Psalomul lui David, 103[modifică]

Sufletul mieu, ură bine

Lui Dumnezău, cum să vine,
Și-i zî, Doamne, să trăiască
Mărirea ta și să crească.
Să te-mbraci cu mărturie,
Cu frâmsețe și tărie,
Că tu te-nvești cu lumină,
Ca soarele-n zî senină.
Și ț-ai tins ceriul ca cortul,
De l-ai înfrâmșat cu totul,
Și i-ai pus deasupra ape,
Din tinsori să nu să scape.
Núorii ț-ai pusu-ț scară,
Când vei să pogori în țară.
Caii îț sunt iuț ca vântul,
De mărg unde ți-i cuvântul,
Și ca gândul mărg de tare
Îngerii tăi cei călare,
Și pedestrimea ca focul
Merge strălucind cu totul.
Tu-ntemeiez cu cuvântul
De stă nemutat pământul.
Tu i-ai datu-i de mainte
Prăpastea de-mbrăcăminte,
Și stă gata să te-asculte,
Să dea apa preste munte,
Și de svânta ta poruncă
Va fugi din deal la luncă,
Că va merge detunată,
De glasul tău înspăimată.
Și munțâi, și dealuri nalte
S-or ivi, și șesuri late,
Pre locul ce sunt urzâte,
Când i-ai făcut de mainte
Și le-ai pusu-le hotară,
Să nu dea din loc afară,
Ce să-ț țâie-ntreg cuvântul,
Să nu-mprésure pământul.
Tu trimiț ape prin tăuri,
De cură printre munț răuri,
De să toate heri adapă
Și le prisosește apă.
Și colunii când li-i sete
Tu-i adăpi fără scumpete.
Tu strângi pasările-n hoarbă
La părău ce vin să soarbă,
De prin pietri, de prin gauri
Slobod cântece și glasuri.
Tu sloboz roauă pre munte
Dintr-a tale cămări multe,
Și pre pământ sloboz ploaie,
De să satură-n pohoaie,
Și cu lucrul tău sporește
Tot pământul de rodește.
Tu dai fânului să crească,
Dobitoacelor să pască.
Și crești pajiștea cea moale,
De scoate grâul din foale,
De-ș culeg oamenii hrană
Să le hie și pre iarnă.
Că scot pita cu sudoare
Să mănânce la răcoare,
Din pământ agonisită
Pre porunca ta cea svântă.
Și le-ai dat vinul să-ș facă
Veselie, să le placă.
Cu oloi să-ș netezască
Fața și să să-ncrăvască1
Cu pâinea cea de mâncare,
Să să facă omul tare.
Copacilor de pre câmpuri
Tu le dai sațâu pre timpuri,
Și chedrilor din Livanul,
Ce-i răsădești pre tot anul.
Acoló vrabii ș-or face
Cuiburi, di-or ședea cu pace,
Că le este rodionul
Povață, pus de la Domnul.
Cerbilor le-ai dat să salte
Pre munțâi cu dealuri nalte,
Și iepurilor scăpare
Le-ai dat s-aibă supt stânci tare.
Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi și să scază,
Și soarele ș-nemerește
Apusul ce odihnește.
Din tunerec feceș noapte,
De ies gadinile toate.
Lupii urlă și scâncează,
Când spre vânat să gătează,
Să-ș ceie și să-ș răpască
De la Domnul să-i hrănească,
Pănă când răsare soare,
De mărg cineș la-nchisoare.
Și omul, fără de greață,
Iese-n treabă demineață,
De lucrează pănă-n sară,
Zî de iarnă și de vară.
Pentr-aceea, Doamne svinte,
Să fii mărit de mainte,
De lucruri ce-ai făcut mare,
Cu sfat bun, cu așezare!
Pământul îi plin de fapte
 Ce-ai făcut cu bunătate.
Și marea, câtu-i de lată,
Și largă, și desfătată,
Într-însă să țin heri multe,
Jigănii mari și mănunte.
Preste luciu de genune
Trec corabii cu minune.
Acoló le vine toană
De fac chiții gioc și goană.
Și toate la tine caută
Să le dai hrană bogată,
Să strângă și să-ș culeagă
Ce le-ai dat, cu voaie largă.
Cându-ț deșchiz svânta mână,
Atunci toată lumea i-plină
De bișug și de dulceață,
Și-ș petrec toț bine-n viață.
Și când ț-ascunz fața svântă,
Toată lumea să-nspământă.
Când le iei duhul, s-or stânge
Și la țărna lor s-or strânge.
Duhul tău când li-i trimite,
Să vor zidi ca mainte,
Și cum ț-ai datu-ț cuvântul,
Vei înnoi tot pământul.
Și să-ț fie, Doamne svinte,
Slava-n veci, ca și mainte!
Dumnezău gând bun va pune
De lucruri ce-au făcut bune.
Că de svânta ta căutare
Pământul tremură tare,
Și din munte merge pară,
Când pogori să vez în țară.
Și ț-voi cânta, Doamne,-n viață,
În custul mieu, cu dulceață,
Cânta-ț-voi, Dumnezău svinte,
Domnului mieu de mainte.
Pănă ce voi fi cu viață,
Îț voi cânta fără greață.
Și să-ț placă, Doamne svinte,
Bietele mele cuvinte,
Să mă bucur în tot bine
De Dumnezău, cum să vine,
Ca să pieie cu ocară
Toț pizmașii tăi din țară.
Și ceia ce-s fără lege
De pre pământ să vor șterge,
Să nu scape nice urmă,
Ce să-i ștergi dintr-a ta turmă.