scriitori şi
prieteni, inteligenţa lui exploda cu putere de element al naturii. Nu se echilibra
însă în timp. Petrecea noaptea în povestiri, îşi depăna schiţe noi, fermecîndu-i pe
toţi, şi apoi neglija să le scrie. Faţă de bogăţia imensă a proiectelor sale literare a
produs relativ puţin, dar cu o perfecţie meticuloasă de lapidar care şlefuieşte
piatra preţioasă. Caracterul lui era supus impresiilor momentului care-i întuneca
şi lumina dispoziţia, iar nervozitatea lui era o apărare a sensibilităţii. Îl interesau
copiii, le vorbea ca unor oameni mari, urmărea reacţiile cu concentrare
binevoitoare, îi placeau florile, mai ales garoafele, literatura frînată de logică, în
poezie în special sonetele şi, mai presus de toate, muzica, îndeosebi cea clasică.
Am fost de multe ori cu el la concerte. Cunoştea perfect simfoniile lui Beethoven,
era atent la intrările instrumentelor de suflători pe care le sublinia printr-un gest
discret al mîinii mici şi fine. Uneori, ascultînd cîte un Adagio, ochii i se umpleau
de lacrimi. Avea un adevărat cult pentru Johann Sebastian Bach. Vorbea de
„Moşu" cu glas scăzut de emoţie, plimbîndu-se prin odaie, îmbrăcat cu un veston
cafeniu, giletcă de tricou, părul dat pe frunte. Păşea uşor ca o pisică. Toate
mişcările sale erau graţios ritmate. „Să ştiţi voi că hrana spirituală a muzicantului,
pînea lui zilnică, sînt preludiile şi fugile lui Bach." Pe mine mă sfătuia : „Să cînţi,
Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înaltă a muzicii este
logica romantică." Ochii mari străluceau şi rîdea scurt şi răguşit.
În ultimul an al vieţii lui am stat două luni la el. Era concentrat în gîndul
unei noi creaţii. Se plimba tăcut prin casă. Fuma necontenit, se închidea în odaie
ca să scrie, nota un cuvînt, ştergea cîte un rînd întreg şi dacă nu reuşea să exprime
ce vroia, se oprea şi venea între noi. Pe chipul lui se vedeau frâmîntarea şi
neliniştea. „Hai, Aghiuţă, cîntă-mi din Beethoven." În muzică îşi găsea destindere.
Mi-a arătat atunci o listă lungă de nume proprii, înşirate cu scrisul lui, ordonat ca
literele de tipar, adăugînd : „Anumite sonorităţi au un sens psihologic şi-mi ajută
să construiesc personajul."
Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Primăvara îl înveselise. Ne
ţinea iar cuvîntări despre literatură şi muzică cu un talent critic rafinat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . .

Fantazia lui scînteietoare s-a stins discret şi rapid, aşa cum îi fusese viaţa.
Dar opera lui continuă să biruie timpul şi trăieşte în admiraţia tuturor,
readucînd printre noi pe lon Luca Caragiale.

(Viaţa românească, 1962. nr. 6)
VICTOR EFTIMIU

AMINTIRI DESPRE CARAGIALE


Cînd l-am cunoscut pe Caragiale, mi-a spus :
— Ţara românească are doi scriitori mari : pe mine şi pe tine.
M-am uitat la spate să văd de cine era vorba şi, fiindcă n-am văzut pe
nimeni, am luat asupra mea măgulitoarea apreciere.
Mai tîrziu am aflat că maestrul se adresa aşa mai tuturor confraţilor.
Lui Radu D. Rosetti i-a spus :
— Il n'y a que moi et toi, et surtout moi !

[...]
Impetuos, nelasînd pe alţii să plaseze un cuvînt, cu mimica bogată şi
invenţia abundentă, acest perfect om de teatru era, ca şi contemporanul său
Victorien Sardou, un mare vorbitor, un centru. Unde se afla Caragiale, nu mai
deschidea gura nimeni. Şi nici nu era nevoie. N-avea nimeni verva lui
tumultuoasă, inteligenţa lui adînc pătrunzătoare şi scăpărătoare, hrănită cu lecturi
bogate, şi marea lui experienţă a vieţii.
Vlahuţă era o inteligenţă catifelată, onctuoasă. Calm, politicos, îngăduitor,
el rămînea totdeauna în umbră ; cu discreţia perfectului amfitrion, lăsa pe ceilalţi
să vorbească, le crea un auditoriu favorabil şi privea cu un zîmbet amabil
neînţelegerile dintre ei.
Iată ce ne povesti Vlahuţă, într-o zi, cu vocea lui baritonală, de care mi-a
adus de atîtea ori aminte, mai tîrziu, vocea lui Aristide Briand :
— Ne citise Delavrancea, lui Iancu şi mie, nuvela lui, Paraziţii. Ne-am
despărţit trecut de miezul nopţii. Pe la ceasurile două mă pomenesc că mă scoală
din somn servitoarea, speriată : „Conaşule, a venit domnu' Caragiale !"
Am sărit şi eu din pat şi m-am dus să-i deschid. Iancu era la uşă, cu ochii în
pămînt, doborît de o mare durere.
— Ce e, Iancule ? l-am întrebat îngrijorat.
— Rău, măi, rău !
— Ţi-e nevasta bolnavă ?
— Mai rău !
— Ţi-o fi murit vreun copil ?
— Mai rău !
 — Atunci ce ?
— Ce-a fost asta, mă ? Literatură e asta ? Sa ne facă nouă una ca asta ?!
Şi Caragiale începu să repete, indignat, replici din Paraziţii.
Apoi în concluzie :
— Literatură e asta, mă, literatură ?!
Şi plecă aşa cum venise, cu ochii în pămînt, copleşit de o mare durere...
Îmi aduc aminte de această poveste a lui Vlahuţa şi mă gîndesc cu duioşie
că tinerii pamfletari, temuţii polemişti de azi, sînt nişte serafimi pe lîngă maeştrii
de odinioară.
1937

(Portrete şi amintiri, E.P.L, 1965)

 LA MOARTEA LUI CARAGIALE


Caragiale a fost un paradox. Mai mult ca oricine altul, el dezminte faimosul
„stilul e omul".
Cîtă deosebire între scriitor şi om ! Pe de o parte, un stil lipsit de orice
înflorituri, iar pe de alta o grădină bogată. Un cer de iarnă, limpede, oţelit e stilul
său, iar omul a fost un uragan cu străfulgerări violente pe culmile norilor
fantastici. Ce cumpănit e stilul lui Caragiale şi ce impetuos a fost omul ! Cît e de
rece în tot ce-a scris şi ce torente de lavă n-a revărsat în jurul său !...
În opera lui e aspru, batjocoritor. În viaţă surîdea. Era plin de dragălăşenie.
Se entuziasma, cînta, poetiza. Poetiza ! Scriitorul acesta, a cărui operă e plină de
secături şi de canalii, scriitorul acesta în care e greu să întîlneşti un om simpatic
care să nu fie un imbecil, ştia să înnobileze în viaţă lucrurile cele mai comune.
Într-o noapte de vară, pe cînd vorbea el, departe lătra un cîine.
— Ştiţi voi de ce latră cîinii la lună ? Îşi dau semne. E un obicei rămas din
vremea cînd omul mergea din pădure în pădure să-şi caute hrana. Cîinele a fost
cel dintîi prieten al omului ; cîinele a fost tovarăşul omului înainte ca femeia să-i
fi fost tovarăşă de viaţă. Umbla cu el, îl ajuta în lupta cu fiarele, murea lîngă el.
Femeia a venit abia tîrziu, numai cînd a văzut că bărbatul are să-i dea un adăpost
în cea dintîi peşteră... Şi tot atunci s-a ivit şi pisica la casa omului...
...Şi din lătratul îndepărtat al unui cîine el a făcut o epopee, cu frînturi
culese de pe toate tărîmurile. Vorbea cu fruntea îngîndurată, cu ochii duşi, inspirat.
Căuta parcă sa prindă icoane din vremuri şi din zări îndepărtate, ascultînd parcă
un mag ce-i cînta simfonia aceea de cuvinte. Avea ceva profetic, fantastic,
fantomatic în noaptea aceea de vară, la Blaj, cînd tăceam cu toţii şi numai el
vorbea, cu ochii duşi departe şi cu fruntea îngîndurată.


*

Mă gîndesc cît va fi durut vestea aceasta pe bunii săi prieieni Delavrancea,
Dobrogeanu-Gherea şi Vlahuţă ! Mă gîndesc mai ales la Vlahuţă, în casa căruia
nu se vorbea decît de Caragiale.
O telegramă, o scrisoare de cîteva rînduri venită de la Berlin era prilej de
voie bună. În casa lui Vlahuţă domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mică dorinţă
a maestrului era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gîndurile
fiinţelor scumpe. Vestea sosirii sale înveselea toată lumea, şi odaia în care era
găzduit cel mai ales dintre oaspeţi strălucea.


*

Odată Caragiale se hotarî să-şi reînceapă scrisul. El încunoştinţă pe
Vlahuţă, rugîndu-l să-i cumpere o masă mică, albă, de brad, ca să adeverească
vorba poetului:

Cu perdelele lăsate
Şed la masa mea de brad...

Buna doamnă Vlahuţă, al cărei surîs suav mi-l aduc aminte şi azi, era o
gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soţ şi a
prietenilor acestuia.
Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin şi se pregăti
de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintîi rînduri şi călimara se răsturnă, pătînd
scîndura netedă şi albă. Atunci maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic. I
s-a părut că e un semn rău. Lîngă pata de cerneală a scris : „Toate meseriile
necurate lasă pete", şi s-a iscălit.
De atunci „masa lui Caragiale" a rămas celebră.
Toţi oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai tîrziu în casa lui Vlahuţă au
lăsat cîte ceva pe masa aceasta ; unii scriitori cîteva rînduri, alţii numai iscălitura,
pictorii o schiţă.
St. 0. Iosif a scris: „Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare."
Goga a lăsat o gîndire : „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sînt ca
picăturile de sînge pe cîmpul unei lupte.”
Sînt o mulţime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale,
poetul Al. Vlahuţă, o păstrează cu sfinţenie sub un cleştar gros. Masa aceea îi va
rămîne ca o amintire scumpă a marelui dispărut. Şi adeseori, cînd îşi va petrece
ochii pe firele de cerneală ce se ţes pe „masa lui Caragiale", pe luciul sticlei se
va abate, dintr-o altă lume, umbra venerată a celui ce s-a dus de veci...

1912
 GALA GALACTION


CUM L-AM SUPĂRAT PE CARAGIALE


L-am supărat fără să ne fi văzut vreodată, fără să fi schimbat vreun cuvînt, şi
făra nici un gînd vinovat din partea mea. Lui Caragiale nu-i plăceau curtenitorii
muzelor. Chiar cînd i se părea că tînărul infractor, în proză sau în versuri, are
ceva talent, îl descuraja şi îl jălea :
„Băiete, te plîng... Şi te îndemn din toate puterile să te apuci de o treabă
serioasă şi bărbătească... Lasă-te de scris !... E o manie ticăloasă, care nu-ţi
aduce decît sărăcie, discredit şi remuşcări !..."
Marele Caragiale ştia ce spune. Forma lui era, de obicei, exagerată, brutală
şi jignitoare, dar ceea ce spunea era rodul unei experienţe personale, amare şi
îndelungate. N-a fost el prigonit, ani şi ani, pentru piesa Scrisoarea pierdută ?...
Deci, Caragiale nu era bucuros să se întîlnească cu acei tineri prea
simpatici, pletoşi şi „convorbitori cu idealuri", care urcă, cu inima în freamăt,
scările revistelor şi ale ziarelor.
Fără să ascult pe înţeleptul Caragiale, asediam şi eu Parnasul, la sfîrşitul
veacului trecut. E adevărat că procedeul meu se întemeia pe muncă şi pe răbdare.
Am avut norocul să citesc mult, înainte de a scrie. Am întîrziat cu anii străbătînd
pe Balzac şi pe Zola, pe Goncourt şi pe Daudet, pe Pierre Loti şi pe Paul Bourget.
Lecţiile şi pildele fraţilor Goncourt, pasiunea lor pentru stil, migala lor de
scriitori au fost merinde pentru calea pe care aşteptam să pornesc.
N-am scris versuri decît în chip cu totul copilăresc, ca ecou şi reacţiune
nevinovată, după lectura poeziilor lui Eminescu şi Vlahuţă. Simţeam, cu umilinţă,
că adun fărămiturile căzute de la masa celor doi maeştri.
În proză, eram la largul meu. Cu toate acestea nu sînt slobod de orice
vinovăţie. Eram atunci în zodia poeţilor parnasieni şi ispita venea cu toate
poeziile lui Leconte de Lisle, se insinua cu toate sonetele lui José Maria de
Hérédia.
Între colegii mei de clasă, era unul cu o complexitate sufletească de artist şi
de călător prin stele. Scria, visa, plîngea, picta... dar toate într-un vălmăşag, care
te făcea să te gîndeşti la un snop de flori, scăpat din legătură... Mai tîrziu, amicul
meu s-a încins solid, a fost un avocat remarcabil şi a ajuns profesor universitar.
Dar prin clasa a şaptea de liceu a comis un delict literar la care m-a făcut părtaş
şi deci împreună-vinovat. Mi-a adus, în trei strofe, inspirate din Hérédia, viziunea
unei aurore care se desface, în evantaliu, peste cele trei piramide şi peste Nil...
Versurile erau gelatinoase ; viziunea era frumoasă...
M-am apucat cu tot dinadinsul să consolidez inspiraţia colegului şi să-i dau
rezistenţă şi relief. Am lucrat la cele trei strofe nopţi şi zile... Am făcut, însă,
greşeala să nu aştept forma definitivă şi să dau pe faţă, cîtorva prieteni, diverse
forme intermediare. I. Gh. Duca era unul dintre colegii intimi, zilnic la mine în
casă şi treptat convins că multa hîrtie pe care o stricam va fi într-o zi
răscumpărată. Poezia pe care o tot struneam i-a plăcut pînă la încîntare (I. Gh.
Duca era, atunci, de-abia adolescent!...). A pus mîna pe o copie şi s-a dus la el
acasă, s-o declame părinţilor. Se pare că doamna Lucia Duca — Dumnezeu s-o
odihnească ! — a fost cîştigată de sonoritatea şi de parnasismul poeziei.
În acele zile, apărea ziarul Epoca, într-o a doua existenţă, patronată de N.
Filipescu. Precum se ştie, familiile Duca şi Filipescu erau înrudite. Epoca avea
[i]
un supliment literar, care apărea duminica, iar prin 1897—98 directorul Epocii
literare era Caragiale !...
Înţelegeţi şi priviţi acum mersul nenorocirii... Doamna Lucia Duca a dat
binevoitoare (şi cred că stăruitor îndemnată de I. Gh. Duca) poezia celor doi
imberbi în mîinile lui Nicolae Filipescu. Acesta l-a chemat pe Caragiale şi i-a
cerut s-o publice în Epoca Literară !... Ce-a urmat, n-am ştiut precis niciodată...
Caragiale s-a opus categoric... Nicolae Filipescu nu s-a dat bătut cu una, cu două.
Capitulările nu prea intrau în firea lui.
Caragiale ar fi putut să facă o farsă şi să ne publice, făcînd cititorilor cu
ochiul într-o mică notiţă însoţitoare... Dar şi-a adus aminte că sîntem
colaboratorii lui Macedonski şi ne-a respins cu energie.
„Să se ducă la gazetele lui Macedonski, unde au mai publicat !"
Mi se pare, însă, că Nicolae Filipescu avea pentru Macedonski, dacă nu
simpatie literară, măcar ceva simpatie politică, de pe vremea cînd amîndoi
ispăşeau, la Văcăreşti, nu ştiu ce răzvrătire sau delict de presă. Argumentul lui
Caragiale nu l-a încovoiat pe Filipescu.
Atunci, autorul dilemelor din Scrisoarea pierdută l-a vîrît pe Filipescu în
următorea dilemă :
„Boierule... ori îmi iau căciula şi plec din redacţia dumitale... ori... învaţă-
mă, să ştiu şi eu, ce este aia poezie !..."

1946

 (Opere alese, E.P.L., 1961)

[i]
De fapt 1896 (aprilie-iunie).

 IOAN D. GHEREA


I. L. CARAGIALE


În familia noastră opera lui Caragiale era atît de bine cunoscută, încît cine
nu o cunoştea perfect nu înţelegea ce spuneam : continuu se făceau aluzii sau se
dădeau citate din frazele lui.
Cînd am luat întîi cunoştinţă de scrierile lui eram încă în clasa a doua
primară. Era într-o vacanţă, la Sinaia, în vila Albuleţ. Cumnatul meu, Paul
Zarifopol, ne citea în fiecare seară o nuvelă sau două din Momente, iar după ce
le-a terminat a trecut la Teatru. Pe urmă am citit eu singur de atîtea ori
Momentele, încît pe unele le ştiam pe de rost (Căldură mare, Bubico, Petiţiune şi
alte cîteva). Tatăl meu se amuza punîndu-mă să le recit fără să sar nici o frază. Ţin
minte ce intimidat am fost cînd, odată, i-a spus lui Caragiale : „Te ştie pe de
rost... cu adevărat. Frază cu frază." Caragiale a făcut haz şi pe urmă a zis : “Foarte
bine ! Asta o să-i servească mai tîrziu să scrie o românească cum se cade !”
Entuziasmul nostru, al familiei Gherea, pentru Caragiale era atît de mare încît,
cînd venea la noi la Ploieşti pentru cîteva zile, eu ceream voie de la tata şi
lipseam de la liceu, ca să stau tot timpul cu Caragiale. Totdeauna l-am ascultat
vorbind cu un fel de pasiune. De aceea probabil mi-au rămas în amintire multe din
spusele lui, deşi — vă daţi seama — e tare mult de atunci.

2.
De obicei Caragiale era foarte pudic cînd erau de faţă copii sau femei.
Totuşi l-am auzit povestind cele ce urmează, lui Cerna şi altor cîţiva, pe care
amintirea mea nu-i mai poate identifica. Desigur, uitase de prezenţa mea. Cum
făcea adesea, deşi vorbea pentru toţi, se adresa parcă unuia singur, de data aceea
lui Cerna :
— Era pe atunci în dosul Cişmigiului o cîrciuma, cu o crîşmăriţă grozav de
frumoasă, coana Marghioala. Ne ţineam de ea şi îi făceam curte, eu şi alţi băieţi.
O „tachinam" cît puteam. Odată i-am zis uitîndu-mă lung şi galeş la dînsa :
[1]
„Fie, că straşnici ochi ai, coană Marghioalo". Ei, ce crezi că mi-a răspuns ?
„Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu."

 5.
Pe atunci nu era nici radio, nu erau nici discuri. Dacă vroiai să asculţi
muzică simfonică, musai trebuia să mergi la concert. Caragiale se ducea uneori la
concert şi la Berlin, cît a locuit acolo, dar prefera concertele din Lipsca, din sala
Gewandhaus. Aici era poate orchestra cea mai strălucită de pe atunci, dirijată de
Nikisch, pare-se cel mai mare dirijor al epocii. Mi-l aduc foarte bine aminte pe
Caragiale, întors de la un concert unde auzise între altele uvertura Don Juan. A
vorbit mult de Mozart şi apoi despre muzică şi muzicieni în general. Sînt mai mult
de cincizeci de ani de atunci şi totuşi cîteva crîmpeie din spusele lui le mai am în
ureche.
„Nimic n-ar fi schimbat atît evoluţia muzicii decît dacă Mozart ar fi trăit
mai mult. Ăştia mari de tot, un Beethoven, un Mozart, sînt ca nişte stînci enorme în
cursul unui fluviu : silesc fluviul să-şi schimbe direcţia. Unul din ei să fi lipsit, şi
toată muzica de pînă azi ar fi fost alta. Ei ! În finalul ăsta genial din Don Juan se
aude ce schimbări nemaipomenite se pregăteau în capul lui Mozart. Aici răsună un
dramatism care nu s-a mai auzit, un dramatism care are să străbată prin Beethoven
pînă la Wagner. Dar dacă trăia Mozart cine ştie cum se dezvolta nota asta
dramatică ?! Şi atunci Wagner ar fi compus altfel, nu ştiu cum, dar altfel."
(Caragiale nu avea prea multă admiraţie pentru Wagner.)

6.
La teatru, Caragiale avea o frică bolnăvicioasă de incendiu, care s-a
accentuat cu vîrsta. La ultima lui vizită la noi, la Ploieşti, ne povestea : „Odată
aveam ceva de vorbit cu Aristiţa Romanescu şi i-am dat întîlnire la teatru, dar nu
seara, la reprezentaţie, ci ziua. Stăteam cu ea de vorbă în culise, printre fel de fel
de recuzite, şi a început şă rîdă de frica mea de foc în teatru. Îmi zice : «Bine, mă,
prostule, de ce ţi-e frică numai cînd e spectacol şi cînd e lume ? Ce, acum cînd
stăm de vorbă n-ar putea să izbucnească un foc ?» Zic : «Ai dreptate, Aristiţo !
Mulţumesc ! Să trăieşti, la revedere !» Şi am şters-o cît am putut mai repede."
Mi-a povestit Matei Caragiale că, într-una din călătoriile familiei lui, la
Milano, a fost împreună cu tatăl său la opera Scala. Se dădea Rheingold de
Wagner. În scena a treia se văd reflexele de la jăratecul la care lucrează piticii
fierari. Cînd le văzu, Caragiale strigă deodata : „Asta nu-mi place !" şi luîndu-l de
mînă pe Matei l-a tras afară din sală, făcînd zgomot, fără să-i pese de indignarea
publicului.
La Berlin şi la Lipsca, Luky şi Tuşky, copiii lui Caragiale, vroiau într-un
timp să meargă la operetă să vadă Frumoasa Helena şi Orfeu în infern ale lui
Offenbach, puse în scena de Reinhardt. Dar, ca să-i ţie acasa, Caragiale avea un
argument care i se parea hotărîtor : Rosa Papier ! Zicea : „Ehei ! rău îmi pare că
n-ati apucat-o voi pe Rosa Papier ! Eu am apucat-o ca tînăr. Aia, da, aia actriţă şi
cîntareaţă de operetă ! Dar acuma ? Opereta fără Rosa Papier ! Mai bine staţi
acasă !"' Aşa se face că cei doi copii ai lui Caragiale au ajuns să n-o poată suferi
pe nevăzuta Rosa Papier !
Tatăl lor era atît de grijuliu pentru ai lui, încît cu greu se îndupleca să-i
permită lui Luky sa iasă singur pe stradă, chiar pînă la 15 ani. Venea deseori în
România lăsîndu-şi familia la Berlin ; dar în tot timpul cît lipsea, ai lui trebuiau
să-i trimită în fiecare zi o telegramă din Berlin, mereu aceeaşi : „Alle gesund"
(toţi sănătoşi).

7.
În ultimii ani ai vieţii lui Caragiale, Simfonia a 4-a de Beethoven devenise
preferata lui. Fredona într-una din ea şi vorbea cu entuziasm de toate părţile ei,
dar mai ales de prima parte. Odată, la un concert dat la Gewandhaus, eram
împărţiţi în două grupe : Caragiale cu Cerna într-o parte, alături ; tatăl meu,
Zarifopol şi cu mine, în altă parte a sălii, tot alături. Se cînta a 4-a. În partea întîi,
tocmai la punctul de orgă pianissimo al orchestrei, unde este o modulaţie
admirabilă (măsura 319 din partitură), se auzi dinspre partea unde şedeau
compatrioţii noştri, în mijlocul tăcerii adînci, religioase, a sălii, un fel de
pocnitură, nişte exclamaţii şi sîsîieli violente. Abia după concert am aflat de la
Cerna ce fusese. „ — De mai mult timp simţeam că nenea Iancu nu-şi mai poate
stăpîni entuziasmul", ne-a spus Cerna. „Într-adevăr, deodată. a strigat : «Mă,
superbă e !», şi şi-a tras o uşoară palmă peste obraz. Probabil că nici Caragiale
nu se aşteptase ca demonstraţiile lui de entuziasm să aibă atîta răsunet, căci nu
ţinuse seama de tăcerea profundă din sală."

9.
După Caragiale, adevărata atitudine estetică trebuia să fie „contemplativă".
Orice emoţie puternică trebuia exclusă, căci ea n-ar fi făcut decît să tulbure “die
[2]
Ruhe der Anschauung" .
Cerna povestea : „După o seară de discuţii în care Caragiale susţinuse teza
lui estetică, ne-am întîlnit la concert, la Gewandhaus, unde aveam bilete alături.
Se cînta Simfonia a 9-a de Beethoven. În clipa solemnă, grandioasă, cînd începe
corul, ne-am uitat unul la altul. Amîndoi aveam ochii plini de lacrimi. Caragiale
m-a întrebat ironic : «Cum, Cerna, plîngi ?» Dar sigur că şi-a dat şi el seama că
lacrimile mele se potriveau cu ideile mele estetice, pe cînd ale lui nu mergeau de
loc cu teoriile estetice expuse în aceeaşi seară."

10.
Spre sfîrşitul vieţii, Caragiale prinsese dragoste de Brahms, despre care
spunea că e un „Beethovenţel". La ieşirea din Gewandhaus, unde se cîntase
Simfonia a treia, Caragiale ne-a întîmpinat fredonînd tare şi fără să-i pese de lume
(aşa îi era obiceiul) partea a treia (Poco allegretto). „Ce frumuseţe !" striga el
încîntat. „Ăsta e un cîntec de pescari sicilieni."
Atunci vorba asta mi s-a părut spusă în treacăt şi la întîmplare. Dar de
atunci n-am auzit niciodată acel Poco allegretto făra să am impresia de mare, de
briză marină şi mai ales impresia ritmului bărcii ridicate brusc de valurile
succesive. Nu ştiu dacă impresiile astea sînt urmarea frazei lui Caragiale sau dacă
acesta a constatat o similitudine adevărată.

12.
„Arta dramaturgului, arta de a construi piese de teatru se aseamănă mai
mult cu arhitectura decît cu literatura", zicea Caragiale. Despre nimic nu vorbea el
cu atîta pasiune şi convingere ca despre teatru. Se simţea că aci era la el acasă.
Despre Macheth vorbea ades cu o admiraţie nemărginită. Eram la Sinaia ;
Îl aud spunînd : „Din prima scena, cea cu vrăjitoarele, ştii ce are să se petreacă
pînă la sfîrşit : au pus stăpînire pe tine gîndurile rele, forţele iadului, n-au să te
mai slăbească şi fără doar şi poate te duc la pieire. Viziunea asta anticipativă e de
o frumuseţe cum rar se mai întîlneşte în teatru. Dar faptul că ştii dinainte nu
micşorează interesul pentru acţiune ; el nu slăbeşte o clipă. Şi ce contraste
superbe ! Ce poate fi mai frumos decît scena cu portarul beat după scena
asasinatului !"
Despre Faust de Goethe spunea : “Faust e ca o femeie cu trei ochi, cu două
nasuri, cu patru guri : da, ochii, nasurile, gurile sînt minunat de frumoase ; dar cum
poate fi femeia însăşi ! ?"

13.
Ultima oară l-am văzut pe Caragiale la Ploieşti, cu cîteva săptămîni înaintea
morţii lui. Locuia la noi şi ţin minte că cele cîteva zile nu m-am dus la şcoala, ca
să-l pot vedea mai mult. Aveam 17 ani şi eram pasionat de fizică. Caragiale m-a
pus să-i expun noile teorii ale fizicii de pe atunci, pe cît le putea cunoaşte, din
cărţile de popularizare, un amator atît de tînăr cum eram eu. Le comenta plin de
interes. Pe urmă îmi spuse : „Am făcut şi eu o observaţie care seamănă cu a
oamenilor de ştiinţă. Meseria mea e să caut expresia justă; dau de o primă
formulare, o primă aproximaţie care nu mă mulţumeşte, pe urmă de alta, pînă
găsesc expresia justă. Ei, am băgat de seamă că acea expresie justă e totdeauna
mai scurtă decît cele dinaintea ei. Prin urmare, stilul bun e totuna cu exprimarea
cea mai scurtă ! Sau o fi o generalizare pripită ?"
Tocmai peste drum de odaia în care dormea Caragiale cînd venea la noi,
era „salonul" unui bărbier, a cărui firmă făcea deliciile multora dintre vizitatorii
noştri : „ — Bărbier-Furnisorul gării. — Special în scos măsele." Bineînţeles,
încă de dimineaţă, Caragiale s-a bucurat ca specialist, în spirit caragialesc, de
firma aceasta. Pe urmă a deschis fereastra, a strigat : „Hei, meştere !" şi i-a făcut
semn să vie să-l bărbierească. Meşterul a trimis o calfă. Pe cînd îi punea lui
Caragiale prosopul în jurul gîtului, a avut loc următorul dialog :
— Caragiale : Ascultă, mă, de ce ai mîncat usturoi ?
— Băiatul (intimidat) : Vă spun, am mîncat ieri seară, pe bază că pînă azi
n-o să mai miroase.
— Caragiale (încîntat, în al nouălea cer şi aruncînd prin odaie priviri de
conivenţă) : Cum ?... Ce ?... Pe bază ?... (deodată serios şi sever) Mă, ascultă
aici, să-ţi spui eu altă bază : să ştii că dacă mănînci usturoi, a doua zi miroase mai
rău.

15.
În loc să vie la putere noul partid al lui Take Ionescu, cum se aştepta
Caragiale, o luaseră vechii conservatori, sub conducerea lui Carp. Caragiale
venise în ţară de la Berlin, “ca să vadă cum reacţiunea sfîşie pieptul naţiunii",
după cum ne-a spus cînd a sosit în vila Albuleţ la Sinaia, să petreacă o zi cu
„Ghereştii". „Mîine, la Bucureşti, îl văd pe conul Petrache (Carp). Parcă-l aud
ce-o să-mi spuie, cînd m-o vedea : «Aha, ai venit să-ţi fac rost de ceva parale !»
Dar eu am să-i raspund demn : «Nu-mi trebuie parale ! Eu sînt mîndru ! Mie să-mi
dai o sinecură...» Dar, stai, mai bine îi cer să-mi dea vreo antrepriză !" Şi arătînd
la munţii dinspre Valea Rea : „Uite, să-mi dea să-i construiesc o cale ferata colo
sus, de-a lungul coamelor ălora ! Garantată contra oricăror inundaţii !" Apoi,
către fratele meu : „Mă, tu eşti inginer, tu crezi că ajunge Prahova aşa sus ? ! Mie
nu-mi vine a crede !" — „Ba, mai bine altceva : să-mi dea în exploatare, pe aici,
prin munţii noştri, nu departe de vila voastră, nişte mine de radiu" (de curînd,
soţii Curie descoperiseră radiul, ceea ce făcuse mare vîlvă). „Ce, adică în munţii
noştri naţionali, în ţărişoara noastră, să nu găsim radiu ? Extract de radiu o să le
scot, eu, numai să-mi dea antrepriza."
Aceste glume erau probabil spuse cu un fond de amărăciune, căci la epoca
aceea banii lui Caragiale erau pe terminate. Prevăzuse bine cînd, cu cîţiva ani în
urmă, îl auzisem spunînd tot în veranda vilei Albuleţ : „Bine, mă, voi vă daţi
seama ? Acum eu, pe cîţiva ani, sînt un om bogat!" Cei cîţiva ani se apropiau de
sfîrşit. Tatăl meu era un om foarte bun. Zarifopol mi-a spus odată : „Singurul om
bun din toţi oamenii cîţi am cunoscut e Gherea. Numai el îţi dai seama că suferă
cu adevărat de suferinţa altuia." Aşa fiind, de cîteva luni Gherea se frămînta şi se
tot sfătuia cu alţi prieteni : „Ce-i de făcut cu Caragiale ? Sfîrşeşte banii !" într-o
ultimă consfătuire cu amicul tatii, Alex. Radovici, se opriseră la următoarea
hotărîre : toţi prietenii cu dare de mînă ai lui Caragiale (care avea nenumăraţi
prieteni de tot felul) aveau să plătească fiecare cîteva mii de lei sau cel puţin
1.000, ceea ce ar fi făcut împreună peste 100.000 lei. Suma aceasta se depunea la
o societate de asigurări, care, în urma unor stăruinţe („să fie şi stăruinţele o dată
bune la ceva"), avea să fixeze lui Caragiale o rentă viageră convenabilă, reversi-
bilă pe jumătate, la moartea lui, asupra d-nei Caragiale. Nimeni nu poate şti dacă
ar fi primit sau nu Caragiale această combinaţie, căci a murit înainte ca Gherea să
i-o fi comunicat.

17.
Cu mare mirare a aflat Caragiale de la Gusti că acesta învaţă psihologia
experimentală, că lucrează la profesoru’ Wundt în laboratorul acestuia de
„psihologie experimentală". Într-adevăr, pe atunci, ramura aceasta a psihologiei
era nou-nouţă şi împerechierea acelor cuvinte suna foarte insolit. „Cum vine asta,
mă, «psihologie experimentală» ? Ce faci în laboratorul ăla ?" După ce i s-a
explicat lui Caragiale scopul psihologiei experimentale, i-a spus lui Gusti :
„Acum am înţeles, sînteţi nişte filozofi cu şorţ".

18.
Revoltele ţărăneşti din 1907 l-au zguduit adînc pe Caragiale ; dovadă,
telegramele către Zarifopol publicate în volumul de Corespondenţă, broşura
1907. Din primăvară pîna-n toamnă, fabulele etc. Zarifopol mi-a povestit că la
prima lui întîlnire cu Caragiale după răscoale, acesta i-a spus : „În viaţa mea n-
am suferit ca în timpul grozăviei ăştia. Să ştii că în ţară se petrec lucruri
înfiorătoare şi revoltătoare şi tu să fii la dracu-n praznic şi să afli veştile două,
trei zile mai tîrziu —asta nu e glumă. E singura dată cînd am regretat că m-am
mutat la Berlin. Sînt sigur că nenorocirea asta mi-a scurtat viaţa cu ani de zile."
În broşura lui Caragiale despre răscoalele din 1907 e o frază care a făcut
mare impresie lui Gherea. O citez foarte aproximativ, din memorie : „Partide
politice ca în occident, reprezentînd interese vechi sau nouă de clasă, nu există în
România." *
„Iacătă, zicea Gherea, că s-a făcut şi Caragiale marxist. Vrei, nu vrei, Marx
e acum în aer. Abia aştept să-l văd, să-l tachinez." Îmi amintesc într-adevăr cum,
la Berlin, Gherea „îl trăgea la răspundere" pe Caragiale pentru fraza incriminată :
„Aşa ? Vrea să zică partidele politice din occident reprezintă interese de clasă ?
Asta unde ai învăţat-o ? La Junimea ?" Ţin minte cum Caragiale făcea haz de
„tachinăriile" tatălui meu ; nu-mi amintesc însă ce zicea.

19.
Deşi se cunoşteau de mai multă vreme (de cîţiva ani), Caragiale nu vorbise
niciodată cu Zarifopol despre Coşbuc. Ţin minte de prin 1906—1907, din
convorbirile lui Zarifopol cu Gherea (mare admirator al lui Coşbuc : vezi
articolul Poetul ţărănimii), că Zarifopol îl dispreţuia pentru tonul idilic pe care-l
găsea „nesărat" şi „fals". Dar mai tîrziu, prin 1910, descoperise un Coşbuc nou,
acel al descrierilor de natură, şi acesta îl încîntase. La prima vizită la Berlin, a
venit cu Ziarul unui pierde-vară în buzunar să-l arate lui Caragiale.
Ţin minte că era mai multă lume în salon la Caragiale cînd i-a spus
Zarifopol pe cine vrea „să i-l prezinte", dar nu mai ştiu exact cine era. Îmi
amintesc, în schimb, răspunsul lui Caragiale : „Ehei, să fii dumneata sănătos !
Acum ţi-ai găsit să-mi recomanzi pe Ghiţă ! Îl ştiu eu de mult, şi e lucru de ruşine
ca d-ta, Herr Doktor, ai dat de el abia acum. Ghiţă e mare, domnule, e al doilea
după Eminescu. Nu ştiu care o fi al treilea, dar ştiu că între Coşbuc şi el e un drum
lung. Ia să-ţi fac eu cunoştinţă cu Ghiţă."
Apoi s-a dus să aducă „documentele" şi a urmat o seară admirabilă de
lectură. Îmi mai sună în urechi Regele Pontului:

Aproape de strîmbele maluri
Corabia-n fugă trecea.
Cîntau răzvrătitele valuri,
Cîntau şi matrozii pe ea.

 Iar marea cu noaptea-mpreună
Făceau armonie deplin ;
Pe mare lucire de lună
Şi pace-n văzduhul senin.

...Şi Moartea lui Gelu... şi Doina... şi multe altele. În fine Mama.
De la începutul acestei poezii am simţit cum vocea lui Caragiale devenise
nesigură şi că cititorul luptă cu o emoţie mare. După strofa : „Cu tine două fete
stau / Şi torc în rînd cu tine, / Sînt încă mici şi tată n-au / Şi Gheorghe nu mai
vine", lui Caragiale i-au dat lacrimile, n-a mai putut citi mai departe şi a fugit din
odaie.
S-a întors curînd şi ne-a spus : „îmi pare rău că v-am stricat plăcerea. Nu e
vina lui Ghiţă de ce s-a întîmplat. Mi-am adus eu aminte de nişte ticăloşii de-ale
mele."

Se întîmpla adesea ca prietenii să-l prindă pe Caragiale „contrazicîndu-se".
De fiecare dată el răspundea cu glume care dădeau a înţelege că opiniile nu sînt
pentru el decît un pretext ca să-şi dezlănţuie verva.
„Dar parcă acum vreo lună ziceai tocmai pe dos, că etc.", l-a întrerupt odată
Gherea.
„Las' că nu-i nimic, a răspuns Caragiale, nu-i frumos să te încăpăţînezi şi s-
o ţii una. Ca să capeţi experienţă, e bine să practici opinii opuse."
Un obiect de astfel de opinii opuse era, pentru Caragiale, Wagner. L-am
auzit spunînd că nu mai mergea să se compună tot după modelele răsuflate de-
acum trei sute de ani ; că dacă e cale ferată nu se potriveşte ca muzica să meargă
tot cu diligenţa ; că a trebuit să vină „unu' mare", Wagner, care să schimbe muzica
„pe potriva timpului". Dar de cîte ori auzea anumite părţi din Wagner care i se
păreau vulgare, se înfuria şi îl făcea albie de porci. Îl scoteau din fire mai ales
marşul din Tanhäuser şi marşul nupţial din Lohengrin. „Să zici că-i muzică de
[3]
bîlci ? Da' de unde ! Aia are hazul ei. La un Weinrestaurant le-ar fi ruşine să
[4]
cînte aşa ceva. La un Promenade Konzert , asemenea. Doar poate în restaurante
proaste să se potrivescă. Şi asta zicea dumnealui că e muzica viitorului ! Halal să-
i fie ! Dacă-i vorba, mai bine îmi place Chopin !" Căci Chopin era calul de bătaie
al batjocurilor lui Caragiale.

[...]

(Amintiri, E.P.L, 1968)

[1]
Exclamaţie identică cu cea din Hanul lui Mînjoală, (Notele marcate cu cifre aparţin autorilor).

[2]
Liniştea contemplaţiei
*
Textul original : „Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe
interese vechi sau nouă de clasă şi, prin urmare, pe programe de principii şi idei, nu există în România.”
[3]
Restaurante de lux din Germania
[4]
Concerte în aer liber în localităţile balneare şi climaterice din Germania.
 OCTAVIAN GOGA


A MURIT CARAGIALE,...


La Seghedin, în închisoarea unde ispăşeam o pedeapsă ungurească, acolo l-
am văzut ultima oară. I s-a părut că, între zidurile reci ale unei singurătăţi
nedorite, trebuie să-mi trimită cît mai multe semne din dragostea cu care m-a
învrednicit. Cînd o cartă poştală cu slova lui minunată, cînd o telegramă, cînd un
pachet cu cărţi nemţeşti venea zi de zi să-mi aducă mîngîiere şi să-mi alunge
urîtul. Într-o seară s-a socotit că pacea de după zăbrele cere mai mult, şi-a plecat
din Berlin la Seghedin...
Nu voi uita niciodată dimineaţa aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat
în cameră cu faţa radioasă :
— Aveţi o vizită !
— Cine ?
— Nu ştiu. Un străin, o cam rupe pe ungureşte. Vine de departe. Trebuie să
fie însă un mare boier, că ne-a miluit pe toţi. E un om tare cumsecade, mi-a
mîngîiat pe frunte amîndoi nepoţeii cînd i-am descuiat poarta... I-a întrebat cum îi
cheamă şi le-a dat cîte-o coroană.
Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior rătăcit la Seghedin. M-am
ridicat în pripă şi-am plecat spre odaia posomorîtă din fundul coridorului unde
primeam oaspeţii.
Cînd deschid uşa mă ia în braţe şi mă sărută pe amîndoi obrajii nenea Iancu
Caragiale...
— Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension... Nu ţi-am
spus eu să te astîmperi... Ai ?... Şi privindu-mă pe subt ochelari mă cerceta de sus
pînă jos. — Ian ridică mîinile să văd urmele lanţurilor... Săracu' de tine... Uite, ţi-
am adus nişte merinde şi două sticle de şampanie, să le bem noi laolaltă aici în
Kecskemét, la magyar királyi államfogház*, mă rog frumos...
Nenea Iancu era mai tînăr ca oricînd. Se plimba de-a lungul odăii cu paşi
lungi, se oprea cîteodată, îşi potrivea ochelarii de după care strălucea acelaşi
neastîmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitură de
fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vîltoare de imagini, cîte
împărecheri paradoxale, cîtă pasiune şi coloare în poveştile lui...
În clipa cînd vorbea, simţeai plutind parcă fiorul creaţiumi, cu misteru-i
etern nedesluşit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază
un spirit fosforescent, fără repaos.
Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas,
oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-
are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenţii omeneşti din cîte a
întîlnit în drum.
N-a fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranţă, să-l frămînte
şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină
orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs şi plîns, era alinare dulce şi
durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se desluşeau chipuri vrăjite de
magie. Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea
vorba lin, cu bunătate, şi-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba
resortul ca să-ţi arate o seamă de jonglerii capricioase şi deodată se oprea brusc,
faţa i se crispa, buzele i se strîngeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumina
stranie... Era clipa cînd din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou...
Universul devenea mai bogat cu o minune...
Cîte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize,
vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părinteşte...
— Ţi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, ca te răpun... Ce crezi
tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă ? Pe urma deştepţilor ? Prostia, suverana
prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floretă, el
loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el
e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa
îşi înfundă ochii şi urechile, îşi înfige capul în pămînt ca struţul, ridică spatele şi
trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii...
Ei au un instinct de împotrivire organică... Să vezi... Mai acum vreo treizeci de
ani eram revizor şcolar la Piatra-Neamţ... Trenuri nu gaseai prin Moldova,
mergeam la inspecţii călare... Avea popa o iapă murgă... Zic, să mi-o dai, părinte,
dimineaţa... Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancule. Şi-am plecat... Cît m-a
zolit iapa ceea, mă... Oricum dam din căpăstru ieşea rău... N-o puteam cîrmui
nicidecum... M-am întors la vreo două ceasuri tot apă :
— Părinte, cît face iapa asta ?
— Face zece galbeni !
— Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om...
— Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine sa-i învăţăm năravul... Ştii
ce ? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu să
tragi de frîu la dreapta... Da' să tragi cumplit, auzi... Să vezi c-o ia la stînga... Aşa
am făcut... Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă... Ascultă-mă...
Nenea Iancu îşi scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca cîteva
frînturi de glumă, îl copleşeau amintrile, sta o clipă pe gînduri şi ofta din tot
sufletul...
— Toată viaţa n-am putut să sufăr prostia... Săracu' de mine, mă băiete, cînd
văd cîte un prost mă doare... Zău, am dureri fizice... Mă ia cu rece aici în creştet...
Şi fruntea i se întuneca, buzele i se împreunau într-o linie de dezgust şi silă
nemărginită.
Se făcea cîteva clipe tăcere şi rotogoalele albastre ale fumului de ţigară îi
jucau în jurul frunţii într-o rază de soare, împrejmuindu-l cu o aureolă...
— Ce mai scrii acum, nene Iancule ?...
— Ce să scriu, dragă, multe şi nimic. Cîte nu-ţi trec prin cap cînd stai aşa la
sporovăială, ori te uiţi departe pe fereastra vagonului... Numai cînd te aşezi la
masa de scris şi vezi hîrtia albă înaintea ta, atunci îţi dai seama ce vîrtej cumplit
îţi face mintea în jurul unui subiect.
E un chin facerea asta... Talentul e un accident de naştere, e boală grea,
ascultă-mă... Cere patimă şi cere meşteşug. De aceea artistul nu poate fi un
poligraf.
Spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin : Ce-mi tot vorbiţi de cutare,
că-i harnic, că-i activ, că scrie cărţi... Zic, ştiu eu unu' şi mai activ, aşa-i şi zicea,
Iliuţă activu', era la Mărcuţa... Dimineaţa la patru el în picioare... la fîntînă... îşi
sufleca mînecile şi dă-i, scotea apă... găleată după găleată... O vărsa în troacă...
Troaca n-avea fund... Se făcea opt... Haide, mă Iliuţă, de îmbucă şi tu ceva... N-
am vreme, lucrez... Şi năduşea, şi-i da înainte şi apa se ducea... Era nebun Iliuţă,
da', vorba, era activ ? Era.
Maestrul clipea din gene, surîsul ironic îi fugea de pe buze şi din cuvintele
rostite încet, sentenţios, se desluşea crezul artistic al unui suflet pentru care arta
era o religie...

Arta — spunea el — cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate

literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o
cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat
eu Hanul lui Mînjoală ?... Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de
ritmul vorbelor... Iaca, numai interpuncţia... Cîţi nu înţeleg că interpuncţia e
gesticularea gîndirii... Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod... Nu se poate artă
fără migăleală... Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă... Dac-o
fi să îmbătrînesc, ştii cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă !...
 — Da' piesa, nene Iancule, cît o mai ţii sub zăvor ?...
— Acu în primăvară îi mai fac nişte perieturi. Ştii ce ? Mi-am făcut
socoteala. Mai scriu un roman filozofic, două volume de nuvele şi schiţe... Şi
gata... V-am dat destul... ce mai vreţi ?...
S-a aşezat pe canapeaua roşnită din colţ şi mi-a pus mîna pe umăr... Am un
plan pentru vara asta... viu acolo la Răşinar la tine, cu nevasta şi cu copiii. Mi-a
placut mult satul tău acolo la poalele munţilor... Să vie şi Vlahuţă... Să stăm aşa
pînă la toamnă... Nu ne trebuie nimic... Numai un pian să fie şi unul să-i ştie
rostul... Cînd se face seară şi iese luna albă-gălbuie de după mestecenii pe coasta
ceea, noi să stăm întinşi în iarbă şi de pe fereastra deschisă să pătrundă
Beethoven : Sonata lunii...
Sub ochelari mi s-a părut că tresar genele în tremurul unei clipe, parcă
undeva, departe ar fi trecut prin văzduh o fîlfîire de aripi negre... Dar nenea Iancu
s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat ca un
părinte... Şi-a tras pălăria ştrengăreşte pe ochi.
— Acum plec s-apuc trenul de la amiazi...
— Cum, nu te duci la Bucureşti ?...
— Nu, n-am vreme... Mă-ntorc la Berlin... Am venit numai să te văd... Ian
vezi de scapă odată de-aici din Kecskemét...
Încă o strîngere de mînă şi trăsura care aştepta la poartă îl ducea pe nenea
Iancu, întovărăşit de privirea respectuoasă a sergenţilor, de dragostea copiilor şi
de neţărmurita mea admiraţie.

*
Cine ar fi crezut atunci că flutură umbra morţii deasupra trăsurii care-l
ducea ?... Cînd am citit că s-a prăbuşit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit şi nu-
mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morţii lui Caragiale. Un nenea Iancu
neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrîneţii, sau un Caragiale cu mîinile
încrucişate pe piept, amuţit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte.
Cum să se închidă pe veci ochii lui care pătrundeau sufletul şi străluceau de
departe ca două suliţi de argint ? Ce să facă pămîntul cu ei ?... Cum să se împace
cu repaosul de veci creierul lui pururi frămîntat, acest complicat şi sensitiv
seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă ?... Rămîi înfrînt, prostit, ţi se
moaie braţele... Te cuprinde în mreaja lui gîndul zădărniciei tuturor celor
omeneşti, te supune un dezgust de materia urîtă, de carnea care ne ţine în
stăpînirea ei... Îţi vine parcă să-ţi frîngi în două condeiul şi să-l arunci ca pe-o
unealtă netrebnică... La ce e toată goana asta chinuitoare, cînd ursita nu acordă
nici un privilegiu celor aleşi, cînd domnesc pe de-a-ntregul aceleaşi legi, cînd şi
Caragiale a putut să moară.
L-au îngropat şi i se va topi ţărîna... vremea va trece... vor veni oameni
învăţaţi să-i cîntărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărţile, să
scrie studii cu adnotaţii despre Conul Leonida sau Caţavencu... Au să-l claseze,
să-i dele locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un monument la Bellu...
Noi însă, care am avut norocul să-l vedem şi să-l auzim, vom rămînea toată
viaţa stăpîniţi de senzaţia că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-
a făcut un gol în natură, ca de-o perturbaţie cosmică. Cu cît va trece vremea, va
creşte tot mai mult silueta lui şi vom rămînea totdeauna vrăjiţi de farmecul celui
mai luminat creier românesc. Îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se
vor crea legende şi personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare
nici nu vor putea înţelege dacă din strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată
astfel de raze orbitoare...
Peste un sfert de veac, trecînd cutare bătrîn de-a lungul străzii, oamenii îşi
vor scoate palăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect...
— Cine-i moşul ăsta de-i faceţi atîta cinste, va întreba cutare băieţandru...
— A cunoscut pe Caragiale, vor răspunde cu toţii.

(Precursori, Bucureşti, 1930)
*
Inchisoarea regală maghiară de stat.
 DIMITRIE GUSTI


CÎTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE


1. De ce s-a stabilit Caragiale la Berlin

În diferite rînduri Caragiale mi-a arătat motivele ce l-au îndemnat să-şi
aleagă, ca domiciliu al ultimilor săi ani, oraşul Berlin.
S-a stabilit acolo, şi nu în Dresda ori München — oraşe mai artistice şi mai
liniştite — pentru că Berlin era capitală şi încă, pe vremea aceea, una din cele
mai importante din lume. „Să ştii, doctore, îmi spunea el, totdeauna şi oriunde vei
locui, chiar în Albania, să preferi capitala, căci ea este centrul vieţii."
A preferat Caragiale Berlinul înaintea altei capitale europene şi pentru că
berea blondă berlineză — Schultheiss-hell — era mai excelentă ca în alte părţi,
mai ales ţinută, ca la el, zi şi noapte, la o anumită temperatură.
În sfîrşit, a plecat din ţară, într-un exil voluntar, nu numai pentru că, cum se
credea, era nemulţumit că nu i s-a dat atenţia cuvenită, dar mai ales fiindcă voia
să scrie o nouă piesă de teatru — pentru care luase şi angajamente precise cu
conducătorul de atunci al Teatrului Naţional, Al. Davilla — o piesă ce avea să
redea societatea românească din Scrisoarea pierdută după o scurgere de 40 de
ani*.
Pentru desăvîrşirea acestei opere avea Caragiale nevoie de concentrarea şi
liniştea, ce-i oferea cu prisosinţă unul din cele mai noi cartiere ale Berlinului,
Wilmersdorf.

2. 1907!

Sincer patriot, Caragiale suferea şi simţea, fiziceşte şi moraliceşte, drama
războiului social din 1907. Totdeauna turburat şi chinuit de veştile sosite prin
ziare, de multe ori ezita să le citească, de groază, punîndu-le de o parte şi
spunîndu-mi : „Ce-o mai fi ?"
Mite Kremnitz l-a rugat să scrie un articol despre evenimentele din ţară
pentru ziarul Die Zeit, ce apărea la Viena în stil mare, pentru a precumpăni
influenţa cunoscută a lui Neue Preie Presse.
Invitat la dejun, am fost rugat de Caragiale să-mi dau părerea despre felul
cum înţelegea el să scrie articolul cerut.
Şi l-am ascultat pînă la orele cinci de dimineaţa.
Au fost o după-amiază şi o noapte de neuitat. Asistam la desfăşurarea unei
mari şi grele probleme, făcută de un gînditor care nu era specialist, dar care o
analiza cu o surprinzătoare profunzime şi ingeniozitate.
Eram convins că studiul lui Caragiale va însemna una din cele mai stralucite
cercetări asupra spinoasei şi complexei „chestii agrare".
Am plecat spre ziuă, după ce mi se dase asigurarea că peste o zi-două voi fi
chemat pentru a lua cunoştinţă de redactare.
Abia a treia zi l-am putut vedea. Am fost întîmpinat de o atmosferă aşa de
încărcată şi de jale, Caragiale avînd o înfăţişare aşa de chinuită, nedormită şi
desperată, încît cu inima strînsă mă întrebam : ce se întîmplase oare ?
M-am liniştit cînd am aflat că i-a fost imposibil lui Caragiale să scrie un
rînd. Căci expunerea verbală atît de justă şi elocventă nu putuse dobîndi o
redactare scrisă corespunzătoare, şi atunci Caragiale a preferat să nu scrie nimic.
După multe zile de trudă, articolul a fost trimis la redacţie. El a apărut şi în
româneşte, sub titlul sugestiv : 1907.
Din motive redacţionale, unele pasaje au fost tăiate, ceea ce a produs
revolta lui Caragiale împotriva acelora ce i-au cerut studiul şi, mai ales,
împotriva „cenzurii" presupuse a lui Mite Kremnitz, căreia îi tăgăduia calitatea de
a se amesteca în scrisul său.
1907 şi astăzi este de actualitate. Este singura lucrare de „sociologie" a lui
Caragiale, ce stă cu onoare alături de marile analize ale societăţii româneşti,
săvîrşite în piesele şi nuvelele sale.

3. „Nu fugi, Costică, răspunde !”

Înzestrat cu o mare putere de a intui problemele în esenţa lor, şi cu o egal de
mare forţă dialectică de a le dezvolta şi soluţiona, Caragiale avea o predilecţie
deosebită de a discuta cu specialiştii, chestiuni ce pe ei i-au preocupat o viaţă
întreagă, în timp ce pe el, Caragiale, îl interesau mai mult ca prilej de discuţie.
Aşa, cu Delavrancea trata probleme de drept; cu Gherea, de economie
socialistă ; cu Zarifopol, de filologie şi filozofie ; cu mine, de sociologie şi
politică.
O astfel de scenă se întîmpla de cîte ori Caragiale se întîlnea cu Gherea.
Aşa, Gherea, venit odată la Berlin pentru a strînge material de la diferitele librării
ca să răspundă articolelor lui Stere din Viaţa românească — a fost condus de
mine în diferite rînduri, în special la librăriile socialiste, cum era, bunăoară, cea
mai importantă din ele, aceea a ziarului oficial socialist Vorwärts —, s-a lăsat
ademenit într-o astfel de discuţie cu Caragiale.
Discuţia luase proporţii foarte aprinse. Caragiale susţinea teza
„pămîntului", ca problemă capitală în evoluţia socială a omenirii, în rimp ce
Gherea stăruia asupra însemnătăţii „muncii" şi a necesităţilor înlăturării
capitalului în viitoarea organizare socială a lumii.
Spectatori, şi în acelaşi timp judecatori ai acestui palpitant duel spiritual,
eram Zarifopol şi cu mine.
„Duelul" a durat mai mult de o oră, şi tot timpul am admirat spontaneitatea
încrucişării şi încleştării argumentelor celor doi protagonişti.
La un moment dat Gherea, obosit, nu s-a putut stăpîni să declare : „Dacă mă
potrivesc şi discut cu un ignorant în materia pe care eu o cercetez de atîţia zeci de
ani", şi a făcut gestul că încetează continuarea discuţiei.
Atunci Caragiale, pare că-l văd, s-a ridicat în picioare şi cu o privire
provocătoare s-a îndreptat spre Gherea şi l-a apostrofat cu voce autoritară : „Nu
fugi, Costica, răspunde !"


4. “O nuvelă à la Delavrancea"

Delavrancea obişnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris,
unde studia talentata sa fiică Cella, spre a-l vedea pe Caragiale.
În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre
Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuinţa aproape de gară, iar el
trebuia să-şi continue drumul în chiar acea zi.
Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine
unde ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta „orientalului", ce venea din
Bucureşti, cum se mănîncă într-un oraş mare din Occident.
Stabilisem un restaurant cunoscut de lîngă gara de unde Delavrancea trebuia
să plece.
În timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemulţumit de „menu",
care i se părea „prea german" şi nu avea „graţia" menuurilor franceze. Ba peştele
nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reuşite ş.a.m.d.
Caragiale, iritat peste măsură de aceste observaţii, pe care el le privea ca
adresîndu-i-se lui personal, a deschis o puternică şarjă împotriva oaspetelui său,
ce nu era lipsită de invective, şi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenţi de
la masa din Berlin.
Asistam, penibil impresionat, la acest dejun „amical", şi m-am simţit uşurat
cînd am fost nevoit să mă duc la locuinţa mea spre a-i aduce lui Delavrancea
bagajul, căci se apropia ora plecării.
Înapoindu-mă spre gară, eram stăpînit de un sentiment de groază, cînd mă
gîndeam în ce stare de dezolare şi dizolvare voi regăsi societatea, pe care am
lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită.
Îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel
puţin înainte de despărţire...
Dejunul se terminase, căci Caragiale şi Delavrancea se aflau pe peronul
gării, în aşteptarea trenului. De departe am putut observa cum amîndoi se aflau în
jurul unei sticle de şampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii.
I-am întîlnit în cea mai tandră şi duioasă atmosferă de prietenie.
— „Barbule, declara patetic Caragiale, să o ştii, nu ai mai bun prieten pe
lume ca mine". La aceasta Delavrancea răspundea cu aceleaşi efuzii de mare
afecţie.
Trenul soseşte. Spre fericirea mea asist la scena îmbrăţişării de despărţire.
După aceasta, Caragiale mă invită la el, şi cum am intrat în locuinţa sa, a
luat ultimul număr din ziarul Universul, ce sosise proaspăt, şi înainte de a-l citi,
s-a oprit parcă cu dinadinsul la „o întîmplare din capitală" şi adăugă, foarte grav
şi sentenţios : „Doctore, sa-ţi dau o reţetă : cum se scrie o novelă à la
Delavrancea. Îţi pregăteşti de mai înainte un dicţionar cu cuvinte luate din cronici
şi apoi înlocuieşti fiecare cuvînt din «întîmplarea din capitală» a ziarului cu un
cuvînt din cronici — şi iată, vei avea o novelă à la Delavrancea."
Mi-a făcut impresia că, deşi împacat cu Delavrancea, totuşi Caragiale a
ţinut să se răzbune pentru neplăcerile avute în timpul dejunului.


5. Un fost ministru român şi vizitiul din Charlottenhurg

Caragiale se plîngea că în ţara lui n-a putut să străbată nici macar în
parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de conducere politică. Acestea mi
le-a spus cu prilejul venirii unui fost ministru român la Berlin.
După ce l-a condus împreună cu mîne la gară, la întoarcere ne-am suit într-o
trăsură cu un cal.
Gara era cunoscută ca un foarte preţuit şi căutat loc de întîlnire a tineretului
de ambe sexe, sub un ceas, renumit în tot oraşul pentru aceasta, ca ceas al
îndrăgostiţilor.
Trotuarele erau pline de tot felul de femei frumoase, din toată lumea şi de
toate rasele.
Vizitiul nostru tînăr părea foarte interesat de spectacolul plin de vrajă de pe
stradă şi tot timpul se uita cînd la dreapta, cînd la stînga, după cum era plasat şi
obiectul admiraţiei sale. Calul mergea în voia lui şi de aceea venea cîteodată în
conflict cu vehiculele, ce circulau într-una din cele mai agitate regiuni ale
oraşului.
Caragiale, observînd jocul vizitiului, mă atinge cu mîna, îmi arată cu
degetul pe omul de pe capră şi-mi spune :
„Vezi, dragă doctore, tot aşa este şi fostul ministru, care a plecat acum
cîteva momente, întocmai ca şi acest vizitiu ce lasă impresia unui permanent
amorezat. Cum vizitiul, în loc să se uite la drum şi la cal şi să fie stăpîn pe
conducerea trăsurii şi pe hăţurile ce le are în mînă, se lasă el însuşi condus de
frumuseţile de pe stradă, tot aşa fostul nostru ministru, cînd era în fruntea
departamentului său, în loc să ţină în mînă cu siguranţă şi energie frînele
conducerii statului, se uita continuu în oglindă — amorezat şi încîntat de el însuşi
—, ba, dimineaţa, după ce-şi aranjează bine cravata, tot în faţa oglinzii o
«deranjează» artistic, pentru a părea mai interesant.
Ce-ai spune dacă simpaticul nostru fost ministru ar deveni vizitiu, ca tînărul
nostru de pe capră, şi ar provoca incidente şi accidente... Nu-i aşa că l-am înlocui
? La noi îl lăsăm sa pozeze mai departe, ca fost şi, probabil, ca viitor ministru."

9. „Tu ai scris poezia Iisus ?"

Poetul Cerna candida la doctoratul de estetică la Universitatea din Lipsca,
iar printre examinatori se afla fostul coleg şi bunul meu prieten — atît de
persecutat de regimul hitlerist —, strălucitul profesor Eduard Spranger.
Cerna, ştiind raporturile mele cu Spranger, m-a rugat să-l recomand atenţiei
sale cu prilejul examenului ce avea să-l dea la el.
Spranger a primit cu multă simpatie recomandaţia mea, însa după cîteva zile
mi-a scris că nu exista nici un candidat înscris la doctorat pe numele de Cerna.
Contrariat, am telefonat atunci lui Cerna, ca să vină imediat la Berlin (mai
ales că trenul rapid Lipsca-Berlin făcea numai două ore), pentru a-mi da lămuriri.
Lămuririle au fost foarte simple. Cerna se înscrisese cu numele lui adevărat
de Stanciof, cum îl arăta certificatul său de naştere, după care se făceau
înscrierile în Universitate. Fireşte, m-am grăbit a comunica profesorului Spranger
aceasta descoperire.
Cu ocazia venirii lui Cerna în Berlin, el a ţinut să-l vadă pe Caragiale. L-
am introdus deci la Caragiale, care cum l-a văzut, l-a îmbrăţişat, exclamînd cu
emoţie admirativă : „Tu eşti autorul poeziei Iisus ?"
Au urmat apoi elogii, complimente, întrebări asupra planurilor de viitor,
arătîndu-şi speranţa într-o creaţie din ce în ce mai valoroasă. Cerna părea
copleşit.
După ce a plecat, urmează o mare pauză. Apoi Caragiale, dus pe gînduri, m-
a căutat cu ochii şi mi-a spus : „Ai văzut, doctore, pe acest poetastru, cît este de
închipuit ? El a crezut, sărmanul, că tot ce îi spun i se potriveşte !"

11. „O mamă ai"

În timpul activităţii mele ştiinţifice, colaborînd la cîteva vechi şi mari
reviste de specialitate, după ce terminasem studiile la Berlin şi Paris, mi s-a făcut
propunerea să mă abilitez la Universitatea din Berlin.
În acelaşi timp mi se făcuse din ţară propunerea a candida la o catedră
vacantă la Universitatea din Iaşi.
Caragiale, cînd a văzut că eu încă nu eram hotărît ce sa fac, ba înclinam
chiar să primesc invitaţia de a rămînea în străinătate, cu al cărei stil de viaţă mă
obişnuisem prea mult, a avut o ieşire ce m-a turburat şi care dovedea patriotismul
cald ce-l însufleţea.
— „Cum, doctore, mai stai pe gînduri ?", îmi spuse Caragiale într-o zi. „Nu
înţelegi că nu ai de a alege, ci numai a-ţi împlini datoria către ţara ta ? Căci,
oricum ar fi ea, este ţara ta. După cum, oricum ar fi Mama ta, vicioasă, beţivă,
chiar criminală, nu poţi uita totuşi niciodată că este Mama ta ! Nu te uita la mine
că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut datoria şi numai după ce mi-
am format convingerea că ţara nu mă mai vrea — dar d-ta, doctore, la începutul
vieţii, d-tale nu ţi-e dat să dezertezi şi mai ales, să devii un fiu denaturat, ce nu
vrea să recunoască pe ţara sa, pe mama sa."

13. “Danke schön"

Caragiale urma să plece în ţară, chemat de Take Ionescu, pentru o întrunire
publică a partidului conservator-democrat.
Înainte de plecare îmi cere avizul, dacă n-ar fi bine în lipsa sa, pentru a-i fi
bine păzită casa, să solicite concursul „Schutzmannului" din strada unde-i era
locuinţa.
Îngrozit de această idee, l-am sfătuit, fiind cunoscute moravurile poliţiei
prusace, să nu se expună, nu numai la un refuz net, ceea ce la urma urmei n-ar fi
însemnat mare lucru, dar la posibila învinuire de încercare de mituire, fapt pentru
care, după legile severe din Prusia, ar fi fost foarte grav pedepsit.
Au trecut cîteva zile şi, la prima întîlnire, Caragiale cu un aer victorios îmi
spune : „Ştii, doctore, am oferit «Schutzmannului» bacşişul de care fusese vorba
!" Şi, întreb eu mirat şi curios, cu ce rezultat ? „Mi-a spus, — răspunse prompt
Caragiale — foarte politicos, cu mîna la chipiu : «Danke schön»

[...]
(Revista Fundaţiilor, 1945, nr. 4)

*
Corect: 25 de ani
 G. IBRĂILEANU


I. L. CARAGIALE


[...]
Aşa cum îl simţim din opera lui şi cum îl ştim pe Caragiale din viaţa lui
particulară, putem admite (ba sîntem chiar siguri) că el ar fi petrecut ceasuri
plăcute în tovărăşia lui Jupîn Dumitrache la un pahar de vin, ori la o sindrofie, cu
el, cu Veta şi Ziţa — pentru ceea ce mai rămăsese în ei natural şi inocent. Dar e
clar că societatea lui Rică, produs social absolut falsificat şi primejdios, i-ar fi
repugnat, ca şi a lui Farfuride, Caţavencu, Mache şi Lache, şi nu i-ar fi suportat
decît din interesul de a-i observa, ca să-şi satisfacă mizantropia şi ca să-i
eternizeze în comedii şi schiţe. („Îi urăsc, mă !" mi-a spus odată cu o privire
aspră, după ce susţinuse un moment că-i zugrăveşte obiectiv, fără nici o pasiune.)
Iar dacă Jupîn Dumitrache şi Veta ar fi fost cum trebuie să fi fost ei cu treizeci de
ani mai înainte, pe vremea lui Anton Pan, el ar fi fost fericit de societatea lor, —
mai fericit, desigur, decît de societatea lui Maiorescu şi a lui Pogor.
L-am văzut la Varatic, stînd ceasuri întregi de vorbă cu o călugăriţă bătrînă,
despre cel mai bun chip de a construi o chilie de bîrne şi despre stupărit. L-am
văzut altă dată entuziasmat de un birjar deştept, şi făcînd splendid teoria uşurinţii
de a trăi, cînd ai de-a face cu oameni simpli inteligenţi.
Iubirea de simplicitate şi natural e singurul lucru care l-a făcut să-i scape
accente sentimentale şi care a dat operei sale cîteva tonuri de nostalgie a
trecutului. Vezi în Momente unde vorbeşte de casa lui Hagi Ilie din Ploieşti. Şi-mi
aduc aminte de o dare de seamă a lui despre nişte amintiri ale unui maior Pruncu,
în care spune că nu poate concepe o fericire mai mare decît aceea de a sta într-un
vechi arhondaric, într-o noapte de iarnă, cu pastramă şi vin pe masă, în tovărăşia
unui călugăr, care spune lucruri de altădată.

[...]

(Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926)
 ŞT. O. IOSIF


CUM SCRIE CARAGIALE
Amintire


E cam mult de-atunci, poate să fie cincisprezece ani, dacă mi-aduc bine
aminte.
Într-o dimineaţă strălucită de primăvară, treceam plictisit pe Calea
Victoriei, spre enorma clădire galbenă şi mohorîtă a Ministerului de Finanţe, unde
pe atunci, în aripa dreapta, erau instalate şi birourile celui de Domenii. Eram
copist la arhiva acestui minister, şi-mi tîram paşii silnici spre biurou, cu părerea
de rău că sînt osîndit să pierd o zi aşa de frumoasă, pe cînd inima-mi zburda,
ameţită de farmecul primăverei.
Stam la îndoială dacă face să merg la slujbă, sau s-o apuc spre Şosea, unde
cîntau cintezele, sau să intru la Biblioteca Academiei, unde îmi plăcea să
răsfoiesc ceasuri întregi colecţii de reviste vechi româneşti. Nu ştiu de ce o
colecţie prăfuită de ziar sau de revistă veche a avut totdeauna o atracţie deosebită
pentru mine. Parcă în paginele acelea îngălbenite pluteşte încă ceva din viaţa de
demult...
Cum treceam aşa, zăbovind înadins, cu nehotărîrea în suflet, la o cotitură de
stradă văd pe maestrul Caragiale înaintînd, cu pălăria dată puţin pe ceafă, şi-l
salut cu acel sentiment de veneraţie pe care-l păstrez şi astăzi faţă de dînsul. El
îmi întinde mîna cu un zîmbet părintesc şi mă opreşte-n drum :
— Ce faci tu, mă ?
— Ce să fac, nene Iancule... Mă bucur de raiul ăsta de vreme...
— Ia ascultă, băiete ! Nu vrei tu să intri în ucenicie la mine ?
— ? ?
— Să vii să te-nvăţ meşteşugul, să te scot calfă. Că „meşteşugul e brăţară
de aur", aşa să ştii tu, băiete !
Nu era nevoie de multe stăruinţi ca să primesc cu entuziasm o propunere în
care vedeam şi o încurajare a modestelor mele debuturi literare.
Peste cîteva minute intram, pe urma marelui meu dascăl, în casa din str.
Pitar-Moşu, unde locuia p-atunci. O casă boierească, veche, cu un petec de
grădină mărginită de un zid îmbrăcat în iederă. Acolo, în cerdacul larg, un biurou
simplu la care lucra, de obicei, meşterul. Pe biurou cîteva cărţi şi hîrtii, o
călimară, şi pe tablă maşina de cafea.
Nu voi uita niciodată ceasurile frumoase pe care le-am trăit în acest cadru
aşa de patriarhal, ascultînd sfaturile pline de înţelepciune şi povestirile minunate,
scînteietoare de acel spirit ce părea că purcede dintr-un izvor veşnic proaspăt şi
nesecat.
Zilnic mă prezintam la un ceas anumit, şi meşterul mă primea cu acea
bunăvoinţă, lipsită de formalităţi, al cărei farmec numai cel ce a cunoscut pe
Caragiale în intimitate îl poate aprecia.
Dar serile ! Serile erau adevărate sărbători pentru mine ! Sub lumina
prietenoasă a lămpii, cu paharele de „şpriţ" dinainte, alternate de cîte o cafea
aromată, al cărei secret de preparaţie l-am prins, fireşte, mai repede decît
„tainele meşteşugului" — ceasurile alunecau pe nesimţite şi, multă vreme după ce
mă-ntorceam în odăiţa mea săracă de student, nu puteam închide ochii, fascinat de
viziunile pe care mi le evocase cuvintele meşterului. Uneori îl vedeam cum,
zîmbind misterios, ia o carte a vreunuia dintre clasicii noştri, o deschide cu
evlavie şi începe să citească :
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate...
Şi fiecare cuvînt, în gura lui, căpăta o sonoritate ciudată, fiecare imagine
trăia o viaţă intensă, şi părea de-o frumuseţe pe care eu n-o bănuisem mai-nainte.
Şi nu o dată ochii i se umezeau de lacrimi şi emoţia sfîntă care-i înmuia glasul se
comunica imediat, răscolindu-l pînă-n cele mai adînci fibre, sufletului aceluia
care asculta uimit, cu răsuflarea oprită.
Într-o zi îmi spune :
— Du-te şi te odihneşte, pentru că deseară avem de lucru !
Seara m-am prezentat la ora anumită. Meşterul părea tulburat, ca de
presimţirea unei dureri nelămurite, nu-şi găsea astîmpăr, şi ochii lui aveau o
strălucire mai vie ca de obicei. Fereastra cerdacului era deschisă, şi aerul cald al
nopţii încărcat de miresme.
Pe masa de scris mă aştepta un teanc de file albe. Mă aşezai la masă, luai
pana-n mînă, şi aşteptam.
Meşterul se plimba, îngîndurat, cu mînile la spate, de-a lungul condorului.
Părea un general în ajunul unei bătălii, sau un căpitan de vas care scrutează cu
ochiul ager zările ce prevestesc furtuna. Apoi deodată se opri, făcu un gest nervos
şi începu să-mi dicteze.
Primele fraze porneau anevoios, cu ezitare, apoi se-nsufleţiră şi începură să
curgă sacadat, tot mai sigure, mai tumultuoase, mai repede şi aşa de repede încît
mîna mea abia putea să le transmită pe hîrtie în alergarea ei fără preget. Filă după
filă se-nnegrea, pe cînd meşterul, cu mînile la spate, continua să se plimbe-n sus
şi-n jos, dictînd, cu glasul lui puţin cam răguşit, una din cele mai inspirate pagini
pe care le-am citit eu vreodată.
Era un fragment dintr-o nuvelă mai mare, la care lucra de mai multe zile.
Era vorba de visul unui preot de la ţară, în Ardeal... [...] Nu ştiu cît a durat
această avalanşă de imagini care se perindau una după alta ca-ntr-un vîrtej
ameţitor — de la un timp însă simţeam că mîna obosită începe să-mi amorţească.
Totuşi am dus-o cu succes pînă la capăt. Cînd încheie cea din urmă frază, meşterul
se apropie de mine, adună filele risipite, aruncate una peste alta, le strînse cu grijă
şi le încuie în saltarul mesei.
Apoi îmi zise zîmbind :
— Aşa ; astea trebuie să stea acum la umbră, şi-om vedea ce se poate
scoate din ele.
Pe urmă începu să povestească amintiri din ţara Ardealului, pe care
totdeauna a iubit-o mult, şi despre anumite locuri pe unde petrecuse în copilărie.
— Parcă mă văd trecînd pe alee, pe după ziduri... Mi-e dor de Braşov,
trebuie să plec la Braşov...
A doua zi cînd m-am dus să-l caut, mi s-a spus că e plecat. Plecase,
binenţeles, la Braşov. Fragmentul dictat în seara aceea neuitată a văzut peste
cîteva zile lumina tiparului — cu totul cizelat şi concentrat la un sfert din ce era.*
Din mulţimea de pagini nu mai rămăsese decît una ! Dar aceea va străluci, ca
toate ale sale, alături de cele mai frumoase care s-au scris în limba noastră
românească...

(Flacăra, 1912, nr. 16)

*
E vorba de un pasaj al nuvelei Poetul Vlahuţă, publicată în Epoca literară (1896)
 IOAN I. LIVESCU


ARTIŞTII STRĂINI. CARAGIALE DESPRE NOVELLI


[...]
În stagiunea 1903—1904 ne vizitează mai mulţi artişti cu faimă din Apus.
Aşa, Georgette Leblanc, însoţită de Albert Darmont, joacă teatrul lui Maeterlinck:
Monna Vanna şi Lyzelle atrag la teatru publicul amator de artă şi în special toţi
snobii high-life-ului nostru. După ea, soseşte marele Ermette Novelli, care-şi dă
reprezentaţiile înaintea unor săli la început goale, şi care, după ce joacă Papa
Lebonnard — într-o altă versiune decît în aceea a lui Jean Aicard, jucată de
Silvain —, se duce vestea felului său de a interpreta şi, din ce în ce, se înmulţeşte
lumea la reprezentaţiile lui care înscriu pe afiş : Regele Lear, Mia moglie non ha
chic, Femeia îndarătnică, Ludovic al XI-lea.
De la puterea tragică, cu care caracteriza pe Lear sau pe Ludovic al XI-lea,
împletită cu nuanţele unei naturaleţe necunoscute interpreţilor aşa-zisului gen
nobil, fără însă a coborî de la înălţimea clasicului, Novelli ataca rolurile cele mai
variate în comedia modernă, cu o notă personală, imprimată de genialitatea
talentului său multilateral.
Redarea vieţii — sub toate aspectele ei, cu grija de a nu ofensa frumosul
reclamat de artă, de a nu le urîţi mai mult prin excesul unui îndemn care ne-ar
determina să fim numai în adevărul crud, fără preocuparea unei înfăţişări care să
cadreze cu emoţiunile estetice pe care le urmărim —, viaţa cu gama ei infinită o
redă Novelli, cîştigînd, uimind şi biruind pe oricine.
Ce seminar savant a fost, pentru noi, artiştii români, ciclul reprezentaţiilor
lui Novelli şi cîte am învăţat, dîndu-ne mai bine seama că, în meşteşugul nostru,
toate efectele mari se pot obţine numai prin mijloace simple ! Gest, fizionomie şi
dicţiune, într-un tot armonic desăvîrşeau creaţiile lui Novelli. O atitudine care
sublinia cuvîntul, o pauză care cristaliza intenţia ; muşchiul orbicular al gurii,
care în monologurile mute — în care era atît de tare — punea atîta elocinţă în
fiecare contracţiune, ochii lui Novelli care îşi schimbau expresia lor magică,
cufundîndu-se în adîncul lor şi azvîrlindu-te, cu o scînteiere, în lumea gîndurilor
în care voia să te poarte şi, în sfîrşit, cuvîntul pe care-l rostea cu atîta ştiinţă, cu
atîta înţeles, cuvîntul pe care-l tuna în Lear şi-l escamota în şoaptele lui
Lebonnard — toate acestea întregeau opera, nu de convingere, ci de adevărată
persuasiune a acestui actor fără pereche.
Marele Caragiale, care venea foarte rar la teatru, de teama focului —
fiindcă, ne explica el : „De ce să vin, mă ? Dacă ia foc baraca ?! Păi tu îţi dai
seama ce a fost cînd a ars Ring-ul ?" — ne spunea într-o seară :
— La uşă, în fund de tot, ca să fiu aproape de ieşire, Doamne fereşte ! Ce s-
o întîmpla, s-o întîmpla, dar tot o să văd pe mascalzonul ăla !... Şi ziceţi că e tare,
mă ? Bine, să-l vedem !
Şi seara, pe ultimul strapontin de la intrare, asculta actul întîi din Papa
Lehonnard fără să spună o vorbă.
Pe urmă, îi şopti regretatului Nerva Hodoş, cu care venise :
— Eu zic să stăm şi la actul al doilea...
Şi a stat şi la al treilea, iar cînd s-a dat Moartea civilă, a venit printre cei
dintîi, tot cu Nerva Hodoş. În timpul spectacolului privi neclintit pe scenă, stăpînit
de o vie şi crescîndă emoţie, pînă cînd Novelli a ajuns la scena în care moare.
Cînd l-a văzut zvîrcolindu-se, cu ochii înlăcrămaţi, cu inima bătînd nebuneşte, a
sărit de pe scaun şi l-a apucat de braţ pe Nerva, strîngîndu-l tare :
— Mă Nerva ! Ăsta moare... Frate Nerva, ăsta nu joacă, moare, moare,
mă!...
După spectacol, cînd ne-am adunat cu toţii, Caragiale şedea gînditor la o
masă la Gambrinus, o berărie lîngă Naţional.
— Ei, ce zici, maestre, de mascalzonul ăla ?
— Mă băieţi, să ştiţi că mîine îmi comand cîteva sute de cărţi de vizită, pe
care am să scriu aşa :
„I. L. Caragiale care l-a văzut pe Novelli jucînd".
Atît de mult şi de puternic a fost impresionat Caragiale de jocul superior al
marelui artist italian.

[...]
(Treizeci de ani de teatru, Bucureşti, 1925)
 ECATERINA LOGADI


DIN AMINTIRILE MELE DESPRE TATA


Au trecut cincizeci de ani de la dureroasa despărţire care mi-a întristat
tinereţea. Sînt singura în viaţă dintre copii lui şi doresc să culeg din amintirile
mele ceva care să ajute la înţelegerea făpturii lui ca om şi ca scriitor. Chipul lui
îmi apare şi astăzi viu. Văd ochii lui pătrunzători în care alternau sclipiri de
ironie sau de blîndeţe şi sînt cuprinsă de o adîncă emoţie în faţa sarcinii pe care
mi-am luat-o.
Amintirile mele despre tata, dinainte de plecarea noastră la Berlin, sînt
tulburi. Eram prea mică atunci pentru a-l înţelege şi n-am putut reţine decît fapte
izolate.
Din anul 1900, cînd am părăsit casa bunicilor, a început seria mutărilor
noastre. Schiţele De închiriat şi Caut casă ilustrează viaţa noastră din Bucureşti
cînd, în trei ani, am schimbat patru locuinţe.
Văd casa în care am stat cîndva şi care există încă şi azi, pe str. Maria
Rosetti nr. 5, pe atunci Sf. Spiridon, şi unde, ca şi în schiţa De închiriat, se află
lipite, spate în spate, două clădiri gemene : „identice la fel". Locuinţa noastră era
orientată spre nord, iar cea locuită de proprietar spre sud. Tot ca şi în nuvelă, tata
a propus proprietarului să facem schimb de locuinţă. Refuzat, el s-a supărat şi ne-
am mutat la mică distanţă de acolo, în str. Rotari, azi I. L. Caragiale.

Casa există şi azi la nr. 21—23. Proprietarul avea un căţel foarte răsfăţat,
pe care-l chema Bubico, şi care era sortit să treacă la nemurire în schiţa cu
acelaşi nume.
Pe vremea aceea, tata şedea puţin pe acasă. Ştiam că deschisese o berărie.
Într-o zi am pornit cu mama şi fratele meu Luchi să-i facem acolo o vizită. Mi-a
rămas imaginea unei săli întunecoase, cu mese multe şi canapele îmbrăcate în
catifea roşie aşezate de-a lungul pereţilor. Apoi imaginea voioşiei cu care ne-a
întîmpinat tata, care după ce ne-a aşezat, ne-a dat să bem în pahare burtoase ceva
amar, care înţepa limba. Tata n-a stat mult cu noi căci, zărind nişte „amici", s-a
aşezat cu ei la altă masă. N-a trecut multă vreme de la această vizită şi am auzit că
tata s-a plictisit de berărie, aşa că nu-i mai plăcea să meargă acolo.
Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai
mică. Aici tata era mereu supărat. Într-o noapte de viscol s-a prăbuşit cu zgomot
asurzitor tot geamlîcul marchizei, iar frigul s-a năpustit duşmănos în casa posacă.
Mama mi-a spus mai tîrziu că, la acea epocă, deşi tata era în plină putere de
creaţie, o duceau foarte greu. Lipseau multe în casă şi mai cu seamă banii. La un
timp nu aveam nici pentru masă, şi uneori mama aştepta istovită să vină tata cu
banii obţinuţi din vînzarea unor cărţi din bibliotecă. Mama suporta eroic acele
lipsuri şi nu se plîngea niciodată.
Peste un an iar ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, şi ne-am fi mutat
încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din ţară.
La Berlin, unde ne-am mărginit să schimbăm doar cinci locuinţe în nouă ani,
ne-am mutat mai rar, dar am schimbat odăile mai des. Cînd dormeam cu tata
singur, cînd dormeam eu cu mama, cînd mă culca în sufragerie, în fine, toate
combinaţiile ce se puteau face în cele cîteva încăperi ale ultimei sale locuinţe din
Insbruckerstrasse. Tatii îi plăceau schimbările şi se plictisea repede de acelaşi
decor.
O întîmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mîine.
Am plecat atunci cu toţii într-o lungă călătorie în străinătate, colindînd mai multe
ţări din Europa, după un itinerar minuţios alcătuit de tata.
Această călătorie, făcută totuşi în condiţii modeste, i-a adus tatii uitarea
amărăciunilor şi decepţiilor avute pînă atunci în ţară.
Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Austria, Italia, Elveţia,
Franţa, Olanda şi Germania.
Austria l-a încîntat pe tata. Îi plăcea voioşia oamenilor, peisajul frumos „ca
o grădină", graţia vieneză ; apoi tradiţia muzicală a ţării lui Mozart şi Beethoven,
idolii lui.
La Paris a fost tot timpul de o rară veselie. Acolo am stat cel mai mult, şi
acolo şi-a găsit tata cei mai mulţi prieteni. Mergea zilnic prin muzee şi biblioteci.
Şi am fost surprinşi, Luchi şi cu mine, cînd mai tîrziu ne-a spus că Parisul l-a
dezamăgit. Noi copiii ajunsesem la convingerea că spunea aceasta ca o reacţie
contra snobilor, care admirau Parisul fără să-şi fi dat osteneala să-l cunoască şi
să-i priceapă adevăratele frumuseţi.
Dar ţara lui preferată a fost Italia, care îl entuziasma. Totuşi, la Neapole, l-a
îngrozit mizeria şi murdăria zdrenţelor care atîrnau în uliţele strîmte prin care se
scurgeau lăturile. Aici „se prinde rîia pe galoşi" — zicea el. Am plecat de acolo
în aşa grabă, că mama nu a avut nici timpul să-şi ia rufele de la spălătorie.
Aveam foarte puţin bagaj şi nu posedam altă îmbrăcăminte decît ce aveam
pe noi. Cînd o haină se învechea, ne cumpăra alta, iar cea veche era lăsată pe loc,
„ca să nu ne complice existenţa". Batistele întrebuinţate le arunca pe geam din
mersul trenului. Zicea că le trimite la spălătoreasă, spre dezolarea mamei, care
era ordonată şi chibzuită.
În drumul spre Berlin am poposit puţin în Olanda. De-a lungul nesfîrşitelor
grădini de zambile şi lalele tata era fericit. În goana trenului se zăreau vacile pe
cîmpii şi tata se înveselea de îmbrăcămintea lor vărgată : „Uite, mă, aici vacile
poartă halate." La Amsterdam, a rămas în adîncă admiraţie în faţa tablourilor lui
Rembrandt şi ale altor mari pictori olandezi.
Din timpul cît am stat la Berlin în cursul acelei călătorii nu-mi reamintesc
nimic care să ne fi dat de bănuit că o să ne întoarcem ca să ne stabilim definitiv
acolo. De altfel, nu pot fixa clar întîmplări de atunci, căci ele se confundă în
mintea mea cu cele din perioada cînd ne-am mutat definitiv.
Alegerea făcută de tata ne-a părut, mie şi fratelui meu, greu de înţeles, dat
fiind temperamentul şi spiritul tatii. Cred că nu poate fi altă explicaţie decît grija
lui pentru sănătatea noastră, pe care nu o vedea nicăieri mai la adăpost ca în acel
climat temperat şi în acel oraş aşa de civilizat şi de curat. Un oraş în care „nu
bîntuie scarlatina" şi unde domneşte o ordine şi o disciplină exemplare. Poate a
contribuit şi atracţia lui pentru muzica de mare calitate care se făcea pe vremea
aceea în Germania.
Reîntors în ţară după acel drum lung şi obositor, care a ţinut un an, tata a
decis să ne mutăm definitiv la Berlin. Am desfăcut toată casa şi, după ce tata a
dăruit cea mai mare parte din lucruri, am pornit în Germania.

*
În scrierile tatii regăsesc multe din obiceiurile şi întîmplările din viaţa lui.
Farfuriile cu „dungă conabie", din Două loturi, au existat cu adevărat la noi în
casă la Bucureşti. Mama era foarte gospodină şi-şi îmbogăţea averea casnică prin
schimburi în natură cu chivuţele. Cînd tata căuta vreo haină veche, de care i se
făcuse dor, mama mărturisea scuzîndu-se : “Dar nu mai era de purtat, n-o mai
puteai pune şi nu ştii ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ea.” Dacă tata
era bine dispus – totul se sfîrşea cu glume şi rîsete, dar dacă tata avea o zi rea,
discuţia se transforma în adevărată tregedie, exact ca în nuvelă.
Din timpul petrecut în ţară ca copil, verile mi-au rămas mai limpede
întipărite în minte. Cum veneau căldurile, tata era cuprins de panică pentru noi.
Ne ducea la Sinaia, strîngînd casa în grabă, parcă ar fi fugit de teama focului. De
îndată ce ne vedea instalaţi la răcoare, se întorcea la Bucureşti. Pleca dimineaţa
şi se-ntorcea seara, zicînd că merge după treburi. Nu avea astîmpăr să stea mult la
Sinaia, în valea îngustă şi munţii înalţi care “parcă îţi cad în cap”. Aici venea, la
îndemnul tatii, pianistul Dimitriu, profesor la Conservator, botezat de tata,
“maestrul Metronomide”, aluzie la originea acestuia de grec şi la profesia lui de
muzicant. Dimitriu locuia în aceeaşi curte cu noi, în una din vilele lui Gentilini din
Izvor, aşezate pe o pajişte verde, străjuită de brazi uriaşi. Tata le preferase pentru
că dădeau pe o şosea plată. Nu urcai, nu coborai, şi nu era “loc pentru ameţeală”.
Dimitriu trebuia să ne dea lecţii de pian; de fapt însă, el îi cînta tatei toată ziua,
iar de noi se ocupa numai o jumătate de ceas. Ne tăia unghiile pînă la carne, ne
punea să facem o gamă nereuşită, apoi ne dădea pe uşă afară tratîndu-ne de
maimuţe.
În curte, tata îşi construise o cabană de scînduri cu un gemuleţ şi o mică uşă.
Înăuntru erau covoare de iută cu miros acru, cîteva fotografii pe pereţi, o masă de
scris, o canapea şi o lampă “sistem cu acetilenă”. Acolo îşi făcuse el refugiu unde
se retrăgea să lucreze. Dar cum începea Dimitriu să cînte, tata ieşea în prag şi
după cîteva ezitări mergea într-acolo, lăsîndu-şi lucrul şi cedînd pasiunii lui
pentru muzică. Venea să-l asculte pe “papa Haydn”. Eu mă pitulam în dosul casei
lui Dimitriu ca să aud muzica şi comentariile entuziaste ale tatii. Se emoţiona la
fiecare bucată, glasul lui devea cald şi vorba vibrantă. Ştiam atunci că şi în colţul
ochilor îi strălucea o lumină neobişnuită.
Prietenul pe care-l vedea cel mai des la Sinaia era doctorul Alceu Urechia.
Mare alpinist, el hotărîse să-l facă pe tata să guste frumuseţile culmilor.
Încercarea de la Sf. Ana s-a treminat penibil. Ajuns la o rarişte, de unde se
deschidea adîncul unei prăpăstii, tata a fost cuprins de ameţeală şi s-a întins la
pămînt de unde nu a mai putut Urechia să-l ridice şi să-l decidă să coboare. A
trebuit să alerge doctorul pînă în vale la Sinaia să-i aducă coniac şi apoi, numai
cu mare greutate, legat la ochi şi dus de mînă ca un orb, a putut tata să se întoarcă
acasă. De atunci a anunţat că în viaţa lui n-o să mai fie alpinist. De la această
întîmplare excursiile tatii aproape zilnice şi foarte dis-de-dimineaţă, duceau spre
strada care cobora din bulevard în piaţa pietruită cu bolovani mari spre cursul
Prahovei.
Acolo avea doi prieteni. Unul era lelea Ţica, zarzavagioaica, cu care
“filozofa” timp îndelungat, studiind-o amănunţit; celălalt era “Matheescu,
coloniale & delicatese”. În el a descoperit tata pe celebrul său “Mitică”, de la
care a şi cules multe din miticismele lui.

*
Aveam nouă ani cînd ne-am mutat la Berlin. De atunci a început să mi se
desluşească făptura tatălui meu. Începeam să înţeleg că nu era un om ca toţi
ceilalţi. Trăiam mult în prejma lui, căci tata stătea mult acasă. Aşa am putut să mă
apropii şi eu şi fratele meu de el şi să ne bucurăm de atenţia şi îndrumările lui.
Îl văd şi acum în cele mai mici amănunte şi în marea lui varietate de
aspecte. Nu era prea înalt, dar avea un port semeţ, capul ridicat foarte sus şi o
privire care trecea pe deasupra lucrurilor înconjurătoare, făcîndu-l să pară mare
şi falnic. Avea mîini mici, de o rară frumuseţe, care cu gesturi repezi şi expresive
subliniau cuvîntul. Cînd era voios, faţa i se lumina de un surîs batjocoritor. La
mînie, ochii se făceau pătrunzători şi aprigi, purtători de săgeţi înflăcărate, pentru
ca după o clipă să se îmblînzească, revărsînd raze de lummă şi blîndeţe. Un surîs
trecător, o sclipire în coada ochilor, o gură amară sau dispreţuitoare treceau ca
fulgerele pe faţa lui mişcătoare, luminată de o minte ageră, care nu se odihnea
niciodată.

*
La Berlin, dupa mai multe mutări, ne-am instalat într-o casă cu mai multe
încăperi. Îmi reamintesc odaia de lucru a tatii, unde şi-a petrecut ultimii ani. Era
orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie era numai strictul
necesar : un pat, un birou, cîteva scaune, rafturi de cărţi la care umbla mereu
lăsîndu-le răvăşite. Pe masa de scris o lampă verde ardea zi şi noapte, luminînd
teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hîrtie care-i aşteptau scrisul.
Cu slova lui frumoasă şi îngrijită, multe din ele păstrau semnele nepieritoare,
multe altele erau sfîşiate şi aruncate la coş. Pe peretele de care era lipit patul, mai
totdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete după fotografii, în mărime
naturală, care înfăţişau pe tatăl şi pe mama lui. Mai erau şi cîteva scaune simple
şi încă o măsuţă la căpătîiul patului. Între cele două biblioteci, pe o fîşie de
perete, atîrna o rogojină fină chinezească, aceea în faţa căreia este el fotografiat
în costum oriental, cu pantaloni strîmţi şi ciorapi albi de lînă groasă. Ferestrele
erau mari şi fără perdele. De acolo privea tata spre piaţa din faţă, plină de flori şi
împodobită în mijloc cu o fîntînă. Pe podea era o mică scoarţă. Pe ea

răsfoia tata atlasurile, visînd la depărtate călătorii, în care ne asocia uneori şi pe

noi : „Hai să ne plimbăm puţin".
În odaia aceea nu avea voie să intre nimeni afară de mama. Pe noi, copiii,
ne chema doar cînd avea ceva să ne spună. Plutea totdeauna fum de tutun în valuri
alburii, căci ferestrele se deschideau numai cînd intra mama să facă scuturătură şi
puţină ordine. Nimeni nu avea voie să o înlocuiască în această îndeletnicire.
 Uneori tata se plictisea de decorul auster al camerei. Atunci căuta un loc
mai însorit şi mai vesel, mutîndu-şi masa de lucru, pe rînd, în fiecare din odăile
apartamentului. Nici una însă nu era pe placul lui : ba avea prea mult soare, ba nu
avea lumină de la stînga. Atunci se reîntorcea în camera lui, criticînd pe arhitecţii
nemţi şi era mulţumit să-şi regăsească odaia. Simplitatea acesteia oglindea
modestia pretenţiilor lui. Se ocupa foarte puţin de el însuşi, trăind în afară de
persoana lui. Era sobru şi modest şi ne dădea şi nouă povaţa : „Nu fiţi personali,
lăsaţi-l pe eu de o parte".
La Berlin devenise dornic să stea mai mult acasă. Ieşea rar, şi uneori trecea
cîte o săptămînă fără ca el să-şi părăsească pantalonii de „cavalerist", meşii
turceşti „specialitate Stambul" şi flanela ruptă în coate. Mai uşor pleca în cală-
torie decît să iasă în oraş.
Indiferent pentru el, era în schimb foarte grijuliu pentru îmbrăcămintea
noastră şi nevoile casei. N-am înţeles niciodată de ce, în tinereţe, alţii îl socoteau
boem, afară numai dacă boemă şi sărăcie sînt unul şi acelaşi lucru.
Se ştia că tata scria greu. El însuşi o spunea adesea. În special începuturile
erau anevoioase, trecînd prin adevărate crize în care neîncrederea alterna cu
optimismul.
Îl vedeam ieşind agitat din odaia lui, cu faţa trasă, vădit nemulţumit,
blestemîndu-şi meseria lui nenorocită, ideea nefastă de a se fi apucat de ea, şi ne
povaţuia să nu-i urmăm niciodată pilda, ci să ne luăm orice altă meserie. „Căci —
adăuga el — mai bine să fii cizmar bun decît scriitor prost." Dar tot el ne spunea
că scrie fiindcă la el asta e o nevoie peste voinţa lui.
Alteori, după, ce se întorcea supărat în ceea ce el numea „camera de
tortură", reapărea, după cîtva timp, bine dispus şi începea să ne povestească
planul lucrărilor pe care voia să le aştearnă pe hîrtie.
Tot ceea ce îl distrăgea de la intensa lui încordare îl punea într-o stare de
iritare acută. Treceau zile fară hrană şi nopţi fără odihnă. Îl auzeam umblînd agitat
prin odaie. Patul meu era lipit de o uşă mascată, care dădea în camera lui. Tuşea
mult şi valul de fum de la ţigările aprinse una de la alta se strecura pe sub uşa
despărţitoare. O stare de nelinişte apăsătoare domnea în casă ; umblam cu toţii în
vîrful picioarelor, uşile se închideau fără zgomot, nici un rîs nu răsuna şi vorba
era şoptită. „Încet, că lucrează tata." Pînă cînd, deodată, cu un singur cuvînt, ne
luminam cu toţii. Se deschidea uşa şi apărea tata, cu o sclipire binecunoscută pe
faţa obosită : „Merge, merge bine !" Dar asta nu însemna sfîrşitul trudei. Scria
mereu şi, după ce termina o pagină, o sfîşia pentru cine ştie ce amănunt, uneori un
singur cuvînt. Şi, cu răbdare, o lua de la început. Asta numea el „periatul", care
dura iarăşi zile şi nopţi întregi de îndoieli, reveniri, încercări continue, pînă la
ultima virgulă, cu aceeaşi conştiinciozitate, cu aceeaşi migală neobosită, pînă la
dobîndirea perfecţiunii..
Cînd termina definitiv, venea să ne anunţe vestea cea mare. O chema pe
mama şi o întreba dacă vrea să asculte ce scrisese. Ne adunam cu toţii. Tata ţinea
în mîna un creion şi un teanc de hîrtii frumos împodobite eu slova lui clară, care,
din depărtare, părea o dantelă. Ne adunam în sufrageria unde el nu mai apăruse
demult şi care se trezea parcă la glasul lui. Odaia era în penumbră, doar lampa
din mijloc desena un cerc luminos pe masă. O clipă de tăcere pînă ce tata se
aşeza, îşi ordona foile, îşi dregea glasul şi începea să citească. Vorba lui limpede,
nuanţată, mimica lui subtilă şi atît de expresivă ne captivau din primele clipe.
Ascultam nemişcaţi. El, din cînd în cînd, ne privea scrutător : „Vă place ?" sau
„Înţelegeţi ?". „Dacă nu înţelegeţi nu e vina voastră, ci a mea că nu am zis bine",
repeta el regulat.
Eram recunoscători şi conştienţi de cinstea mare ce ne-o făcea. Astfel am
fost noi cei dintîi care am cunoscut, citite chiar de el : Calul dracului, Pastrama
trufanda şi Kir Ianulea.
A doua zi de dimineaţă ne încredinţa manuscrisul ca să-l expediem
recomandat în ţară, misiune de care eram mîndri.
După aceea, zile de-a rîndul tata se odihnea, dormind uneori după ora 5
seara. Apoi revenea la viaţa normală şi liniştită.
Ne vorbea uneori de meşteşugul scrisului cu pilde amănunţite. Spunea că
personagiile nu trebuie prezentate cu detalii multe. Asta omoară imaginea vie.
Chipul zugrăvit trebuie să surprindă printr-o singură trăsătură caracteristică. Un
tic, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decît o pagină întreagă de
descrieri. Şi apoi, că nu trebuie să pierzi niciodată ideea călăuză. „Acela — zicea
el — care uită ideea, spunînd că i-a pierit inspiraţia, nu este scriitor. Tocmai acel
gînd trecător trebuie să se fixeze definitiv în memorie, să stea acolo îndelung, să
crească, să dospească, să se preschimbe în toate felurile, ca apoi să apară
desăvîrşit."
Îmi amintesc că aceste lucruri le-a spus şi unui tînăr scriitor care i se
plîngea : „Ah, dacă aş putea, coane Iancule, să notez unele lucruri, aşa de
frumoase, care-mi trec prin minte ! Dar le uit!"
Decorul, zicea el, în care evoluează personagiile, trebuie să fie condensat,
esenţial, ca pe el să se profileze puternic eroul. Satisfăcut de unele descrieri ale
lui, ne dădea un exemplu de sinteză şi ne citea cu emoţie :
„La raspîntia unei mahalale mărginaşe, străluceşte de departe în fel de
fel de feţe geamlîcul unei cîrciumi, razele lămpii din tavan trecînd afară prin
clondire pline cu deosebite vopseli străvezii. Afară e o vreme cîinească; plouă
ca prin sită şi bate vînt rece. Începe iarna. A-nnoptat bine. Prin dîra de lumină,
se vede o umbră înaintînd cu paşi grăbiţi. Umbra urmează calea luminată,
ferindu-se de băltoace, se apropie şi intră în cîrciumă.
— Bună seara !"
După lectură tata adăuga : „Voi nu ştiţi cu cîtă migală am lucrat eu o noapte
întreagă la aceste cîteva rînduri. Asta este artă ! Din cîteva vorbe să redai
atmosfera, fără multe detalii, ca şi cînd nu te-ai fi muncit să o creezi."
Nu-i plăceau piesele de teatru în care comicul alternează cu duioşii
sentimentale, căci, spunea el, „e păcat să-mi strici cheful după ce m-ai făcut să
rîd".
Îi plăcea în artă o logică strînsă, armonie şi simetrie. Iubea claritatea şi
precizia mai presus de toate. Spunea că „trebuie să vorbeşti pe limba timpului,
dacă vrei să fii înţeles. Trebuie să te priceapă şi o babă ramolită".
Vorbind despre arta dramatică, spunea : „Comicul trebuie să surprindă.
Tragicul trebuie pregătit de la început."
Nimic nu-l mîhnea mai tare ca acuzaţia, destul de frecventă, că este leneş,
că ar putea să creeze mai mult şi că-şi iroseşte talentul cu prietenii pe care, cu
verva lui, îi fermeca. „Mai bine aş fi acuzat de necinste decît de lene." Şi într-
adevăr, munca lui era conştimcioasă, iar exigenţele sale mari, încît numai cu
răbdarea şi puterea lui de muncă neîntrecută izbutea să fie împăcat cu sine însuşi.
Ar fi putut, desigur, scrie mai mult. Aceasta o dovedeşte verva lui nesecată,
recunoscută de toţi cei care au avut norocul să-l asculte. I se întîmpla să
improvizeze ceasuri întregi. Dar el nu a considerat niciodată că acele jocuri, cît ar
fi fost ele de interesante, erau de calitatea năzuinţelor lui artistice. Noi copiii am
regretat că n-am fost în stare să reţinem şi să fixăm creaţiile lui surprinzătoare, o
întreagă galerie de tipuri vii, care se perindau prin faţa noastră, graţie
extraordinarului său dar verbal.

Îşi cunoştea bine valoarea şi o mărturisea uneori, cînd era bine dispus. Dar
nu se lăuda niciodată, păstrînd o modestie cu care cocheta. Cînd era amar şi
supărat îşi punea serios întrebarea de ce s-a apucat de scris, meserie pentru care
nu avea nici un talent. „M-am ajutat mai mult cu inteligenţa decît cu talentul",
spunea el adesea. Sau : „Deştept sînt, dar talent n-am." Totuşi, avea conştiinţa
puterii lui. Dovadă autoritatea lui neînvinsă, siguranţa în arta lui care nu l-a trădat
niciodată.
 Se mîndrea cu marea lui cunoaştere a limbii şi declara fără înconjur : „Nu o
stăpînesc mulţi ca mine." Spunea că limba noastră e una din cele mai grele şi că
sînt puţini acei care o cunosc cu adevărat. Ca exemplu de sintaxă perfectă
românească îl dădea pe Barbu Delavrancea, care „scrie şi vorbeşte o limbă foarte
pură".
Tata era minuţios nu numai în ce priveşte stilul şi sintaxa, ci chiar cu scrisul
caligrafic. Îşi dădea silinţa să redacteze o telegramă sau o carte poştală ca pe o
bucată literară şi le copia de mai multe ori pînă ajungeau să fie perfecte. „In-
teresul nostru este că scrim ca să fim înţeleşi", ne repeta într-una.
Nu se temea de banalizare şi spunea că dacă o operă este sinceră şi simţită,
nu poate fi pieritoare. „Numai strîmbăturile modei sînt supuse demodării şi
uitării."
Îl supăra linguşirea şi admiraţia stîngace : „Mai bine să mă criticaţi
inteligent decît să mă lăudaţi prosteşte."
Vorbind de cum îşi creează personagiile, atît de naturale ne dezvăluia
secretul inspiraţiei lui : „Nu încep niciodată să scriu pînă ce nu aud şi văd omul,
cu toate amănuntele lui în faţa mea. Întîi îi zic pe nume, iar după aceea începe el
să mă conducă pe mine ; căci eu doar numele i l-am găsit, înainte să-l fi cunoscut."
Avea o mare curiozitate pentru oameni, şi de la ei îşi găsea sursa de
inspiraţie pe viu. Un tic, o vorbă izbitoare, le nota în memoria lui perfectă, cu
intenţia de a le utiliza cîndva. Totuşi, multe din acestea le întrebuinţa doar în
povestirile lui orale.
Predilecţia lui era pentru oamenii simpli şi le căuta compania cu o
curiozitate neobosită. Putea să stea ore întregi cu o babă ramolită, cu
zarzavagioaica din piaţă, cu ţărani sfătoşi, cu meseriaşi muncitori de tot felul.
Căci, spunea el, „oamenii ăştia au darul să nu spună niciodată prostii ; înveţi
multe de la ei". Îi urmărea cu atenţia binevoitoare pe care nu o avea totdeauna cu
cei din preajma lui, adică cu intelectualii. Oamenilor simpli le studia accentul, le
descoperea hazul, le dibuia filozofia, obiceiurile rămase din străbuni, şi, mai cu
seamă, le preţuia naturaleţea şi sinceritatea.
Cu darul lui de imitaţie, de compoziţie şi improvizaţie, ne juca roluri de
bulgari, turci, ardeleni, greci, moldoveni. Mima pe fiecare schimbînd accentul şi
gestul. Erau de obicei făpturi simpatice, care reveneau des în povestiri, de fiecare
dată în împrejurări diferite. Era ca un mare desenator care face schiţe la nesfîrşit.
Noi ştiam că jocurile lui nu erau numai imaginaţie, ci rodul observaţiilor lui
făcute pe viu, dar filtrate prin puternica lui personalitate. Cu toată seriozitatea lui
se arăta uneori tînăr şi copilăros. Îi plăceau farsele şi glumele inocente care îi
dădeau o neaşteptată înfăţişare de veselie.
Îmi amintesc de o scenă, pe cînd ne întorceam de la Travemünde unde ne
petrecusem vacanţa. Eram în trecere la Hamburg, pe o zi frumoasă de vară. Tata a
hotărît să ne ducă la cursele de cai unde nu fusesem niciodată. Aci s-a

pasionat numaidecît, nu de alergarea vijelioasă a cailor ci de fizionomia

caraghioasă a jucătorilor fanatizaţi, de entuziasmul celor gata-gata să cîştige, de
strigătele lor de speranţă, de victorie sau de dezamăgire. De la a doua cursă tata
le prinsese mimica şi începuse să ia parte activă la ţipetele cu care ei îndemnau
jocheii. Aşa de bine făcea asta, aşa de perfect imita şi exagera ţipetele jucătorilor
care strigau în dialect : „Er kimt, schau, schau, er kimt", încît la un moment dat a
atras atenţia asupra lui, jucătorii au uitat de curse şi au început să privească la
tata, care, cu un comic irezistibil, continua să gesticuleze. Cînd s-a potolit larma,
un spectator, impresionat de temperamentul de jucător al tatei, s-a apropiat
întrebîndu-l dacă a cîştigat mult pe calul pe care-l jucase. Tata, devenit dintr-o
dată serios, a întrebat : „Care cal ? Eu n-am jucat nici un cal.” Cetăţeanul a căscat
ochii mari, a dat din umeri neînţelegînd acea comedie care ne-a înveselit pe noi.
Întorşi acasă, tata ne-a mărturisit că jucase scena ca să-i rămînă mai bine
întipărită în minte şi să o utilizeze dacă cîndva va scrie despre aşa ceva.

*
Se gîndea, cu puţin înainte de moarte, să scrie o piesă de teatru care să fie
urmarea Nopţii furtunoase şi care s-ar fi intitulat Titircă, Sotirescu & Comp. Din
caietul care poartă acest titlu şi pe care recent l-am donat Muzeului Literaturii de
pe lîngă Uniunea Scriitorilor din R.P.R., caiet în care se află o serie de note
disparate şi greu descifrabile, se vede că el nu ajunsese încă la o închegare
definitivă a planului său. În proiectul acestei piese interveneau şi personagii din O
scrisoare pierdută, ca de pildă Caţavencu. Acţiunea s-ar fi petrecut cu douăzeci
şi cinci de ani mai tîrziu decît aceea din Noaptea furtunoasă. În general, din
acele notiţe se văd destul de detaliat situaţiile la care aveau sa ajungă, după
douăzeci şi cinci de ani, eroii din cele două piese. Unii din ei încep chiar să
vorbească. Aşa, Rică Venturiano, probabil în vreun discurs :
„RICĂ (cu putere şi volubilitate şi emoţie crescîndă) : Da, am apărat o
viaţă întreagă fară şovăire ideile mele, ideile progresiste, instituţiunile,
Constituţiunea, acel pact fundamental al nostru al tuturor pentru care am
vărsat atîtea secole generoase şiroaie de sînge, da! le-am apărat cu un amor
sincer (deşi) dezinteresat, ca o adevarată tigresă care, sentinelă neadormită,
stă totdeauna gata la postul său de onoare spre a-şi apăra ca o leoaică
desperată micii ei puişori favoriţi care n-au decît pe mama lor în combaterea
luptei pentru existenţa, şi a evoluţiunei generale precum ne spune ştiinţa
modernă ca o garanţie.
PRINŢUL : Il est vraiment remarquable cet animal!"
Sau o scenă între Caţavencu şi Rică :
„(cu Rică, după împăciuire).
CAŢAVENCU : Mă rog dă-mi voie : ori avem dreptate, ori n-avem
dreptate, din această dilemă nu poţi ieşi, ori, dacă avem dreptate...
RICĂ : Dă-mi voie... asta poate fi punctul de vedere al dv. Susţin însă...
— Însă ce ?
— Însă... (după multă reflecţie) Dă-mi voie : noi zicem aşa : ori aveţi
dreptate, ori n-aveţi dreptate ; din aceasta dilema nu puteţi ieşi! Ori... dacă n-
aveţi dreptate...
— Ba, pardon!
— Ba, pardon eu !
— Atunci nu râmîne decît să facem apel la opinia publică..."
Dintr-un articol de propagandă electorală apărut în ziarul Politica din
Buzău, aflat în acest caiet şi însemnat pe dos de tata, se vede că piesa trebuia să
[1]
fie tot o satiră a moravurilor politice care existau la noi în ţară în acel timp.
Aceasta reiese limpede din dialogul Rică-Caţavencu reprodus mai sus, precum şi
din textul articolului din ziar.
Despre această piesă el ne-a vorbit şi ne-a dat amănunte asupra
personagiilor, numai că portretele lor le schimba mereu.
Boala lui de inimă, nebănuită de noi, boala care-l măcina în ascuns, grijile
materiale care începuseră iarăşi, căci banii se împuţinau, au contribuit în mare
măsură să-i micşoreze puterea de muncă şi să-i scurteze viaţa. Astfel a rămas
neîndeplinit acest proiect care ar fi îmbogăţit literatura noastră dramatică.
Spunea că în copilărie fusese un băiat neastîmpărat, spaima mahalalei.
Mama lui primea dese plîngeri pentru mere furate din pomul vecinului, bătăi cu
copiii şi multe alte năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am
cunoscut.
Ştiu o poveste cu un zmeu uriaş, făcut din opt coli de hîrtie, cu vîjîietori şi o
coadă lungă de cîţiva metri. Ca să-l poată înălţa, tata trebuia să adune ceata de
copii din mahala şi, cu multă alergătură, ridica namila care vîjîia şi sforăia ca un
balaur. Toată noaptea stătea Iancu şi băieţii lui şi făceau atîta zarvă încît speriau
caii din grajduri şi trezeau oamenii din somn.
Pe noi ne înveselea cu povestirile lui. Nu spunea niciodată anecdote cu
dublu sens. Glumele lui erau nevinovate şi, deşi întrebuinţa uneori vorbe grele,
ele nu păreau supărătoare din cauza hazului cu care le spunea.
Cînd îl rugam să ne istorisească ceva din tinereţea lui, spunea că de ea nu-şi
aduce aminte cu plăcere, căci se lega de timpuri grele şi de o viaţă necăjită.
Rămăsese orfan de tată la optsprezece ani, nu numai cu sarcina să se întreţină pe
el, ci să şi ajute pe mama şi sora lui rămase fără mijloace. De atunci s-a imprimat
în caracterul lui sentimentul de ocrotire pentru cei mici şi slabi, şi aceasta îmi
explică grija nemărginită cu care ne-a învăluit.
Cînd eram mici, raporturile noastre cu tata se limitau la o supraveghere
continuă, cu atenţie mare la sănătatea şi purtarea noastră. Nu ne permitea sărituri,
sporturi, alergări, jocuri violente, care ar fi putut să provoace accidente, cu toate
că cele povestite din copilăria lui nu se potriveau cu preceptele după care el ne
creştea acum. Toţi prietenii care veneau la tata găseau că sîntem prea cocoloşiţi şi
mulţi ne ridiculizau pentru prudenţa noastră excesivă.
Copilăria noastră nu a fost obişnuită. Am devenit maturi prea devreme şi
ne-a lipsit avîntul şi zburdălnicia acelei vîrste. Am înţeles însă că severitatea
părintelui nostru pornea din dragostea prea mare ce o avea pentru noi. În schimb
căuta să ne distreze cu poveşti mici şi poezii umoristice improvizate pe moment,
ca să nu ducem prea mult dorul unei vieţi mai libere. Cu toate astea, deşi noi nu
ne-am jucat ca toţi copiii, veselia şi umorul domneau în casa noastră, spre
mirarea străinilor care veneau să ne vadă. Cînd, cu vorbe timide, căutam să-i
mulţumim tatii pentru osteneala pe care şi-o dădea cu noi, ne răspundea scurt :
„Nu fac asta pentru voi, ci pentru că aşa îmi face mie plăcere."
Despre lecţiile noastre se interesa destul de puţin. Intra la noi în odaie, ne
juca un mic intermezzo cu eroii lui, apoi devenind iar serios, ne întorcea spatele :
„Acum lucraţi mai departe."
Libertatea pe care ne-a lăsat-o de a citi orice carte din biblioteca lui ne-a
făcut să cunoaştem foarte de timpuriu pe clasicii literaturii, moderni şi antici.
Fratele meu Luchi avea o memorie prodigioasă. Ne întreceam să recităm pe de
rost din Racine, Molière, Shakespeare. Tatii îi făcea mare plăcere sa ne asculte

declamînd.
Cînd am ajuns mai mari, am început să avem gusturi personale. Într-o zi m-
am înţeles cu Luchi să-l convingem pe tata de frumuseţea poeziei lui Verlaine şi
am debutat cu prima strofă din volum care începe cu :

Le ciel est, par-dessus le toit
Si bleu, si calme !
Un arbre, par-dessus le toit,
Berce sa palme.

(Cerul este deasupra acoperişului / Aşa de albastru şi calm, / Un arbore
peste acoperiş / Îşi leagănă coroana.)
De-abia sfîrşisem această strofă, şi tata izbuicni : „Ce, măi, astea-s versuri?
Auzi !" Şi le repeta, cu revoltă. Atît de mult a insistat cu critica lui batjocoritoare,
încît Luchi a început să plîngă de neputinţa de a-l convinge pe tata, care rîdea cu
poftă de felul cum ne tachinase. Totuşi, cred că în această tachinărie era şi un
sîmbure de adevăr. Tatii nu-i plăcea pornirea spre decadentism şi rămasese în
gusturile lui pentru forma clasică a trecutului. În vremea aceea îl citea mult pe
Anatole France. Era fermecat de La rôtisserie de la Reine Pédauque cu al său
„abbé Coignard". O considera capodopera lui France. Îl auzeam, ca niciodată,
rîzînd cu hohote pline de contagioasă veselie, aşa încît, după uşă, ne venea şi nouă
să rîdem.
Dacă noi povesteam ceva comic şi rîdeam, ne oprea spunînd : „Voi
povestiţi, nu rîdeţi ; lăsaţi-mă pe mine să rîd." Foarte rar l-am auzit rîzînd cu
hohote. Nimic pe lume, zicea el, nu e destul de comic ca să te faca să te
„esclafezi". „Eu nu rîd, surîd."
Dintre marii scriitori avea preferaţii lui pe care-i ridica la culmi
vertiginoase : Sofocle, Dante, François Villon, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski,
Cehov. În general, în artă îi plăcea grandiosul.
Mai tîrziu am ajuns să-l cîştigăm la gusturiile noastre literare cu poetul
flamand Emile Verhaeren. Îl recitam des şi el se încînta de frumuseţea versurilor,
care găseau perfectă corespondenţă în propriile lui gusturi literare.
Cîteodată, în serile de vară, tata se retrăgea cu Luchi pe balconul
apartamentului nostru de unde se vedea piaţa înflorită. Auzeam crîmpeie din
discuţiile lor despre cer şi stele, despre timp şi nesfîrşit, viaţă şi înţelepciune,
literatură şi artă. Tata îl preţuia pe Luchi pentru inteligenţa, erudiţia şi simţul lui
critic desăvîrşit. Dragostea care i-a legat nu a fost tulburată niciodată nici de cea
mai mică neînţelegere. Luchi era preferatul tatii. Era vesel, spiritual şi bun.
Semăna cu tata, avînd în plus un caracter de o rară blîndeţe şi egalitate. La acea
[2]
epocă el nu-şi manifestase încă talentul literar, izbucnit abia după moartea tatii.
 Din cauza aprecierilor atît de elogioase ale tuturor profesorilor, tata nu se
decisese pînă în momentul morţii spre ce profesiune să-l îndrumeze. Mie îmi
făgăduise odată să mă înveţe să scriu. Venind în ţară, descoperise la surorile
mamei scrisori de ale mele, făcuse mare haz de felul cum povesteam viaţa noastră
de la Berlin şi rămăsese cu părerea că am puţină „apucătură".
Raporturile tatii cu fiul lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu
încordate. Matei a făcut împreună cu noi lunga călătorie care a precedat plecarea
noastră definitivă din ţară şi a locuit cu noi la Berlin unde fusese adus să urmeze
dreptul. Dar cînd tata a descoperit că nu frecventa cursurile, ci hoinărea prin oraş,
admirînd pomii seculari din Tiergarten, s-a supărat cumplit şi l-a expediat urgent
la Bucureşti, înscrindu-l la Universitate acolo.
Matei nu avea nimic din generozitatea sufletească a tatii. Era dispreţuitor,
amar, plin de morgă şi mai ales snob. Aceasta ne făcuse pe noi, fraţii mai mici,
să-l botezăm „domnul conte" şi să rîdem de aerele ce şi le dădea. Rîdea şi el, dar
cu atîta superioritate, încît parcă tot el ieşea învingător. Era rece şi distant cu tata.
Nu-i înţelegea nici talentul, nici firea, precum nici tata nu făcea haz de părerile
lui. Matei era refractar la orice sfat şi apreciere a tatii asupra părerilor şi
convingerilor lui. Auzind mereu „nu fi prost", ajunsese să spună că la noi toate se
măsoară cu „prostometrul". Singur el îi ţinea piept tatii, contrazicîndu-l în mod
metodic şi distrugînd înţelegerea şi voia bună care domnea în casa noastră.
Niciodată nu a fost cu tata în comuniune de idei şi lupta începuse de cînd pot eu
să-mi aduc aminte.
A fost totuşi un moment cînd s-au apropiat. Aflînd că Matei s-a îmbolnăvit
de pojar, tata a plecat urgent la Bucureşti. Cînd s-a întors la Berlin, a desfăcut
plicul pe care Matei i-l dăduse pe peronul gării şi a citit cele treisprezece sonete
scrise de fiul răzvrătit. Ne-a citit şi nouă versuriie, cu ochii înlăcrămaţi. Erau atît
de frumoase, cizelate în cel mai preţios metal ! „Nenorocitul, spunea tata, cît i-am
spus să nu se apuce de literatură ! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe
asta nu ; e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit şi nu mai pot să-l scap !" În
fond, era totuşi fericit şi, uitînd de trecut, a plecat, chiar a doua zi, din nou în ţară
să se ocupe de publicarea sonetelor, care au şi apărut în Viaţa românească. Cînd
s-a întors la Berlin, l-a adus şi pe Matei să-şi petreacă convalescenţa. Totuşi,
apropierea lor a fost numai trecătoare. Tata a mărturisit mamei amărăciunea lui în
ultima seară a vieţii.

*
Pentru sănătatea noastră avea o grijă exagerată. Cînd eram bolnavi şedea
toată noaptea la căpătîiul nostru şi ne încuraja şoptindu-ne : „Stai cuminte, o să
treacă, ţi-e mai bine !“ Cînd pleca în ţară trebuia să-i trimitem zilnic o telegramă,
veşnic aceeaşi, chiar dacă nu totdeauna cu conţinut adevărat : „Toţi sănătoşi",
iscălită „Cuşii", iar în aceeaşi seară primeam răspunsul : „Fiţi cuminţi, noapte
bună. Cuşul mare." Nu-mi amintesc de unde venise numele acesta.
Pe tata l-am ştiut totdeauna perfect sănătos şi nu l-am auzit plîngîndu-se
vreodată că nu se simte bine. O singură dată, la Berlin, a avut o criză de sciatică.
Tot atunci ne-am îmbolnăvit şi noi, şi doctorul chemat în grabă a declarat c-ar
putea fi scarlatină. La acest cuvînt, s-a auzit un strigăt de spaimă. Tata a sărit
drept în picioare şi în acel moment s-a simţit vindecat de sciatică. A doua zi eram
şi noi sănătoşi. De atunci tata a rămas cu vorba „neamţul e ca dracu", căci cu un
singur cuvînt vindecase trei bolnavi.
El iubea copiii în general şi cu deosebire pe cei ai prietenilor. Ştiu de la
mama că atunci cînd Cella, fiica cea mai mare a lui Barbu Delavrancea, a avut
scarlatină foarte gravă, tata nu-şi găsea astîmpăr şi mergea zilnic să ia veşti şi
plîngînd se uita prin geam la copilul bolnav.

*
Cu tot exilul voluntar, provocat de decepţiile suferite, tata nu a fost un
dezrădăcinat. A rămas adînc legat de ţară. Nu putea răbda multă vreme
despărţirea. Se interesa permanent de cele ce se petrec acolo în lipsa lui şi
comenta acasă evenimentele importante. Cînd nu mai putea suporta depărtarea,
orice pretext era bun ca să plece în ţară să-şi astîmpere dorul. Nenumăratele lui
călătorii mi-au rămas în amintire din povestirile amănunţite pe care ni le făcea la
întoarcere. Erau atît de vii încît ne lăsau impresia că noi trăim în acelaşi timp şi la
Berlin şi în ţară.
Marea lui dragoste de pămîntul românesc nu ne-a mărturisit-o însă niciodată
prin cuvinte, după cum nu ne-a spus nici nouă vreodată cît de tare ne iubea. Ne-a
învăţat şi pe noi aceasta discreţie a sentimentelor. „Simţiţi mult, dar vorbiţi
puţin." Ura vorbele goale, patriotarde : „Interesează numai ce faci, nu ce
vorbeşti."
Sîngeroasele represiuni ale răscoalelor din 1907 l-au zdruncinat. Îl văd şi
azi plîngînd la primirea veştilor. Avea pentru ţăran o dragoste nemărginită.
Niciodată nu l-a ridiculizat în povestirile sale şi totdeauna l-a descris cu gravitate
şi cu afecţiune. Auzind cum ţăranii erau masacraţi, suferea cumplit. Atmosfera din
casa noastră devenise copleşitoare. Tata a stat închis în camera lui cîteva zile şi a
scris într-un suflet articolul care a fost publicat întîi la Viena într-un ziar şi apoi,
în broşură, în ţară sub titlul 1907. Din primavară pînă-n toamnă. Tot timpul care
a urmat, tata era frămîntat de o mare mîhnire, căutînd mereu să afle veşti, cerînd
răspunsuri grabnice la numeroasele lui scrisori şi aşteptînd cu înfrigurare sosirea
poştei. În acel timp nimeni nu a avut voie să deschidă uşa. El pîndea singur
sosirea factorului.
La Berlin nu a uitat pe nici unul din adevăraţii săi prieteni din ţară, după
cum nici aceştia nu-l uitaseră pe el. Sentimentul său faţă de prieteni nu era numai
de suprafaţă. Lua parte activă la toate bucuriile sau necazurile lor, căutînd să le
fie de ajutor. Cum afla că unul din ei avea vreo supărare, pleca grabnic în ţară,
fără să pregete, şi cînd se întorcea ne povestea, cu bucurie, cum reuşise el să-şi
îndeplinească datoria.
Personalitatea lui era atît de puternică şi sinceritatea atît de nealterată, încît
adevărurile spuse de el fără înconjur şi sfaturile izvorîte din firea lui de dascăl
înţelept convingeau totdeauna. El spunea că nu ascunde niciodată nimic fiindcă nu
are nimic rău pe conştiinţă. Totul la el era spontan, în gînd şi în faptă. Ura
prefăcătoria şi, cum nu se temea de nimeni, înfrunta pe toţi cei care-i displăceau.
Cînd vreun prieten îl dezamăgea, îl îndepărta pentru un timp, ca apoi să se
înduioşeze şi să-l ierte.
În casa noastră din Berlin veneau des Barbu Delavrancea şi fata lui, Cella ;
mai veneau Vlahuţă, Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Davila, Gheorghe Panu,
Petre Missir, poetul Cerna, Ronetti Roman, Petra-Petrescu, Maria Ciucurescu cu
bărbatul ei Romald Bulfinsky, şi mulţi alţii. Din românii care erau la studii în
Germania veneau regulat în casa noastră Paul Zarifopol, ginerele lui Dobrogeanu-
Gherea, cu care tata a legat o strînsă prietenie. Venea şi D. Gusti, pictoriţa Otilia
Mihail cu fratele ei pianist, compozitorul C. Nottara, maestrul Marius Bunescu şi
alţii. Pianistul Dimitriu cu soţia au stat la noi la Berlin mai multe luni.
Tata nu legase nici o prietenie străină şi, dacă în casa noastră venea
cîteodată scriitoarea germană Mite Kremnitz, aceasta era tot în legătură cu ţara,
căci ea locuise multă vreme în România.
Cu studenţii români care studiau la Berlin, Lipsca, Dresda şi München era
în mare prietenie, iar de la o vreme şi cu studenţii de la Budapesta, unde mergea
să-i vadă, după cum se dusese să-l viziteze şi pe poetul Octavian Goga cînd
acesta era închis la închisoarea de la Seghedin.
Studenţii înconjurau pe tata cu mare respect şi admiraţie, iar el le răspundea
cu dragoste părintească şi sfaturi cuminţi. De cîte ori se ducea să-i vadă, era
sărbătorit cu căldură. La una din acele manifestări am asistat şi eu.
Eram la München, unde trebuia să dea un concert Cella Delavrancea. Sala
era plină şi toată colonia română se îmbulzea în jurul tatii. Concertul a avut un
succes răsunător în acel mediu de mari cunoscători ai muzicii. Entuziasmul şi
bucuria străluceau pe faţa tatii.
 După concert tata a fost ridicat cu alai de „băieţi" şi nu s-a mai întors toată
noaptea la hotel, lăsîndu-mă în grija mamei lui Cella Delavrancea. A doua zi, la
plecarea noastră, pe peron, se aflau toţi studenţii români, cu flori, ovaţii şi
entuziasmul lor tineresc. La o fereastră a vagonului era tata, iar la cealaltă apărea
Cella. Studenţii, ca un roi de albine, se întreceau în gesturi de rămas bun şi vorbe
pe care le împrăştia vîntul, iar trecătorii străini se opreau din drum, interesaţi de
această neobişnuită despărţire.
Dacă ar fi să caracterizez casa noastră din străinătate, pot spune fără
exagerare că era o insulă românească în mijlocul Berlinului.
Totuşi, cu toate dovezile de ataşament faţă de ţară şi de tot ce era românesc,
de cîte ori tata era întrebat de către un prieten dornic să-l revadă întors definitiv,
cînd se va înapoia, răspundea scurt : „Niciodată !" Loviturile pe care le primise
fuseseră prea mari şi rănile nu se vindecaseră pînă în clipa morţii.
Nu ar fi putut bănui atunci că numai peste cîteva zeci de ani, regimul care i-
a produs aceste amărăciuni va fi răsturnat şi că va veni regimul de democraţie
populară, care, înţelegînd nu numai valoarea literară ci şi profundul sens etic-
social al scrierilor lui, va înlătura nedreptăţile pe care le-a biciuit, popularizîndu-
i opera şi făcînd-o cunoscută pe întreaga suprafaţă a pămîntului.
Ca româncă şi fiică a lui Ion Luca Caragiale sînt mîndră de faima la care i-a
ajuns numele şi sînt adînc recunoscătoare Partidului şi guvernului, care l-au aşezat
la locul de cinste pe care-l merita.

*
Pînă la sfîrşitul vieţii tata a rămas cu o tinereţe care tăgăduia să dăinuiască
îndelung.
Spiritul şi vioiciunea lui erau intacte. El păstrase acelaşi entuziasm pentru
ceea ce preţuia şi aceeaşi revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate
păstrase acea veselie izvorîtă din străfundul firii lui şi pe care o răspîndea
proaspătă şi nesecată.
A fost aparent sănătos pînă în ultima clipă, şi viaţa i s-a încheiat aşa cum şi-
a dorit : fără boală, fără suferinţă, desigur cu seninătatea şi armonia perfectă a
cugetului său.
„Pot să mor liniştit că n-am scris nimic de care să-mi fie ruşine."

(Viaţa românească, 1962, nr. 6)
[1]
“Şi cînd, în rezumat, acesta este programul pentru a cărui înfăptuire stau chezăşie cei mai cinstiţi, cei mai
întregi bărbaţi politici ai ţării noastre, ca domnii P. P. Carp… etc, cine ar sta la îndoială ca să nu dea votul lor
pentru candidaţii partidului conservator ?”
[2]
In afară de puţine poezii publicate au rămas de pe urma lui în manuscris numeroase altele, atît în
româneşte, cît şi în limba franceză. După moartea mamei, o parte le-am dat Institutului de istorie literară şi
folclor al Academiei R.P.R., alta, mai mică, se mai afla în posesiunea mea.
 CINCINAT PAVELESCU


AMINTIRI LITERARE
Ion Luca Caragiale


Maestrul Iancu Caragiale a fost figura cea mai proeminentă a literaturei
noastre dinainte de război. Azi cărţile lui sunt în toate mîinile şi reputaţia marelui
humorist, dramaturg şi neîndurat tălmăcitor al numeroaselor noastre imperfecţii
fizice şi sociale a intrat de mult în conştiinţa publică. Dar dacă cititorii răspîndiţi
în toate colţurile României Mari pot să-i admire perfecţia matematică a stilului,
verva scînteietoare şi fineţea observaţiei de o ironie uneori amară, sunt foarte
puţini aceia care l-au cunoscut personal şi au putut să-i preţuiască mobilitatea
fizionomiei, dominată de vioiciunea unor ochi sclipitori de duh, şi acel zîmbet
neuitat ce-i îndulcea uneori amărăciunea sarcastică a gîndirei. Încă de la
debuturile sale, Caragiale scriitorul a fost depăşit de imensitatea personalităţii
sale individuale. S-a zis despre Oscar Wilde că şi-a trait viaţa mai mult decît şi-a
scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversaţiile lui
zilnice şi în discuţiile cu prietenii, unde îşi cheltuia c-o dărnicie de nabab
resursele unei elocinţe fără precedent în marea familie intelectuală a
contimporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a carui dialectică era strălucită, n-a
putut să-l înfrîngă în discuţiile animate de la Convorbirile literare.
Eu am fost dintre privilegiaţii care au trăit în stricta lui intimitate. Cînd l-am
cunoscut eram student la drept. Venea deseori la dejunurile profesorului
Constantin Dissescu, care-i era prieten şi avocat. La aceste dejunuri luau parte
fundatorul Ateneului Român C. Exarcu, Costică Arion, Take Ionescu şi alţii. Joia
trebuia să citesc totdeauna două-trei poezii sau epigrame inedite. Caragiale făcea
critica justă şi uneori chiar cu indulgenţă. Ceea ce i-a atras atenţia asupra mea n-
au fost atît primele mele poezii de la dejunurile lui Const. Dissescu, cît un concurs
de sonete pe care l-a provocat maestrul Caragiale în numărul de duminecă al
ziarului Epoca, a cărui parte literară o conducea. Caragiale propunea să se facă
un sonet endecasilab pe nişte rime imposibile. Apărînd Epoca joi seara la 6, eu
am trimis la redacţie — la ora 11 — 30 de sonete pe rimele propuse.
Maestrul a fost entuziasmat şi mi-a publicat 5, socotindu-le cele mai bune
din toate pe care le-a primit peste cîteva zile şi d-atunci a început să mă aprecieze
foarte mult şi să mă trateze cu familiaritate. I-am adus într-o seară o poemă epică.
Era o luptă într-un circ şi moartea în faţa împăratului a unui gladiator roman. A
citit-o, i-a plăcut şi mi-a luat-o s-o publice. Peste două zile îl întîlnesc neras, tras
la faţă şi-mi spune : „Fi-ţi-ar poema a dracului, că sunt bolnav din cauza ei. Mi s-
a părut că versul de 12 silabe în care ai scris-o e prea lăbărţat şi de două nopţi
mă lupt, după ce am uzat două testele de hîrtie, să scot din fiecare vers o silabă,
lăsînd rimele intacte. Cît ai lucrat tu la poezia asta ? 2, 3, 4, 5 ore, să zicem 6. Dar
eu lucrez de 48 de ceasuri fără să mă mişc de la birou. Înţelegi ? Şi cum m-am
chinuit la ea mai mult decît tine, nu te pot lăsa s-o iscăleşti singur."
Versurile au şi apărut în Epoca literară, semnate Cincinat şi Ion Caragiale.*
Mai tîrziu am întîlnit pe maestrul Ion L. Caragiale în amurgul luminos al
unei zile de toamnă, pe o bancă din grădina Cişmigiu. Citea cartea a XVII-a din
Aventurile lui Telemac de Fénelon. Cînd mă vede, îşi scoate ochelarii să-i
şteargă, mă cheamă şi mă întreabă : „Ai citit pe Telemac ?”— „Da, în şcoală :
Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulysse. Dans sa douleur..." — „Mă,
fraza asta o ştie pe de rost orice găgăuţă. Dar chiar dacă l-ai citit în liceu, nu l-ai
înţeles. Să citeşti pe Telemac după ce vei împlini 40 de ani. Eu abia acum îl
pricep. Mai am de citit numai cartea ultimă şi-mi pare rău că se sfîrşeşte. Ce
roman minunat şi ce stil ! Numai francezii din veacul lui Ludovic al XIV-lea ştiau
să scrie. Cîtă precizie, ce eleganţă şi cît natural în fiecare rînd ! Aş vrea să traduc
aventurile astea ale lui Telemac ! Dar e greu, mi-ar trebui o muncă titanică.
Scrisul, mă băieţi, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează
toţi scriitori şi miniştri. În orice frază trebuie să găseşti numai cuvîntul care
trebuie. Şi cuvîntul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, eşti un
caraghios."
Se sculase după bancă, îşi puse cartea în buzunar şi cu un gest obişnuit îşi
îndesa pe ceafă pălăria maron cu borduri moi şi mici, dezgolindu-şi fruntea largă
şi brăzdată de cuie. Şi începu o diatribă în contra unor anume scriitori prea
fecunzi : „Ăştia sunt, după mine, inconştienţi. Cînd ma gîndesc că peste 100—200
de ani lumea cultă şi înţelegătoare o să citească o carte a mea, mă îngrozesc la
gîndul că voi fi pus un cuvînt impropriu, sau o întorsătură de frază neîngăduită.
Cînd public cea mai mică nuvelă sau schiţă uşoară, ironia posibilă a cititorilor de
mîine nu mă lasă noaptea să dorm. Nu vezi tu că eu sunt călăul tipografilor ? Cînd
tipăresc un articol stau toată noaptea pe capul lor şi le cer douăzeci de corecturi.
Numai cu preţul ăsta se poate rîvni la titlul de stilist!"
Seara m-am dus să-l văd la berăria lui. Soseşte Coşbuc, Gorun, pianistul
Dimitriu, bun prieten al lui Caragiale, profesorul Suchianu, Delavrancea şi alţii.
Se fac grupuri-grupuri şi discuţia se animează. Caragiale era într-o vervă
drăcească. Se juca cu cele mai fantastice paradoxe şi susţinea, azi pro şi mîine
contra, tezele cele mai subtile, cu o argumentare şi o demonstraţie uluitoare.
Pe atunci se începuse în Adevărul literar faimoasa polemică asupra artei
pentru artă şi asupra artei cu tendinţă. Campionul artei cu tendinţă era strălucitul
şi spiritualul ziarist şi pamfletar Tony Bacalbaşa. Vlahuţă susţinea teza contrarie a
artei pentru artă, avînd în contra-i şi autoritatea criticului Dobrogeanu-Gherea,
restauratorul gărei din Ploieşti.
În seri neuitate marele Caragiale a fost o fîntînă luminoasă, care nu se mai
sfîrşea, de argumente irefutabile, de poezie întraripată, de logică strînsă şi de
inspiraţie sclipitoare. Supremul lui argument, care a înfrînt ripostele adversarilor,
a fost simplu : nu mă interesează în artă decît talentul, tendinţele sunt amănunte.
Spre marea satisfacţie a lui Ion Caragiale, am rimat într-o seară miezul
discuţiei cu învingătorul său argument :
Te miri cum este cu putinţă
Să vezi pe Critici că se ceartă :
Cînd pentru arta cu tendinţă,
Cînd pentru arta pentru arta !
Şi-n vrajba lor înflacărată
Să nu-i auzi nici un moment
Vorbind de arta-adevărată,
Adica arta... cu talent !

Tot atunci, cum maestrul Caragiale continua discuţia cu o doamnă foarte
simpatică din tabăra lui Tony Bacalbaşa, i-am făcut să se reconcilieze lîngă un
pahar de Porto, cu acest madrigal improvizat frumoasei polemiste, care-mi ceruse
cîteva versuri cu tendinţă :

Doamnă, mi-e cu neputinţă
Să scriu versuri cu tendinţă,
Dar cum mă sileşti să-ţi fac,
Voi învinge-anevoinţa,
Însă numai cu tendinţa
Să vă plac !

Ca să-l mai necăjesc pe maestrul Caragiale, pentru care aveam un adevărat
cult, i-am făcut în altă seară această epigramă, la care a binevoit să colaboreze şi
el, modificînd un vers. Un literat de la Constanţa a susţinut într-un foileton din
Adevărul că această epigramă e întreagă a lui Caragiale. Dacă ar fi fost aşa, n-aş
fi publicat-o în volumul meu şi în Flacăra, pe cînd Caragiale era în viaţă. De
altfel n-ar fi avut nici un rost din partea maestrului Caragiale această autoironie
aşa de exagerată.
Iată epigrama în chestie :

Iancu Luca Caragiale
Îţi dă berea cu măsură...
Face şi literatură...
Însă nu face... parale !

Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea
uşurinţei mele de a lega ideile în formă spontană şi logică şi de a le prezenta în
unitatea unei strofe cu poanta finală, la care un altul s-ar fi muncit mult.
El plecă odată cu Coşbuc la Braşov, şi în ultimul moment îmi spune : „Mai
e o minută pînă la plecare. Eşti în stare să-mi faci o epigramă de şase versuri,
contra mea şi contra foiletoanelor mele din Universul, dar cele trei versuri de la
început să nu rimeze de loc între ele, ci versul întîi să fie rimat cu al 4-lea, al
doilea cu al 6-lea şi al treilea cu al 5-lea ? Toate versunle de 9 silabe, afară, de
cel din urmă, care să nu aibă decît 4."
M-am executat, spre stupefacţia lui Caragiale şi indignarea lui Coşbuc, care
detesta epigramele, susţinînd că e literatura civilizaţiilor bătrîne şi în decadenţă.
Popoarele tinere, cum suntem noi, nu trebuie să scrim decît poezii lirice şi epice.
Dar iată epigrama de la gara de nord (vă rog să observaţi că toate condiţiile
impuse de capriciul marelui prozator au fost îndeplinite) :

Şi fiindcă-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar cînd nu vrea să-mi vie somnul,
Atuncea cumpăr Universul,
Fiindcă-ntr-însul scrie domnul
Caragiale !

Altă dată, maestrul Caragiale mi-a făcut o farsă nostimă. Îi aduc o poezie de
3 strofe pentru Epoca literară. A doua zi mă cheamă şi-mi cere consimţămîntul să
schimbe în versurile mele numai un singur cuvînt, sub pretext că vorba schimbată
o să dea o ironie superioară în genul liedurilor lui Heine. Bineînţeles c-am
consimţit.
Subiectul poeziei era setea pe care o simţeam, în dezordinea iubirilor facile
şi a sărutărilor venale, de imaculata puritare a celor culese de pe buzele fecioreşti
a unei soţii adorate. Vă marturisesc că eram în vorbă să mă logodesc cu fata unui
consilier de la casaţie.
Strofa ultimă suna aşa — era vorba de sărutări :

Ţi le păstrez pe toate ţie,
Doar tu fiorul să le ştii —
Tu, ce odată o să vii,
Necunoscuta mea soţie !

Schimbînd un singur cuvînt, maestrul Caragiale dase o turnură neaşteptată
strofei şi poeziei mele prea candide. Ascultaţi-o, vă rog :

Ţi le păstrez pe toate ţie,
Doar tu fiorul să le ştii —
Tu, ce c-o zestre o să vii,
Necunoscuta mea soţie !

Bineînţeles, după aceste versuri interesate, logodna nu s-a mai făcut.*

Înainte să rup firul acestor amintiri, vă cer voia să povestesc o întîmplare
intimă din viaţa şi familia marelui Caragiale, care aruncă o lumină pitorească
asupra acestui om atît de capricios şi genial.
O vară bună a mamei mele, născută Bucşan, coborîtoare din spătarul
Bucşan, decapitat de turci în secolul al XVI-lea, avea o culă la moşia sa Parepa,
apropiată de gara Albeşti. Soţia marelui Caragiale, femeie de o bunătate şi de o
supremă distincţie, era nepoata castelanei. Ea auzise că nepoata ei, născută
Burelly, luase în căsătorie pe un scriitor care avea reputaţia că întîrzie prin
berării şi face piese de teatru pe care le şi joacă. (Îl confunda desigur cu artistul
Caragiale, unchiul d-nei Elena doctor Cîmpeanu nascută V. Toneanu din Braşov,
soţia ilustrului chirurg Liviu Cîmpeanu.) Bătrîna aristocrată, care venea rareori la
Bucureşti, îşi închipuia că acest Caragiale trebuie să fie un om imposibil şi fără
nici o manieră, un om care trăieşte prin culise şi prin berării ! Caragiale auzise că
moşia Parepa şi castelul nu sunt departe de gară. Totuşi erau cîţiva buni kilometri
de la gară pînă în sat. Caragiale, vorbind franţuzeşte cu soţia sa, îi spune :
„Parepa? Oui, mais cela ne paraît pas !" S-ar putea traduce aşa : „Da, Parepa
pare, dar nu mai apare !" Era dimineaţa, căldură de iunie şi praf ca pe şoselele
naţionale neasfaltate încă de suedezi ! Pe la nouă şi jumătate ajung. Caragiale cum
soseşte, văzînd că nobila lui mătuşă doarme încă, se urcă pe o scară de lemn şi
nemereşte în podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fără rame şi cărţi
româneşti imprimate cu litere chirilice şi alte cărţi greceşti şi franţuzeşti din
veacul al XVIII-lea. Amator priceput de mobile de stil şi de cărţi rare, Caragiale
uită ora mesei şi pe la 12 se apleacă pe gura podului şi strigă unui argat : „Ei,
creştine, aduceţi-mi mămăligă, brînză, două cepe şi-un clondir de vin, că eu nu mă
mai cobor la masă. Am treabă aici în pod. Spuneţi cucoanelor să nu mă aştepte !"
 Jos, în sufragerie, stupoare generală. Gazda, prevenită de reputaţia
scriitorului, plîngea în sufletul ei afectuos pe nepoata sa, c-a putut să se mărite c-
un astfel de om necivilizat. Dejunul a fost rece şi tăcut. Dar nu s-a rostit un cuvînt
de dojană. Noblesse oblige ! După masă cucoanele s-au plimbat prin parc şi s-au
dus să se odihnească. Maestrul, sus, continua investigaţiile şi golea clondirul în
simfonia greierilor şi a şoricăriei turburate în patriarhala lor împărăţie.
Pe la 4 însă se coboară încărcat de elzeviruri, de ediţii princeps cu gravuri,
de pergamente înflorite cu pajură domnească şi de alte preţioase bibelouri şi
istorice vechituri. Îşi dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise
exilu-i voluntar în arhivele din pod. Dar pasiunea colecţionarului învinge, chiar în
omul cel mai cult, exigenţele protocolare. A preparat însă, pentru seară, o lovitură
menită să-l reabiliteze complect. A ieşit în sat făcînd vizite în dreapta şi în stînga
şi s-a întors cu un imens buchet artistic şi multicolor. Seara şi-a pus smochingul,
ghetele de lac, şi a trimes înainte de masă o scrisoare în franţuzeşte castelanei,
scrisoare plină de spirit în genul lui Voiture, cerîndu-şi scuze că ţinuta în care se
găsea după o călătorie aşa de obositoare cu trăsura nu i-a îngăduit să se prezinte
unei doamne obişnuită cu eleganţele curţilor domneşti.
Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerată a stilului, ortografia
impecabilă, tot au impresionat aşa de adînc pe mătuşa care-şi plînsese dimineaţa
nepoata căzută în gheara unui astfel de monstru, că seara ardea de nerăbdare să-l
felicite şi sa-l admire. Cînd s-a prezentat în salon Caragiale şi i-a dat braţul
bătrînei castelane, ceremonios ca un lord, ca s-o conducă în sufragerie şi cînd i-a
făcut o reverenţă ca la curtea domnească, biata Bucşanca s-a intimidat şi se
întreba, auzindu-l vorbind cu atîta graţie, siguranţă, spirit şi imensă cultură de
autorii ei favoriţi, Voltaire, La Fontaine, Voiture, Saint-Simon şi Racine, dacă
acesta, care străluceşte ca un senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, e tot omul
care cerea dimineaţa pe gura podului clondirul cu vin, ceapa şi mămăliga. Toată
seara maestrul Caragiale a fost numai vervă, politeţă, spirit rafinat şi elocinţă
corneliană. Mătuşei îi creştea inima şi săruta pe Tita Caragiale, certînd-o că nu i-
a vorbit niciodată de calităţile extraordinare ale soţului ei, om cu educaţie,
cultură şi figură aristocratică. La plecare, maestrul a ridicat ce-a vrut din pod şi
din cămară, unde se mai găseau cărţi rare şi mobile străvechi. D-atunci Caragiale
a rămas favoritul bunei mătuşi şi nu o dată i-a încercat generozitatea.
Caragiale a revenit la Parepa de mai multe ori şi a lăsat totdeauna aceeaşi
excelentă impresie, de la masa de seară, nu cea de la dejun. Se ataşase de nobila
epavă a unui alt secol şi care trăia prin cultura ei în epocile galante ale seniorilor
din veacul Regelui Soare.
 Caragiale îi observase o slăbiciune. Era umilită că soţul ei, frate cu
generalul Semeşescu şi fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise
numai cu gradul de maior. Caragiale se arăta revoltat de fatalitatea acestei
diminuări. Mă gîndesc, îi spunea el, că prefectul fiind om de elită, ar fi putut
ajunge lesne general. Desigur, răspundea bătrîna castelană, ştergîndu-şi o lacrimă
pioasă, dar melancolică. „Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul
postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica şi Domnul Cuza, şi stăpînirea
actuală." Şi fără alte forme, Caragiale îi trimese de la Mützner, litograful Curţii
regale, cărţi de vizită libelate în felul următor : „D-na Smaranda Colonel M.,
născută Bucşan." Şi a purtat gradul acesta buna castelană vreo 12 ani de zile.
Atunci Caragiale se pregătea să-l avanseze pe mort la gradul de general. Din
nefericire acest gînd delicat nu şi l-a putut îndeplini. Între timp castelana, foarte
înaintată în vîrstă, a închis ochii şi s-a dus să-i spuie colonelului să nu mai tragă
nădejdi de avansare.

(Braşovul literar şi artistic, 1933, nr. 14)

*
Relatarea conţine unele inexactităţi. Poezia Gladiatorul – Reminiscenţă a apărut realmente în Epoca
literară (nr. 9), semnată însă: P. P. 0 afirmaţie anterioară, privind comprimarea de către Caragiale a versurilor
de 12 silabe, cade şi ea în faţa textului tipărit, compus din versuri de 14 şi 13 silabe. Faptele relatate în
continuare (polemica dintre A. Bacalbaşa şi Vlahuţă) se petrec în 1894, fiind deci anterioare episodului de la
Epoca literară (1896).
*
De precizat că poezia în discuţie nu figurează în paginile Epocii literare.
 HORIA PETRA-PETRESCU


ION LUCA CARAGIALE INTIM

Berlin, 11 iulie 1907

De azi dimineaţă s-a lăsat asupra Berlinului o ploaie măruntă, plicticoasă.
Întreagă atmosfera e încărcată de o notă posomorîtă, care dă parcurilor şi străzilor
largi, mari, curate ale oraşului o proză searbădă.
După o călătorie odiseică prin Kurfürstendamm şi Kurfürstenstrasse —
greşisem adresa umblînd de la Ana la Caiafa — bat în sfîrşit la uşa locuinţei d-lui
Caragiale : Hohenzollernplatz — Wilmersdorf 4. Autorul Scrisoarei pierdute şi a
Nopţii furtunoase mă primeşte în apartamentele sale.
În decursul conversaţiei am prins unele note şi impresii, cari cred că vă vor
interesa, de aceea şi scriu acest foileton.
Lucru ciudat. De îndată ce începi vorba cu Caragiale dispare toropeala,
care planează prin aer în urma norilor cenuşii. Parcă are o baghetă magică, care te
sileşte să urmăreşti cu atenţiune încordată discuţia animată care se încinge, să
observi vorbele de spirit aruncate din belşug, cu o dărnicie rară, să bagi de seamă
expresia feţii vorbitorului, care primeşte — în urma ideilor spuse — tot alte
nuanţe.
Primul lucru care-l fac, după ce dau mîna cu dl. C., e să-mi plimb ochii prin
odaie. Îţi spui imediat : aici locuieşte un om de gust. Masa de scris comodă, largă,
cu o mulţime de caiete şi bibelouri. Un drăcşor de satir cîntă din fluier răzimîndu-
şi coatele de genunchii păroşi şi aruncînd o privire provocătoare peste toate
obiectele de primprejur. Fotografii, mici şi mari. Una reprezintă pe artistul
Brezeanu, cu dedicaţie, alta tot pe Brezeanu, în rolul Cetăţeanului turmentat.
Peisagii originale de Grigorescu, cu ciobănaşi şi turme de oi şi cu acel cer
românesc care se deosebeşte de orice alt cer de pe suprafaţa pămîntului. Caietele
ascunse într-o geantă de pînză neagră te invită să le răsfoieşti cu curiozitate.
După cum ştiţi de prin jurnale, dl. C. a scris în timpul din urmă două piese
teatrale : o comedie şi o tragedie. Sunt luate în perspectivă pentru proxima
stagiune teatrală a Teatrului Naţional din Bucureşti, care tînjeşte în privinţa
dramatică atît de rău.
După întrebările şi răspunsurile convenţionale, începem să vorbim despre
piesele cari se aşteaptă în lumea noastră literară cu atîta nerăbdare.
 În timp ce frunzăresc cu un deosebit deliciu caricaturile lui Gavarni şi
Daumier — cari se află pe masa de scris, arătînd deosebita lor legătură
sufletească între tipurile ridiculizate de pictor şi de scriitor — dl. C. povesteşte în
fraze lapidare, cîteodată sarcastice, impresiile cîştigate în Bucureşti cu ocazia
ultimei vizite. (Trebuie să ştiţi că d-sa locuieşte de mai mulţi ani în Berlin, cu
întreagă familia).
— „Sînt gata amîndouă piesele ?"
— „Uite-le, aproape gata." Teancul de caiete se desface şi-mi părindă pe
dinaintea ochilor. Dl. C. mi le arată cu deosebită dragoste.
— „Aici e scenariul pentru Titircă, Sotirescu et compania, comedia
anunţată."
— „Ziarele spuneau că e Titircă Sotirescu et Compania"
— „Ziarele nu culeg bine nicicînd. Să nu te iei după ele."
 — „Acum înţeleg. Titircă e persoana din Noaptea furtunoasă."
— „Prea bine. Şi celelalte două sunt cunoscute publicului tot din Noaptea
furtunoasă. Comedia mea se petrece după treizeci de ani de la cele întîmplate în
Noaptea furtunoasă. Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Titircă a
ajuns chiar şi ministru."
— „Se poate ?"
— „Nu se poate ?" Şi mă priveşte cu ochii fix, rîzînd cu ei drept răspuns, un
răspuns pe care nu vreau să-l tălmacesc aici. „Aici sunt notiţele referitoare la
comedie." O mulţime de foiţe mici de hîrtie, pe cari se află scrise fraze —
observaţii, bon-moturi, calambururi. Într-alt caiet — mai mic — e scheletul
piesei, conţinutul fiecărei scene redat în stil telegrafic. Pe o fişă văd întreg planul
scenei în orizontal, desemnat cu creionul.
„Nu pot să lucrez altfel. Trebuie să-mi văd persoanele aievea : cum se
plimbă de la un loc la altul, — cum vin, cum gesticulează, pe care uşe ies — căci
altfel nu sunt persoane vii."
Pe altă fişă observ un desen fragmentar al mobilierului din comedie.
Fiecare colţişor al odăii îşi are mobila sa : dulap de moda veche, oglindă, scaune,
mese — cari trebuie să corespundă caracterelor descrise.
„Un lucru mai trebuie să fac — să caut începutul piesei. Crezi că este uşor
lucrul ăsta ? De la început atîrnă de multe ori soarta unei piese teatrale. După cum
e începutul, andante sau con brio, — aşa se predispune şi publicul pentru scenele
viitoare. Am scris o scenă, dar nu-mi convine. A, nu e lucru uşor să nimereşti
cuiu' în cap."
Cum stă înaintea mea cu capul aplecat puţin spre caiete, îşi razimă degetele
mînei drepte de o deschizătură a vestei şi începe să fredoneze încet cîteva tacte.
Din odaia vecină auzim muzică. Dl. C. deschide uşa.
„Vezi, ăsta-i tovarăşul meu de muncă. Cîteodată lucrez şi-l rog pe
Dimitrescu* să-mi cînte ceva. De obicei sonate de Haydn sau melodii uşoare de
Mozart."
Pe dl D. G. Dimitrescu îl cunoşteam deja de mai înainte, din Lipsca. Are o
tehnică şi o vervă în jocul la piano încît te fascinează.
— „Idolul meu ştii care e ?", se îndreaptă dl. C. spre mine. „Uite-l", şi îmi
arată fotografiile şi tablourile de pe păreţii odăii de muzică.
— „Beethoven ?"
— „El." Şi oriunde mă întorc în odaie dau numai de fotografii de ale lui
Beethoven. Aici cînd era tînăr, aici ca om în vîrstă, aici în inspiraţie, plimbîndu-
se prin pădure, cu mînile la spate, cu privirea dusă, cu părul vîlvoi, într-alt loc
razămîndu-se în palme, stînd pe un morman de frunze îngălbenite, cu o melodie
cerească în urechi.
Alt tablou îmi arată cunoscuta scenă de Balestrieri unde o păreche de
bohemi stă adîncită în visări sub impresia unei melodii de Beethoven.
— „Cîntă-ne ceva de el", ne rugam de dl. Dimitrescu, care se aşează la
piano şi ne îndeplineşte dorinţa.
Faţa domnului C. primeşte viaţă de la cursul domol sau pătimaş al tactului,
de la notele vesele sau triste. Gesticulează cu mînile, sclipeşte din ochi. Întreagă
fiinţa sa de om de teatru se manifestă în gesturile mînilor şi în expresiile acestea
ale feţii.
Cînd rîde, rîde întreagă faţă, bărbia rasă, creţele care se formează pe
obraji, ochii, — cînd e melodia tristă, colţurile gurii se dau în jos, ochii se închid
pe jumătate, mîna bate tactul încet, sacadat — cînd, după o pauză mai mare,
urmează un fortissimo, mîna i se strînge pumn şi izbeşte prin aer. Cînd s-a
terminat piesa, dl. C. se ridică, se uită la mine plin de înţeles, mă bate pe umăr şi
exclamă :
— „Asta-i artă ! Se poate exprima prin vorbe ceva mai grandios ? Nu este
artă mai mare decît cea muzicală."
Îmi povesteşte cu entuziasm de concertele simfonice din Lipsca, de
conducătorul lor Arthur Nikisch, vestitul dirigent, de Simfonia a 9-a a lui
Beethoven, unde nu poţi face alta decît să te închini mereu auzindu-o.
Trecem în odaia de lucru.
„Azi dimineaţă m-am sculat la trei şi am lucrat la comedie. Dimitrescu îmi
cînta din Mozart melodii uşoare şi am avut o poftă de lucru extraordinară.
Uite, să-ţi arăt şi alte taine — ca să vezi mai bine după culise." Îmi
deschide înainte un catalog cu alfabetul de pe margini.
Citesc numai nume : la fiecare literă zeci şi zeci de nume. „Vezi, de aici îmi
aleg şi îmi botez persoanele. Nu pot să scriu nici un rînduleţ pînă ce nu mi-am
botezat pe Tache şi pe Titircă şi pe toţi ceialalţi. Numai atunci îmi apar înainte ca
persoane vii. În Sotirescu, în Titircă şi în celelalte nume parcă văd întrupată
caracterizarea lor."
Aduc vorba de teatrul modern.
— „Ce este teatrul modern ? Ce Maeterlinck, Ibsen si Gorki ? Oamenii ăştia
nu-şi pricep meseria. Nu se scrie aşa teatru. Trebuie să-ţi ţii publicul cu
răsuflarea reţinută, într-o comedie, să-l duci din emoţie în emoţie. Să nu aibă timp
să se gîndească. Şi asta — şi asta — şi asta, uite aşa", şi se ridică în picioare, îşi
pune mînile în şold : „Vine bărbatul acasă, îşi găseşte nevasta cu altul. Tronc —
«Apoi bine, Mitică ! De ăştia-mi eşti ?» —, şi faţă, nene, şi gesturi, şi acţiune...
nu ca la unii, cari ar începe cu o tiradă groaznică, cu comparaţii, cu frumuseţi de
stil de-ţi vine să strigi : fals, fals, aşa nu simţeşte şi nu vorbeşte un om. —
Aoleooo ! E, groaznic aşa ceva. Un chin formal şi pentru actor şi pentru public.
Patru, cinci ceasuri de tortură fără de sfîrşit. — Publicul cere să-i dai
ghionturi — ca să spun aşa — în dreapta, în stînga, să-l înţepi în faţă, în spate, să-
l sileşti să privească în sus şi în jos, să n-aibă nici un minut, să stea ca sub
privirile unui hipnotizor. Cînd iese din teatru să se întrebe : Ce a fost asta, nene ?
— Şi să pregăteşti terenul. Să-i vorbeşti de Tache, de Mache, şi cînd apar aceştia
pe scenă, să-şi zică plin de satisfacţie : Iată-l ! Acesta-i Tache ! Îl cunosc eu prea
bine !
O, e mare lucru să nimereşti momentul potrivit pentru o scenă ! E un singur
loc pentru scena cutare. Într-alt loc nu se potriveşte, e chiar ridicolă. Şi cîţi
nimeresc ?
Cu ce ţi-aş putea compara o piesă teatrală ? Ai văzut cum se joacă copilul
cu balonul. Închipuieşte-ţi că se joacă în casă, că-i scapă şi că i se loveşte de
tavan. Copilul se uită, se uită, de la un timp se satură să mai privească, îl face
uitat şi se apucă de alte jucării. Dacă-l scapă însă în liber se uită cu interes, timp
îndelungat, la el, pînă ce-l pierde cu totul din ochi, tot mai mic, mai mic. Aşa e şi
cu piesele teatrale : cele bune sunt ca balonul lăsat în liber, atrag atenţia
publicului multă vreme, cele slabe sunt balonul poticnit în tavanul odăii — te uiţi
şi te saturi de la o vreme, ba şi înjuri."
În decursul conversaţiei îi vine o idee, aleargă la masă şi o scrie pe o foiţă
de hîrtie, apoi continuă vorba.
Ochii îi sunt plini de scîntei, micşorîndu-se, gura-i rîde sardonic, se plimbă
agitat prin odaie, apoi se opreşte ca să bea dintr-un pahar de bere cu care m-a
îmbiat.
Îmi povesteşte de tragedia, care e mai uşor de scris, care le „va arăta
scriitorilor noştri" cum se scrie o tragedie, şi care va arăta pe o secătură de neam
mare, care crede că e al lui pămîntul întreg fiindcă e „feciorul tată-său". Forma
definitivă nu e gata nici la tragedia aceasta.
Dintr-un saltar scoate la iveală un anunţ de logodnă, îl despătură şi mi-l
arată.
— „Aici e prima schiţă a lui Conu Leonida faţă cu reacţiunea."
Anunţul e din 1879 ; pe două pagini mici a scris cu cerneală violetă o serie
de observaţii, pe lîngă nişte figuri bizare şi litere cu scrisoare ronde. Nu lipseşte,
fireşte, „Galimbardi" şi alte vorbe „de spirit".
La Conu Leonida e observaţia : „Charmant avec ses bêtises", caracteristica
principală a caracterului lui. Şi întrevăd, cu foile acestea de hîrtie în mînă,
diferitele studii prin cari a trecut fiecare pagină a comediilor şi a tot ce a scris dl.
C. şi-mi dau seama mai bine de puterea intelectuală, de munca de a concentra a d-
sale.
Îl întreb de autorii favoriţi. Dl. C. e un gourmand comme il faut. Îmi citeşte
un sonet în italieneşte de Petrarca, adresat Laurei, îmi arată pe Dante în original,
apoi îmi laudă cu entuziasm pe „Domnul Machiavel" şi pe idealul dramaturgilor,
pe Sofocle.
Aş putea să continuu într-o serie nesfîrşită observaţiile cîştigate în ceasurile
petrecute în societatea d-lui C., dacă nu mi-aş fi făcut planul de mai nainte de a vă
vorbi numai într-un singur foileton despre acest mare scriitor al nostru.
De aceea termin. E de lipsă să mai adaug despre dragostea cea mare pe
care o are pentru noi, transilvănenii, cari „avem caractere şi convingeri" ? Cred
că e superfluu.
Ieşind de la vizită am dat iarăşi de ploaia de afară. Dar ce putea ploaia faţă
de dispoziţia mea sufletească ?

(Tribuna, Arad, 1907, nr. 150, semnat llie Marin)

*
Corect: Dimitriu.
 N. PETRAŞCU


BIOGRAFIA MEA


[...]
La Gagel, cam pe unde e acum statua Haret, am văzut pe Caragiale la o
masă cu doi „cetăţeni". Apropiindu-mă de el şi salutîndu-l, Caragiale mă invită la
masa lui. Plăti toată consumaţia şi cei doi „amici" se ridicară. „Cine sunt ăştia,
domnule Caragiale ?" îl întrebai eu.
— Nu-i cunosc.
— Bine, dar atunci cum stai cu ei la masă şi plăteşti d-ta ? Ca şi cum mi-ar
fi desvăluit un secret, Caragiale îmi răspunse încet şi serios : „Celebritatea mea...
sunt dator..."

[...]
În privinţa dragostei de muzică, Anghel Demetriescu se potrivea cu
Caragiale, care avea un simţ muzical şi mai accentuat. Adeseaori cîntau împreună
arii din opere. Într-o zi, înaintea dejunului care îi aştepta, i-am găsit în picioare
cîntînd Caro nome din Rigoletto. Cînd au ajuns la agilităţile de la sfîrşitul
bucăţii, Anghel s-a oprit, în vreme ce Caragiale fluiera cu o justeţe de tonuri şi cu
cadenţă perfectă. Anghel îl privea rîzînd şi apoi întorcîndu-se către mine : „Tot
mai bună ureche are nebunul", iar după o pauză şi ca un comentariu al melodiei
Caro nome: „Ce suavitare de simţire !" — „Ce fior de codană !", adăogă
Caragiale.

[...]
Ca fost director al liceului Sf. Gheorghe, venea cîteodată şi doctorul
Hepitis, profesor de astronomie la Universitatea din Bucureşti, om “închis în
liniile ştiinţei lui", cum zicea Anghel. Într-o zi urîtă de toamnă, ploioasă şi cu vînt
rece, Caragiale, supărat, îl întrebă de cauza acestor schimbări brusce de
temperatură. Hepitis răspunse : „Curenţii Mării Adriatice". — „Da' bine,
domnule, noi n-avem pe nimeni acolo ?, zise Caragiale privindu-l drept în ochi.
Între cel de toate zilele, era mai întîi Caragiale care făcea toată veselia
ceasurilor petrecuite la Anghel. Curios, impresionabil la orice era ridicol şi luînd
totul în rîs, el avea atîtea resurse de spirit, de imitaţie, de improvizări, de
născociri de tot felul că încînta pe toţi cei din jurul lui. Astfel seratele lui Anghel
erau de o ilaritate neînchipuită. Imitaţiile lui Caragiale, [...] în parte copiate, dar
mai mult inventate, erau făcute cu atîta putere de evocare, că sub ele dispărea cu
desăvîrşire imitatorul. Dintr-un nimic el făcea artă comică.
Imita, de pildă, pe bătrînul italian care cînta cu orga şi din gură, cu glasul
lui spart de 70 de ani şi cu înecături în gît, melodii din Trovatore, pe generalul
Fălcoianu mergînd zdruncinat în tramvai şi întretăindu-şi vorbele în silabe ; pe
neamţul Franke, croitorul, condamnînd într-o românească stricată coadele de la
rochiile cucoanelor, care ridică praful pe străzi ; în sfîrşit, tot ce-i trăznea prin
cap şi totul perfect. El botezase locuinţa lui Anghel „Sinagogă" iar pe Anghel
„Marele Rabin", şi fiindcă simţea efectul năzbîtiilor lui asupra celor din jurul său,
revenea asupra lor pînă ce Anghel, Barbu şi Mincu îi strigau să tacă din gură. În
altă zi altele şi pururea inedit. De altfel inedit era şi în discuţiile serioase. Azi, de
pildă, Victor Hugo era cel mai mare poet al lumii şi al veacurilor şi-i cita Les
vastes fôrets..., a doua zi, ca dramaturg, îl făcea albie de cîini. Tot aşa formulele
convenţionale : de a se ţine de cuvînt, sau de a crede în vorba altuia, i se păreau
nişte nimicuri la care nu se gîndea niciodată. A fi sentimental sau cu forme în
societate, cu toată lumea, era pentru el o naivitate. Într-însul nu vibrau, pînă în cea
din urmă fibră, decît zeflemeaua, comicul, farsa, care străbăteau pînă în cele mai
mici fapte, uneori parcă făr' să-şi dea seama. Îl întîlneai bunăoară ieşind de la
frizerie şi-i făceai un compliment că e om fercheş ; el îţi răspundea :
„Abonament".

[...]
(I. E. Torouţîu, Studii şi documente literare, VI,. Bucureşti, 1938)
 C. RĂDULESCU-MOTRU


FILOZOFIA LUI CARAGIALE


Mi-a fost dat să ascult pe Caragiale vorbind filozofie în cercul
Corvorbirilor literare, în cancelaria lui Anghel Demetrescu care era directorul
liceului Sf. Gheorghe şi unde Caragiale era profesor de istorie, şi în redacţie la
mine, pe cînd editam Noua revistă română. În toate aceste ocazii, se vorbea, este
drept, mai mult de artă. Dar greu este să discuţi artă fără să amesteci cîte ceva şi
din filozofie. Caragiale nu avea obiceiul să invoce nume de autori, şi încă mai
puţin de autori filozofi, în sprijinul afirmărilor sale, dar aceasta nu împiedica să
presupunem că el, ca artist, avea preferinţe pentru o anumită concepţie filozofică.
Un dramaturg, mai ales, nu poate fi indiferent filozofiei. Voi încerca, în rîndurile
de mai jos, să reconstitui, pe cît îmi va fi cu putinţă, concepţia filozofică, care, şi
dacă nu este mărturisită pe faţă de Caragiale, este totuşi în acord cu firea
persoanei şi a operei sale. Voi încerca să reconstitui această filozofie în chiar
cuvintele lui proprii. Ceva mai mult : voi încerca să reamintesc gesturile lui
proprii.
Am în amintire persoana lui Caragiale, într-o scenă pe care nu voi uita-o cît
voi trăi. Era într-o zi de primăvară. Probabil într-o zi din sărbătorile de Paşte.
Vremea frumoasă ne invita să leşim afară din Bucureşti. Am apucat-o pe jos spre
şoseaua Kisselef şi, ca prim popas, ne-am odihnit pe una din băncile care se
găsea prin boschetele din apropierea chioşcului, care se numea ca şi astăzi
„Bufet". Banca noastră era în faţa soarelui, în faţa unui soare călduţ de primăvară.
În jurul nostru verdeaţa începuse a prinde. Simţeam prin trupul nostru pulsînd
viaţa întregii naturi. Era delicios. Deodată Caragiale se ridică şi, punînd palma
mînei drepte pe ceafă, cum făcea el adesea, priveşte îndelung spre soare, îşi
încordează pieptul şi, cu mîna stîngă pe coapsă, începe a juca. Mai întîi încet, cu
pas mărunt, de bătută, apoi din ce în ce mai repede, cu chiote scurte şi sacadate.
Se învîrti în jurul meu ca un halucinat timp de cîteva minute. Niciodată ca în acea
scenă n-am citit aşa de adînc în sufletul lui Caragiale. Dramaturgul nostru era un
îndrăgostit al vieţii expresive. Eternul vieţii nu-l interesa. Îl interesa momentul ei
dinamic. Îl interesau diferenţierele, nu asemănările. Imagina grandioasă a
soarelui, ca izvor nesecat de lumină şi de căldură, imagină pe care unii poeţi o
cîntă, deşi adeseori ei o văd numai în abstracţie, pe Caragiale îl lasă indiferent; el
trepidează însă din tot corpul la razele călduţe ale soarelui de primăvară, cînd
acestea vin după posomorîtele zile de iarnă.
[…]

(Cele trei Crişuri, 1932, nr. 1-2)
 M. SEVASTOS


I.L. CARAGIALE PRINTRE SCRIITORI


[...]
În iarna anilor 1911—1912, Caragiale şi Vlahuţă au venit la Iaşi în vizită la
Viaţa românească. Sosirea lui Caragiale şi Vlahuţă a impresionat adînc pe
„amicii" Vieţii româneşti, care au dat în cinstea oaspeţilor un banchet la
restaurantul hotelului Buch. Masa, la care fuseseră poftite vreo cincisprezece
persoane, era întinsă în sala cea mare de la parter a hotelului. Am participat şi eu.
La redacţie ni se spusese că vizita lui Caragiale avea un rost : hotărîndu-se
să se stabilească pentru totdeauna în străinătate, el voia — la plecarea definitivă
din ţară — să introducă pe fiul său, Matei Ion Caragiale, la Viaţa românească —
„cel mai înalt cerc intelectual din România", cum se exprimase maestrul. Asta i-ar
fi liniştit sufletul în timpul expatrierii sale. Caragiale îşi recomanda fiul ca un
talent poetic de primul rang. În consfătuirea care a avut loc, tînărul poet şi-a citit
versurile. După ce s-a încheiat acest înalt consiliu, Caragiale, Vlahuţă, Matei Ion
Caragiale, Stere, Ibrăileanu şi Topîrceanu, care participaseră, au sosit la banchet
într-o stare sufletească foarte încordată.
Înainte de a se aşeza musafirii la masă, Topîrceanu îmi povesti că
demonstraţia lui Caragiale cu fiul său dăduse fiasco... că versurile acestuia erau
banale, chinuite şi cu multe imperfecţiuni de formă... că el îndrăznise să reproşeze
tînărului cîteva slăbiciuni artistice, care-l făcuseră pe Caragiale — bătrînul — să-
şi iasă din pepeni şi să se răstească la dînsul : „Da' cine eşti tu, mă, să-mi dai mie
lecţii de poezie ?"
În capul mesei se aşeză Stere, avînd pe Caragiale în dreapta, şi pe Vlahuţă
în stînga. Caragiale avea faţa colţuroasă, obosită... Enervarea încă nu i se ştersese
de pe figură. Se învioră însă încet-încet şi vorbi aproape tot timpul numai el.
Vlahuţă, cu mustăţile stufoase, pleoştite, stătu tăcut pînă la sfîrşit, zîmbind numai
cînd Caragiale povestea cum îşi absolvise studiile superioare la... şcoala primară
(? !) şi cînd făcu o originală caracterizare a unui anumit tip de săteni de la noi :
— Uitaţi-vă la un dulău ţărănesc dintr-un sat oarecare, începu Caragiale.
Şade toată ziua în mijlocul drumului, culcat covrig în praf, în dreptul porţii
stăpînilor săi. Şade şi moţăieşte. Deodată vine o căruţă. Cîinele îşi crapă un ochi
şi îşi ridică puţin capul : oare o să dea peste dînsul ? Cînd ajunge căruţa la doi
paşi şi nu mai e nici o îndoială că, dacă o să mai întîrzie un pic, copitele calului şi
roţile or să treacă peste el, dulăul se scoală din colb, cum ziceţi dumneavoastră,
moldovenii, şi, arătîndu-şi colţii, se retrage cu un mîrîit surd spre marginea
şanţului. În norul de praf, dulăul se mai uita cîtva timp duşmănos după căruţă şi pe
urmă, păşînd agale, se întoarce iarăşi la culcuşul lui şi se cuibăreşte din nou,
liniştit, tot acolo, în mijlocul drumului. Mai stă cît mai stă, încovrigat, cu nasul la
coadă, pînă cînd altă căruţă huruie pe drum. Scena se repetă : cîinele iar se scoală
fără chef, iar se dă în lături şi iar se întoarce la locuşorul, era să zic la covrul lui,
de mai înainte...

[…]
Despre literatura lui Calistrat Hogaş, Caragiale avea o părere foarte bună,
şi la mulţi a spus că Părintele Ghermănuţă este o capodoperă. Îi plăcea să
comenteze cîteva scene din această bucată a scriitorului moldovean şi să arate cît
de magistral l-a zugrăvit Hogaş pe călugăr cînd umblă cu tovarăşul său prin
pădure, cum frige ciupercile şi mai ales cînd îşi primeşte musafirul în chilie. Ştia
fraze întregi pe de rost din bucata aceasta, ca şi din Părintele Iovinadie. Furtuna
din povestirea Singur îl fermecase. Era de părere că trebuia neapărat tradusă în
[1]
limbi străine.
Cînd Delavrancea a scris Apus de soare şi Viforul, Caragiale şi-a destăinuit
[2]
lui Pătrăşcanu impresiile prin următorul apropo :
— Odată, un flăcău cam deocheat şi-a pus în minte să sperie lumea c-o
vitejie năstruşnică. A încălecat deci pe un cal, a pus mîna pe un harapnic şi a dat
buzna într-un iarmaroc, unde a intrat în goana harmăsarului. A răsturnat el cîteva
oale cu lapte, a dat jos nişte babe şi, chiuind şi pocnind, a trecut ca un vîrtej prin
mărfurile negustorilor, care rămăseseră cu gurile căscate, uitîndu-se după dînsul.
Şi după ce a ocolit de cîteva ori iarmarocul şi l-a tăiat în lungiş şi-n curmeziş, a
ieşit din el ca un Peneş-Împărat. Văzînd că i s-a trecut vitejia, a doua zi a dat
iarăşi iureş prin babe. Dar acestea, împreună cu ceilalţi precupeţi, dezmeticindu-
se, i-au aţînut calea de astă dată şi, punînd mîna pe dînsul, l-au dat jos de pe cal şi
i-au tras o sfîntă de bătaie de-a ţinut-o flăcăul minte cît a trăit.
Se ştie că Viforul lui Delavrancea a căzut.
Odată, Caragiale spunea unui prieten, despre Vlahuţă, cu care de altfel era
amic intim : — Pe Vlahuţă îl caut în poezie şi nu-l găsesc ; îl caut în proză şi nu-l
găsesc... Cum vorbea el — iaca, şi Vlahuţă. Caragiale, adresîndu-i-se, i-a spus :
Tocmai vorbeam despre tine, Alecule : mare eşti în poezie, mare eşti în proză...
Fireşte că Vlahuţă s-a bucurat.
Caragiale făcea mare haz de Letopiseţele lui C. Mille, cărora le găsea
totuşi unele calităţi. Cîteodată însă, cînd era bine dispus, improviza pe loc o
bucată analoagă, pe care o debita cu tonul necesar operei.
Într-un rînd, acasă la Vlahuţă, de faţă fiind şi D. D. Pătrăşcanu, care mi-a
redat în scris scena, o seară întreagă Caragiale a recitat letopiseţe, pe diverse
teme, în veselia celor de faţă. El parodia însemnările lui Mille în felul următor :
O păsărică ciuguleşte la fereastra mea. Afară e frig, iarnă... în casă-i cald...
focul pîlpîie în sobă, e plăcut. Ea e o dezmoştenită, eu — un privilegiat.
Ciuguleşte, ciuguleşte, mică păsărică, căci ca mîine moartea va ciuguli pe
mormîntul tău...
În viaţă sînt un timid... o făptură bună... un optimist. În arenă sînt cu totul
altfel de om. Întocmai ca un taur care se înfurie cînd vede postavul roşu, tot aşa şi
eu mă înflăcărez cînd aud de-o nedreptate. Căci, înainte de toate, sînt un luptător.
Pe mormîntul meu se va scrie : A fost un luptător, şi dacă n-a triumfat, cel puţin a
luptat.
O doamnă necunoscută mă roagă să-i trimit fotografia. Dacă n-aş fi om
serios, cu mîna tremurîndă de emoţie i-aş pune într-un plic chipul meu,
bineînţeles, cel de acum zece ani. Dar aşa... ciuguleşte, mică păsărică, căci ca
mîine moartea va ciuguli pe mormîntul tău...
E ziua naşterii mele. Altădată, nu ştiu pentru ce, o consideram ca un
eveniment plăcut şi aşteptam cu plăcere sosirea ei. Astăzi însă vremile s-au
schimbat. Iubesc singurătatea, încep să devin nervos, o tristeţe mare mă cuprinde
tot mai mult, pe fiecare zi, şi două lacrimi mari se coboara pe faţa mea.
Ciuguleşte, ciuguleşte, mică păsărică, căci ca mîine moartea va ciuguli pe
mormîntul tău. Şi... dacă n-am triumfat, cel puţin am luptat...
 E cald, e soare, e frumos ! Vrăbiile ciripesc zgomotos, ciocîrlia se
învîrteşte în albastrul nesfîrşit al cerului, de sub pămîntul negru răsar timide fire
de verdeaţă, iar în mine se aprinde, o dată cu venirea zilelor de primăvară, dorul
de luptă. Căci sînt un luptător şi, dacă n-am triumfat, cel puţin am luptat...
Stau la fereastra biroului meu şi gust splendoarea unei frumoase nopţi de
vară. Gardistul mă salută cu deosebit respect. Luna plină se ridică pe cer, zefirul
adie încetişor, păsările au amuţit — iar de pe masa de lucru, trei bujori dintr-un
vas de cristal, din cea mai renumită fabrică de Boemia, se uită la mine cu ochii
lor înfocaţi. Cîteva petale au căzut pe hîrtia mea... Ciuguleşte, ciuguleşte, mică
păsărică, căci dacă n-am triumfat, cel puţin am luptat !...
Şi Caragiale a urmat aşa pînă la miezul nopţii.
Fiind în vervă, Pătrăşcanu ne povesti o întîmplare pe-care o ştia de la
Stere:
— Odată, Caragiale se afla la Iaşi. Într-o noapte, încă nu erau ceasurile
patru, Stere auzi în ogradă o larmă. Avea pe atunci un cîine mare, caruia noaptea
îi dădea drumul din lanţ, căci stătea, precum ştiţi, la marginea tîrgului. Cîinele
lătra, servitorul îl alunga zadarnic, şi un glas străin protesta. Voind să ştie ce este,
Stere îşi luă paltonul între umeri — era iarnă — şi ieşi afară. Cînd colo —
Caragiale !
— Costică, îmbracă-te iute — spuse el.
— Ce s-a întîmplat ? — întrebă cu grijă Stere.
— Nu-ntreba, ci vino cu mine.
— E ceva rău ?
— Sînt eu crainicul relelor ? Lasă vorba... şi să mergem iute.
Bine, uite, mă îmbrac... Vino-n casă.
Şi Stere, neliniştit, se îmbrăcă şi se apropie de Caragiale.
— Ascultă, Costică, spuse Caragiale, cunoşti o cîrciumă în Podul Vechi —
cum treci de colţul care... ?
— Pentru asta ai venit ?
— O cunoşti sau n-o cunoşti ?
— N-o cunosc.
— De cîti ani stai în Iaşi ?
Stere îi spuse de cîţi ani : stătea de mult.
— Ei, cum se poate să nu cunoşti tu cîrciuma asta ? Sînt două ovreicuţe,
bre, de toată nostimada ! Ia-ţi blana.
— Acuma, noaptea ?
 — Se-nţelege că acuma.
— Las-o, Iancule, pe mîine — căci m-am culcat şi eu nu demult.
— Nu se poate. Ia-ţi blana.
Stere îşi luă şuba şi amîndoi plecară.
Ajunseră la Podul Vechi. Negustorii se culcaseră. Caragiale bătu la uşă.
— Care-i acolo ? — întrebă un glas femeiesc dinăuntru.
— Noi sîntem... boierul de adineaoarea şi încă unul.
— Care boier ?
— Boierul care a băut pînă la trei şi jumătate.
— Şi ce vreţi ?
— Vrem să bem un pahar de vin.
— Nu se poate. Ne-am culcat. Duceţi-vă aiurea.
— Deschide... ori spargem uşa.
— Cine-i, mă rog ?
— Doi boieri.
— Ce fel de boieri sînteţi, dacă vreţi să spargeţi uşile ?
— Deschideţi ! Sculaţi-vă, îmbrăcaţi-vă şi spălaţi-vă, spuse Caragiale.
Vrem să bem un pahar de vin.
O voce groasă rosti ceva. Glasul femeiesc răspunse cîteva cuvinte la fel,
din care ultimul fu : „beţivon".
În sfîrşit, după lungi parlamentări, negustorii traseră obloanele, şi cei „doi
boieri" putură intra înăuntru. Stere era vesel. Dimpotrivă, Caragiale sta foarte
grav.
— Costică, uite ce ochi are fata, mă ! Ai mai văzut aşa ceva de cînd eşti ?
— spuse, în sfîrşit, Caragiale, arătînd spre o fetişcană somnoroasă, cu ochii
cîrpiţi.
O fi — răspunse Stere — dar nu face atîta deranj…
Într-o seară, Stere, care tocmai se despărţise de Caragiale, ne spuse că se
distrase cîteva ore cu planurile... politice ale marelui scriitor, care — plimbîndu-
se agitat prin odaie — vorbea cu o vervă îndrăcită :
— Dragă Costică, ştii ce dorinţă mi-a mai rămas în viaţă ? Pariez că n-ai să
ghiceşti. Să-ţi spun eu care mi-i idealul : să fiu deputat sau senator... să ajung
parlamentar... să mă numesc şi eu „alesul naţiunii"... să jur pe „constituţiune"... să
apăr „sfînta constituţiune".
— Şi pe această temă — urmă Stere — Caragiale brodă fel de fel de
năzdrăvănii, care întreceau pe cele puse de dînsul în gura lui Trahanache,
Farfuridi şi Conu Leonida. Uneori însă îmi strecurase oarecare îndoială. N-o fi şi
ceva serios în glumele lui ? Îndoiala mea s-a confirmat mai tîrziu, cînd Caragiale
a consimţit să candideze pentru un scaun tachist în parlament.
Un amic ne transmise şi părerea lui Caragiale asupra lui Pătrăşcanu. Despre
Amintirile lui Constantin Casian, opera lui D.D. Pătrăşcanu, Caragiale spunea că
„nu sînt doi literaţi care ar fi putut să le scrie", şi dorea ca autorul lor să-i dedice
o nuvelă.
După „Festivalul Caragiale", T. Arghezi a scris în Viaţa românească o
cronică teatrală (1912, nr. 1), în care — după ce vorbeşte despre „purtarea
[3]
noastră meschină" faţă de dînsul, despre „atentatul impudic de-acum cîţiva ani
al unor stercorari ai literaturii şantagiste", ca şi despre „mărunţimea şi mucegaiul
nostru sufletesc" — elogiază hotărîrea lui de a se expatria : „Şi ne place că acest
maestru... a înfrînt obiceiurile cumetriei întru ipocrizie şi laşitate şi, cu fruntea
întoarsă şi despreţuitoare, ne-a lăsat cu noi înşine şi a plecat singur cu sineşi. Ne
place violenţa virilă a retragerii lui. Ne place atitudinea vehementă a tăcerii sale
depărtate. Un om întreg nu-şi poate face gesturile pe jumătate. Ca o statuie care
scoboară de pe soclu şi se duce drept înainte, spre un ţărm mai curat, să-şi caute
umbra prin lumini şi unde mai clare, aşa s-a depărtat dintre noi şi Caragiale."
Impresionat de aceste rînduri, Caragiale a făcut o scrisoare şi — neştiind
adresa autorului — a trimis-o lui Ibrăileanu, la Viaţa românească, rugîndu-l s-o
predea destinatarului. În biletul către redacţie, Caragiale întreba : „Cine-o fi
Arghezi ăsta ?"
Întrebînd pe Arghezi de soarta acestei scrisori, el mi-a răspuns :
— Nu se mai află nici ea, nici multe alte scrisori importante, pe care le-am
primit în decursul timpului de la diferite personalităţi literare, artistice, politice.
Acum cîţiva ani mi-am făcut revizia hîrtiilor : într-o valiză am pus tot ce trebuia
de păstrat, şi în alta bracurile, dînd instrucţii femeii de serviciu să aţîţe focul cu
ele. Dar ea a greşit valiza şi a dat pe foc tocmai documentele de preţ, printre care
era, bineînţeles, şi scrisoarea de la Caragiale...
Într-un rînd, Jean Bart ne povesti în redacţie o scenă interesantă petrecută în
restaurantul de la Ploieşti, la care fusese martor ocular, fiind de faţă Gherea,
Caragiale şi Vlahuţă. Era în 1912. Tocmai se pregatea să plece în America, într-o
delegaţie, ca ofiţer de marină. Vlahuţă îl fericea şi-i cerea informaţii asupra
curselor cu vapoarele româneşti pînă la Cairo — fiind ferm hotărît să facă şi el,
cu orice preţ, o călătorie în Orient. Caragiale spuse că pe dînsul îl atrage numai
civilizaţia apuseană, Orientul neinteresîndu-l de loc.
— Dar frumuseţea naturii ? — îl întreruipse Vlahuţă.
 — Nu, răspunse în glumă Caragiale, natura mă lasă rece, nu mă
impresionează, nu-mi produce nici o emoţie artistică..... De cîte ori v-am spus că
eu sînt om de cafenea ? Nu mă atrage decît mecanismul omenesc, şi simt o plăcere
să-i demontez resorturile.
Tîrziu, la despărţire, Caragiale îl zgîlţîi pe Jean Bart cu putere de umeri :
— Măi băiete ! — îi spuse — dacă te duci în America să nu caşti gura la
nici un monument de artă. Că n-ai ce vedean acolo. Ăia sînt copii, n-au ajuns încă
la artă. În loc de frumuseţi ai să întîlneşti curiozităţi. Caută să vezi miraculosul în
natura americană. Mie să-mi trimiţi o carte poştală ilustrată de la Niagara şi să-mi
aduci o bucată de lemn pietrificat de la Yellowstone. Dar acolo să te duci
numaidecît. Regiunea asta vulcanică a gheizerilor, cu izvoare care ţîşnesc:
clocotind în mijlocul pădurilor pietrificate, este cea mai ciudată bucată din coaja
pămîntului.
Jean Bart s-a ţinut de cuvînt. I-a trimis la Berlin cîte o carte poştală ilustrată
din fiecare oraş. Iar la întoarcerea din America i-a adus în fundul cufărului un
bulgăre de lemn pietrificat, ca un drob de sare cenuşie. Dar Caragiale încetase din
viaţă cu o lună de zile mai înainte.

(Amintiri de la ”Viaţa româneasă", E.P.L., 1966)

[1]
După vizita lul Caragiale şi Vlahuţă la Iaşi, în iarna anilor 1911—1912, Mihai Pastia a trimis lui C. Hogaş
o scrisoare despre această vizită, arătîndu-i regretul lui Caragiale de a nu-l fi întîlnit la Iaşi.
[2]
Părerile lui Caragiale sînt redate de mine după însemnările lui D. D. Pătrăşcanu, care şi le nota după
întîlnirile cu marele scriitor, şi le-a povestit de mai multe ori în redacţia Vieţii româneşti.
[3]
Acuzaţia de plagiat, născocită de Caion.
 EMINESCU ŞI CARAGIALI


Doi oameni în multe privinţe foarte deosebiţi, care se căutau unul pe altul şi
se bucurau cînd puteau să petreacă un ceas-două împreună. Era o plăcere nu
numai pentru dînşii, ci şi pentru orişicine care vedea cum petrec împreună.
Mi se întîmpla din cînd în cînd să mă aflu cu Caragiali într-o cafenea, într-
un restaurant, la vreo serbare, undeva unde sunt mulţi oameni, care intră, ies, vin,
stau, se duc, şi treceau ceasuri întregi fără ca să schimbăm vreo vorbă. Cu toate
aceste petreceam foarte bine împreună. Una din marile lui slăbiciuni era să se uite
la cei ce îi trec prin faţă ori stau în preajma vederii lui, să scruteze mutre, să
prindă gesturi şi atitudini, o slăbiciune pe care o aveam şi eu, ba mi-a rămas şi
pînă-n ziua de azi.
Îmi dedea din cînd în cînd cu cotul, îmi trăgea cu ochiul, îmi şoptea : „Ai
văzut ?", şi atîta era destul pentru ca să ne înţelegem.
— Măi ! mai zicea cîteodată. Natura nu lucreaza după tipare, ci-l toarnă pe
fiecare după calapod deosebit. Unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare-n
felul lui, încît nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei.
Eminescu n-avea ochi pentru asemenea amănunte din lumea în mijlocul
căreia se afla. Orişicît de multă lume şi orişicît de mare gălăgie ar fi fost
împrejurul lui, el nu se abătea de la cele ce se petrec în sufletul său. Zgomotul şi
forfoteala îl supărau, ce-i drept, dar nu-l scoteau din ale lui. Îi era fără îndoială
mai pe plac să steie-ntr-un colţ liniştit ori să se plimbe pe la locuri dosnice, dar
şirul gîndirilor nici în mijlocul celei mai mari gălăgii nu şi-l pierdea şi
discuţiunea, odată începută, o urma cu aceeaşi limpezime în toate împrejurările.
Era însă ceva ce-l stingherea şi pe el. Luna ivită pe cîmpul senin al cerului,
asfinţitul soarelui, farmecele zorilor de zi, liniştea sărbătorească a nopţii de vară,
viscolirea zilelor de iarnă, furtuna ori vederile ce se desfăşură-n faţa celui urcat
în luminoasa culme de munte, aceste-l făceau să-şi îndrepteze în afară luarea-
aminte.
Prin faţa lui Caragiali ivirile de felul acesta treceau nebăgate în seamă —
ca lucruri fireşti, de sine înţelese, lipsite de farmec.
Am stat cu el o vară la Buşteni. El îşi petrecea timpul mai printr-un
restaurant, mai prin altul, mai plimbîndu-se prin parc, pe şosea ori pe peronul
gării, unde se aduna lumea. Niciodată n-am reuşit însă să-l înduplec a lua parte la
excursiunile ce făceam prin împrejurimi şi rîdea de mine cînd îi vorbeam despre
plăcerea de a străbate înfundăturile văilor şi, peste coaste prăpăstioase, pînă-n
poienele culmilor.
Eminescu fugea de orişice îngrămadire de oameni şi se simţea bine singur
în mijlocul naturii. Cea mai încîntătoare muzică era pentru dînsul freamătul
brădetului şi vîjîitul pîrîului ce se varsă spumegînd printre stînci. Cînd am sosit la
Iaşi, cel dintîi gînd al lui a fost să mă ducă la Copou şi apoi la Socola, ca să-mi
arate vederile ce se deschideau spre lunca Bahluiului şi să mă plimbe prin
crîngurile de prin pregiurime, ca să mă-ncînt şi eu de frunzişul pişcat de brumă şi
să iau parte la plăcerea lui de a călca pe frunzele scuturate de vînt, care fîşie la tot
pasul.
Alta era însă ceea ce mai ales îi deosebea unul de altul.
În gîndul lui Eminescu, izvorul a toată suferinţa omenească erau trebuinţele
omeneşti, şi-n lume ar fi mare belşug în toate cele ce-i pot fi omului de folos dacă
fiecare s-ar mulţumi cu ceea ce îi este neapărat de trebuinţă. Oamenii se urăsc şi
se luptă între dînşii pentru că sunt nesăţioşi şi el se simţea nenorocit pentru că era
osîndit din fire să ieie parte la durerile şi la bucuriile altora, căci durerile sunt
multe, iar bucuriile puţine. De aceea îi erau urgisiţi învingătorii, care cheltuiesc
unul ceea ce agonisesc prin munca lor o sută ori chiar o mie de inşi, şi era cuprins
de o milă dispreţuitoare faţă cu cei ce sufereau să li se stoarcă maduva din oase.
În viaţă, cea mai preţioasă i se părea partea petrecută dormind, căci în somn
fiecare este numai el însuşi şi nu sufere şi împreună cu alţii. Dacă ar fi avut deci
bogăţii mari, Eminescu ar fi cheltuit tot puţin pentru sine însuşi şi mult pentru
cărţi, pentru manuscripte vechi şi pentru fel de fel de alte nimicuri rămase de la
buni şi străbuni, precum şi pentru opere de artă, în care e înfăţişată partea
luminoasă a vieţii. Mulţumirea de a fi alinat suferinţele altora numai arareori ar fi
căutat-o şi atunci, căci după părerea lui suferinţele omeneşti sunt atît de multe şi
de mari, încît nu pot să fie înlăturate decît prin o îndrumare morală, în urma căreia
fiecare îşi înfrînează poftele şi rîvneşte mai ales la mulţumiri sufleteşti.
Cu totul altfel îşi gîndea Caragiali rostul vieţii omeneşti. Satisfacerea
orişicărei trebuinţe e o plăcere, zicea el ; fără trebuinţe nu e nici o plăcere cu
putinţă, şi cu cît mai multe, mai vii şi mai felurite îţi sunt trebuinţele, cu atît mai
multe plăceri poţi să ai, cu atît mai preţioasă şi mai plină de farmec e viaţa ta. Nu
zicea nici el că n-ar fi bine ca fiecare să-şi pună frîu şi să se mulţumească cu ceea
ce îi este de neapărată trebuinţă, dar stăruia cu îndănătnicie în convingerea că
nesaţiul e-n firea omenească şi că e pornit fiecare să alerge după cîştiguri fără
muncă şi să asuprească pe cei mai slabi decît dînsul, că cei asupriţi se fac şi ei
asupritori cînd îi iartă împrejurările. Îndrumarea morală pe care o visa Eminescu
nu era, după părerea lui Caragiali, cu putinţă, căci omul e fireşte pornit spre
fărădelegi, spre nesocotirea bunei rînduieli, spre rele făptuiri.
Deoarece Caragiali nu numai gîndea, ci şi vorbea aşa şi rîdea cînd alţii se
răzvrăteau, Eminescu îi zicea „cinicul Caragiali”, deşi îşi dădea foarte bine
seamă că tocmai cinic în înţelesul lui Diogen, Caragiali nu era. Din contra, dacă
acesta ar fi dispus de bogăţii mari, le-ar fi cheltuit în timp scurt, căci în gîndul lui
trebuinţele omeneşti erau tot atît de nemărginite ca timpul şi ca spaţiul. Mai mult:
risipind, el se socotea om care săvîrşeşte fapte bune, căci ceea ce împinge
societatea omenească spre dezvoltare e rîvna neastîmpărată de a satisface
trebuinţele din ce în ce mai numeroase şi mai înteţite.
Chiar şi dacă n-ar mai fi fost, cum în adevăr erau, şi multe altele prin care
se deosebeau, două lumi se izbeau una de alta cînd ei se-ntîlneau şi-şi dedeau pe
faţă fiecare felul de a gîndi.
Dacă însă în multe privinţe erau deosebiţi unul de altul, în altele se
asemănau, ceea ce îi făcea prieteni buni.

[...]

 EMINESCU ŞI CARAGIALI FELUL LOR DE A CONCEPE VIAŢA


[...]
Ceea ce-i apropia sufleteşte era atît potrivirea în gînduri şi în sîmţăminte,
cît şi credinţa în izbîndă, şi a fost un timp cînd ei erau oarecum nedespărţiţi şi
mereu doritori de a se lumina unul pe altul.
Îndeosebi Caragiali, născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurarile un
om însemnat; el n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din
viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dînsul era o nesecată comoară de
ştiinţă şi de îndemnuri binecuvîntate.
Ca să-şi facă parte din comoara aceasta, el îl zgîndărea pe Eminescu,
puindu-se în pismă cu el.
Voia a bunăoară să se dumirească asupra filozofiei lui Kant, ale cărui
scrieri nu era în stare să le citească.
— Măi, îi zicea lui Eminescu, drept să-ţi spun, mie Kant al tău mi se pare
un mare moftangiu.
Eminescu, indignat că el îndrăzneşte să vorbească despre Kant pe care nu-l
cunoaşte, se înteţea şi-i vorbea ceasuri întregi despre filozofia lui Kant şi despre
rostul ideilor lui în istoria filozofiei.
Caragiali, ca să-l ţie mereu cald, era totdeauna nedumirit şi pornit spre
contraziceri.
— Bine, omule, îi zicea cîteodată Eminescu, dar mai deunăzi erai de altă
părere.
— Ştii că ai haz !? îi răspundea Caragiali. Cum am mai putea să discutăm
dacă am fi amîndoi de aceeaşi părere ?
Eminescu se supăra, dar urma cu rîvnă îndoită, şi în felul acesta trecea
ştiinţa de carte de la Eminescu la Caragiali şi se apropiau din ce în ce mai mult
unul de altul. În acelaşi timp li se dedeau însă pe faţă şi deosebirile de vederi şi
de temperament.
Era, înainte de toate, una din care purcedau multe altele.
Amîndoi erau de părere că e chestiune de demnitate omenească să spui
adevărul şi se înjoseşte cel ce-şi ascunde gîndurile ori spune ceea ce în adevăr nu
gîndeşte. Caragiali, care era cu gîndul îndreptat spre viaţa familiară, trăgea din
adevărul acesta concluziunea că i se cuvine orişicărui om dreptul de a-şi da în
toate împrejurările pe faţă gîndurile.
 — Nu ! striga Eminescu, nu dreptul, ci datoria. De drept te foloseşti cînd îţi
dă mîna şi-ţi vine la socoteală, iar datoria ai să ţi-o faci fie chiar şi înfruntînd
cele mai mari primejdii.
— Ba bine că nu ! întîmpina Caragiali. Dacă e s-o fac, o fac pentru
mulţumirea mea. Smintit ar trebui să fiu pentru ca s-o fac şi cînd pe urma faptei
mele mi-aş expune familia la mari neajunsuri şi aş avea mai multe suferinţe decît
mulţumiri.
— Aidadee ! zicea Eminescu. Demnitatea prin bărbăţie şi prin lepădare de
sine se susţine, şi mulţumirea e cu atît mai viuă şi mai covîrşitoare, cu cît mai
multe şi mai mari sunt greutăţile pe care le învingi şi primejdiile pe care le
înfrunţi ca să-ţi faci datoria.
— Iată o mulţumire de care mă lipsesc ! Îl încredinţa Caragiali. Mai
bucuros mă înjosesc spunînd adevărul numai cînd îmi dă mîna şi numai în forma
care-mi vine la socoteală. Pentru lepădarea de sine nu găsesc nici un îndemn în
lumea noastră.
Pornită odată pe calea aceasta, discuţiunea se urma zi şi noapte şi ducea din
ce în ce mai departe.

[...]

(Amintiri, Bucureşti, 1924)


 I. L. CARAGIALI


I
Una din marile mulţumiri ale vieţii e să fii om şi să stai în toată tigna de
vorbă cu alt om.
Aceasta o vor fi simţit toţi cei ce au avut din cînd în cînd mulţumirea de a fi
stat de vorbă cu el, care era, cum se zice, o adevărată gradină de frumuseţe.
Eu i-am făcut cunoştinţa în ajunul războiului de la 1877 prin Eminescu,
care-l ştia încă din timpul cutreierărilor lui cu trupele de actori şi ţinea să şi-l ieie
tovarăş de lucrare în redacţiunea ziarului Timpul.
— Nu e, zicea, la Bucureşti altul, cel puţin eu nu ştiu altul.
Şi l-a şi luat, dar şi vai era de sufletul zeţarilor din tipografia acum de mult
răposaţilor „Thiel şi Weiss".
Nu doară că ne sculam pe la zece şi ne pomeneam la redacţiune pe la
ameazăzi, nici că tăiam cu foarfecile ori dădeam fiţuică cu fiţuică manuscript
indescifrabil. Eram în păr pe la opt, ba adeseori chiar pe la şapte şi aduceam
fiecare în buzunar manuscript curat şi citeţ, căci Eminescu mai era, pe lîngă toate
celelalte, şi de părerea că slova proastă strică efectul. Mai aveau însă zeţarii să
aştepte pîn'ce ajung să puie mîna pe manuscriptul cel frumos.
Luaserăm adecă Eminescu şi eu, încă de la Viena, obiceiul de a citi
împreună tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gînd să publice, şi eu îi citeam
ceea ce a scris el, iară el îmi citea ceea ce am scris eu.
Acum, Caragiali, adevărat mare maiestru în ale citirii, citea atît cele scrise
de noi, cît şi ceea ce scria el însuşi.
Citea mai întîi articolul în întregimea lui, ca să ne putem da seamă despre
„impresiunea totală".
Urmau asupra vederilor generale discuţiuni, care se-ntindeau foarte departe,
pătrunzînd din politică în economia naţională, în etică şi-n estetică, în scrutarea
firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află azi
ţara, discuţiuni vii şi variate care nu se mai puteau sfîrşi.
Era lucru de frumuseţă nespusă.
Eminescu, om avîntat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul
plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gîndiri
adimenitoare, iar Caragiali, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea
deschisă şi toate era în stare să le-nţeleagă din puţine vorbe, era încîntat şi sta-n
faţa lui cu ochii scrutători, hîtru nesăţios, care toate vrea să le afle, şi-l zgîndărea
mereu mai cu „Aş !", mai cu „Nu se poate !", mai cu „Ba bine că nu !", ca să
scoată din el tot ceea ce avea în sufletul lui.
— Manuscript ! striga băiatul din zeţărie ivindu-se-n prag. Eminescu lua la
goană pe imbecilul soios care îndrăznea să tulbure prin prezenţa lui discuţiunile.
— Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru.
— Dă-o dracului gazeta ! — întîmpina Caragiali. Nu merită publicul să ne
stricăm cheful de dragul lui.
Treceam cu toate acestea la a doua citire şi se-ncepea discuţiunea pe
amănunte, frază cu frază, propoziţiune cu propoziţiune, vorbă cu vorbă.
Numai puţini dintre cititorii acestei dări de seamă pot să-şi închipuiască
îndîrjirea cu care se discutau cestiunile de gramatică pe timpul cînd Eminescu şi
eu ne urmam studiile la Viena şi cît de urgisiţi ne făcuserăm amîndoi pentru că
susţineam direcţiunea poporală şi astfel eram aderenţi ai Junimii, atunci
„cosmopolite".
În redacţiune, cestiunile de gramatică erau, cu toate aceste, discutate în toată
liniştea, căci în materie de limbă românească Caragiali era deasupra.
Eminescu avea cunoştinţe uimitoare în ceea ce priveşte literatura
universală, cunoştea dar cu atît mai vîrtos literatura românească, şi cărţile
bisericeşti, şi cronicarii, şi scriitorii epocei de renaştere. Caragiale avea mult
simţimînt de limbă şi cunoştea mai bine decît Eminescu limba aşa-numită viuă,
care era vorbită în toate zilele. Eu ştiam numai limba pe care am învăţat-o
alergînd cu alţi ştrengari de la Şiria pe cîmp, printre vii şi pe dealuri.
Pentru ca să fie dar pace şi bună înţelegere prietenească, am admis chiar
dintru început că Eminescu are dreptate cînd zice că lucrarea literară de astăzi e
continuarea lucrării literare din trecut şi că bine româneşte e numai ceea ce se
potriveşte cu cronicarii şi cu cărţile bisericeşti, dară are dreptate şi Caragiali,
care zice că ne adresăm la cei ce trăiesc azi şi astfel avem să scriem cum vorbesc
ei, ba am dreptate şi eu, care ziceam că din sufletul poporului avem să ne luăm
inspiraţiunea şi bine româneşte e aşa cum pretutindeni vorbesc românii.
Deoarece nici una dintre gramaticele care existau atunci nu se potrivea cu
aceste principii, ni-am pus de gînd să ne croim noi o gramatică, aşa numai pentru
noi.
Eminescu a luat asupra sa etimologia, Caragiali s-a pornit să stabilească
sintaxa, iară eu îmi dădeam silinţa să mă dumiresc în ceea ce priveşte alegerea,
întrebuinţarea şi aşezarea vorbelor potrivit cu firea limbii româneşti.
 — Manuscript! striga iar băietul.
— Stai, infamă creatură, îi răspundea Caragiali, nu vezi că fraza e rău
construită !?
Urma o lungă discuţiune în care Caragiali ne convingea că pronumele
„care" nu poate să fie înlocuit cu „ce" decît cînd substantivul la care se raportă stă
în nominativ şi că înainte de „care" se pune virgulă, iar înainte de „ce" nu se pune
decît fiind subordonata dreaptă.
— Manuscript ! striga băietul.
— Ptiu ! păcatele mele ! striga şi Eminescu. Nu vezi că vorba e rău
declinată !?
Urma o discuţiune din care ne dumiream cînd substantivul terminat în ă are
genetivul în „ei" şi cînd în „ii".
— Manuscript !
— Ai răbdare, băiete ! ziceam eu. Mai avem cîteva vorbe rău aşezate să le
mutăm şi scapi de aici.
Aşa mergeau lucrurile şi, se-nţelege, mult n-au putut să meargă tot aşa.
Venit de curînd de la Iaşi, Eminescu luase cu chirie o căscioară cu pridvor,
care azi nu mai există. Se afla-n strada Speranţei, cam unde azi se află casele
artistului Dinicu, şi avea două încăperi, pe care Eminescu le mobilase, ici masa
de brad, colo rafturile cu cărţi, un pat din topor, cîteva scaune, un cuier şi, drept
dulap, o ladă mare.
Stăteam pînă seara de vorbă în localul redacţiunii, apoi ne duceam acasă la
Eminescu, unde nu ne mai supăra băietul din zeţărie.
Eminescu aprindea spirtul la maşina de cafea, care nu-i lipsea niciodată de
pe masă, şi fumam, luam cafele şi puneam lumea la cale, cîteodată pînă-n cîntatul
cocoşilor.
De cele mai multe ori o făceau însă numai ei singuri aceasta, căci eu mai
aveam şi alte treburi.
Citeau mult şi unul, şi altul, erau mereu nedumiriţi şi sămînţa de vorbă nu li
se mai sfîrşea.
O dată pe săptămîna, de obicei vinerile, aveam sărbătoare mare, serata
literară a Junimii, de la care ei nu lipseau niciodată şi se-ntorceau totdeauna ca
albinile din livedea înflorită.
Aşa s-a îndrumat I. L. Caragiali spre desăvîrşirea fiinţei sale, ca să ajungă în
cele din urmă, dăscălindu-se însuşi pe sine, unul dintre cei mai luminaţi între
contimporanii săi.

 [...]
II
Îndeosebi în ceea ce priveşte cultul formei Caragiali era mai presus de
Eminescu. Pe cînd acesta se pierdea în lumea gîndirilor şi era încîntat şi stăpînit
de propriile sale idei, încît adeseori cădea în exagerări şi nesocotea forma în
care-şi dă ideile pe faţă, Caragiali era totdeauna, atît în vorbă, cît şi mai ales în
scris, în deplin stăpîn pe sine însuşi şi punea forma mai presus de toate. Pe cînd
Eminescu îşi cauta mulţumirile numai în cele gîndite, Caragiali se-ncînta de
muzică, de pictură, de arhitectură, de balet, de tot ceea ce e frumos, şi căuta în
toate proporţiuni măreţe, împărţire simetrică şi armonie desăvîrşită.
Această superioritate i-o recunoştea şi Eminescu, şi totdeauna cînd scria
avea în vedere mai ales pe Maiorescu şi pe nemilosul Caragiali şi nu odată-mi
zicea :
— Las' c-a tăcut şi hîtrul de Caragiali.
Caragiali se avea-n vedere numai pe sine însuşi. Pe cît era de rău de gură
faţă cu alţii, pe atît de nemilos era şi faţă cu sine însuşi.
De aceea a şi scris atît de puţin, deşi atît de multe ar fi avut să spună.
Scria o pagină şi o copia curat cu o slovă frumoasă, apoi şi-o citea. O
strîmbătură, alta, iar alta : ici o vorbă nu i se părea aleasă adecvat cu gîndul lui,
colo alta era rău întrebuinţată ori greşit aşezată, un gînd nu-i ieşea destul de-
nvederat la iveală. Deoarece corecturile îi erau nesuferite, copia pagina din nou
cu slova încă mai frumoasă. Era în stare sa copieze şi de zece ori şi apoi să rumpă
pagina şi să se ducă la plimbare.
 Acesta e cuvîntul pentru care, după cîteva luni de zile, a ieşit din
redacţiunea ziarului Timpul.
— Sunt, mi-a zis el, om incapabil de a scrie la gazetă.
— Prostii ! a-ntîmpinat Eminescu. N-ai dat pîn-acum nimic ce nu era bun.
— De ! a răspuns el. Li-o fi plăcînd altora, dar nu-mi place mie. Nu mă mai
maltratez însumi pe mine muşcîndu-mi buzele cînd văd tipărit ceea ce am scris !
S-a întîmplat adeseori ca el să fie luat drept om de reacredinţă fiindcă nu s-
a ţinut de angajament.
O mare nedreptate i se făcea : era de bună-credinţă cînd primea
însărcinarea, dar nu-l ierta firea să se batjocorească însuşi pe sine făcînd ceea ce
nu se potriveşte cu vederile lui.
Eminescu li s-a făcut multora urgisit pentru că a avut îndrăzneala de a spune
adevăruri jignitoare. N-aveam însă decît să ne dăm seamă despre cele ce se
petreceau împrejurul lui pentru ca să-l socotim om îngăduitor, care toate le vede,
le-nţelege şi le judecă, dar numai puţine spune, ştie să cruţeze şi să ţie seamă de
împrejurări şi numai pe ici pe colo, pe la colţuri, ridică vălul.
Caragiali nu era în stare să fie cruţător.
Era destul să i te uiţi în faţă pentru ca să simţi adîncul dispreţ ce se dedea
pe faţă în zîmbetul lui sarcastic şi-n agerii lui ochi.
Nici tăiat nu spunea omul acela ceea ce nu-i era-n gînd.
— Ori tac, ne zicea el, şi rîd pe-nfundate, ori îi batjocoresc, ca să rîdă şi ei
înşişi de sine !
Aşa a şi făcut, şi rîs-au, rîd şi vor rîde mulţi în faţa oglinzii ce el le-a pus-o
în nas.

[...]

III
I. Luca Caragiali a fost bun fiu, bun soţ şi bun părinte, dar nu din slăbiciune,
ci din sîmţămînt de datorie, ca om adevărat, care nu e mulţumit de sine însuşi
decît făcînd ceea ce după propria lui convingere trebuie să facă.
Eminescu era om de fire duioasă, care toate le făcea din iubire către alţii.
Dacă i-ai fi tăiat o rană adîncă şi-ai fi zgîriat în acelaşi timp pe altul, el ar fi
alergat sîngerînd să pună plastru pe zgîrietură. Era flămînd, zgriburea de frig,
umbla jerpelit şi-i lipsea adăpostul, şi se văieta că atîţi şi atîţi se zbat în luptă cu
grele nevoi. Durerile lui erau durerile obşteşti, iar mulţumirile lui erau gîndul
înălţat, inima curată, cerul senin, cîmpul verde, poiana-nflorită, crîngul plin de
păsări voioase, copiii zburdalnici, lumea-nveselită, viaţa desfăşurată în orişice
fel după rînduiala firească.
Trăind amîndoi în mijlocul unei lumi în care atît de multe nu erau cum
trebuie să fie şi sortiţi din naştere să le vadă, să le înţeleagă şi să le judece toate,
ei se simţeau oarecum osîndiţi a-şi trăi traiul. Pe cînd însă unul, care le judeca
toate cu inima, era cuprins de mînie, cellalt, care le judeca cu mintea, era scîrbit;
pe cînd unul se avînta la mustrări din ce în ce mai aspre, cellalt izbucnea-n hohote
de rîs; pe cînd unul stăruia în gîndul că buni au fost, buni trebuie să fie şi buni vor
şi fi oamenii, cellalt îi prezenta pe Nae Ipingescu, pe Rică Venturianu, pe Titircă,
pe coana Veta, pe Trahanache*, pe Tipătescu, pe Zibal şi pe toţi ceilalţi şi-l
încredinţa că aşa sunt oamenii de rînd, aşa au fost totdeauna şi aşa au să şi rămîie
în vecii vecilor, unii proşti, alţii mişei, nişte pocitanii, care rîd cu poftă cînd se
văd înşişi pe sine cum în adevăr sunt.
Dacă cinic îi era Caragiali lui Eminescu, acesta îi era lui Caragiali un copil
naiv, care-i socoteşte pe ceilalţi oameni la fel cu sine şi nu-şi dă seamă că ei sunt
nişte imbecili, pe care nu-i iartă puterile a fi cum trebuie şi ar şi voi să fie.
S-a zis mereu şi se va mai zice că Eminescu, care a jignit pe atît de mulţi, a
fost un pesimist morocănos, şi n-o să-mi mai dau silinţa să conving pe cei ce-o
cred că n-o cred şi cei ce-o spun ca să se apere. Prea sunt mulţi aceştia pentru ca
să nu-mi fie zadarnică silinţa.
Dacă însă pesimist a fost Eminescu, atunci avem să-l punem în rîndul
optimiştilor pe Caragiali, care ni-a prezentat un întreg şir de stîrpituri zicîndu-ne :
ăştia sunt oamenii în mijlocul cărora îmi petrec viaţa, aşa sunteţi voi şi aşa o să şi
rămîneţi, unii proşti, alţii răi, toţi deopotrivă incorigibili.
Sunt, atît în limba şi în concepţiunile lui Caragiali, cît şi în viaţa lui, multe
amănunte care nu se vor fi potrivind nici cu gustul, nici cu vederile mele ori cu ale
tale, dar se potriveau toate cu convingerile lui de om, care se pune-n gîndul său
mai presus de cei ce se-njosesc ei înşişi pe sine, dîndu-se robi propriilor patimi,
şi dispreţuieşte pe cei ce se răţoiesc împrejurul lui, socotindu-se şi ei oameni.
A rîs, rîde şi va mai rîde atîta lume asistînd la reprezentarea Scrisorii
pierdute, fiindcă puţini de tot au mai rămas cei ce-şi dau seamă că e lucru de
plîns cînd autorul ne sileşte să recunoaştem că în adevăr nu cel mai vrednic, cel
mai cumsecade, nici cel mai curat suflet, ci cel mai tîmpit şi mai mişel iese-n
lumea noastră învingător.
Nu se putea să nu rîdă şi el de noi cînd vedea că toţi îi dăm dreptate, dar
nimeni nu se-mbărbătează să-ndrumeze societatea noastră spre o vieţuire mai
omenească.
Nici una din mult gustatele comedii ale măiestrului Caragiali nu e comedie
în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Rîdem în comedie de micile slăbiciuni ale omului nevinovat. În comediile
lui Caragiali suntem ispitiţi să rîdem de cele mai urîte patimi ale unor oameni
eticeşte morţi, care numai în cimitir, la casa de nebuni ori în ocnă pot să
sfîrşească.
— Aş ! zicea măiestrul, cîndva ori aiurea ; aci la noi minciuna, laşitatea,
uneltirea mişelească, seducţiunea, adulterul sunt nimicuri pline de haz, de care
rîd toţi cu multa poftă.
Rîdea şi el de cei ce rîdeau.
Rîzînd însă, umbla de ici pînă colo, căutîndu-şi ca un fel de zănatic vreun
rost potrivit cu firea lui, şi s-a dus în cele din urmă departe, unde a murit pe
neaşteptate, fără de lumînare, rămas el singur în iatacul lui.
Nu poate nimeni să ştie care i-a fost cel din urmă gînd. Dac-a zis însă în
clipa morţii ceva, el n-a putut decît să-şi facă, precum îi era obiceiul, de trei ori
semnul crucii şi să şoptească :
— Har Domnului, c-am trecut, în sfîrşit, şi prin aceasta !

*
A fost şi el, ca Eminescu, unul dintre aceia pe care mulţi îi ştiu cum în
adevăr nu sunt şi numai puţini de tot îi înţeleg cum ei înşişi voiau să fie.
Are să crească el şi să se-nalţe în gîndul tuturora, căci puterea adevărului e
toată covîrşitoare.
Vor fi avînd dreptate cei ce spun că nu era adevărat ceea ce zicea Caragiali.
Oameni pociţi, fie proşti, fie mişei, au fost şi vor şi fi totdeauna şi
pretutindeni, căci natura e nesecată-n forme şi intrarea-n fiinţă nu se face după
calapoade. Societatea omenească nu s-ar fi închegat însă şi n-ar putea să
dăinuiască dacă cei mai mulţi dintre oameni n-ar fi cumsecade şi n-ar avea
destulă putere ca să îndrumeze pe cei proşti şi să ţie-n frîu pe cei mişei. Ceea ce
lipseşte, după părerea lui Eminescu, în societatea noastră e această putere a celor
mulţi, care tolerează mişelia şi se lasă să fie terorizaţi de mişei.
— A fi bun va să zică a fi prost! ne zicea Eminescu în fiecare zi. O zice şi
Caragiali în toate operele lui, în care totdeauna cei buni rămîn de batjocură. Vorba
e însă ca ei, ştiindu-se mulţi, să se-mbărbăteze şi să se ridice deasupra.
Greşea Caragiali cînd zicea că aceasta nu are să se-ntîmple niciodată.
E însă mult şi neîndoios adevărul pe care ni-l prezintă în concepţiunile lui
şi e ademenitoare forma desăvîrşită în care el îşi dă pe faţă gîndirile. Au trăit în
timpul vieţii lui Caragiali şi oameni care n-au rîs, ci au fost cuprinşi de adîncă
întristare cînd şi-au dat seamă că nu sunt închipuiri deşerte, ci fiinţe vieţuitoare
pocitaniile omeneşti pe care le „admiră" lumea în Noaptea furtunoasă ori în
Scrisoarea pierdută”, şi fiinţe vieţuitoare pe care le-ntîlnim pretutindeni în calea
noastră. Azi asemenea oameni sunt mai mulţi, mîine vor fi de tot mulţi, iar
poimîine se vor îmbărbăta, şi pocitaniile de tot felul se vor ascunde prin toate
colţurile.
Abia atunci vom fi ajuns să ne dăm seamă cine a fost I. L. Caragiali şi cît de
mult a contribuit el la ridicarea nivelului cultural şi moral al societăţii noastre.

*
De la acest punct înainte, fraza trebuie înţeleasă metaforic, personaje ca Trahanache, Tipătescu şi
mai ales Zibal neputînd fi invocate în convorbirile dintre Caragiale şi Eminescu.

 D. I. SUCHIANU


ÎNTÎMPLĂRI CU I.L. CARAGIALE


De mult voiam să povestesc o mică întîmplare din viaţa lui Caragiale. Paul
Zarifopol, strălucitul filolog şi critic literar, autorul ediţiei complete a operelor
lui Caragiale, a avut o moarte subită care s-a produs puţină vreme după ce aflase
de la mine cele pe care le voi povesti acum.
Într-una din scrisorile transmise din Berlin de Caragiale lui Zarifopol, se
găsea această misterioasă frază : „Dacă-l vezi pe Suchianu, spune-i din partea
mea numai atît : Griù veaţa tom' işpektor !" * Zarifopol ştia că taică-meu fusese
cel mai bun, cel mai iubit prieten al lui Caragiale şi-şi închipuia cu drept cuvînt
că familia cunoştea sensul acelor curioase cuvinte. Eu mă duceam foarte des
serile la Zarifopoli şi la Dobrogeanu-Gherea, aşa că i-am lămurit asupra formulei
„griù veaţa tom işpektor”. Dar moartea l-a împiedicat pe Zarifopol să insereze
aceste explicaţii în ediţia îngrijită de el (şi continuată cu aceeaşi competenţă de
Şerban Cioculescu).
Lui Caragiale îi plăceau tare mult vinurile bune şi femeile frumoase. Două
plăceri pe care le găsea reunite la cîrciuma ţinută de Coana Mariţa, unde
bunătatea băuturilor şi mîncărurilor era egală cu frumuseţea stăpînei, femeie plină
de vino-ncoa şi de o plăcută amabilitate cu muşterii. Se măritase cu un neamţ cam
bătrîn şi foarte beţiv, care avea ceva parale. Coana Mariţa îl salvase şi de la
delirium tremens, şi de la ruină financiară, căci banii lui, Coana Mariţa îi băgase
pe toţi în prăvălia pe care cu onoare o conducea. Domnul soţ nu mai avea voie să
se îmbete, şedea toată ziua acasă şi... la cassă. Consoarta îi încredinţase
funcţiunea de casier şi astfel sta el cuminte şi privea melancolic beţia altuia. Cum
Coana Mariţa avea mereu treabă la bucătărie pentru supravegherea mîncărurilor, i
se întîmpla să lipsească din sala de mese trei, patru şi chiar cinci minute. Ca nu
cumva bătrînul său beţiv şi soţ să se repeadă la vreo sticlă şi să-i tragă,
clandestin, o duşcă, Coana Mariţa desfiinţase sticlele. Din butoi, vinul era tras în
damigene de 10 litri şi de acolo direct în carafele servite clientului. Dar vai,
stratagemele inteligenţei sînt neputincioase în faţa puterilor pasiunii. Oropsitul soţ
nu se dădu bătut. În absenţa cerberului, el se urnea de la cassă, înşfăca vitejeşte
clondirul de zece chile, se reaşeza cu el în braţe, îl ridica mai sus de înălţimea
capului, îl apleca, şi lăsa să curgă din el ca dintr-o fîntînă. Cu mîini tremurînde se
căznea el să menţină orificiul damigenei drept deasupra orificiului său bucal şi
personal. Bineînţeles, asta se făcea cu multe oscilări şi aproximaţii, astfel că, la
sfîrşitul operaţiei, părul, ochii, pantalonii, ochelarii, interiorul cămăşii erau ude
leoarcă. Iar cînd martirul, după ce depusese la loc pîntecosul inamic, se reaşeza
pe scaunul său de la cassă, privind istovit, galeş şi absent spre mesele clienţilor,
întîlnea regulat privirea atentă şi prietenă a lui Caragiale, care contempla cu
delicii aceste eroice scene. O privire amuzată şi încurajatoare, care îl făcea pe
nefericitul neamţ şi soţ să simtă că mai sînt pe lumea asta oameni care să-i
înţeleagă drama. Această comuniune sentimentală el o exprima adresîndu-i lui
Caragiale (care pe vremea aceea era revizor şcolar) aceeaşi patetică frază
româno-germană :
 Griù veaţa tom' işpektor !
Caragiale aştepta producerea acestor cuvinte aşa cum copilul aşteaptă
prăjitura. Acesta era chiar unul din cele două motive pentru care el devenise cel
mai obişnuit dintre clienţii Coanei Mariţa. Al doilea motiv era Coana Mariţa
însăşi, căreia grecul îi pusese gînd rău. Tot el ne povestea ce păţise cînd pornise
la atac. Se gîndise s-o ia mai pe după piersic, „şarmînd-o" cu complimente,
precum :
— Bine, Coană Mariţo, nu-i păcat de dumneata, nu-i mai mare păcatul : o
femeie ca dumneata, frumoasă, dichisită, deşteaptă, harnică, pricepută la toate,
cu... n... n...
Dar n-apucă să termine fraza, căci Coana Mariţa, zîmbitoare şi amabilă cu
muşteriii, zise scurt :
— Cu plăcere, da' nu se poate.
Aşa că, într-adevăr, era „griù veaţa tom 'işpektor". Iar în ziua cînd
Caragiale îi trimitea, din Berlin, aceste vorbe prietenului său din Bucureşti, acele
vorbe încetaseră de mult să fie numai ale neamţului. Aceeaşi dramă trăia acum şi
Caragiale, expatriat în semn de supărare, de indignare, de dezamăgire, certat cu o
ţară ingrată care îl nedreptăţise. Academia urma să acorde marele premiu de
literatură celui mai bun scriitor în viaţă. Nu se îndoia nimeni că acest autor era
Caragiale. Taică-meu îmi spunea că Nenea Iancu era aşa de sigur încît şi scontase
premiul făcînd cîteva împrumuturi garantate de viitoarea incontestabilă
recompensă naţională'. Dar juriile de premii sînt aşa cum sînt. Şi cele mai
frumoase cărţi româneşti au fost socotite a fi nişte insipide manuale de geografie
pentru liceu... Ţîfnos cum era, Nenea Iancu şi-a făcut bagajele şi, împreună cu
toată familia, s-a mutat la Berlin, după cum se ştie. Acum trăia ca peştele pe uscat,
în acel oraş posomorît şi anost, cu care nu avea nici o afinitate sufletească şi în
care şedea' tot atît de străin cum şedea pe scaunul de casier bietul soţ oropsit al
Coanei Mariţa. Şi toate aceste dureri el le transmitea, într-o singură frază, bunului
său prieten, care suferea deopotrivă cu el absenţa din ţară şi nedreptatea suferită
de acest mare scriitor.
Pentru o vorbă pe care s-o pună cîndva în vreo schiţă viitoare, Caragiale
era capabil de munci herculeene. Astfel fusese el în stare să piardă o noapte
întreagă chibiţînd la o partidă de table, fiindcă unul din jucători era un grec fudul
şi ţîfnos, de la care Caragiale obţinea o anumită frază, spusă cu arţag. Într-adevăr,
din cînd în cînd, Nenea Iancu intervenea în joc şi-i explica grecului că jucase
prost. Că trebuia să fugă, sau să bată, sau s-o joace pe dincolo. De fiecare dată i-o
spunea cît mai ofensator cu putinţă. La care grecul răspundea, supărat şi invariabil
: lasama domnu cu irunia ! Caragiale voia să-l facă să spună asta în zece feluri
diferite. Şi reuşise. Dar îl costase o noapte albă. La dejun la noi acasă, Caragiale
ne-a povestit scena. Era o splendidă nuvela, făcută din nimic, dintr-o singură
propoziţie rostită în zece feluri. Căci Caragiale avea un talent de imitaţie
înmărmuritor.

[...]

(România literară, 1970, nr. 33)

*
De fapt: “E greu viaţa, domnu' Işpector !” (I. L. Caragiale, Opere, VII. Corespondenţă. Ediţie îngrijită de
Şerban Cioculescu. Bucureşti, F.P.L.A., 1942, p. 177).

 ION SUCHIANU

 COLABORATORII LUI CARAGIALE


Propriu-zis nici unul, în mod vag toată lumea, în mod precis cîţiva prieteni,
care ne întîlneam mai în toate zilele la vreuna din cafenelele de la centru, mai
obişnuit la Fialcovschi, ca să privim la partida de table a lui cuconu' Alecu
Borănescu, profesorul de matematici de la Sf. Sava, un adevărat teatru cu
bomourile şi pretinsele lui figuri retorice. Cînd se isprăvea petrecerea de la
cafenea, ne întîlneam, înainte de a merge acasă, la vreun restaurant, la Costandin
sau Spiridon, la Purcel sau la Enache, birturi cu lăutari, pe care Caragiale le
numea Gherdapurile Bucureştilor, pentru că nu se putea, cînd aveai cele mai bune
intenţii să te duci drept acasă, să nu te opreşti la vreunul din ele.
Acolo amestecam noi vinul nu cu apă, ci cu vorbe de spirit, cu glume, cu
anecdote bine spuse, afară de ale lui Petre Missir, care totdeauna uita tocmai
sfîrşitul ; cu observări asupra ridiculului omenesc, cu imitaţii şi jargonări în care
Caragiale era neîntrecut, — se cunoştea că era neam de actor, — vorbea ca
grecu', ca ovreiu', ca cei de dincolo, ca moldovenii, ca Kogălniceanu, ca Dumitru
Brătianu, — că ai fi jurat că sînt ei în persoană, atît în modul lor de a gîndi, cît şi
în felul lor de a vorbi.
Preşedintele acestui cerc literar sui generis era Caragiale, iar ca membri
gazetari, actori, muzicanţi, avocaţi, dar mai ales profesori, la care ţinea mai mult
decît la oricare altă profesie, căci în societatea dascălilor, care erau şi iubitori de
glume, şi-a complectat el cultura generală, ca şi în societatea Junimea, unde
miscere utile dulci era articol de statut, şi a devenit cu timpul cel mai cult
autodidact din cîţi am cunoscut.
La aceste întîlniri, care se făceau întîmplător, fără zi precisă şi fără invitare,
dacă un membru, tot întîmplător, ne comunica vreo nostimadă inedită, el o punea
deoparte în memoria lui, ca s-o utilizeze cînd i-o veni vremea. Celui care nu
aducea nimic i se faceau atîtea mutre că se excludea singur, de bună voie, fiindcă
vedea că nici el nu-i de noi, nici noi de el.
Niciodată însă Caragiale nu reproducea cele adunate de la noi, aşa cum le
auzise, ci uneori lua numai o parte, alteori în întregime, de cele mai multe ori le
amplifica, mărindu-le valoarea literară. Astfel :
Alecu Dumitrescu (zis şi Infamu), fost institutor cu patru clase gimnaziale şi
apoi profesor de limba franceză — după o muncă fără preget de şapte ani ca să-şi
ia bacalaureatul şi licenţa în litere la Lausanne —, era un tip din cele mai
nostime, violonist diletant în concertele simfonice ale lui Wachmann erc.
Într-o vară, întors din Cîmpulung unde-şi făcuse vilegiatura, ne povesteşte
următoarea întîmplare :
O cucoană foarte grasă istorisea la cofetăria din faţa bulevardului numit
odinioară Bulevardul Pardon — fiindcă era aşa de scurt şi strîmt că lumea care se
plimba pe el la fiecare pas se lovea de cineva şi trebuia să ceară pardon — cum
la întoarcerea de la o excursiune i s-a speriat calul şi a trîntit-o jos. Norocul meu,
zicea ea, a fost că, cum sînt eu voluptoasă, am căzut pe moale şi m-am ales doar
cu spaima şi a mea şi a dumnealui. Caragiale la prima ocazie a şi plasat-o, dar
culminînd-o după maniera lui.
Era pe vremea trenurilor de plăcere la Sinaia. O familie de mici burghezi
compusă din o cucoană tînără dar foarte grasă şi patru bărbaţi, dintre care un june
luat în societatea lor fiindcă avea reputaţia că e plin de haz, că tot ce iese din gura
lui te face să rîzi cu lacrimi. Cînd au ajuns în gara Sinaia, grăbiţi să-şi găsească
un loc în pădure, unde să ieie masa cu merindele aduse de-acasă, cum era obiceiul
atunci, cucoana nu ştiu cum face, că alunecă pe peron ; dar din norocire cade pe
moale, în acelaşi timp însă se aude şi o pîrîitura foarte caracteristică... Tînărul,
gata cu :
— Ha, ha, ha, ha !... a plesnit gazimetru' coanii Vetii !
Într-o noapte se deschide vorba de diferitele case şi gazde pe care le-am
avut în Bucureşti. Eu mi-am adus aminte de cea pe care am putut s-o găsesc în
Bucureşti în timpul războiului din 1877, cînd a trebuit să fug din Giurgiu, unde
eram profesor de limba latină şi elenă la gimnaziul de acolo, prima mea catedră.
O cameră curată, cam departe într-o înfundătură din calea Dorobanţilor (fosta
calea Herăstrăului), al cărei stăpîn se vede că ţinuse de casa boierului Samurcaş,
căci în toată odaia era un singur tablou : fotografia boierului Samurcaş mort, iar la
capul lui, ca priveghe, proprietarul meu stînd în picioare. În restul casei locuia el,
nevasta, o fată mare cam bătrîna şi un băiat ajutor de arhivar la ministerul de
finanţe, Alexandrescu Teodor, fala familiei.
Într-o zi amploiatul vine cu un căţel, pe care îl botezase Gorceacof, nume
celebru în Bucureşti în timpul războiului, căci era oaspetele nostru cel mai ilustru
după împărat. Întreb într-o zi pe domnişoara Alexandrescu cum îl cheamă pe
căţeluş, ca să-l dezmierd şi eu, că era frumos şi se împrietenise cu mine. Ea îmi
răspunde : Gîrţacof, dar tata nu poate să-i zică Gîrţacof şi-i zice Minţircof.
Acest rîde dracu' de porumbe negre l-a amplificat Caragiale în schiţa D-l
Goe, aşa că aproape să nu-l mai cunosc, mai ales că trecuse şi timp mult de cînd
i-l spusesem :
 „— Vezi ce bine-i şaide lui — zice mam'mare — cu costumul de marinel ?
— Mamiţo, nu ţi-am spus ca nu se zice marinel ?
— Da' cum ?
— Marinal...
— Ei ! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea
mea, cînd a ieşit întîi moda asta la copii — marinel.
— Vezi că sunteţi proaste amîndouă ? întrerupe tînărul Goe. Nu se zice nici
marinal, nici marinel...
— Da' cum, procopsilule ? întreabă tanti Miţa cu un zîmbet simpatic.
— Mariner...
— Apoi de ! n-a învăţat toată lumea carte ca dumneata ! zice mam' mare, şi
iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner."
Într-o noapte Mitică Iancovici, avocatul (zis şi Mangafaua), ne propune să
mergem la Niţă Marinescu în grădină, ca la doi paşi de Fialcovschi, să auzim o
cîntăreaţă frumoasă adusă din Ploieşti, Doamna Lina, o contraltă cu note de bas,
cum nu mai auzisem din timpul Teodorinei, şi să ne spuie şi una nostimă din
Jurnalul Dreptul:
„La un tribunal din Ardeal, un domn Bumbea, alias Bumbeş, este divorţat
de soţia sa prin sentinţă definitivă pe motivul că nu poate să presteze debitul
conjugale."
I-a plăcut numele Bumbeş, cu care — împreună cu Tiberiu — a făcut schiţa
institutorului Tiberiu Bumbeş ; iar motivul divorţului l-am adoptat ca eufemism
delicat în locul termenului vechi de dureroasă amintire.
Toate astea se pot numi contribuţii, împrumuturi ori sugestii ; despre o
colaborare propriu-zisă am să scriu altă dată.

(Diverse însemnări şi amintiri. Bucureşti, 1933)



 NĂPASTA


Între multele şi feluritele funcţiuni pe care le-a ocupat Caragiale, a fost între
anii 1881 şi 1884 şi aceea de revizor şcolar, întîi în judeţele Neamţu şi Suceava
şi apoi în Argeş şi Vîlcea, cu reşedinţa mai mult în Piteşti, ca să poată veni mai
des în Bucureşti, unde-şi avea familia şi prietenii.
Cînd venea la Bucureşti, cel dintîi prietin pe care-l căuta eram eu, fiindcă la
mine ţinea mai mult decît la toţi şi fiindcă era sigur că pe mine mă găseşte la
Fialcovschi.
Cafeneaua Fialcovschi a fost unică în Bucureşti. Pe lîngă ce avea comun cu
celelalte, ea mai era şi un fel de club politic, unde veneau partizanii ambelor
partide de guvernămînt de pe atunci şi unde discuţiunile în timp de criză sau
perioadă electorală se făceau contradictoriu, şi din aceste discuţii nu ieşea, cum
zice adagiul, totdeauna lumina, ci de multe ori o încordare şi mai mare a
antagonismelor. Apoi ea servea şi ca local unor cercuri literare, cărora nu le da
mîna să aibă unul propriu ; unii din membri, ca Bonifaciu Florescu, îşi scriau
chiar articolele acolo. În fine, intelectuali independenţi, mai ales profesori care
nu făceau nici politică, nici literatură efectivă.
În această cafenea, într-o zi, doi profesori şi cu mine trei ne înţelesesem să
petrecem vacanţa de vară împreună ;
Nu ne puteam înţelege însă unde anume, cînd iată că apare Caragiale, care
dezlegă chestia.
— Aveţi fiecare din voi cîte două sute de lei ? ne întrebă el, fac şase sute ;
mai pui şi eu două sute, fac opt ;
Ei, cu suma asta numai, eu vă promit să vă ţiu o lună şi să vă fac să vedeţi
unul din cele mai frumoase judeţe de munte din ţară, apoi oraşul Sibiu cu aspect
medieval, cum n-avem noi în ţară şi cu o galerie de tablouri originale din toate
şcolile — lăsată danie comunei Sibiu, împreună cu un palat, de ultimul vlăstar al
familiei Brukenthal — cum n-avem noi :
Iar drumul pînă acolo pe şoseaua de pe valea Oltului, iarăşi unic în toată
ţara.
Ceea ce ne propunea şi ne promitea Caragiale nu admitea discuţie şi peste
două zile am plecat la Piteşti, unde n-am stat decît pentru dejun, căci de-acolo
aveam trăsura gata şi gratis găsită de domnul revizor, ca să ne ducă la Rîmnic.
Între Piteşti şi Curtea de Argeş ne-am oprit la un sat Tigveni, pe malul
Topologului. La drum, un fel de cîrciumă-han. Intrăm înăuntru, ca să ne mai
răcorim ; o fată vine să ne servească, o fată de o frumuseţe aşa de desăvîrşită că
nu ne puteam lua ochii de la dînsa, era cît p-aci să ne încurcăm acolo, dacă nu
venea viziriul să ne spuie că trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe lumină la
Curtea de Argeş, căci noaptea nu-s tocmai sigure drumurile pe aici.
Cînd am ajuns afară, mai mulţi flăcăi din sat aşteptau, se vede, să ieşim noi,
ca să intre ei. Caragiale tot sub impresia din cîrciumă :
— Măi, da' frumoasă fată aveţi voi la cîrciuma voastră !
— Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om.
Acest scurt dialog e origina Năpastei.

[...]

 UN PRÎNZ LA POIANA ŢAPULUI


Ani de-a rîndul am petrecut vara la Poiana Ţapului, pentru o mulţime de
motive : era aproape de Bucureşti, plimbare cu drumul de fier la toate celelalte
staţiuni climaterice : Poiana, Buşteni, Azuga, Predeal, Noua, Braşov, Comarnic,
Breaza, Cîmpina ; staţiunea de munte ideală, o vale largă adăpostită aproape din
toate părţile de munţi şi dealuri, şi de aceea nici umezeala de la Sinaia, nici frigul
uneori de la Buşteni, nici curenţii de la Predeal. Mai toţi vizitatorii se cam
plictiseau însă, căci n-aveau nici o distracţie, afară de mine, care eram ocupat
toată ziua : dimineaţa, plimbarea pe jos la Buşteni (20 de minute), unde găseam
totdeauna cel puţin doi parteneri, cu care să fac o preferanţă ; după masă luam
trenul de Sinaia, unde la arsul Cazino Riegler m-aştepta partida de poker de
cincizeci de bani din trei în trei şi orchestra lui Dinicu, sau muzica militară a
geniului. Iar cele două mese pe care mai în toţi anii le luam în familia Steriade,
bucătăria era sub îngrijirea şi conducerea lui M-me Steriade, căreia toţi îi ziceam
maman. În fine, ca societate, Alexandru Steriade, directorul Palatului, un
observator fin al ridiculelor omeneşti ; fratele său, Gogu Steriade, fost redactor
(între multe) la Indépendance roumaine şi prieten intim cu Al. Odobescu, care
apropo de orice eveniment public sau privat avea cîte o anecdotă bine sărată şi
bine spusă. Cît am rîs noi în cercul acela, nu s-a rîs în toată Poiana Ţapului.
Într-o zi (pe cînd nu mîncam încă la Steriazii), mă duc la Sinaia să poftesc
pe Caragiali la un dejun-prînz. Îl găsesc într-un umbrar făcut în curte lîngă casă, a
cărui mobilier consta dintr-o masă mare, pe ea o planşetă şi pe planşetă un plan
de casă pe hîrtie specială cu tot felul de indicaţii arhitectonice : scara 1/100,
detalii 1/10, faţadă principală, secţia longitudinală etc., etc.
— Ăsta-i planul vilei pe care am să mi-o fac la Sinaia. D-rul Ureche mi-a
promis ca-mi găseşte el locul.
— Da' de unde ai mai învăţat şi meseria asta ?
— Tu crezi că pentru a face un plan de casă trebuie neapărat să ştii
geometria descriptivă ? Să fii om deştept şi să ai şi oarecare cultură generală,
căci pe un om cu aşa titluri poţi să-l pui oriunde şi în scurtă vreme e de acolo ; pe
cînd omul prost e prost în toate, dar mai ales în specialitatea lui ; ş-apoi nu uita că
sînt ginerele lui Gaetano Burelly, fost arhitect al ministerului de culte ; nu mi-au
trebuit decît vreo două lecţii practice şi socrul să facă din ginere-său un Apolodor
din Damasc. Dar ce te aduce la Sinaia ?
 — Am venit să te poftesc la dejun pentru ziua de mîine.
— Ai poftit şi pe Mangafaua ? (Mangafaua era numele lui Mitică Iancovici,
un tip extraordinar, de o inteligenţă specială ; un erou de roman picaresc, superior
lui Gil Blas, căci acela a fost creat de fantezia lui Lesage, pe cînd Iancovici a fost
opera lui proprie, o figură în Bucureştii de altă dată.)
— Nu e în Sinaia, o să ai însă în schimb doi studenţi, Janot Steriade, fiul lui
Alexandru Steriade (astăzi unul din marii noştri pictori) şi Const. Antoniade
(actualul ministru al nostru la Geneva), amîndoi mari admiratori ai spiritului tău.
 A doua zi îl primim la halta Poiana Ţapului un minut. Sosirea trenului de
dimineaţă era pentru sezonişti una din marile distracţii ; toţi aproape erau pe
peron şi, în mod excepţional, în ziua aceea, era şi o colonie de vară de fetiţe, sub
conducerea unei pedagoage.
Am rugat pe domnişoara, pe care o cunoşteam, ca la scoborîrea lui
Caragiale din vagon să-i cînte fetele o bucăţică de cor.
Felul acesta de primire, care nu era în program, l-a impresionat ;
domnişoarei i-a mulţumit, sărutîndu-i mîna, iar pe mine m-a sărutat pe amîndoi
obrajii.
La masă s-a mîncat cu poftă, s-a băut din belşug pelin de-al lui Brătianu şi
s-a rîs tot timpul.
Caragiale avea o serie de schiţe comice, cari nu se pot scrie, fiindcă tot
hazul lor constă în intonare, care nu se poate da prin vorbe ; de felul acestora erau
de pildă : Chirchiropolo fară bilet de tren, Grecu’ vînzător de rahat cu diferite
cumbenacii, Grecu’ nervos, cu care juca table la Cîmpulung. Una singură se poate
scrie, dar cam fără perdea : o să mă ierte Arghezi, dacă sînt silit să-l pastişez,
cînd se dă el la stil monden. Într-o zi se întîlneşte cu un grec, veche cunoştinţă :
— Adivarat că dimiata esti mostenitori de la Mamulos?
— Adevărat.
— Caza dimiatali tocmai ca a lui Teodosiadis de la Vraila.
Acest Teodosiadis a muncit o viaţă întreagă, dar fără noroc, de orice se
apuca, pierdea ; juca pichet, preferanţă, table, ca un profesor, şi-l băteau toate
mazetele. Într-o zi însă s-a spart ursuzlucul, i-a venit o moştenire mare, dar şi
aicea ghinion. În semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru darul ce i-a făcut, s-a
hotărît ca toată viaţa lui să ţie cele două posturi ale săptămînii. Într-o vinere a
mîncat numai fasole sleită cu cruce şi ridichi, dar a mîncat întîi ridichi şi pe urmă
fasole. Se îmbolnăveşte grecul rău de tot, fiindcă gazele fasolei ieşeau pe sus şi
ale ridichii pe jos. A crăpat grecu' şi a murit. Medicul curant a notat : caz nou în
patologie, hurducarismos, boală grecească.
Ca să mai ţie petrecerea, şi Antoniade şi Steriade îl roagă să spuie ceva
inedit din ale lui Rostogan ori Mitică.
— Din Rostogan am două numere noi, Rostogan în penziune şi Rostogan în
rai: pentru acesta din urmă am găsit şi o parte din dezvoltare ; ajuns în rai îi ia la
trei parale pe apostoli că din cauza lor s-a prăpădit atîta creştinismus dejaba de
pomană, fiindcă n-au avut metoadă.
Cît despre Mitică, e greu să mai găsesc altele noi, că spiritele lui prea sînt
geniale.
Atunci Steriade :
— Îţi dăm noi una nouă autentică şi cu replică. Anul trecut, foc la
dependinţele casei regale, în care locuim noi. Foarte repede soseşte pompa de la
fabrica de hîrtie din Buşteni. Un neamţ, cu o chivără de pompier şi cu o haină
scurtă, neagră de piele, organizează stingerea cu oamenii din sat. Am avut norocul
că în faţa casei trecea şi un mic afluent al Prahovei, care curgea dinspre
Urlătoare.
Neamţu' manevra ca un adevărat pompier şef, striga la ţărani cît îl lua gura:
Si-ţi tragi la pompe, fireaţi al dracule. Steriade, tocmai cînd pompierul nostru
lucra mai cu foc, îl strigă din cerdacul casei de unde priveam focul :
— Nu da, neamţule, cu apă, că stingi focul.
— Eşti nubun.
— Eşti prost, neamţule, îi replic eu, că nu cunoşti pe Mitică.
Cu ocazia inaugurărn berăriei Gambrinus, Caragiale a tipărit, într-o mică
broşură, toate spiritele lui Mitică şi le-a împărţit la prietenii şi cunoscuţii din
sală. Eu n-am putut să asist la inaugurare, fiind bolnav, aşa că n-am putut avea un
esemplar din nepreţuita broşură ; am aflat însă prin Nae Ionescu-Barbă, fost
profesor de latină şi română de la liceul Matei Basarab, care posedă un esemplar,
că mitichiada de la Poiana Ţapului a uitat s-o utilizeze... Păcat!
 A. TOMA


CARAGIALE — AŞA CUM L-AM CUNOSCUT


Caragiale şi poezia

[...]
Era prin 1895 şi eram student la Litere şi Filozofie. În unele duminici mă
mai repezeam la Ploieşti, la părinţi, şi la Dobrogeanu-Gherea — de cîţiva ani un
fel de mult-binevoitor mentor al uceniciei mele literare. Îmi cerea, şi obişnuia să
strîngă într-un dosar special, orice încercare poetică, bună-rea, a mea, apre a-mi
urmări evoluţia. Un dosar verde de carton legat în pînza şi cu arc, păstrat într-un
sertar al biroului său, timp de peste un deceniu. Cu aşa evlavie de mlădiţele tinere
lucra criticul Gherea. Şi adesea citea din aceste foi musafirilor săi de seamă, ce
roiau duminicile cu drag din Bucureşti, spre acest focar de bunătate şi discuţii
alese. Într-una din acele duminici, mă pomenesc cu brişca veche a lui Gherea în
faţa casei părinteşti. Să viu că vrea să mă cunoască domnu' Caragiale. Bucurie
pentru mine, nici vortbă. Cînd deschid uşa, maestrul Nopţii furtunoase mă
întîmpină furtunos : „Bravo, tinere, zici bine". Se apropie de masă (aha,
deocheatul meu dosar verde stă deschis), ia o foaie şi-mi citeşte primele strofe
din Okeanidele — una din poeziile mele, mai de curînd predate în copie
dosarului.
Citeşte expresiv şi valorifică cu vădită plăcere onomatopeele din rîndurile
ultime ale strofei a 2-a :

Tot vîntură şiruri de perle
Pe-o scoică de mare,
Curg perlele-n picuri pe placă
Şi zuruie rare...

— Da, tinere, văd gruparea scenică (eu sunt om de teatru). Okeanidele pe
crengi de coral, sub lună, acţiunea vînturării, aud pic-picul perlelor pe placa
scoicii şi în urmă zuruirea salbelor : — vizual, auditiv, mişcare, — cu meşteşug
evocate, — cunoşti cumva un tablou de Böcklin, cu nişte sirene pe stînci ? — nu
Spiel der Wellen, altul...
 — Da, Nereidele, — îl am într-o mică fotografie în culori, acasă. Ne
zîmbim.
— Dar ia stai puţin. Să ne întoarcem la strofa întîia :

În Mare şed zînele goale
Pe crengi de coral,
Şi-şi licără pletele-n lună
Prin tulbure val.

Ia să chibzuim puţin (se aşază şi-şi ia bărbia în mîna). De ce „prin turbure
val" ?
— Păi, opalinul undei...
— Bine, bine, nu zic. Opalinul, opa-lina. Dar ia ascultă puţin aici :

Şi-ţi licără pletele-n lună
Prin limpede val.

Nu sună mai melodios ? Că văd că umbli după melodie silabică. Şi tabloul,
în loc de opalin, dacă-i cristalin — ce cusur are ?
Ramîn tablou. Cum ! tocmai contrariul ?
După o clipă de cumpănire, zîmbesc cîştigat: — Se admite.
Abia acum ne întindem mîinile de cunoştinţă. Da, acum ne cunoaştem.
Gherea conchide, făcînd haz :
— Da, Tomo, ăsta-i Caragiale cu paradoxele lui ; pînă nu te convinge, ca
Wilde, că contrariul unui adevăr e şi mai adevărat, nu se astîmpără. O să mai ai
de furcă cu el. Dar să nu te laşi totdeauna aşa de uşor. Eu mă tot bat cu el. De-aia
tot vine el bucuros pe aici : la pugilate. Şi am să mă tot ghiontesc cu el pînă o
înţelege că nu orice adevăr se poate întoarce cu căptuşeala pe dinafară, de dragul
„meşteşugului".
Iar eu, ucenicul cucernic al artei, în gîndul meu : „Da, acesta e Caragiale :
pătimaş al poeziei ; gustător rafinat al fiecărui licăr silabic, — spontan,
temperamental, şugubăţ, — adorabil".
De atunci şi pînă la amărîta lui autoexilare mi-a arătat într-una un interes
cald şi ocrotitor. „La Bucureşti să vii şi pe la casa mea : Pitar Moşu 4, — cu ceva
foiţe-n buzunar."
Nici nu bănuiam la ce ospeţe luculiane ale spiritului mă poftea.


II

Pînă-n zori, cu Caragiale

Am citit acum doi sau trei ani o vorbă cu păcat a prietenului literat şi coleg
academician, Galaction, despre Caragiale, vorbă care mult mă amărîse : că era
distant şi neîncurajant faţă de tinerele talente. Nu ştiu ce canoane aş fi scris' atunci
părintelui pentru ispăşirea acestei năpăstuiri a autorului Năpastei. Mă ridic
martor împotrivă : cu mine, cu Şt. O. Iosif şi cu alţii care i se adresau, Caragiale
stătea cu răbdare ore întregi, la el acasă, şi ne trecea versurile prin ciurul şi
dîrmonul criticei sale artistice.
Uneori picam pentru o scurtă vizită între 4 şi 5, la ora cînd socoteam să-l
mai prind pe acasă. Totdeauna eram binevenit. La masa rotundă de lîngă fereastră,
cu vederea spre gradiniţă şi stradă, la un păhărel de vin pe care el şi-l umplea des
şi pe care eu mi-l păstram golit numai pe jumătate, începea şi degustarea
versurilor. Îi părea bine că poezia mea nu se lăsa prinsă în arcanele simboliştilor,
atunci la modă. Împotriva acelora tuna şi fulgera, şi împotriva pontifului lor
european de pe atunci, Maeterlinck (nu atît ca dramaturg, ci ca poet), sau, cum îl
ironiza el : „Pontifex Maximus Mauricius Maeterlinckus". Apăruse atunci volumul
acestuia : Serres chandes. Auzi ! „Tînjesc în soare cîinii galbeni ai geloziei" ! Şi
smulgea din bibliotecă un Hugo — pe Hugo îl diviniza — şi citea o strofă. Ha ?
Se potriveşte ? Şi modula apoi un vers de Eminescu :

Lunecînd pe mişcătoarea mărilor singuratate...

Cezura asta, după mişcătoarea, — guşti tu, băiatule, cîtă măiestrie e în
cenzura asta ? Simţi o undire care urcă, stă o clipă pe culme ca fascinată de lună,
respiraţia ţi se opreşte, apoi stavila cezurei se frînge, — şi unda recade, se scurge
— „mărilor singurătate".
Măi, stai să-ţi spun cîte ceva din ceasurile mele cu Eminescu. Se pornea a
povesti.
Lampa se aprinsese demult. — Ştii ceva ? Rămîi să iei masa cu noi, adică
cu mine, ca să vorbim de-ale noastre nestînjeniţi. Bătea din palme. Ni se aducea
ceva de-ale mîncării.
Şedinţa se prelungea astfel pînă după miezul nopţii.
Iar lua în mînă foiţele mele.
 — Măi prietene, de ce-mi aduci tu mie aşa manuscrise mîzgălite ? Cine-şi
iubeşte copiii, şi-i spală, şi-i piaptănă şi şi-i găteşte frumos. Dacă nu ţi-i iubeşti
tu, ce-mi ceri mie să-i iubesc ? Altădată nici nu mă mai uit la ei dacă nu mi-i
aduci dichisiţi cu toată dragostea. Uite eu, îmi copiez manuscrisele de cîte 10-12
ori unele, cu slovă mărgăritar ; de fiecare dată mai condensez, schimb cuvinte,
întorsături, — cu cerneală de altă culoare ; manuscrisul se mîzgăleşte, cum să-l
las în aşa hal ? Şi-l prescriu din nou mărgăritar, — cu cerneala cea nouă. Să-ţi
arăt.
Şi mă duce la un raft. O nuvelă, de vreo 15 file mici, jumătăţi de sferturi,
formînd un pac, legat frumos cruce cu o panglicuţă de mătase. Şi aşa, unul lîngă
altul, pacuri, pacuri, pacuri la fel, aceeaşi nuvelă cu cerneluri cît se poate de
variate, — pînă la cel definitiv, capodopera de scris perlat. Deodată observă că
acesta nu-şi are panglicuţa. Deschide dulapul de rufe al d-nei Caragiale. Trage de
pieptul uneia din cămaşi o panglică trasată prin trou-trou-uri, după moda
timpului, — una ce i s-a părut lui mai asortată cu cerneala manuscrisului, şi leagă
pacul în cruce şi cu funduliţă. „Aşa ; iar o să mă bombănească Didina." D-na
Caragiale era de origină italiana, fiica unui inginer Burelli, brună, înaltă,
frumoasă. O iubea. — Era el cam viveur, dar un soţ şi un tată sentimental. Avea
doi copii : Tuşchi şi Luchi, — şi unul nelegitim : Matei. Nu pleca niciodată în
oraş, fără ca, zvelt, elegant în ţinută, cu panamaua niţel pe ceafă, să nu se
oprească în faţa soţiei, tot atît de înaltă, şi s-o sărute pe frunte.
Şi ne întoarcem la măsuţa noastră şi la siesta noastră prelungită. Caragiale
îşi primenea cînd şi cînd sticla. Îmi arătam dorinţa să plec, să-l las să se
odihnească.
— Ce-ş' copil ? M-ai prins, ţine-mă. Poet eşti tu ? Îţi numeri orele ?
Îmi exprimam uimirea de-atîta migală şi răbdare cu care-şi prelucra
manuscrisele.
— Da, da, aşa cere arta noastră. Şi ştii de la cine am învăţat măiestria asta
a şlefuirii, a condensării ? De la un negustor ambulant, de ăi de umblă cu coşul de
mărunţişuri şi cărţulii pe la bîlciuri. Binecuvîntată fie amintirea lui, rostesc
numele lui cu evlavie. E vestitul Cilibi Moise. Cutreiera ţara, rătăcea din tîrg în
tîrg cu povara coşului, observa viaţa, ispitea oamenii la vorbă şi plămădea în
mintea isteaţă, umblînd, materialul pentru cărţuliile lui : Aproponturile Ini Cilibi
Moise — marfă de bîlciuri. La Ploieşti, îi plăcea să poposească la casa
negustorului de lumînări, Hagi Ilie, unde eram dat în gazdă pentru clasele primare.
Gazda avea urechi binevoitoare pentru năzdrăvăniile lui.
— Coane, îmi împrumuţi puţin şcolărelul d-tale, să-mi puie pe hîrtie vreo
duzină de aproponturi nou-nouţe ? Mă aşezam bucuros la masa şi el, plimbîndu-se
prin odaie, îmi dicta de-ale lui — maxime, aforisme. După cîteva rînduri, mă
oprea. — Eşti bun, băieţaş, să mai citeşti o dată ce-ai scris ? Citeam. Uite, uite,
cuvîntul ăsta nu găseşti şi mata că e de prisos ? şi ăstălalt. Se poate ticlui mai
scurt. Că din gură putem pălăvri slobod, dar ce rămîne pe hîrtie trebuie să fie
numai „esenţă". Apă chioară să-i mai toarne el cititorul, dacă are multă apă la
cap. Aşa, acum mai citeşte odată apropontul : Dumnezeu s-a făcut cirezar, — a
băgat toţi banii în boi. — Acum, cred că e bine. Mai strîns cred că nu se poate
spune.
Şi mie, şcolărelul — continuă Caragiale —, mi se deschise taina
înmănuncherii cuvintelor. Simţeam că mă iniţiam într-o măiestrie. Şi a început să-
mi placă jocul. Şi în ceasurile libere mă surprindeam compunînd şi eu
aproponturi, şi apoi concentrîndu-le. Şi aşa, încet-încet, am crescut scriitor, — şi
din cei migăloşi, — din cei „cilibii". Maniac al conciziei. Cilibi Moise, eu şi La
Rochefoucauld — rîde Caragiale — aceeaşi familie. Şi îmi citează, ca meşteşug
de concizie lapidară, una din „Maximele" acestuia din urmă : „L'hypocrisie est un
[1]
hommange que le vice rend à la vertu" .
Şi îmi răsare acum parcă sub ochi o filă de manuscris a lui Caragiale,
facsimilată în ediţia Zarifopol, pe care a scris şi subliniat, pentru sine, cu creionul
în colţ : „Cu mare băgare de seamă la tot ce se poate suprima — cît mai mult". E
reproducerea primei file a unei poveşti, şi chiar titlul acesteia e scris în două
feluri, — ultimul reuşind o economie, măcar de o literă : Două, împărăţii —
Două-mpărăţii.
— Hei, am dat odată o lecţie de concizie Carmen Sylvei, pentru care mi-a
purtat pică. Am avut şi eu un moment de graţie la ea — cam prin 84. Mă poftise la
palat să-mi citească nuvela Răzbunare şi să mă roage să i-o traduc în româneşte.
Citeşte, citeşte ea, pînă la un moment dat cînd răzbunătorul, cu genunchiul pe
pieptul victimei, ridică cuţitul asupră-i. Atunci... luna iese dintr-o răritură a
norilor şi Carmen Sylva porneşte a citi o desfăşurare romantică a feeriei nocturne.
O întrerup brutal : „Majestate, fiţi umană, loviţi odată. Victima moare de două ori
aşteptînd să se termine descrierea romantică. Şi eu, gîfîind, sufăr şi nu pot urmări
jocul luminilor pe tivul norilor şi pe luciul cuţitului. În traducere să-mi daţi voie
să înfig cuţitul imediat." S-a uitat ciudat la mitocanul danubian şi a zîmbit jignită.
„Bine, în traducere suprimaţi." După apariţia traducerii, palatul nu m-a mai
căutat, eu nu l-am mai căutat.
E interesantă transformarea ce a suferit acest episod în articolele Cîteva
păreri, apărute cu un an-doi după ce mi l-a povestit. Pentru a nu-şi etala
publicistic „indelicateţa" ce ar fi părut atunci ostentativă faţă de Carmen Sylva, el
imaginează culminaţia unui conflict între doi prieteni deveniţi rivali, Petru şi
Paul, în nuvela unui autor oarecare. Cîmpul acţiunii e transpus într-o berărie.
Cuţitul devine aici o halbă ridicată peste capul victimei. În momentul palpitant,
emoţia e suspendată printr-o „rafinată" analiză a psihologiei agresorului.
Caragiale îl apostrofează pe autor retezîndu-i digresiunile stilistice şi psihologice
: — „Eu vreau s-auz pocnetul paharului spart în capul lui Paul !…”
Iar eu, din ambele aceste exemplificări, am desprins pentru meşteşugul meu
: Nu bate cîmpii, ci fierul — cît e cald.
Şi aşa, Caragiale mă trecea prin vîrtejul electric al fanteziei şi vervei lui,
pînă mijea de zori. — Ei, se crapă de ziuă, acu poţi să pleci. Te-am deşălat,
mînzule crud ? Goleşte-ţi paharul, am observat eu tot timpul că te menajezi.
— Da, pentru altfel de beţie, zîmbeam eu privindu-l în ochi. În jurul lor se
înmulţiseră creţurile oboselii. Îmi exprim părerea mea de rău că l-am obosit. —
Ei, aşi, nu-ţi face remuşcări, eu am viaţă de noapte ; dacă nu eram cu tine, aş fi
fost cu profesorul tău de filozofie Coco Dumitrescu, la bodega Mircea, ştii, unde-l
căutaţi noaptea ca să vă fixeze examenele. Mai jupuim împreună pe Maiorescu.
Bietul Marsyas cu barbişon !
Gîndesc pentru mine : Caragiale caută de la o vreme tot mai mult cercurile
antimaioresciene.
Cel mai bine se simte la Gherea. Înrîuririle acestei prietenii şi acestui
mediu nu se poate să nu se facă simţite cu timpul.
Ies pornind somnambulic spre casă, în bătaia boarei proaspete şi a zorilor
rumene.
Şi nu trece mult, şi, la o asemenea oră de zori rumene, aud nişte ciocănituri
la uşa camerei mele mobilate din str. Scaune nr. 12. O locuiam, pentru economie,
cu încă un student, Slănicianu, de la Drept. Mai mişcăreţ, acesta sare şi cască uşa.
— Aicea şade poetul Toma ? rosteşte o voce gravă pe care o recunosc.
Strig: Aici, domnule Caragiale. Slănicianu se fîstîceşte, în lunga lui cămaşă
ţărănească şi desculţ. Musafirul matinal intră. Vine la patul meu şi-mi dă mîna. —
Am vrut să văd cum doarme un poet. — Şi iacă nu ai reuşit, că poetul nu doarme
cu ochii deschişi — numai că uneori „ochiu-nchis afară, înăuntru se deşteaptă",
cum spune Byron în Manfred (şi după el Eminescu).
— Uite ce-i, m-am lungit la taifas la Mircea, pînă mai adineauri. Îmbracă-te
s-o pornim la şosea de vorbă, să mă mai desmahmurez.
Îi spun că am avut de preparat noaptea o disertaţie — examen pentru
Maiorescu la Logică, şi abia m-am culcat. Şi trebuie să am azi capul limpede. Să
mă ierte. Îmi pare grozav de rău. Paguba e a mea.
— N-am făcut nimic. Geaba mi-am rupt papucii. N-aveţi idee,
somnoroşilor, de farmecul şoselii la ceasul ăsta, la rîndul al treilea al salepgiilor,
cînd ies primele măturoaie ale Primăriei şi umbli în urma lor şi miroşi praful
proaspăt stropit. Poeţi sunteţi voi ? Dormi, sforăie, băiete ! Şi o ia pe italieneşte :

Dormi, dormi, o bel bambin,
Dormi, dormi, o fantolin,
Caro figlio,
Prezioso giglio...

Cu bine, cu bine. A rividerci, stimabile. (Iese prin fund.)

[...]

III

Cu Caragiale la reveioane

Reveioanele la Gherea. Restaurantul gării Ploieşti, ţinut de Gherea, căra
activ bunătăţile şi libaţiunile — Caragiale ar fi zis bibaţiunile — spre marea
sufragerie a locuinţei din dos. Dar şi îmbuibări ale minţii, greu de descris.
Începeau de la prînzul din ajun, cînd trenurile debarcau pe rînd grupe de prieteni.
După amiază discuţii, cînd tabieturi, cînd încinse, rachete de spirit, lecturi de
versuri, muzică. Seara, masa reveionului, prelungită pînă la 4 din zori. Unul sare,
declamînd pe ruseşte primele strofe din Demonul lui Lermontov : Pecialnâi
demon, duh izgnania, atît mi-a rămas în cap.
De la o vreme, Morţun, focos orator şi actor, i-o taie cu Noi vrem pamînt —
care apăruse, nu de mult, în Vatra :

Răbdăm poveri, rabdam nevoi,
Şi ham de cai şi jug de boi,
Dar vrem pamînt!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormînt !

Se cutremurau, sub puternicele vibrări ale glasului său, geamurile, pereţii şi
inimile noastre.
Fumul ţigărilor şi vinurile bune înceţoşează vag minţile : atunci un grup
găseşte momentul să elucideze teoria cunoaşterii. Disputele savante durează.
Caragiale sare : Să vă spun ce spunea moş Creangă filozofilor Junimii : „Ştiţi de
ce nu ajungeţi la nimic ? Fiindcă de la început aţi uitat să puneţi nod la aţă ;
coaseţi, coaseţi pînă-n pînzele albe şi halatul rămîne tot descusut." Le spuneam şi
eu, lui Conta şi Pogor şi Maiorescu : problema asta a lui Kant, — atît de aridă, a
ajuns un fel de cantaridă a Junimii. Hai să vă pun eu nod la aţă, să vă condensez
eu chestia. Ce mai vorbă lungă ? — toată problema kantiană stă într-asta : este
realitatea un Ce sau un Cum ? Scurt, asta aveţi de hotărît.
Pe la două de noapte Ranetti propune poeţilor prezenţi un concurs : un sonet
pe rime date. Poeţii prezenţi : Ranetti, Caragiale, eu — dintre care ultimul
începea să se simta cam înceţoşat, cam absent. Da, da, da, un sonet pe rime date,
bate din palme majoritatea. Începe notarea rimelor. Pe masă era un rest de pilaf de
orez. Orez, propune unul. Crez, propun ziariştii socialişti. Miez, pretinde Gherea.
Louis treize, sare excentric şi manfişist Caragiale.
Pentru seria a doua de rime : Canale, sugerează un romantic fredonînd :
Okeanos se plînge pe canale... Banale, ironizează un estet. Venale, insinuează un
viitor „generos". Na-le !, sare realist şi sintetic Caragiale. Rimele celor două
catrene se completaseră. Ale celor două terţete ale sonetului nu mi le mai
amintesc.
Cei trei „versifex" îşi caută fiecare cîte un colţişor mai liniştit pentru clocit.
Societatea îşi urmează veselia, cu oarecare menajamente pentru „inspiraţii" din
unghere. După vreo jumătate de ceas Ranetti trîmbiţează : ,,Consumatum est !" —
„Să-ţi fie de bine, răspunde Caragiale. M-am închinat şi eu cu slujba." Eu de colo,
tresar, vin şi eu ruşinat cu foaia mea : — imaculată ! De la început pana mea
avusese o... pană. În colţul meu retras, tot murmurînd dezgustat : Louis treize !...
treize... treize... alunecasem din trezie într-o dulce toropeală.
Citeşte Ranetti o înseilătură destul de îndemînatică. Nu mai ţin minte nimic
din ea. Urmează Caragiale, care avertizează pe Gherea : „Criticule, fii atent. Al
meu e cu tendinţă. Merg la sigur." Apoi debită cu glas cam răguşit, dar patetic :
Cîntaţi, baieţi şi fete ! daţi drumul la canale !
Ilaritate. Vai, ce deveniseră canalele Veneţiei !... Nu ţin minte restul primei
strofe. În schimb, catrenul al doilea îl pot reda exact :

 Femeie, şterge-ţi mutra de pudră de orez,
Mi-e scîrba de-artificii, de-apucături venale,
Uzate marafeturi. Tu vrei profituri ? — Na-le !
Dar să nu crezi vreodată ca osu-mi n-are miez !

Nici cele două terţete nu mi le mai amintesc.
Gherea îşi dă verdictul :
— Premiul de poezie l-a cîştigat cel de-al treilea, care nu şi-a permis să
ofenseze muza pe cînd era afumat.
Fila cu cele două catrene ale lui Caragiale am dosit-o eu ca „suvenir".
(Terţetele erau scrise pe altă foiţă şi nu ştiu cine a şterpelit-o). Am păstrat-o
multe decenii. M-am mirat de curînd că nu am mai găsit-o între foile mele. O văd
în ochi ; numai cît podul palmei, scrisă cu creionul, iar pe verso mîzgălit 1897,
1897, 1897 de vreo suta de ori. Pesemne că în timp ce gîndea fiecare vers,
întorcea foiţa şi mîzgălea automat anul reveionului.

*
Alteori, în orele de destindere ale cîte unei după amieze, spiritul lui
neastîmpărat punea la cale tot felul de şotii. Voi pomeni astfel de o farsă jucată de
Caragiale lui Const. Mille. Acesta şi Toni Bacalbaşa nu mai veneau la Gherea, de
cînd cu dezertarea lor de la Lumea nouă, pentru a cumpăra Adevărul lui V.
Beldiman, din care aveau să facă, ziceau ei, încă un ziar socialist. Ce fel de ziar
socialist putea fi acela care pentru a-şi păstra cititorii trebuia să păstreze şi tonul
şi tradiţiile beldimaniste, se putea prevedea şi s-a şi adeverit. Au fost acuzaţi de
fracţionism şi trădare. Lumea nouă, oficialul partidului social-democrat, avea
nevoie de penele şi popularitatea lor în mase şi mai avea nevoie şi de sprijinul
bănesc al lui Mille, care, la întemeierea ei, luase asupră-şi să-i finanţeze
începuturile, încă plăpînde, din averea lui.
Lumea nouă ataca deci zilnic, pe Mille mai ales. La rubrica humoristă a
Lumii noii, „Năzdrăvăniile zilei", îi aruncam, şi eu săgeţi sub pseudonimele
Falstaff, Hîncu etc.
În Adevărul, Mille, sub pseudonimul Chiţibuş, întreţinea o rubrică,
„Impresiuni şi palavre", constînd într-un schimb de scrisori romanţioase între el
şi unele corespondente sentimentale din provincie. Rubrica avea căutare, desigur,
la cuconiţele mic-burgheze şi la mahala, dar atingea limitele ridicolului.
În ceasuri de acelea de bună dispoziţie „de după masă", dacă-i pica sub
ochi un Adevărul, Caragiale se amuza să ne citească uneori cu glas tare
hilariantele pisicării şi chiţibuşuri din acea rubrică.
„Am poftă grozavă să-i joc o farsă lui Mille. Ce-ar fi să-i scriu şi eu un
răvaş de duduiţă miorlăită ? Iaca îl şi fac." Mă roagă pe mine să şed şi să scriu,
iar el, plimbîndu-se, începe să-mi dicteze improvizaţia, de astă dată nemizgălită.
O mai păstrez şi azi, — de mai bine de o jumătate de veac. E scrisă pe două
jumătăţi de coală. Semnată Dolores. O pagină inedită de humor uşor caragialesc,
gen Moftul Român. O reproduc întocmai :

Impresiuni şi palavre

„Răutăciosule de Kiţibuş,
Deşi am nume spaniol, află că sunt blondă. În vinele mele nu curge nici o
picătură de sînge inquizitorial. Sunt o copilă a Moldovei ; numele meu nu e
Dolores. Dolores este masca sub care-mi place să te tachinez. Lumea este un mare
bal mascat în care se joacă galopul infernal al luptei pentru existenţă.
Sunt tînără.
Dacă m-ai vedea, sunt sigură că tot pesimismul tău s-ar stinge ca prin
minune, precum se stinge luceafărul de dimineaţă la apariţia Aurorei.
Sunt perfect convinsă că tu nu eşti pesimist ; că pesimismul tău e numai
cuirasa sub care te ascunzi de loviturile unor deziluziuni. Eu te-am ştiut pe tine
poet. Poetul se naşte, nu se face, şi odată născut nu se mai poate desface.
Ai fost poet, ai rămas poet — e peste putinţă să nu mai ai iluziuni : ar fi
absurd să crezi că eşti pesimist.
Deşi tînără, am fost adeseori trădată şi, cu toate acestea, mi-am legat rana
sîngerată şi mi-am urmat calea în lume, fără să am curajul de a jertfi vreuna din
iluziile mele. Le am încă pe toate : cea mai mică de mi-ar fi ştirbită, simt că aş
muri.
Dar să revenim la tine, Kiţibuş.
Oare e adevărat că nu mai eşti în stare a mai crede în amor ? Eu nu crez —
şi-ţi propun un grozav examen de conştiinţă !
Eşti tu sigur că dintre cele trei corespondente ale tale, oricît ai fi de bonz
obosit, blazat, şi sceptic, eşti tu sigur că inima ta nu palpită mai deosebit cînd
deschizi plicul uneia; din toate trei, numească-se aceea Frusinica, Aluta sau Irinel
? E peste putinţă.
Pentru una din ele trebuie să ai o preferinţă, — vagă, instinctivă, nehotărîtă,
dar o ai : trebuie s-o ai ! Afară numai dacă, admiţîndu-mă între corespondentele
tale, nu-mi vei fi păstrat mie acea dulce emoţiune.
 Ar fi un adevărat triumf pentru mine, cea mai tîrziu venită, nu să iritez
spiritul tău, ci să mişc inima ta mai mult decît predecesoarele mele. Femeia e o
bizară compoziţiune, Kiţibuş ! Sacrificiu şi pofte, devotament şi ambiţiune, uitare
de sine şi beţie de stăpînire. Da, sunt femeie !
Aş vrea să am acest triumf. Aş vrea să ştiu că tremuri cînd deschizi plicul
meu, pe cînd un curent fierbinte îţi furnică toate fibrele : „Ah, asta e de la
Dolores! De la blonda mea necunoscută Dolores !"
Adu-ţi aminte de cîntecul graţios din operetă :

Jadis régnait un Prince
Joli comme le jour,
Les dames de province
Pour lui mourraient d'amour.

Une, la plus jolie,
Mignonne, faite au tour,
Pour passer son envie
S'enfuit droit à la cour.

Beau prince aux cheveux bouclés,
Ouvrez à l’instant même,
Ouvrez, jeune prince, ouvrez
[2]
À la femme qui vous aime.

Ei bine ! tu nu eşti prinţ, eu nu sunt o damă din provincie, cu toate astea îţi
bat la uşă şi sunt sigură că te voi face să-mi deschizi.
Şi o dată ce-mi vei deschide, îşi pot lua adio de la tine şi Frusinica şi Aluta
şi Irinel.
[3]
Qui vivra, verra !

Cînd era vorba de asemena şolucării, căpetenia băieţilor poznaşi era
Caragiale, trecut atunci de 45 ani.

[...]

(Viaţa românească, 1951, nr. 12)
 [1]
Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii.
[2]
Odinioară, domnea un prinţ / Frumos ca ziua / Doamnele din provincie / Mureau de dorul lui / Una,
cea mai frumoasă, / Drăgălaşă, trasă prin inel, / Pentru a-şi stinge dorul / Alearga drept la curte. / Frumosule
prinţ cu par cîrlionţat, / Deschide îndată, / Deschide, tinere prinţ, deschide / Femeii care te iubeşte.
[3]
Cine va trăi, va vedea !

V. A. URECHIA

 CUMPĂNIRE


Cu un şuierat prelung, Aradul (expresul de Arad) intră în gara Sinaia. Dintr-
un vagon de clasa I, coboară Caragiale. Altfel lume puţină, trenul fiind scump.
Ghiţă Cîrlig, hamalul nr. 1 (căruia mai tîrziu maestrul îi trimitea salutări de
la Berlin prin tatăl meu), se repede, înşfacă geamantanul şi amîndoi pornesc spre
ieşire.
Afară, nici o birjă.
— Ce-i facem, Ghiţă ? Mai aşteptăm ?
— Ba mai bine să mergem pe jos pînă-n gura Parcului, poate prindem
vreuna.
— Fie şi aşa.
Ghiţă dispare o clipă, revine cu încă o valiză, o leagă cu o curea de
geamantan, le ia la spinare, cea mică în faţa, cel mare în spate, şi pornesc la deal.
Hamalul gîfîia ca o locomotivă. Lui Caragiale i se face milă.
— Ghiţă, dă valiza cea mică s-o duc eu.
— Lăsaţi, coane Iancule.
— Dă-o-ncoa, nu înţelegi ? Ghiţă se supune şi predă valiza.
Ajunşi în dreptul hotelului Caraiman, pun bagajele jos, oprindu-se să
răsufle puţin.
— Ascultă, Ghiţă, ce-o fi în valiza asta, de hurducăie aşa ?
— Ehe, ce să fie, vreo două pietroaie ; o iau numai aşa, de cumpănire, cînd
am cîte-un geamantan stinghier, ca al dvs.
— Ce n-ai spus că sînt pietre ? Le prăvăleam la naiba, în loc să le car în
vîrful dealului.
Dar Ghiţă, mucalit, făcîndu-i cu ochiul:
— Puteam eu să va stric plăcerea ?

 NOUĂZECI ŞI NOUĂ


Sinaia, de demult. În ceardacul casei părinteşti patru personaje şi jumătate:
Caragiale, Gherea, doctorul Urechia, a sa consoartă şi subsemnatul.
Lîncezeală generală. Tatăl meu, în calitate de gazdă, caută baloane de
oxigen pentru o conversaţie muribundă.
— Îmi vine să cred că la început era tăcerea, nu cuvîntul !
C. Gherea, visător :
— Da, la început era doar cuvîntul... Caragiale :
— Ba de loc, gestul a precedat cuvîntul. Nenumărate milenii au trecut pînă
la apariţia primelor cuvinte, şi acelea doar onomatopeice, reprezentative...
Cu ochii la o fotografie înfăţişînd cheile şi peştera Ialomiţei, exemplifică
mai mult ca pentru dînsul :
— Jos în vale Ialomiţa clocoteşte spumegînd. O detunătură titanică
cutremură cheile. Plouă vijelios... Doctorul, încîntat că a spart tăcerea, continuă :
— Sus, în gura Peşterii, doi...
Costică intră şi el în horă
— Doi călugări murmură rugăciuni...
Caragiale :
— Nicidecum, sînt tîlhari. Două umbre murmură : Taci, ascultă !
Mama, sosită cu dulceaţă de zmeură şi cafele :
— Ce să ascult ? Caragiale :
— Auzi zumzetul aurului ? Noapte de noapte... Tatăl meu sugerează :
— Ioil (numele unui călugăr de la schit)... Caragiale continuă :
— Ce Ioil ? E urît ca un sughiţ. Varsanufie, cascadă de vocale ! Varsanufie
numără comoara...
Pauză. Cafeaua-i bună, dulceaţa cam sîmburoasă.
Gherea spărgea sîmburele de măslină în dinţi, în schimb nu suferea...
mărunţişurile. Cum a dat de sîmburii de zmeură, a început să-i scuipe, cînd la
stînga, peste balcon, cînd la dreapta, peste umăr. Ptiu...
Caragiale :
— Una... Vedeţi, de data aceasta, gestul însoţeşte onomatopeea.
Costica (recidivînd) :
— Ptiu... îmi fac rău sîmburii de zmeură.
Mama, exasperată, înconjurînd pe Gherea cu farfurioare :
 — Două, nouă, nouăzeci şi nouă !!! Caragiale reia :
— Var-sa-nu-fie numără comoara ; apoi scandează : una... două... nouă...
nouăzeci şi nouă... Perfect laitmotiv, madam Rozalie (poreclă a mamei).
Astfel, mai cu întreruperi, întrebări şi completări, s-a închegat următoarea
istorioară, botezată „99", pe care o transcriu de la început pentru a o face mai
uşor de înţeles.
Jos în vale, Ialomiţa clocoteşte spumegîndă. O detunătură titanică cutremură
cheile. Plouă vijelios. Sus, în gura peşterii, pe pragul unei chilii, două umbre
murmură. Taci... ascultă... Auzi zumzetul aurului ?
Noapte de noapte, Varsanufie numără comoara...
Uşa nu e nici măcar zăvorîtă. Desculţi, tîlharii se strecoară înăuntru. Erau
vorbiţi dinainte. Tu îl ţii, eu îl strîng de gît, apoi pierim în beznă cu comoară cu
tot. Pe pipăite, caută trupul. Laviţa goală. Unde e ? Dacă strigă ? N-au încotro,
aprind o lumînărică.
— Scoate galbenii, boaită, că de nu... Ghemuit într-un ungher, călugărul :
— Păi nu-i vedeţi ?
Într-adevăr, risipiţi pe toată podeaua albă de brad, bani mari, lucioşi,
sclipesc uşor.
— Luaţi-i...
Cînd pe brînci, cînd de-a buşilea, tîlharii adună cu nesaţ.
Una... două... nouă... nouăzeci şi nouă...
Un fulger prelung scaldă chilia în lumină.
— Te joci cu viaţa, popă... Unde-i comoara ?
Varsanufie izbucneşte într-un rîs nestăpînit.
— Aştia sînt, de aramă, lustruiţi de atîta frecătură, sclipesc ca şi aurul.
Adevărat comoară, dar numai pentru mine. Ani de-a rîndul m-a ispitit Necuratul.
Noapte de noapte trupuri fierbinţi de femei goale rotesc în jurul meu...
Rugile mele nu ajung la cer. Să-mi calc jurămîntul ? Să intru în păcat ? M-au
scăpat banii aceştia. Cum încep chinurile, îi risipesc pe jos peste tot locul. Apoi,
pe întuneric, îi adun. De oboseală, adorm buştean cînd mîntui strînsul... Una...
două... nouă... nouăzeci şi nouă...


 O LECŢIE DE COMPUNERE CU DL. CARAGIALE


Tatăl meu afirma, într-o conferinţă radiodifuzată :
„E uşor să cunoaştem ce spuneau criticii despre Caragiale ; mai interesant
ar fi să ştim ce spunea Caragiale despre critici.
Din păcate, nu vă pot face nici o destăinuire ; ce gîndea Caragiale nu s-ar
putea spune decît pe latineşte, şi nici eu, nici dvs. nu cunoaştem această limbă."
Eu adaug pentru curioşi că e vorba de un verbuleţ de nimica toată — a da,
dare —, cu ajutorul căruia românul exprimă mai rar admiraţia şi mai des
dispreţul. Nu este de întrebuinţare academică, deşi de largă circulaţie ; cuvintele
non decet, nu e decent, i se potrivesc de minune.
Intrasem în gimnaziu. Pentru a-mi controla mai uşor activitatea, fusesem
poftit să-mi fac lecţiile în biroul-salon, pe o mescioară aşezată ad-hoc în faţa
tatii.
După părerile contemporanilor asupra puterii mele de muncă, eram fie un
june visător, ale cărui calităţi virtuale nu avuseseră încă timpul să iasă la iveală,
fie, după alţii, un leneş menit să împodobească mai tîrziu birourile unei percepţii.
Timpul trecea, caietul rămînea de o albeaţă recomandabilă în materie de
rufărie, mai puţin însă pentru un şcolar căruia nu-i putea aduce decît un 3, însoţit
printre dinţi de ritualul „te spui eu lui tat-to, să te aranjeze".
În loc să folosesc covorul fermecat al gîndirii pentru a descrie „frumuseţile
naturale ale patriei noastre, văzute de la apus la răsărit", compunere pentru
viitoarea lecţie de română, mă poticnisem cu privirea peste drum de casă, în
Cişmigiu, unde colegii mei trăgeau o zgomotoasă partidă de bile „la gropiţă",
ceva, ceva mai pasionantă decît tema propusă.
Pe cînd îmi pierdeam vremea degeaba, lucrînd în silă, norocul, sub forma d-
lui Caragiale, intră pe uşă. Terminase repede şi bine cu tipografia, arăta mulţumit
şi vesel. Eu, şi mai şi. A mañana (pe mîine) cu frumuseţile !
— Alceule, ţi-am adus un pasaj dintr-o critică literară. Te priveşte aproape
personal. Ascultă !
„Dl. V.A. Urechia, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că arhitecţi
celebri ai Italiei ar putea fi invidioşi de ea, citînd între aceştia pe Cimabue, care
însă este celebru în pictură. Dar în starea intelectuală în care se afla d-sa cînd
scrie, nici nu e vorba de exactitatea citărilor. Totul este ca sonul gol al numelor
proprii să producă efect, şi în această privinţă trebuie să recunoaştem că
Cimabue e foarte bine ales" .*
Apoi, către mine :
— Vasilică, adu Larousse-ul caută numele.
— Cim Albert... Cima... Ah !... Cimabue.
— Citeşte ?
— „Cimabue, (Giovani Gualtieri zis şi), pictor şi arhitect italian..."
— Treci la sfîrşit...
— „Înmormîntat în catedrala din Florenţa, al cărei arhitect a fost."
Caragiale :
— Construirea unei catedrale deschide probleme de forţe, de echilibru, de
simetrie, altele decît bufetul lui Mincu (existent) de la Şosea, de altfel foarte
reuşit. Trebuie să fi fost arhitect între arhitecţi ca, într-o ţară care mişuna de
capacităţi, florentinii să-ţi încredinţeze asemenea lucrare. N-are a face, dl. critic
ţipă ritos : Nu e arhitect! Te-am prins cu mîţa în sac, l-ai citat de umplutură,
fiindcă sonoritatea celor patru vocale a numelui îţi dau d-tale o euforie specială
— şi mînă, băiete, călare pe această mîrţoagă şi dă-i peste nas Văuşului* cu
inexactitatea citării !
Mulţime de capete au citit acest text, unul nu s-a gîndit să-l verifice, auzi, să
punem noi la îndoială Suratele ?
Fie mare preot al directivelor literare, fie paracliser, toţi sînt la fel. Să nu-i
dai... ?
Pe caietul deschis de formă, o perioadă încîlcită şerpuia cu greu ; „Dunărea
bătrînă, la Porţile de Fier, îşi face vînt să despice în curmeziş munţii Carpaţi,
cari, după cum se ştie, ne despart de fraţii noştri ardeleni, şi dacă ar fi la nord-est
să ne apere de Crivăţ ar fi mult mai cald, iar mai la vale dă de Podul lui Traian,
care, cu picioarele sale spălate de valuri, încurcă navigaţia."
Dl. Caragiale citea textul peste umerii mei.
— Vasilică, ai auzit de Tiktin ? Eu, cu îndrăzneală, aplicînd cele de
adineauri privitoare la critici :
— Desigur, e şampion ciclist în ocolul... Rîsetele m-au oprit. Caragiale :
— Şampion, desigur, dar nu ciclist; este şampioniul gramaticii române, al
graiului şi scrisului corect, al ordinei. Vrei sa ajungi şi tu şampion ? Socoteşte
cele patru dimensiuni ale filei de caiet corespunzătoare pereţilor unei odăi goale.
Trebuie să aşezi mobila în cameră sau gîndurile pe hîrtie. Dacă-i pune
şifonierul în dreptul ferestrei, pupitrul în colţul opus şi cîteva scaune vraişte,
bîjbîind prin întuneric ai să te poticneşti de obstacolele pe care singur ţi le-ai
creat ; deşi ai mobilă bună, nu ştii s-o foloseşti. Cînd dezordinea este prea
haotică, mai bine dai totul afară şi reîncepi pe baze logice.
A urmat datul la ciur.
„Bătrînă : umplutură, suprimă. La Porţile de Fier : complement de loc, mai
la urmă. Îşi face vînt: cu ce, cu evantaiul ? Sare vreun obstacol ? Nu, îşi iuţeşte
cursul, fiind strînsă între porţi. Altă idee, trateaz-o separat.
În curmeziş : umplutură, doar n-o să-i taie de-a lungul, suprimă. Nu vezi că
ai prea mulţi că, ca, cu, despică, curmeziş, Carpaţi? Cînd termini rîndul şi
desparţi un cuvînt, fii atent la silabele componente, altfel, loază, vei fi tu însuţi
tratat de... parte componentă.
Munţii Carpaţi : transformă adjectivul în substantiv, Carpaţii, rezervă
consideraţiunile politice, climaterice şi picioarele lui Traian pentru tratare
separată.
Din toată pelteaua rămăsese : „Dunărea taie Carpaţii la Porţile de Fier". De
rest vă scutesc.
Isprăvind de scris, dl. Caragiale m-a întrebat:
— Ce zici, Vasilică, mai trebuie ceva ?
Fript cu Tiktin, am răspuns cu gura pe jumătate :
— Mai trebuie... să placă, să fie frumoasă...
— Bravo, foarte bine, mai trebuie să te prindă !
Bazată pe subciorne informe, de prin coş sau găsite într-un fund de dulap,
circula o legendă, pe cît de tenace, pe atît de falsă : Caragiale concepea, scria,
povestea greu. Nimic mai puţin exact, îmi spunea tatăl meu. Caragiale scria
currente calamo, apoi textul era supus unei operaţiuni energice şi necruţătoare;
materializată, ar corespunde „copilirii" practicare de grădinari pentru
lycopersicum esculentum, căruia i se zice mai des pătlăgică roşie ; consta în
îndepărtarea ramificaţiilor adventice, pe cît de voinice, de ispititoare, pe atît de
răufăcătoare, sterile şi sterilizante, gurmanzi lacomi, frumoşi, dar nefaşti
conducerii gîndirii drept la ţintă şi realizării emoţiei urmărite în mintea
cititorului.
Din acest copilit, indiferent seducţiunii digresiunilor, practicat cu
nemaipomenită severitate, s-a născut legenda greutăţii de concepţiune.
Curăţirea viguroasă a textului meu nu este totuşi prea departe de „copilirea"
unui text literar, iar dacă ar mai fi nevoie, asemănarea operaţiunilor ne-o confirmă
francezii, folosind un singur verb, élaguer, fie pentru un piersic, fie pentru o
nuvelă.
Au socotit de prisos făurirea unui alt cuvînt.

(Schiţe memorialistice, E.P.L., 1969)


 SUB SEMNUL IRONIEI


Doctorul Urechia îşi tria puţinul hîrtieret pe care-l lăsase să se strîngă
dintr-o toleranţă neobişnuită. De obicei încercările, socotelile, subbruioanele
care-şi îndepliniseră rolul luau imediat calea focului. Era, de altfel, singurul
sistem posibil ca să nu te îneci într-un ocean de hîrţoage, a cărui conservare
integrală ar fi zădărnicit orice tentativă de clasare în vederea unei eventuale
refolosiri.
O jumătate de foaie îngălbenită, pe care figurau numai serii ale unui desen
bizar, mi-a sărit în ochi.
— La ce mai păstrezi şi semnele astea, halandala ?
— Ai putea să fii mai respectuos cu documentele lui tat-to şi să nu cazi în
păcatul prostului, declarînd mîzgălituri ceea ce nu pricepi. Au cîntecul lor şi-l vei
auzi imediat. Împreună cu Iancu (Caragiale) plănuisem să scoatem o revistă. Eu
vroiam să găsesc un semn, un talisman, care să prinză, succesul de coarne, fără
alte vorbe şi explicaţii, un fel de in hoc signo vinces (vei învinge prin acest
semn).
Am crezut că am dat de el. Într-o singură noapte, mi-am delapidat tot
capitalul de ironii pe zece ani. Erau de toate felurile : uşoare, amabile, sceptice,
brutale, muşcătoare, acre, duşmănoase, veninoase şi crude, pe scurt, codexul
ironiilor.
La interval de cîteva cuvinte, figura semnul decretat de tine halandala.
Dimineaţa, iau textul cu mine să-l arăt lui Iancu. Era puţin mahmur. Se uita
cu coada ochiului.
— Ce sînt hieroglifele astea demonice, Alceule ? Faci concurenţă lui
Maspero ?
[1]
— Nu, dragă, sînt semnele lui Brahm.
— Din ce în ce mai straşnic. Ce rost are semnul tinerelului (în opoziţie cu
Beethoven, „boierul", „bătrînul”) ? A descoperit o notaţie muzicală nouă, sau
cheia serafimilor ?
— Semnul cu pricina nu-i un simbol muzical, Iancule, e semnul ironiei.
— Dragă Alceule, căldurile din ultimele zile nu justifică lipsa ta de
coerenţă.
— Şi nici pe a ta de pătrundere, adăugai eu, mai mult să nu rămîn dator.
— Unde vezi tu atîta ironie în opera lui Brahms, încît să fie nevoie de un
semn special, zîmbiţi, fraţilor, că devin ironic ?
— Iancule, nu e vorba de muzicant, ci de un ironist francez celebru,
Alcanter de Brahm.
— Trebuia s-o spui de la început, în loc să mă laşi să înot în ape tulburi.
— Da' parcă m-ai lăsat, cu întreruperile tale ? Caragiale, jumătate resemnat,
jumătate curios :
— Hai, dă-i drumul de la început.
— Bucuros. Brahm a stîrnit în Franţa o vîlvă nemaipomenită, nu atît prin
talentul său, incontestabil de clasa I, cît prin născocirea semnului ironiei, destinat
să indice lectorului frazele sau cuvintele ironice. Ce succes monstru ar fi pentru
revista noastră dacă ne-am face campionii semnului în paginile sale ! în ce
priveşte calitatea şi intensitatea ironiei, n-am nici o grijă, sîntem primii, merităm
fără discuţie să susţinem notaţiunea. Sper că gloria lansării şi adoptării va
influenţa straşnic de bine tirajele noastre. Ce zici de titlul „Sub Semnul Ironiei",
încadrat de cele două notaţiuni grafice ?
Iancu dă drumul la duş :
— Nu sînt de loc de acord cu tine. Rog frumos, ce iaşte ironia ? A cugeta
într-un fel şi a spune exact contrariul, însă în aşa chip încît lectorul să fie îndrumat
să înţeleagă sensul ascuns sub bătaia de joc. În cariera mea, adesea am întîlnit trei
cazuri : sau ironiile, sau cititorii, sau toate şi toţi erau proaste şi proşti.
Nu cu semafoare ca la calea ferată, roşu-pericol, verde-liber, se
consolidează texte sau capete slabe. Ba dimpotrivă, cititorul va rămîne ca vaca în
faţa opreliştei : „nu călcaţi-florile" ! De vor fi flori de ironie, sau le va ignora,
sau le va călca, cu toate avertizoarele din lume.
Tatăl meu continuă : — Hierogliful a fost înmormîntat fără onoruri. Titlul
revistei a fost hotărît pe loc : Lumea veche, totuşi ironic ; nu ţineam de ea nici
unul, nici altul, dar cîţi ne-au înţeles ?
Rămas pe gînduri, înnădeşte o nouă amintire : — Cam la un an, altă ironie, a
soartei. Te-ai născut... Grozav erai de belaliu, mai ales cînd ţi-au ieşit dinţii de
lapte... Urlai… À propos, dar măseaua de minte ţi-a răzbit ?


 UMOR ŞI SPIRIT


Caragiale obişnuia să spună deseori că nu este critic, ci doar un meşteşugar
bătrîn, în sensul de priceput şi cu experienţă.
Declaraţia aceasta avea îndoitul avantaj de a-i lăsa libertatea de acţiune
neştirbită, îmbunînd în acelaşi timp critica, întotdeauna nemulţumită de intruziuni
străine.
Întrucît mă privea, urmă tatăl meu, o singură dată Iancu a părăsit rezerva
adoptată.
Pentru mine scrisul a fost ca vioara pentru Ingres, iar umorul o veselie
îmbrăcată într-o serioasă redingotă, cu o mînecă croită din ironie şi cealaltă din
neprevăzut.
Auzindu-mă însă „bătrînul" om de meserie, cu creierul infinit mai bine
organizat, mi-a decernat la iuţeală o medalie de bronz, premiu de consolare al
mediocrităţilor naţionale şi internaţionale.
— Atîta tot ai tu de spus despre umor ? Reduci un mod de a-ţi trăi viaţa la
simplul gen de a o considera sau descrie ?
Umorul este prin excelenţă o filozofie şi simţul sau determină acţiunile
celui ce-l are.
Aici este şi hotarul dintre spirit şi umor, primul fiind exterior, o podoabă a
gîndirii, pe cînd secundul este însăşi gîndirea.
Spiritul poate fi imperfect, linguşitor, dar poate să şi arză ca punctele de foc
practicate de voi medicii pe pielea clienţilor. Ca să mă înţelegi mai bine, ascultă
trei exemple ale celor trei Dumas, doi autentici şi unul beneficiar al similitudinii
de nume.
După premiera unei piese de-ale sale, Adolphe, Dumas, întîlnind pe ilustrul
său omonim, se umflă în pene şi-l întîmpină cu vorbele :
— De azi înainte, lumea va fi în drept să spună „cei doi Dumas", tot astfel
cum zice „cei doi Corneille".
— Salve (sal'tare), Tomo ! (B'jour, Thomas), i-a răspuns Alexandre Dumas.
(Autorul Cidului era Pierre Corneille, Thomas fiind fratele său mai mic în toate.)
Vezi cu cîtă eleganţă i-a luat o bucăţică de piele !
II. Alt spirit, de astă dată fără arsuri, căci ne aflăm în famille. Al. Dumas
publică Dama cu camelii. Succes monstru, aşa de mare, încît tatăl Dumas, lăsînd
deoparte neînţelegerile dintre ei, îi trimite o felicitare ceremonioasă în stil
oficial, adăogînd că se simte fericit de splendida reuşită a unui omonim. Nu mai
puţin spiritual a fost răspunsul fiului :
„Domnule, sînt foarte mişcat de elogiile unei persoane despre care tatăl meu
mi-a vorbit în termenii cei mai măgulitori". Ce-a mai rămas de exemplificat,
Alceule ?
— Umorul, Iancule.
Dinastia Dumas era originară din Saint-Domingue, perla roditoare a
Antilelor, cu o populaţie prolifică de băieţi buni, înzestraţi cu o remarcabilă
memorie a înrudirilor, mai cu seamă cînd era vorba de neamuri aducătoare de
cinste şi profituri. Un sat antilez figurînd la expoziţia universală de la Paris se
pretindea alcătuit din seminţia Dumasilor, toţi nepoţei şi verişori ai lui Papa
Dumas.
Erau puţin cam ancombranţi cînd irupeau in corpore la ora dejunului în
splendidele apartamente ale dramaturgului.
Acesta, ca să scape de pacoste, a tocmit un ursar cu urşii săi. Convocaţi tot
la aceeaşi oră, plantigrazii, băieţi buni de altfel, ca şi neamurile, au lepăit din
feluri, s-au lins pe labe, desigur fără să vrea au tras jos faţa de masă cu tot ce era
pe dînsa, s-au uitat miraţi la restul invitaţilor, de o culoare cu care nu erau
deprinşi, refugiaţi pe etajera şemineului sau cocoţaţi pe bufetele din sufragerie,
apoi, poftiţi de ursar, s-au retras în ordine, spre deosebire de nepoţei, cari au
executat, după dispariţia primejdiei, o retragere tumultuoasă, dar lipsită de cea
mai elementară demnitate.
Mai e nevoie să-ţi spun, Alceule, că n-au mai călcat pe la Papa Dumas ?


 VIZITĂ LA TIERGARTEN


[...]
De multe ori, în grădinile zoologice actuale, fiarele sînt despărţite de public
printr-un şanţ pe care numai pasărea îl poate trece. Gratiile au dispărut, iar
vizuinele animalelor, adăpostite în stînci făcute din beton, servesc de fundal,
creînd o iluzie de prezentare în libertate.
Pe vremea cînd s-au petrecut cele ce urmează, animalele primejdioase erau
închise în cuşti cu gratii groase de fier.
Publicul le putea examina de aproape, iar paznicii diferitelor Verboten
(oprit să le dai de mîncare, să întărîţi animalele) se scîrbiseră de mult ascultînd
inepţiile pe care le putea turna un om liber în faţa unui leu prizonier.
În peregrinaţiunile lor berlineze, Caragiale şi oaspetele său despre care am
mai vorbit * s-au abătut şi pe la Tiergarten (cu prilejul acestei vizite, m-am ales
cu un album, încă existent).
Lighioanele mai mărunte au fost repede eliminate ; focele mîncaseră,
digerau la soare, nemişcate şi lipsite de interes.
Era tocmai timpul cînd se hrăneau leii. Îngramădită în faţa cuştii, lume
pestriţă : copii cu supraveghetoarele lor, caporali în termen sprijiniţi în sabie,
generali la pensie rezimaţi în baston.
 Era firesc ca şi vizitatorii noştri să se îndrepte într-acolo.
Oaspetele, om cult, începu să depene cîteva din cele mai vestite
reprezentări culturale ale leului, împrăştiate pe 3000 de ani : poarta leilor a
oraşului ciclopean Mycene ; curtea (fîntîna) leilor din Alhambra Grenadei ; leul
omorînd un şarpe, al sculptorului Barye, de un realism atît de uimitor în rînjetul
său ; leul colosal de la Belfort, opera lui Bartholdi.
Inspiraţia era potrivită, dar de prisos ; deşi nu frunzărise dis-de-dimineaţă,
aşa ca din întîmplare, Meyerlexikon-ul, Caragiale cunoştea materia şi l-ar fi putut
bate la puncte.
Încălzit de acest preambul, ca un motor ce şi-a găsit mersul de plin regim,
prietenul trecu la nişte versuri de Victor Hugo, mai întîi mezzo-voce :

Lion ! j'étais pensif, ô bête prisonnière,
Devant la majesté de ta grave crinière ;
Du plafond de ta cage elle faisait un dais.

Atenţia publicului începuse să se împartă între cuşcă şi orator ; văzîndu-se
urmărit, obişnuit să înflăcăreze masele, ridicase tonul şi, cu un puternic accent
daco-roman, supărator doar pentru Caragiale, leii şi mulţimea neştiind franceza,
continua :

Nous songions tous les deux et tu me regardais...

(Mai tare, arătînd spre leu)
Ton regard était heau, lion.

Între timp, în jurul celor doi se formase un cerc de gură-cască, cu atît mai
respectuos cu cît nu prindea nimic din rostul cuvintelor.
Leul, în loc să se uite frumos, privea chiorîş ; rînjind mai abitir ca leul lui
Barye, mîrîia la consoarta sa ca să-şi atribuie ambele hartane de carne aduse de
îngrijitor.
Prietenul, vrăjit de cadenţa versului, declama înainte, fără să ia seama la
animale...

Tu portes en ton oeil calme, où l’infini commence,
Le regard éternel de la nature immense.

Ce calm ? Ce infinit ? Cu o labă, aproape să-şi dea leoaica peste cap.
Caragiale se dăduse după prieten şi folosea batista mai des decît ar fi fost
normal.
Versurile se terminaseră, prietenul, ambalat, înşira clişee de circumstanţă
— animal nobil, generos etc., infirmate pe loc de leu ; sfîşia cu poftă hălci de
carne, în timp ce leoaica se uita cu jind, necutezînd să se apropie de animalul
nobil şi generos.
Se lăsase tăcere, prilej pentru Caragiale de a pune punctul final :
— Hai, Barbule, nu vezi că leul tău n-a citit pe Hugo ?

*
T. Maiorescu, Beţia de cuvinte în “Revista contimporană".
*
Diminutiv familiar al lui V. A. Urechia.
[1]
Semn reproductibil numai pe cale fotografică.

*
Delavrancea
 Al. VLAHUŢĂ


 CARAGIALE


Unul din puţinii oameni cu care aş vrea să mă întîlnesc şi pe lumea cealaltă.
C-un asemenea tovarăş m-aş bizui să-nfrunt şi urîtul eternităţii.
Un suflet ciudat, pe care cercetătorii şi-au dat toata osteneala să ni-l
înfăţişeze şi mai ciudat. Veşnic în frămîntare, plin de inegalităţi şi de contradicţii
— ca şi viaţa însăşi în învăluirile ei... Bun şi rău, sceptic şi cucernic, milos şi
crud, temerar şi fricos — duh răzvrătit, împotriva lui mai mult decît împotriva
lumii, Caragiale, ca orice exemplar de lux al omenirii, ne prezintă în el, mărite
pînă la exagerare, toate însuşirile obişnuite ale firii omeneşti. Receptivitatea lui
pare înzestrată cu o lentilă măritoare, care-i arată lucrurile în proporţii uriaşe.
Fantastic mărite, dar în proporţie. Totdeauna în proporţie. E în acest puternic
artist un aşa de adînc sentiment al ritmului, al desăvîrşirii, încît fraza lui corectă,
muzicală, inestricabilă, capătă uneori, de prea multă şlefuire, ceva din reflexul
rece al cristalului. Înţeleg de ce scrie aşa de rar. Acest pasionat observator al
suflerului omenesc în acţiune, acest gînditor vijelios, pururea în vervă, ar fi avut
nevoie de un stenograf, şi Dumnezeu l-a întovărăşit c-un săpator în piatră. Aşa că
nu se pot împăca la lucru. Gîndul celui dintîi nu poate zbura decît foarte repede,
dalta celui de-al doilea nu poate ciopli decît foarte încet.
Un mare constructor în cuvinte. La Caragiale cuvîntul scris capătă o
însemnătate documentară. Nimic nu joacă, nimic nu se clatină în straşnica legătură
a construcţiei lui, tăiată-n marmură. Lucru adevărat, lucru definitiv, etern —
impresia aceasta o ai de cîte ori citeşti o pagina de Caragiale. Ca şi marele
Flaubert, cu care de altfel se aseamănă în multe privinţi, el îşi drămuieşte vorba
cu o migală şi cu o grijă împinse cîteodată pînă la jertfa spontaneităţii. Trebuie
să-l citeşti de mai multe ori pe acest Benvenuto Cellini al cuvîntului pentru ca să
ai înţelegerea deplină şi rara mulţumire a lucrului desăvîrşit. Iar ca să-ţi dai şi
mai bine seama de puterea de evocare şi de marele dar de a crea al lui Caragiale,
trebuie să-l auzi povestind. Cu privirea, cu reticenţele, cu sobra accentuare a
figurii şi a glasului, cu armonizarea instantanee a tuturor mijloacelor de acţiune
ale neasemănatei lui puteri de fermecător, te face să vezi aievea, să trăieşti în
adevăr ceea ce-ţi spune. El are o lume a lui de tipuri în mişcare, suflete întrupate
de el — vorbesc de acelea pe cari nu le-a scris încă. Ele trăiesc din substanţa
vieţii lui, aci triste, aci vesele, mereu cu ceva nou în alcătuirea fiinţei lor, din ce
în ce mai vii, mai întregi, mai pline de interes — ne-mprietenim cu ele, le
urmărim cu drag în fazele prin cari trec, şi ne doare cînd ne gîndim ce păcat ar fi
să le ducem cu noi în mormînt. Poate că tocmai unde le vede aşa de vii creatorul
lor, părintele lor, nu se-ndură să le scrie. Precizarea formei, fixarea definitivă a
unei gîndiri şi aşternerea ei pe hîrtie au cîteodată ceva din preparativele reci ale
unei îmbălsămări.
Lumea ta de icoane ! Trăieşti cu ele, ţi-s dragi, şi poate cea mai bună parte
din viaţa ta ţi-o petreci în mijlocul lor. Le-ai scris — nu mai sunt ale tale. Devin
proprietatea noastră. Şi prin ele ne facem stăpîni pe-o parte din sufletul tău, din
fiinţa ta. Poate că şi grija aceasta o fi stînjinind pe unii scriitori, de nu ne dau tot
ce ne-ar putea da.
Despre Caragiale se poate spune că ne-a dat foarte mult în foarte puţine
vorbe. Un avar care-a strîns pentru noi. Să-i fim recunoscători.
Că i-a plăcut să puie în opera lui mai mult scăderile şi ridicolul societăţei
noastre, că l-au impresionat mai profund amăgirile decît speranţele grăbitei
noastre civilizaţii — cine poate să-i facă o vină din aceasta ? La urma urmei, din
moment ce eşti sincer, nici nu este de ales, nici nu poţi alege între un fel sau altul
de a-ţi înfăţişa lumea în care trăieşti. Şi Caragiale, în orice atitudine sufletească
s-ar afla, e totdeauna sincer. De aceea şi sunt aşa de vii tipurile lui. Cînd s-a dat
la teatru, acum douăzeci şi cinci de ani, O scrisoare pierdută, mai fiecare prefect
se vedea pe el zugrăvit acolo. Fireşte, era sinteza vieţii de provincie, cu notele ei
de ridicul, aceleaşi pretutindeni. Acelaşi „Trahanache", acelaşi „Ghiţă" ş-aceeaşi
„Coana Zoe", la Turnu-Severin ca şi la Dorohoi. Cine nu-i ştie ? Lumea lui
Caragiale. Eterna, profund adevărata lume a lui Caragiale !
Un om vesel ? Nu. Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui ! Dar
să-l ferească Dumnezeu să-l biruie vrodată şi pe el năvala unei lacrimi. Cel care
ne-a înveselit de atîtea ori cu verva lui strălucitoare, cel care ne-a obişnuit să ne
pregătim de rîs de cîte ori îl vedem că deschide gura, nu mai are dreptul să plîngă
cu lacrimile noastre. De-aici greutatea cu care-au străbătut în public Năpasta şi
novelele lui dramatice, adevărate capodopere, cari-ar face onoare oricării
literaturi din lume.
Foarte comunicativ. Poate cel mai comunicativ dintre oamenii mari pe cari
i-a produs neamul nostru. Ceea ce e un imens folos pentru contemporani ş-o
ireparabilă pierdere pentru posteritate, căci o bună parte din comorile acestui
sufler, aşa de frumos înzestrat, se-mprăştie în spulberul clipelor zgomotoase şi
deşerte ale vieţii. Caragiale, ca orice artist mare, e stăpînit de „nevoia de a crea".
Tot ce intră de afară în vastul cîmp al cugetării lui devine lucru de artă.
Impresiile, observaţiile lui de fiecare clipă capătă, în mod firesc, darul vieţii, şi

Toate cer intrarea-n lume,
Cer veşmintele vorbirii...

Ah, veşmintele vorbirii ! De vorbit, Caragiale îţi vorbeşte douăzeci şi patru
de ceasuri pe zi, fără să simtă şi fără să te facă să simţi o clipă de osteneală ;
puterea lui de a spune e în funcţiune cu dragostea ta de a-l asculta ; dar dacă vrei
să ai înainte-ţi figura dezolată a osînditului care merge la spînzurătoare, pune-l pe
acest maestru al cuvîntului să scrie două rînduri. Gîndul că ceea ce leagă pe hîrtie
rămîne aşa pe vecii vecilor îl umple de o răspundere straşnică. Scriind, simte că,
peste umărul lui, pe lucrul lui din ceasul acela hotărîtor, se pleacă privirea
neîndurată a veacurilor viitoare. De aceea şi scrie cu atîta grijă — cu atîta artă.
Cînd îl citeşti pe Caragiale, ai în adevăr sentimentul desăvîrşitului. E posibil să
nu-ţi placă întotdeauna. Căci îndeobşte lucrurile acestei lumi nu ne atrag prin
perfecţiunea lor. Dar, de cîte ori îl citeşti, tot mai adînci perspective se deschid
gîndului tău, tot mai proaspăt tresare de sub fiecare cuvînt farmecul vieţii. În
proza lui Caragiale e o putere de cucerire pe care vremea, limpezind-o, o
sporeşte. Multe se vor uita din cîte ni se par astăzi nepieritoare. Ceea ce se va citi
însă, din ce în ce mai cu drag şi mai cu interes, în limba noastră, va fi, alături de
versurile sfinte ale lui Eminescu, proza lapidară a lui Caragiale.
În volumul din urmă, Schiţe nouă, pe care, în treacăt fie zis, presa noastră l-
a primit cu o tăcere aproape inexplicabilă, autorul strălucitoarelor Momente,
ostenit de lumea în mijlocul căreia se simte din ce în ce mai străin, pare a-şi căuta
în basme un izvor mai curat de cugetare literară. Dar cu ce măiestrie îţi amestecă
visul cu realitatea ! Citeşti pe Kir Ianulea, să zicem, şi simţi că între amintirile
tale, între viaţa ta trăită şi povestea lui Caragiale închipuită nu e nici o linie de
despărţire. Şi una şi alta se contopesc în acel factor comun de adevăr etern şi
universal, pe care numai oamenii de geniu au privilegiul de a ni-l destăinui.
„Dintre poveştile de faţă — scrie povestitorul în precuvîntarea acestui
volum — unele — precum arătam în notele de la sfîrşitul cărţii — se mai
găsesc şi-n alte limbi; pe cît putem şti, însă, apar astăzi pentru întîia oară în
româneşte.
Asupra felului cum sunt date aci, autorul îşi păstrează întregi drepturile
de proprietate literară ; căci, fară îndoială, de cînd lumea, poveştile sunt ale
lumii, însă, fireşte, felul povestirii lor rămîne oricînd al povestitorului —
precum Maica Precista este a tuturor creştinilor, dar o icoană cu chipul ei e a
meşterului care a zugrăvit-o, în felul lui.
 Îndură-te, tu, preasfîntă şi pururea curata Fecioară, de toţi zugravii şi
ajută-i să nu prăpădească vreme şi vopsea degeaba!"

 CULTUL AMINTIRILOR


[...]
Îmi povestea odată prietenul Caragiale — cu minunatul lui dar de a povesti
— despre toana unui cioban, care, la două luni o dată, îşi lua simbria, cobora
devale la cîrciumă şi s-aşternea pe chef zdravăn ; punea doi lăutari să-i cînte, mai
scotea şi el fluierul din şerpar de-l mai cerca din cînd în cînd, şi juca de unul
singur ; zi şi noapte juca ; bea, cinstea pe toată lumea, şi juca ; uneori credeai că
se sfîrşeşte — se muia, de te aşteptai să-l vezi grămadă la pămînt — ş-odată
parcă-l striga cineva, aşa se-ncorda din tot trupul, îşi punea palma stîngă-n ceafă,
dreapta-n şold, şi, plecîndu-şi boiul înainte, izbea de nădejde cu opinca-n
duşumea şi chiuia din adîncul inimii un chiot al lui:

Auzi, lele, cum mai cîntă,
Bată-l măiculiţa sfîntă!

A treia zi cerea socoteala, plătea frumos — ce-i rămînea arunca lăutarilor
— îşi lua gluga şi ciomagul de sub laviţă şi, dîndu-şi căciula pe ceafă, le tragea o
sudalmă la toţi şi pleca iar la munte, să facă [rost] de parale pentru... toana
viitoare.

[...]

(La gura sobei, Bucureşti, 1911)
 PAUL ZARIFOPOL


CARAGIALE, PE SCURT.


Douazeci de ani de la moartea lui.
Nu toţi oamenii sunt egali de vii. Niciodată nu am simţit atît de tare acest
fapt, cum l-am simţit la moartea lui Caragiale. Nevoit să petrec în locuinţa lui a
doua noapte după aceea în care murise, am vegheat de cu seară pînă la ziuă fără
să-mi pot lua ochii de la draperia care ascundea o jumătate a camerei de cealaltă.
Draperiile pot fi mult mai rafinat perfide decît pereţii sau uşile ; se pot mişca
uşor.
Nu am nici cea mai mică vocaţie pentru înregistrarea supranaturalului ; însă
anularea unei fiinţe cu vitalitatea excepţională este, la început, adînc
neverosimilă. E o răsturnare violentă a unei experienţe prea bogate, ale cărei
elemente poartă accente puternice de sentiment, anume acordate şi sistematizate. E
un învăţ greu. Nu se putea să nu aştept, noaptea întreagă, să iasă Caragiale de
după covorul care-mi atîrna în faţă şi să vorbească. Îndeosebi cu tăcerea
definitivă a lui Caragiale nu vroiau să mi se deprindă aşteptările urechii, şi
aşteptările spiritului. Cîţi îl cunoşteam de aproape, ştiam bine că omul nu mai
avea mult de trăit. Dar ce putere au asemenea convingeri abstracte faţă cu
perturbarea bruscă a unei experienţe perceptuale neobişnuit de intense !
Medicul care, din oficiu, a făcut autopsia, îmi spunea că încă nu văzuse
creier atît de frumos dezvoltat ; însă nu văzuse nici o arterioscleroză atît de
perfectă, încît aproape nu se înţelegea cum putuse maşina să nu se oprească încă
de mult. Puţini dintre prietenii lui Caragiale rezistase ispitei naive de a interveni
cu sfaturi, ca să-l hotărască a trăi, în sfîrşit, mai higienic... Fapte pioase, perfect
inutile. Înţelegeau oamenii, la urmă, că un asemenea predestinat există cu preţul
cu care este aşa cum e. Caragiale fumase în ultima după-amiază a vieţii sale
optzeci de ţigări. A murit, foarte probabil, în unul din groaznicele accese de tuse
tabagică care, în fiecare noapte, răsunau pînă departe de camera lui de culcare. S-
a întîmplat aceasta în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912, în Berlin-Schöneberg,
Innsbruckerstrasse nr. 1.
S-a întrebat adesea lumea noastră : de ce se aşezase Caragiale în Berlin ?
Din trebuinţă de ordine şi de confort, pot spune eu, după cîte am auzit de la dînsul.
Confortul era deplin şi, pe atunci, mai ieftin mult decît în orice alt oraş european,
inclusiv Bucureştiul. Iar ordinea îl încînta pe Caragiale, pur şi simplu. În adevăr
gospodăria prusiană, publică şi particulară, trebuia să fie ca un delicios răsfăţ
omului care îmbătrînise în o ţară ce, în acest punct, contrasta eclatant cu Prusia.
Însă, de la început, cumintele Gherea îi repetase lui Caragiale că
Bucureştiul şi România au să-i fie, acolo, foarte de lipsă ; şi pe Caragiale îl irita
semnificativ acest pronostic pe care-l respingea aproape indignat. S-a văzut apoi
că fiecare ocazie, mai drept : orice pretext, îi era bun ca „să se repează" pentru o
zi, două, trei, şapte, la Bucureşti. Totuşi l-am regăsit, într-o vară, la
Friedrichroda, în inima Pădurii Turingiene, popular cum ar fi fost în Braşov sau la
Sinaia. În piaţa minusculă a tîrguşorului german îl interpelau, pe întrecute,
zarzavagioaicele, ceasornicarul şi librarul, şi aproape îl aclamau, atît de mult
suplinea cu puterea lui de comunicare, cu humorul şi fantazia lui, slaba sa
cunoaştere a limbii germane. Fusese mult adevăr în prezicerea lui Gherea, dar şi
în pornirile instinctivului Caragiale.

[...]

(Adevărul literar şi artistic, 1932, nr. 605)