Ist. Gen. R. Rom.

Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor
Rânduiala generală a Liturghierului roman
Rânduiala generală
Ediţia tipică a treia, publicată prin grija şi strădania Congregaţiei pentru
Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor
Traducere de pr. Claudiu Dumea

© Editura Presa Bună,
Bd Ştefan cel Mare, 26,
RO-6600-Iaşi
Tel.+ fax: 032/211527,
E-mail: cornel@mail.dntis.ro
Descrierea CIP
ISBN 973-8191-14-9
Rânduiala generală a Liturghierului roman
Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor în ziua de 20
aprilie a promulgat, a declarat tipică şi s-a îngrijit să fie trimisă spre a fi
tipărită noua ediţie a Liturghierului roman pe care Sfântul Părinte papa Ioan
Paul al II-lea a binevoit să o aprobe în ziua de 11 ianuarie 2000. Pentru ca
textul revizuit al Rânduielii generale, care este legat de Liturghier să fie mai
bine cunoscut, iar conferinţa episcopilor să pregătească traducerile
convenite în limba poporului, ce urmează să fie apoi recunoscute de Scaunul
Apostolic, sunt publicate separat aceste pagini extrase din a treia ediţie
tipică.
Introducere
1. Voind să celebreze împreună cu ucenicii săi Cina pascală, în care a
orânduit jertfa trupului şi a sângelui său, Cristos Domnul a poruncit să se
pregătească o sală mare şi gătită (Lc 22,12). Biserica a considerat
întotdeauna că această poruncă i-a fost adresată ei însăşi, atunci când
impunea norme spre a pregăti sufletele, spre a orândui locurile, spre a fixa
riturile şi a alege textele pentru celebrarea Euharistiei. Şi normele de faţă,
stabilite pe baza Conciliului Ecumenic Vatican II, ca şi noul Liturghier, pe care
Biserica de rit roman îl va folosi de acum înainte pentru a celebra Liturghia,
sunt o dovadă a acestei griji a Bisericii, a credinţei şi a iubirii ei nestrămutate
faţă de marele mister euharistic şi dau mărturie pentru tradiţia ei continuă şi
neîntreruptă, deşi au fost introduse unele lucruri noi.
Mărturia unei credinţe neschimbate

2. Natura sacrificală a Liturghiei, afirmată în mod solemn de Conciliul
Tridentin, în armonie cu întreaga tradiţie a Bisericii1, a fost reconfirmată de
Conciliul Vatican II, care cu privire la Liturghie a spus aceste cuvinte
semnificative: „Mântuitorul nostru la Cina de pe urmă… a orânduit jertfa
euharistică a trupului şi sângelui său, cu scopul de a perpetua peste veacuri,
până la a doua sa venire, jertfa crucii şi pentru a încredinţa astfel miresei
sale iubite, Biserica, memorialul morţii şi învierii sale”2.
Această învăţătură a Conciliului revine des, aproape permanent, în
formulele Liturghiei. Sacramentarul leonian spune: „Ori de câte ori celebrăm
memorialul acestei jertfe, se săvârşeşte lucrarea mântuirii noastre”3;
învăţătura exprimată cu precizie în această frază este dezvoltată cu claritate
şi cu grijă în rugăciunile euharistice: în aceste rugăciuni, atunci când preotul
săvârşeşte anamneza, adresându-se lui Dumnezeu în numele întregului
1
CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea a XXII-a, 17 septembrie 1562: Denz-
Schönm., 1738-1759.
2
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum
Concilium, nr. 47; cf. Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 3,28; Decretul
privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, nr. 2, 4, 5.
3
Liturghia de seară in Cena Domini, rugăciunea asupra darurilor. Cf. Sacramentarium
veronense, Ed. L.C. Mohlberg, nr. 93.
popor, îi aduce mulţumiri şi îi oferă jertfa vie şi sfântă, adică oferta Bisericii şi
victima prin sacrificarea căreia Dumnezeu a voit să se împace4, şi se roagă
pentru ca trupul şi sângele lui Cristos să fie o jertfă plăcută Tatălui pentru
mântuirea lumii întregi5.
Astfel, în noul Liturghier, regula rugăciunii Bisericii corespunde regulii
sale constante de credinţă; aceasta ne spune că, excepţie făcând modul de a
oferi care diferă, există o deplină identitate între jertfa de pe cruce şi
reînnoirea sacramentală din cadrul Liturghiei pe care Cristos Domnul a
orânduit-o la Cina de pe urmă şi a poruncit apostolilor să o celebreze în
amintirea lui; ca atare, Liturghia este în acelaşi timp jertfă de laudă, de
mulţumire, de cerere şi de ispăşire.
3. De asemenea, misterul minunat al prezenţei reale a Domnului sub

chipurile euharistice este afirmat de Conciliul Vatican II6 şi de alte documente
ale magisteriului Bisericii7, în acelaşi sens şi cu aceeaşi învăţătură cu care îl
propusese pentru credinţa noastră Conciliul Tridentin8. În celebrarea
Liturghiei, acest mister este pus în lumină nu numai de înseşi cuvintele
consacrării, care îl fac pe Cristos prezent prin intermediul transsubstanţierii,
dar şi de simţământul şi de exprimarea celui mai mare respect şi adoraţie de
care este înconjurat în cursul liturgiei euharistice. Pentru acelaşi motiv, în
Joia Sfântă, la Cina Domnului, şi în solemnitatea Trupului şi Sângelui
Domnului, poporul creştin este chemat să cinstească în mod deosebit, prin
adoraţie, acest sacrament minunat.
4. Cât priveşte natura preoţiei ministeriale, care este proprie preotului,

întrucât el oferă jertfa în persoana lui Cristos şi prezidează adunarea
poporului sfânt, ea este pusă în lumină în însăşi forma ritului de locul
preotului care iese în evidenţă şi de funcţia sa. Sarcinile care revin acestei
funcţii sunt indicate şi reamintite foarte clar în prefaţa Liturghiei crismei din
Joia Sfântă, zi în care se comemorează orânduirea preoţiei. Textul subliniază
puterea preoţească acordată prin impunerea mâinilor şi descrie aceeaşi
putere enumerându-i toate oficiile: este continuarea puterii preoţeşti a lui
Cristos, marele pontif al noii alianţe.
4
Cf. Rugăciunea euharistică III.
5
Cf. Rugăciunea euharistică IV.
6
CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum
Concilium, nr. 7, 47; Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, nr. 5,
18.
7
Cf. PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Humani generis, 12 august 1950: A.A.S. 42
(1950), pag. 570-571; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei, 3 septembrie
1969; A.A.S. 57 (1965), pag. 762-769; Sollemnis professio fidei, 30 iunie 1968, nr. 24-26: A.A.S.
60 (1968), pag. 442-443; S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967,
nr. 3f, 9: A.A.S. 59 (1967), pag. 543, 547.
8
Cf. CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea a XIII-a, 11 octombrie 1551: Denz-
Schönm., 1635-1661.
5. Această natură a preoţiei ministeriale pune la rândul său într-o lumină
justă o altă realitate de mare importanţă: preoţia regală a credincioşilor, a
cărei jertfă spirituală îşi atinge perfecţiunea prin slujba preoţilor, în unire cu
jertfa lui Cristos, singurul mijlocitor9. Celebrarea Euharistiei este într-adevăr
acţiunea întregii Biserici; în ea fiecare împlineşte în întregime numai ceea ce
îi revine, ţinând seama de locul pe care îl ocupă în sânul poporului lui
Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care se acordă acum o mai mare
atenţie anumitor aspecte ale celebrării, aspecte care, în decursul veacurilor,
au fost uneori neglijate întrucâtva. Acest popor este poporul lui Dumnezeu,
câştigat prin sângele lui Cristos, adunat de Domnul, hrănit de cuvântul său;
popor a cărui vocaţie este aceea de a face să se înalţe spre Dumnezeu
rugăciunile întregii familii umane; popor care, în Cristos, aduce mulţumiri
pentru misterul mântuirii, oferind jertfa lui; în sfârşit, care prin împărtăşirea
cu trupul şi sângele lui Cristos se întăreşte în unitate. Acest popor este deja
sfânt prin originea sa; dar prin participarea sa conştientă, activă şi rodnică la
taina euharistică, înaintează încontinuu în sfinţenie10.
Dovada unei tradiţii neîntrerupte

6. Enunţând normele pentru revizuirea rânduielii Liturghiei, Conciliul Vatican
II a dispus, printre altele, ca anumite rituri să fie restabilite „conform tradiţiei
vechi a sfinţilor părinţi”11: sunt aceleaşi cuvinte folosite de sfântul Pius al V-
lea în constituţia apostolică „Quo primum”, prin care a promulgat în 1570
Liturghierul tridentin. Şi din această întâlnire de cuvinte este uşor de dedus
că cele două Liturghiere romane, deşi la distanţă de patru secole unul de
altul, păstrează aceeaşi tradiţie unică şi identică. Apoi, dacă se iau în
consideraţie elementele profunde ale acestei tradiţii, se poate observa uşor
că al doilea Liturghier îl completează în mod fericit pe cel dintâi.
7. În timpurile într-adevăr dificile, în care credinţa catolică era pusă în

pericol cu privire la natura sacrificală a Liturghiei, cu privire la preoţia
ministerială, la prezenţa reală şi permanentă a lui Cristos sub speciile
euharistice, sfântul Pius al V-lea era preocupat înainte de toate să salveze o
tradiţie atacată, pe nedrept, relativ cu puţin timp înainte, introducând
schimbări cât mai puţin posibile în ritul sacru. Şi, într-adevăr, Liturghierul din
1570 se deosebeşte foarte puţin de primul Liturghier tipărit în 1474; iar
acesta, la rândul său, reia fidel Liturghierul din timpul lui Inocenţiu al III-lea.
Manuscrisele Bibliotecii Vaticane, chiar dacă au permis să se introducă în
anumite cazuri lecturi mai bune, nu au permis totuşi ca, în acea căutare „a
autorilor vechi şi vrednici de crezare”, să se treacă dincolo de comentariile
liturgice ale evului mediu.
9
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească
Presbyterorum ordinis, nr. 2.
10
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum
Concilium, nr. 11.
11
Ibidem, nr. 50.
8. Actualmente, această „tradiţie a sfinţilor părinţi” pe care au avut-o în
vedere cei care au elaborat Liturghierul sfântului Pius al V-lea, a fost
îmbogăţită datorită numeroaselor studii ale erudiţilor. După prima ediţie a
Sacramentarului gregorian din 1571, vechile Sacramentare romane şi
ambroziene au fost obiectul a numeroase ediţii critice; acelaşi lucru se poate
spune despre vechile cărţi liturgice spaniole şi galicane, care au dat la iveală
un mare număr de rugăciuni până atunci necunoscute, dar nu de mică
importanţă sub aspect spiritual.
Apoi, datorită faptului că s-a descoperit un mare număr de documente
liturgice, la ora actuală sunt mai bine cunoscute tradiţiile din primele secole,
anterioare formării riturilor din Orient şi Occident.
În plus, progresul studiilor patristice a adus lumini noi în teologia
misterului euharistic prin învăţătura unor părinţi străluciţi din antichitatea
creştină, ca sfântul Irineu, sfântul Ambrozie, sfântul Ciril din Ierusalim, sfântul
Ioan Gură de Aur.
9. „Tradiţiile sfinţilor părinţi” cer, prin urmare, să se păstreze nu numai ceea

ce ne-a fost transmis de către cei care au fost imediat înaintea noastră, dar
să fie luate în consideraţie şi să se aprofundeze toate perioadele istorice ale
Bisericii, ca şi multiplele moduri în care unica credinţă s-a manifestat în
forme de cultură umană şi socială atât de diferite între ele, cum erau cele din
regiunile locuite de semiţi, de greci şi de latini. Această aprofundare mai
temeinică ne permite să constatăm că Duhul Sfânt acordă poporului lui
Dumnezeu o minunată fidelitate în păstrarea neschimbată a depozitului
credinţei, oricât de mare ar fi varietatea rugăciunilor şi a riturilor.
Adaptarea la noile condiţii

10. Noul Liturghier, în timp ce atestă norma de rugăciune a Bisericii Romane
şi apără depozitul credinţei transmis de recentele concilii, marchează la
rândul său o etapă de mare importanţă în tradiţia liturgică.
Când părinţii Conciliului Vatican II au repetat afirmaţiile dogmatice ale
Conciliului Tridentin, ei au vorbit într-o epocă cu totul diferită; de aceea, pe
tărâm pastoral, ei au putut să dea sugestii şi sfaturi care ar fi fost de
neconceput cu patru secole mai înainte.
11. Conciliul Tridentin şi-a dat seama deja de marea valoare catehetică pe
care o conţine celebrarea Liturghiei, dar nu putea trage din ea toate
consecinţele practice. Într-adevăr, mulţi cereau să se aprobe folosirea limbii
poporului în celebrarea jertfei euharistice. Referitor la această cerere,
Conciliul, având în vedere împrejurările de atunci, a considerat că e de
datoria sa să se reafirme doctrina tradiţională a Bisericii, potrivit căreia jertfa
euharistică e mai presus de toate acţiunea lui Cristos: ca atare, eficacitatea
ei nu depinde de modul de participare a credincioşilor. Iată pentru ce se
exprimă cu aceste cuvinte energice şi totodată moderate: „Deşi Liturghia
conţine învăţături bogate pentru poporul creştin, părinţii nu au considerat
oportun ca ea să fie celebrată după bunul plac în limba poporului”12. Şi a
condamnat pe oricine ar îndrăzni să afirme că „trebuie respins ritul Bisericii
Romane deoarece o parte a canonului şi cuvintele consacrării sunt rostite cu
voce joasă; sau că Liturghia trebuie celebrată în limba poporului” 13. Cu toate
acestea, dacă pe de o parte a oprit folosirea la Liturghie a limbii poporului,
pe de altă parte a poruncit păstorilor să suplinească acest lucru printr-o
cateheză corespunzătoare: „Pentru ca turma lui Cristos să nu sufere de
foame… sfântul Conciliu porunceşte păstorilor şi tuturor celor care au în grijă
suflete să se oprească des în timpul celebrării Liturghiei, sau personal, sau
prin alţii, asupra unuia sau altuia dintre textele Liturghiei şi să explice, printre
altele, misterul acestei jertfe preasfinte, în special în duminici şi în zilele de
sărbătoare”14.
12. Conciliul Vatican II, adunat fiind pentru ca Biserica să adapteze la

timpurile noastre îndatoririle sale apostolice, a examinat profund, ca şi
Conciliul Tridentin, natura didactică şi pastorală a Liturghiei15. Şi pentru că nu
este nici un catolic care să tăgăduiască legitimitatea şi eficacitatea ritului
săvârşit în limba latină, Conciliul a admis fără dificultate că „folosirea limbii
vorbite poate fi adesea de mare folos pentru popor” şi ca atare a permis-o16.
Entuziasmul cu care această hotărâre a fost pretutindeni primită a făcut ca,
sub îndrumarea episcopilor şi a Scaunului Apostolic însuşi, să se permită ca
toate celebrările liturgice cu participarea poporului să se ţină în limba
poporului, pentru ca misterul ce se celebrează să poată fi mai bine înţeles.
13. Cu toate acestea, pentru că folosirea limbii poporului în sfânta liturgie

este numai un instrument, deşi foarte important, pentru a fi expusă mai clar
cateheza misterului conţinut în celebrare, Conciliul Vatican II a insistat să se
pună în practică anumite prevederi ale Conciliului Tridentin care nu au fost
puse în practică pretutindeni, cum este obligaţia de a ţine omilia în duminici
şi sărbători17 şi posibilitatea de a intercala între rituri anumite îndemnuri18.
Mai presus de toate însă, Conciliul Vatican II, îndemnând la „acea
participare perfectă la Liturghie în virtutea căreia credincioşii, după
împărtăşirea preotului, primesc trupul Domnului din aceeaşi jertfă”19, a dus la
împlinirea unei alte dorinţe a părinţilor tridentini, şi anume, ca „la fiecare
Liturghie cei de faţă să se împărtăşească nu numai printr-o fervoare intimă a
12
CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea a XXII-a, Doctrina despre preasfânta
jertfă a Liturghiei, cap. 8: Denz-Schönm., 1749.
13
Ibidem, can. 9: Denz-Schönm., 1759.
14
Ibidem, cap. 8: Denz-Schönm., 1749.
15
Concilium, nr. 33.
16
Ibidem, nr. 36.
17
Ibidem, nr. 52.
18
Ibidem, nr. 35, 3.
19
Ibidem, nr. 55.
sufletului, dar şi prin primirea sacramentală a Euharistiei”20, spre a participa
mai deplin la Liturghie.
14. Determinat de acelaşi spirit şi zel pastoral, Conciliul Vatican II a putut să

reexamineze hotărârile Conciliului Tridentin cu privire la împărtăşirea sub
ambele specii. Deoarece în prezent nimeni nu mai pune la îndoială principiile
doctrinare cu privire la valoarea deplină a Împărtăşaniei numai sub chipul
pâinii, Conciliul a permis în anumite cazuri împărtăşirea sub ambele chipuri,
făcându-se astfel posibilă o înţelegere mai profundă a misterului la care
credincioşii iau parte, datorită unei exprimări mai clare a semnului
sacramental21.
15. În felul acesta, Biserica, în timp ce rămâne fidelă misiunii sale de

învăţătoare a adevărului, păstrând „ceea ce este vechi”, adică depozitul
tradiţiei, se achită în acelaşi timp de datoria de a examina şi de a adopta cu
prudenţă „ceea ce este nou” (cf. Mt 13,52).
O parte a noului Liturghier adaptează într-un mod mai vădit rugăciunile
Bisericii la nevoile timpului nostru; acest lucru se poate spune în special cu
privire la Liturghiile rituale şi cele pentru diferite trebuinţe în care tradiţia şi
noutatea se unesc în mod fericit. Astfel, în timp ce multe formule aparţinând
celei mai vechi tradiţii a Bisericii şi devenite familiare prin utilizarea lor de
către Liturghierul roman în diferitele sale ediţii au rămas intacte, multe altele
au fost adaptate la exigenţele şi condiţiile actuale. Altele, dimpotrivă, cum
sunt rugăciunile pentru Biserică, pentru laici, pentru sfinţirea muncii umane,
pentru unirea tuturor popoarelor, pentru anumite trebuinţe specifice timpului
nostru, au fost compuse în întregime „ex novo”, luând ideile şi adesea chiar
termenii din recentele documente conciliare.
La fel, din examinarea noii situaţii a lumii contemporane, s-a considerat
că nu se aduce nici un prejudiciu tezaurului venerabil al tradiţiei,
modificându-se unele expresii ale textului vechi, spre a se armoniza mai bine
cu limbajul teologiei contemporane şi spre a reflecta în mod concret actuala
orientare a disciplinei Bisericii. Din acest motiv au fost schimbate unele
expresii referitoare la estimarea şi folosirea bunurilor pământeşti ca şi la o
formă de pocăinţă exterioară care aparţin altor timpuri ale Bisericii.
Aşadar, normele liturgice ale Conciliului Tridentin au fost în multe
privinţe completate şi integrate de către normele Conciliului Vatican II;
Conciliul a dus astfel la bun sfârşit eforturile făcute pentru a-i apropia pe
credincioşi de sfânta liturgie, eforturi depuse timp de patru secole şi
intensificate în timpurile noastre, graţie mai ales zelului liturgic dovedit de
sfântul Pius al X-lea şi de succesorii lui.
20
CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea a XXII-a, Doctrina despre preasfânta
jertfă a Liturghiei, cap. 6: Denz-Schönm., 1747.
21
Concilium, nr. 55.
Capitolul I
Importanţa şi demnitatea celebrării euharistice
16. Celebrarea Liturghiei, întrucât este acţiunea lui Cristos şi a poporului lui
Dumnezeu structurat ierarhic, constituie centrul întregii vieţi creştine pentru
Biserică şi pentru fiecare credincios22. Într-adevăr, îşi găseşte desăvârşirea
atât lucrarea prin care Dumnezeu sfinţeşte lumea în Cristos, cât şi cultul pe
care oamenii îl aduc Tatălui, adorându-l prin Cristos, Fiul lui Dumnezeu, în
Duhul Sfânt23. În afară de aceasta, Biserica prin ea comemorează, de-a
lungul anului, tainele răscumpărării pe care într-un anumit fel le face
prezente24. Toate celelalte slujbe sfinte şi orice altă activitate a vieţii creştine
sunt în strânsă legătură cu Liturghia, din ea provin şi către ea se îndreaptă25.
17. Prin urmare, este de cea mai mare importanţă ca să fie astfel orânduită
celebrarea Liturghiei sau a Cinei Domnului încât slujitorii şi credincioşii să
scoată din ea roadele îmbelşugate26 pentru dobândirea cărora Domnul
Cristos a orânduit jertfa euharistică a trupului şi a sângelui său şi a
încredinţat-o ca act memorial al pătimirii şi învierii sale miresei preaiubite,
Biserica27.
18. Acest lucru se va putea obţine dacă, ţinându-se seama de natura şi de

celelalte caracteristici ale fiecărei adunări liturgice, întreaga celebrare va fi
astfel orânduită încât să ducă la o participare conştientă şi activă, o
participare cu trup şi suflet, înflăcărată de credinţă, speranţă şi dragoste,
participare mult dorită de Biserică şi recerută de însăşi natura celebrării, la
care poporul creştin are dreptul28.
19. Nu întotdeauna este posibilă prezenţa şi participarea activă a

credincioşilor, prezenţă şi participare care scot mai clar în evidenţă natura
eclezială a acţiunii liturgice29. Cu toate acestea, celebrarea euharistică îşi
22
Concilium, nr. 41; Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 11; Decret privind
slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, nr. 2, 5, 6; Decret privind misiunea pastorală a
episcopilor în Biserică Christus Dominus, nr. 30; Decret despre ecumenism Unitatis
redintegratio, nr. 15; S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr.
3e, 6: A.A.S. 59 (1967), pag. 542, 544-545.
23
Concilium, nr. 10.
24
Cf. Ibidem, nr. 102.
25
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind slujirea şi viaţa preoţească
Presbyterorum ordinis, nr. 5; Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, nr. 10.
26
Concilium, nr. 14, 19, 26, 28, 30.
27
Cf. Ibidem, nr. 47.
28
Cf. Ibidem, nr. 14.
29
Cf. Ibidem, nr. 41.
păstrează întotdeauna eficacitatea şi demnitatea care îi sunt proprii, întrucât
este acţiunea lui Cristos şi a Bisericii, iar preotul la Liturghie acţionează
întotdeauna pentru mântuirea poporului.
De aceea i se recomandă să celebreze, dacă e posibil, chiar zilnic jertfa
euharistică30.
20. Şi fiindcă celebrarea euharistică, şi de altfel întreaga liturgie, se

înfăptuieşte prin semne vizibile, cu care credinţa se hrăneşte, se întăreşte şi
se exprimă31, trebuie orânduite cu cea mai mare grijă acele forme şi
elemente pe care le propune Biserica şi care, ţinându-se cont de persoane şi
locuri, pot să favorizeze mai mult participarea activă şi deplină şi să le
procure credincioşilor un mai mare folos spiritual.
21. Aşadar, această Rânduială îşi propune să expună directivele generale
pentru o corectă desfăşurare a celebrării euharistice şi să prezinte normele
de care trebuie să ţină seama orice formă de celebrare32.
22. Are o importanţă deosebit de mare celebrarea Euharistiei în Biserica

particulară.
Episcopul diecezan, cel dintâi împărţitor al tainelor lui Dumnezeu în
Biserica locală care îi este încredinţată, este conducătorul, promotorul şi
păstrătorul întregii vieţi liturgice33. În celebrările pe care el însuşi le
prezidează, mai ales în celebrarea euharistică pe care el însuşi o săvârşeşte,
cu participarea preoţilor, diaconilor şi a poporului se manifestă taina Bisericii.
De aceea, o asemenea Liturghie trebuie să fie model pentru toată dieceza.
Aşadar, este de datoria sa să se ocupe ca preoţii, diaconii şi credincioşii
laici să înţeleagă din ce în ce mai bine sensul genuin al riturilor şi al textelor
liturgice şi astfel să-i conducă la o celebrare a Euharistiei activă şi rodnică. În
acelaşi scop să vegheze ca să sporească demnitatea celebrărilor, la
promovarea căreia contribuie foarte mult frumuseţea locului sacru, a muzicii
şi a artei.
23. Pe lângă aceasta, pentru ca mai deplin celebrarea să corespundă

30
Presbyterorum ordinis, nr. 13; Codul de drept canonic, can. 904.
31
Concilium, nr. 59.
32
În ceea ce priveşte celebrările speciale ale Liturghiei să se respecte ceea ce s-a stabilit: cf.
pentru Liturghiile în adunări speciale: S. CONGR. PRO CULTU DIVINO, Instr. Actio
pastoralis, 15 mai 1969: A.A.S. 61 (1969), pag. 806-811; pentru Liturghiile cu copii, 1 noiembrie
1973: A.A.S. 66 (1974), pag. 30-46, despre Rânduiala generală cu privire la Liturgia orelor, nr.
93-98; Modul de a celebra unele binecuvântări şi încoronarea imaginii sfintei Fecioare Maria cu
Liturghia: RITUALE ROMANUM, De benedictionibus, Norme introductive nr. 28; Ritul
încoronării imaginii sfintei Fecioare Maria, nr. 10 şi 14.
33
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret privind misiunea pastorală a
episcopilor în Biserică Christus Dominus, nr. 15; cf. de asemenea Constituţia despre liturgie
Sacrosanctum Concilium, nr. 41.
prevederilor şi spiritului sfintei liturgii şi pentru ca eficacitatea ei spirituală să
sporească, în Rânduiala generală şi în Rânduiala Liturghiei sunt prezentate
unele ajustări şi adaptări.
24. Aceste adaptări, în cele mai multe cazuri, constau în alegerea unor rituri
sau texte, adică a unor cântări, lecturi, rugăciuni, îndemnuri şi gesturi, care
corespund mai bine trebuinţelor, pregătirii şi mentalităţii participanţilor şi
care sunt lăsate pe seama celebrantului. Cu toate acestea, preotul să nu uite
că este slujitorul sfintei liturgii şi că nu îi este permis să adauge, să scoată
sau să schimbe ceva, din proprie iniţiativă în celebrarea Liturghiei34.
25. În afară de aceasta, în Liturghie sunt indicate la locul lor unele adaptări
care sunt de competenţa episcopului diecezan, respectiv a conferinţei
episcopilor35 (cf. mai jos, nr. 387, 388-393).
26. Cât priveşte însă variaţiile şi adaptările mai profunde, ce trebuie să ţină
cont de tradiţiile şi de mentalitatea popoarelor şi a regiunilor, care urmează
să fie introduse în caz că este necesar, în conformitate cu articolul 40 al
constituţiei referitoare la sfânta liturgie, să se respecte cele prevăzute în
instrucţiunea „Despre liturgia romană şi înculturare”36 şi sunt prevăzute mai
jos (la nr. 395–399).
Capitolul II
Structura Liturghiei, elementele şi părţile ei
I. Structura generală a Liturghiei
27. La Liturghie sau Cina Domnului, poporul lui Dumnezeu este chemat să se
întrunească sub conducerea preotului care acţionează în persoana lui Cristos,
pentru a celebra actul memorial al Domnului, adică jertfa euharistică37.
Pentru această reunire locală a sfintei Biserici e valabilă mai presus de toate
promisiunea lui Cristos: „Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele meu, acolo
sunt şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20). Într-adevăr, în celebrarea Liturghiei, în
care se perpetuează jertfa crucii38, Cristos este prezent în mod real în
adunarea credincioşilor reunită în numele său, în persoana celebrantului, în
cuvântul său şi în mod substanţial şi permanent sub speciile euharistice39.
34
Concilium, nr. 22.
35
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decret despre liturgie Sacrosanctum
Concilium, nr. 23,25; PAUL AL VI-LEA, Constituţia apostolică Missale romanum.
36
CONGREGAŢIA DE CULTU DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM, Instr.
Varietates legitimae, 25 ianuarie 1994; A.A.S. 87 (1995), pag. 288–314.
37
Presbyterorum ordinis, nr. 5; Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, nr. 33.
38
Cf. CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea a XXII-a, Doct. despre preasfânta
jertfă a Liturghiei, cap. 1: Denz-Schönm., 1740; cf. PAUL AL VI-LEA, Profesiunea solemnă de
credinţă, 30 iunie 1968, nr. 24: A.A.S. 60 (1968), pag. 442.
39
28. Liturghia este compusă din două părţi: liturgia cuvântului şi liturgia
euharistică; acestea sunt atât de strâns unite între ele încât formează un
singur act de cult40. La Liturghie se pregăteşte atât masa cuvântului lui
Dumnezeu cât şi cea a trupului lui Cristos din care credincioşii primesc
învăţătură şi hrană41. Sunt în plus câteva rituri destinate deschiderii şi
închiderii celebrării.
II. Diferite elemente ale Liturghiei

Citirea cuvântului lui Dumnezeu şi explicarea lui
29. Când în Biserică se citeşte Sfânta Scriptură, însuşi Dumnezeu vorbeşte
poporului său şi Cristos, prezent în cuvântul său, îşi propovăduieşte
evanghelia.
De aceea, lecturile cuvântului lui Dumnezeu, care constituie un
element foarte important al Liturghiei, trebuie ascultate de toţi cu veneraţie.
Deşi cuvântul lui Dumnezeu din lecturile Sfintei Scripturi se adresează
tuturor oamenilor din toate timpurile şi poate fi înţeles de ei, totuşi
eficacitatea lui sporeşte printr-o expunere vie şi actuală, adică prin omilie,
care este parte componentă a acţiunii liturgice42.
Rugăciunile şi alte părţi care revin preotului

30. Între părţile Liturghiei care revin preotului, primul loc îl ocupă
rugăciunea euharistică; ea constituie culmea întregii celebrări. În al doilea loc
sunt rugăciunile, adică: rugăciunea zilei sau colecta, rugăciunea asupra
darurilor şi rugăciunea de după Împărtăşanie. Aceste rugăciuni preotul, care
prezidează adunarea în persoana lui Cristos, le adresează lui Dumnezeu în
numele întregului popor sfânt şi al tuturor celor de faţă 43. De aceea, pe drept
cuvânt se numesc „rugăciuni prezidenţiale”.
31. De asemenea, îi revine preotului întrucât are funcţia de a prezida

adunarea întrunită, să facă unele îndemnuri prevăzute de rit. Unde este
stabilit de rubrici, îi este permis celebrantului întrucâtva să le adapteze pe
înţelesul participanţilor; totuşi preotul să aibă grijă să păstreze sensul
îndemnului care este propus în cartea liturgică şi să-l exprime în cuvinte
puţine. De asemenea, îi revine preotului care prezidează să proclame
Concilium, nr. 7; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea Enciclică Mysterium fidei, 3 septembrie 1965:
A.A.S. 57 (1965), pag. 764.
40
Concilium, nr. 56.
41
Concilium, nr. 48, 51; Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei Verbum, nr. 21: Decret
privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, nr. 4.
42
Concilium, nr. 7, 33, 52.
43
Cf. Ibidem, nr. 33.
cuvântul lui Dumnezeu şi să dea binecuvântarea de la sfârşit. În afară de
aceasta poate să intervină cu foarte puţine cuvinte pentru a-i introduce pe
credincioşi la Liturghia zilei, după salutul de la început şi înainte de ritul
penitenţial; la liturgia cuvântului, înainte de lecturi; la rugăciunea
euharistică, înainte de a începe prefaţa, niciodată în cursul rugăciunii
euharistice; înainte de desfacerea adunării, la încheierea întregii acţiuni
sfinte.
32. Natura părţilor „prezidenţiale” cere ca acestea să fie rostite cu voce tare
şi clară şi să fie ascultate de toţi cu atenţie44. Prin urmare, în timp ce preotul
le spune, nu trebuie să se suprapună alte rugăciuni sau cântece, iar orga şi
orice alt instrument trebuie să tacă.
33. Preotul se roagă nu numai ca unul care prezidează în numele întregii

comunităţi adunate, ci uneori o face în numele său personal, pentru a-şi
putea îndeplini oficiul său propriu cu mai multă atenţie şi pietate. Aceste
rugăciuni care sunt propuse înainte de citirea Evangheliei, la pregătirea
darurilor, înaintea şi după împărtăşirea preotului, se spun în taină.
Alte formule care se folosesc la celebrare

34. Deoarece celebrarea liturgiei are din natura sa un caracter
„comunitar”45, o mare importanţă o au dialogurile dintre celebrant şi
adunarea credincioşilor, ca şi aclamaţiile46. Aceste elemente nu sunt doar
semne exterioare ale celebrării comunitare, dar promovează şi realizează
unirea dintre preoţi şi popor.
35. Aclamaţiile şi răspunsurile credincioşilor la saluturile preotului şi la

rugăciuni constituie acel nivel de participare activă care se cere de la
credincioşii adunaţi la Liturghia de orice fel, pentru ca acţiunea întregii
comunităţi să fie clar exprimată şi favorizată47.
36. Alte părţi, foarte folositoare pentru a manifesta şi favoriza participarea

activă a credincioşilor, angajează întreaga adunare. Sunt mai ales: actul
penitenţial, mărturisirea credinţei, rugăciunea credincioşilor şi Tatăl nostru.
37. În sfârşit, dintre celelalte formule:
44
Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Musicam sacram, 5 martie 1967, nr. 14: A.A.S. 59
(1967), pag. 304.
45
Concilium, nr. 26-27; S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr.
3d: A.A.S. 59 (1967), pag. 542.
46
Concilium, nr. 30.
47
Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Musicam sacram, 5 martie 1967, nr. 16a: A.A.S. 59
(1967), pag. 305.
a) unele constituie un rit sau un act de sine stătător, cum este imnul
Mărire, Sanctus, aclamarea anamnezei şi cântarea de după Împărtăşanie;
b) altele, în schimb, însoţesc doar un rit, cum este cântecul la intrare,
cântecul la ofertoriu, cel de la frângerea pâinii (Mielul lui Dumnezeu) şi cel de
la Împărtăşanie.
Modul de a recita diferite texte

38. În textele pe care trebuie să le rostească cu glas tare şi clar preotul,
diaconul, lectorul sau toţi împreună, tonul glasului trebuie să corespundă
naturii însăşi a textului respectiv, după cum este vorba de o lectură, o
rugăciune, un îndemn, o aclamaţie, un cântec; trebuie să corespundă, de
asemenea, formei de celebrare şi solemnităţii adunării. În afară de aceasta,
trebuie să se ţină seama de caracteristicile diferitelor limbi şi de caracterul
specific al diferitelor popoare.
În rubrici şi în normele care urmează, cuvintele „a spune” sau „a
pronunţa” se referă atât la cântare cât şi la recitare, ţinându-se cont de
principiile expuse mai sus.
Importanţa cântării
39. Apostolul îi îndeamnă pe credincioşii care se întrunesc în aşteptarea
venirii Domnului să cânte toţi împreună psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti
(cf. Col 3,16). Cântarea este semnul bucuriei inimii (cf. Fap 2,46). De aceea
sfântul Augustin spune pe bună dreptate: „Cântarea este proprie celui
îndrăgostit”48 şi deja din vechime există proverbul: „Cine cântă bine se roagă
de două ori”.
40. Aşadar, în celebrarea Liturghiei să se acorde cântării un spaţiu larg,

ţinându-se cont de caracterul fiecărui popor şi de posibilităţile fiecărei
adunări liturgice. Cu toate că nu e necesar întotdeauna, de pildă la Liturghiile
din zilele de lucru, să se cânte toate textele care din natura lor sunt
destinate cântării, totuşi trebuie avută cea mai mare grijă ca slujitorii şi
poporul să cânte la celebrările care se fac în zilele de duminică şi sărbătorile
de poruncă.
Totuşi, în alegerea părţilor care se cântă, trebuie preferate acelea care
au mai mare importanţă, în special cele care trebuie cântate de către preoţi,
de către slujitori cu răspunsul poporului sau de către preot şi popor
împreună49.
41. În condiţii egale, primul loc să-l ocupe cântul gregorian întrucât este
propriu liturgiei romane. Celelalte genuri de muzică sacră, mai ales polifonia,
nu sunt câtuşi de puţin excluse, cu condiţia să fie conforme cu spiritul
48
S. AUGUSTIN DIN HIPPONA, Sermo 336, 1: PL 38, 1472.
49
Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Musicam sacram, 5 martie 1967, nr. 7, 16: A.A.S. 59
(1967), pag. 302, 305.
acţiunii liturgice şi să favorizeze participarea tuturor credincioşilor50.
Şi, fiindcă sunt din ce în ce mai frecvente întâlnirile credincioşilor de
diferite naţionalităţi, e bine ca aceşti credincioşi să ştie a cânta împreună în
limba latină, cu melodiile cele mai uşoare, măcar unele părţi din Rânduiala
sfintei Liturghii, în special Simbolul credinţei şi rugăciunea Tatăl nostru51.
Gesturile şi poziţiile corpului

42. Gesturile şi poziţiile corpului atât ale preotului, ale diaconului, ale
slujitorilor, cât şi ale poporului trebuie să aibă drept scop ca întreaga
celebrare să strălucească de frumuseţe şi de o nobilă simplitate, ca să fie
înţeles sensul adevărat şi deplin al diferitelor sale părţi şi ca să se favorizeze
participarea tuturor52. Aşadar, va trebui să se ţină cont de cele stabilite de
legea liturgică şi de practica transmisă de ritul roman şi de ceea ce
contribuie la binele spiritual al poporului lui Dumnezeu, mai mult decât de
propria preferinţă sau de bunul plac.
Poziţiile uniforme ale corpului, prescrise pentru toţi participanţii, sunt
semnul unităţii membrilor comunităţii creştine întruniţi la sfânta Liturghie:
ele exprimă şi favorizează sentimentele şi dispoziţiile sufleteşti ale celor de
faţă53.
43. Credincioşii să stea în picioare de la începutul cântării de intrare sau în

timp ce preotul se îndreaptă spre altar până la rugăciunea zilei (colecta),
inclusiv; când se cântă Aleluia care precedă Evanghelia; în timp ce se
proclamă însăşi Evanghelia; în timpul mărturisirii credinţei şi al rugăciunii
credincioşilor; de când se face invitaţia „Rugaţi-vă, fraţilor”, înainte de
rugăciunea asupra darurilor, până la sfârşitul Liturghiei, exceptând
momentele indicate mai jos.
Să stea aşezaţi în timpul lecturilor care preced Evanghelia şi în timpul
psalmului responsorial; în timpul omiliei şi în timp ce se pregătesc darurile
pentru oferire; dacă se consideră oportun, în timpul tăcerii sfinte de după
Împărtăşanie.
Să stea în genunchi însă la prefacere, afară de cazul că sunt
împiedicaţi să facă acest lucru de starea sănătăţii, de îngustimea locului, de
aglomeraţia celor prezenţi sau de un alt motiv întemeiat. Însă cei care nu
îngenunchează la prefacere să facă o înclinaţie profundă în timp ce preotul
50
Concilium, nr. 116; cf. de asemenea ibidem, nr. 30.
51
Concilium, nr. 54; cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, nr. 90:
A.A.S. 56 (1964), pag. 897; Instr. Musicam sacram, 5 martie 1967, nr. 47: A.A.S. 59 (1967), pag.
314.
52
Concilium, nr. 34; cf. de asemenea nr. 21.
53
Concilium, nr. 30.
îngenunchează după prefacere.
Totuşi intră în competenţa conferinţei episcopilor să adapteze gesturile
şi poziţiile corpului indicate în Rânduiala Liturghiei la specificul şi la tradiţiile
legitime în conformitate cu normele dreptului54. Trebuie însă ţinut cont să
corespundă sensului şi caracterului fiecărei părţi a celebrării. Trebuie
considerat un lucru vrednic de laudă dacă poporul, acolo unde este obiceiul,
rămâne în genunchi de la terminarea aclamaţiei Sanctus, până la sfârşitul
rugăciunii euharistice.
Pentru a obţine uniformitatea în gesturile şi poziţiile corpului la una şi
aceeaşi celebrare, credincioşii să urmeze indicaţiile pe care le dă diaconul,
un slujitor laic sau preotul în cursul celebrării în conformitate cu cele stabilite
în cărţile liturgice.
44. Prin gesturi se înţeleg, de asemenea, şi acţiunile prin care preotul se

apropie de altar împreună cu diaconul şi slujitorii; diaconul înainte de a
proclama Evanghelia poartă la amvon Evangheliarul sau cartea Evangheliilor;
credincioşii aduc darurile şi se apropie pentru a primi Împărtăşania. Toate
aceste acţiuni trebuie săvârşite cu toată demnitatea în timp ce se cântă
textele corespunzătoare, conform normelor stabilite pentru fiecare acţiune.
Tăcerea
45. De asemenea, trebuie să se păstreze la timpul său, ca parte componentă
a celebrării, tăcerea sfântă55. Natura acestei tăceri depinde de momentul în
care se ţine în timpul fiecărei celebrări. Astfel, la actul penitenţial şi după
invitaţia la rugăciune, tăcerea înseamnă reculegere; după lectură sau omilie,
e o invitaţie la o scurtă meditare asupra celor auzite; după Împărtăşanie,
favorizează rugăciunea interioară de laudă şi mulţumire către Dumnezeu.
E lucru vrednic de laudă să se păstreze tăcerea chiar şi înainte de
celebrare în biserică, în sacristie şi în locurile vecine acestora, pentru ca toţi
să se pregătească cu evlavie, aşa cum se cuvine, pentru a celebra cele
sfinte.
III. Diferitele părţi ale Liturghiei

A. Riturile de deschidere
46. Riturile care preced liturgia cuvântului, adică intrarea (introitus), salutul,
actul penitenţial, Doamne, miluieşte-ne, Mărire şi rugăciunea zilei (colecta)
au un caracter de început, de introducere şi de pregătire.
Scopul acestor rituri este ca toţi credincioşii, adunaţi la un loc, să constituie o
comunitate şi să se pregătească pentru a asculta cum se cuvine cuvântul lui
54
Cf. Ibidem, nr. 40; Cf. CONGR. DE CULTU DIVINO ET DISCIPLINA
SACRAMENTORUM, Instr. Varietates legitimae, 25 ianuarie 1994, nr. 41: A.A.S. 87 (1995),
pag. 304.
55
Concilium, nr. 30; cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Musicam sacram, 5 martie 1967, nr. 17:
A.A.S. 59 (1967), pag. 305.
Dumnezeu şi pentru a celebra cu vrednicie Euharistia.
În unele celebrări care, conform cărţilor liturgice, se fac în cadrul Liturghiei,
riturile de deschidere se omit sau se săvârşesc într-un mod special.
Cântecul la intrare
47. După ce poporul s-a adunat, în timp ce preotul intră însoţit de diacon şi
de slujitori, se începe cântecul de intrare. Scopul acestei cântări este de a
deschide celebrarea, de a promova unitatea credincioşilor care s-au întrunit,
de a le îndrepta gândurile spre misterul timpului liturgic sau al sărbătorii, de
a însoţi procesiunea preotului şi a slujitorilor.
48. Cântecul este executat alternativ de către cor (schola) şi popor, de către
cântăreţ şi popor, în întregime de către popor sau în întregime de către cor.
Se poate folosi antifonul cu psalmul său aşa cum se găseşte în Graduale
romanum sau în Graduale simplex, ori un alt cântec potrivit cu acţiunea
sfântă, cu specificul zilei sau al timpului, al cărui text să fie aprobat de
conferinţa episcopilor56.
Dacă nu se cântă la intrare, credincioşii, câţiva dintre ei sau un lector citesc
antifonul care se găseşte în Liturghierul roman. Altfel, îl citeşte însuşi preotul
care îl poate adapta în forma unui îndemn introductiv (cf. nr. 31).
Salutul altarului şi al poporului adunat

49. După ce au ajuns în prezbiteriu, preotul, diaconul şi slujitorii venerează
altarul printr-o înclinaţie profundă.
În semn de veneraţie, preotul şi diaconul sărută altarul; dacă preotul
consideră potrivit, poate să-l tămâieze.
50. Terminându-se cântecul de intrare, preotul, stând la scaun, împreună cu

întreaga adunare îşi face semnul crucii. În continuare preotul, printr-un salut,
arată comunităţii întrunite prezenţa Domnului. Salutul preotului şi răspunsul
poporului manifestă taina Bisericii adunate.
După ce a fost salutat poporul, preotul sau un alt slujitor poate face
credincioşilor o foarte scurtă introducere la Liturghia zilei.
Actul penitenţial
51. După aceea, preotul face invitaţie la actul penitenţial; după o scurtă
pauză, întreaga comunitate face mărturisirea generală, care se încheie cu
dezlegarea pe care o dă preotul. Totuşi această dezlegare nu are eficacitatea
sacramentului Spovezii.
Duminica, mai ales în timpul pascal, în locul actului penitenţial
obişnuit, uneori, se pot face binecuvântarea şi stropirea cu apă în amintirea
Botezului57.
56
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dies Domini, 31 mai 1998, nr. 50:
A.A.S. 90 (1998), pag. 745.
57
Cf. mai jos (chiar în Liturghier).
Doamne, miluieşte-ne – Kyrie, eleison
52. După actul penitenţial, urmează întotdeauna Kyrie, eleison, în afară de
cazul în care nu a fost deja inclus în însuşi actul penitenţial. Fiind o cântare
prin care credincioşii îl aclamă pe Domnul şi imploră îndurarea lui, în mod
obişnuit va fi spus de toţi, alternativ între popor şi cor sau un cântăreţ.
Obişnuit, fiecare aclamaţie se spune de două ori; dar nu este oprit ca
din cauza specificului diferitelor limbi sau a compoziţiei muzicale sau a unor
împrejurări speciale să fie repetat de mai multe ori. Când Kyrie este cântat
ca parte a actului penitenţial, fiecare aclamaţie este precedată de un
„tropus”.
Gloria in excelsis
53. „Gloria” este un imn foarte vechi şi venerabil cu care Biserica reunită în
Duhul Sfânt îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl şi pe Mielul prin rugăciunea
sa. Îl cântă toată adunarea, poporul alternativ cu corul sau numai corul.
Textul acestui imn nu poate fi înlocuit cu alt text. Îl începe preotul sau, dacă
se consideră potrivit, cântăreţul sau corul. Dacă nu se cântă, este recitat de
toţi, împreună sau de două coruri care-şi răspund alternativ.
Se cântă sau se recită în duminici, în afara timpului Adventului şi
Postului Mare, în solemnităţi şi sărbători, precum şi la unele celebrări mai
solemne.
Colecta sau rugăciunea zilei

54. În continuare, preotul invită poporul să se roage; toţi împreună cu preotul
rămân un moment în tăcere, pentru a-şi da seama că sunt în prezenţa lui
Dumnezeu şi pentru a-şi formula în inima lor rugăciunea personală. Apoi
preotul spune rugăciunea numită obişnuit „colecta”. Prin ea se exprimă în
general caracterul celebrării. Potrivit vechii tradiţii a Bisericii, în mod
obişnuit, rugăciunea este îndreptată către Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în
Duhul Sfânt58. Colecta se încheie cu formula trinitară completă în acest fel:
– dacă se adresează Tatălui: „Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău,
care, fiind Dumnezeu, împreună cu tine vieţuieşte şi domneşte, în unire cu
Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor”.
– dacă se adresează Tatălui însă spre sfârşitul rugăciunii este
menţionat Fiul: „El, fiind Dumnezeu (sau care fiind Dumnezeu), împreună cu
tine vieţuieşte şi domneşte, în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor”.
– dacă se adresează Fiului: „Tu, care fiind Dumnezeu, vieţuieşti şi
domneşti împreună cu Dumnezeu Tatăl, în unire cu Duhul Sfânt, în toţi vecii
vecilor”.
Poporul se asociază la rugăciune şi îşi exprimă asentimentul însuşindu-
şi rugăciunea prin aclamaţia: Amin.
La Liturghie se spune o singură rugăciune a zilei.
58
Cf. TERTULLIANUS, Adversus Marcionem, IV, 9; PL 2, 376A; ORIGENES, Disputatio
cum Heracleida, nr. 4, 24; SC 67, pag. 62. Statuta Concilii Hipponensis Breviata, 21: CCSL 149,
pag. 39.
B. Liturgia cuvântului
55. Partea principală a liturgiei cuvântului o constituie lecturile luate din
Sfânta Scriptură împreună cu cântecele care se intercalează; omilia,
mărturisirea de credinţă şi rugăciunea universală sau rugăciunea
credincioşilor o dezvoltă şi o încheie. În lecturile pe care apoi le explică
omilia, Dumnezeu vorbeşte poporului său59, îi descoperă taina răscumpărării
şi a mântuirii şi-i oferă hrană sufletească; Cristos însuşi este prezent, prin
cuvântul său, în mijlocul credincioşilor60. Poporul îşi însuşeşte acest cuvânt
dumnezeiesc prin tăcere şi prin cântările sale şi îşi exprimă adeziunea prin
mărturisirea credinţei; o dată hrănit cu el, în rugăciunea universală se roagă
pentru nevoile Bisericii întregi şi pentru mântuirea lumii întregi.
Tăcerea
56. Liturgia cuvântului trebuie în aşa fel celebrată încât să favorizeze
meditaţia, de aceea trebuie evitată cu desăvârşire orice formă de grabă care
ar împiedica reculegerea. În cursul ei sunt bine venite scurte momente de
tăcere, ţinându-se cont de comunitatea întrunită în care, cu ajutorul Duhului
Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu să fie primit în inimă şi să fie pregătit
răspunsul dat prin rugăciune. Aceste momente de tăcere, dacă se crede de
cuviinţă, se pot păstra după prima şi a doua lectură şi, în sfârşit, după ce s-a
ţinut omilia.
Lecturile biblice
57. Prin lecturi li se oferă credincioşilor masa cuvântului lui Dumnezeu şi li
se deschid comorile Scripturii61. Prin urmare, se cuvine să se păstreze
dispunerea lecturilor biblice, prin care se arată unitatea ambelor Testamente
şi a istoriei mântuirii; nu este permis ca lecturile şi psalmul responsorial, care
cuprind cuvântul lui Dumnezeu, să fie schimbate cu alte texte nebiblice62.
58. La celebrarea Liturghiei cu popor, lecturile se citesc întotdeauna la

amvon (pupitru).
59. După tradiţie, citirea lecturilor nu este un oficiu prezidenţial, ci

ministerial. Prin urmare, lecturile să fie citite de un lector, însă Evanghelia să
fie proclamată de diacon sau de un alt preot; în lipsa unui lector potrivit,
preotul care celebrează să citească şi celelalte lecturi.
După fiecare lectură, cel care citeşte spune aclamaţia, la care,
răspunzând, poporul întrunit aduce slavă cuvântului lui Dumnezeu primit în
59
Concilium, nr. 33.
60
Cf. Ibidem, nr. 7.
61
Cf. Ibidem, nr. 51.
62
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus, 4 decembrie
1988, nr. 13: A.A.S. 81 (1989), pag. 910.
suflet cu credinţă şi recunoştinţă.
60. Lectura Evangheliei constituie culmea liturgiei cuvântului. Trebuie să i se

acorde cea mai mare cinste. Acest lucru îl învaţă însăşi liturgia pentru că,
spre deosebire de celelalte lecturi, o înconjoară cu onoruri speciale fie din
partea slujitorului însărcinat să o cinstească prin binecuvântarea şi
rugăciunea prin care se pregăteşte, fie din partea credincioşilor care
recunosc şi mărturisesc prin aclamaţii prezenţa lui Cristos care le vorbeşte, şi
ascultă lectura stând în picioare, fie prin semnele de cinstire care se acordă
Evangheliarului.
Psalmul responsorial
61. După prima lectură urmează psalmul responsorial care face parte
integrantă din liturgia cuvântului, având o mare importanţă din punct de
vedere liturgic şi pastoral, întrucât favorizează meditarea cuvântului lui
Dumnezeu.
Psalmul responsorial trebuie să corespundă fiecărei lecturi şi, în mod
obişnuit, trebuie să se ia din Lecţionar.
E bine ca psalmul responsorial să fie cântat, măcar răspunsul pe care îl
dă poporul. Prin urmare, psaltul sau cel care cântă psalmul spune versetele
psalmului de la amvon sau din alt loc potrivit în timp ce întreaga adunare
ascultă şezând sau mai bine zis participă de obicei cu răspunsul ei, afară de
cazul în care psalmul este spus în întregime, adică fără răspuns. Totuşi,
pentru ca poporul să poată repeta mai uşor răspunsul la psalm, au fost alese
unele texte comune de răspunsuri şi de psalmi pentru diferite timpuri ale
anului şi pentru diferite categorii de sfinţi; aceste texte pot fi folosite în locul
celor care corespund lecturilor ori de câte ori psalmul este cântat. Dacă
psalmul nu este cântat, este recitat în modul cel mai potrivit astfel încât
cuvântul lui Dumnezeu să poată fi meditat.
În locul psalmului indicat în Lecţionar se poate lua răspunsul gradual
din Graduale romanum sau psalmul responsorial ori aleluiatic din Graduale
simplex, aşa cum se găsesc menţionate în aceste cărţi.
Aclamaţia înainte de Evanghelie

62. După lectura care precedă imediat Evanghelia se cântă Aleluia sau o altă
cântare prevăzută de rubrici, în funcţie de timpul liturgic. Această aclamaţie
constituie un rit sau o acţiune de sine stătătoare, prin care adunarea
credincioşilor îl primeşte pe Cristos care va vorbi în Evanghelie, îl salută şi îşi
mărturiseşte credinţa prin cântare. E cântată de toţi stând în picioare fiind
intonată de cântăreţ sau de cor şi, dacă e cazul, se repetă; versetul însă este
cântat de cor sau de cântăreţ.
a) Aleluia se cântă tot timpul anului cu excepţia Postului Mare.
Versetele se iau din Lecţionar sau din Gradual.
b) În timpul Postului Mare, în loc de Aleluia se cântă versetul dinainte
de Evanghelie, care se găseşte în Lecţionar. De asemenea, poate fi cântat un
alt psalm sau „tractus” după cum se găseşte în Gradual.
63. Când se citeşte o singură lectură înainte de Evanghelie:
a) În timpul în care trebuie spus Aleluia, se poate lua sau psalmul
aleluiatic, sau psalmul şi Aleluia cu versetul său.
b) În timpul în care nu trebuie spus Aleluia, se poate lua sau psalmul cu
versetul dinainte de Evanghelie sau numai psalmul.
c) Aleluia sau versetul dinainte de Evanghelie, dacă nu se cântă, pot fi
omise.
64. Secvenţa, care cu excepţia zilelor de Paşte şi de Rusalii este facultativă,

se cântă după Aleluia.
Omilia
65. Omilia face parte din Liturghie şi este foarte recomandată63, deoarece
este necesară pentru a hrăni viaţa creştină. Ea trebuie să fie o explicare a
unui aspect oarecare din lecturile Sfintei Scripturi, a unui alt text din
Rânduiala Liturghiei sau a unui text propriu din Liturghia zilei, ţinându-se
seama atât de misterul care este celebrat cât şi de trebuinţele deosebite ale
ascultătorilor64.
66. Omilia, în mod obişnuit să o facă preotul care celebrează sau acesta să o
încredinţeze unui preot concelebrant sau, uneori, dacă se consideră oportun,
chiar unui diacon, niciodată unui laic65. În cazuri speciale şi pentru un motiv
just, omilia poate fi ţinută şi de un episcop sau de un preot care ia parte la
celebrare fără a putea concelebra.
În zilele de duminică şi în sărbătorile de poruncă omilia este obligatorie
la toate Liturghiile care se celebrează cu participarea poporului; nu se poate
omite decât pentru un motiv grav; în celelalte zile este recomandată, mai
ales în zilele de lucru ale Adventului, Postului Mare şi timpului pascal, ca şi în
alte sărbători şi ocazii, când poporul vine în număr mai mare la biserică66.
E bine ca după omilie să se păstreze o scurtă pauză de tăcere.
Mărturisirea credinţei
67. Simbolul sau mărturisirea credinţei are drept scop ca întregul popor
întrunit să dea răspunsul la cuvântul lui Dumnezeu vestit în lecturile din
63
Concilium, nr. 52; cf. Codul de drept canonic, can. 767 § 1.
64
Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, nr. 54: A.A.S. 56
(1964), pag. 890.
65
Cf. Codul de drept canonic, can. 767, § 1; PONT. COMM. CODICIS JURIS CANONICI
AUTHENTICE INTERPRETANDO, Respons. ad dubium circa can. 767, § 1: A.A.S. 79 (1987),
pag. 1249: Instr. interdicasterială cu privire la unele chestiuni legate de cooperarea credincioşilor
laici la serviciul preoţilor Ecclesiae de mysterio, 15 august 1997, art. 3: A.A.S. 89 (1997), pag.
864.
66
Cf. Ibidem, nr. 53: A.A.S. 56 (1964), pag. 890.
Sfânta Scriptură şi explicat prin omilie şi, afirmând norma credinţei, printr-o
formulă consolidată de folosirea ei în liturgie, să cinstească şi să
mărturisească marile mistere ale credinţei, înainte de a începe celebrarea lor
euharistică.
68. Simbolul trebuie cântat sau recitat de către preot împreună cu poporul în
zilele de duminică şi solemnităţi; poate fi spus de asemenea în celebrările
speciale mai solemne.
Dacă se cântă, îl începe preotul sau, dacă se consideră oportun,
cântăreţul sau corul, şi este cântat de către toţi împreună sau alternativ de
către popor şi cor.
Dacă nu se cântă, trebuie recitat de toţi împreună sau de două coruri
care îşi răspund reciproc.
Rugăciunea universală
69. În rugăciunea universală sau rugăciunea credincioşilor, poporul, într-un
fel, răspunde la cuvântul lui Dumnezeu primit cu credinţă şi, exercitându-şi
funcţia sa preoţească, se roagă pentru toţi oamenii. Se cuvine ca această
rugăciune să se facă în mod obişnuit la Liturghiile la care participă poporul,
pentru ca să se înalţe rugăciuni pentru sfânta Biserică, pentru conducători,
pentru cei care se găsesc în diferite nevoi, pentru toţi oamenii şi pentru
mântuirea lumii întregi67.
70. Ordinea intenţiilor în mod obişnuit va fi următoarea:

a) pentru nevoile Bisericii;
b) pentru conducătorii statului şi pentru mântuirea lumii întregi;
c) pentru cei apăsaţi de diferite greutăţi;
d) pentru comunitatea locală.
Cu toate acestea, la o celebrare deosebită, de exemplu, la Mir,
Căsătorie, înmormântare, ordinea intenţiilor se poate referi mai strict la acea
împrejurare specială.
71. Îi revine preotului celebrant obligaţia de a conduce de la scaun

rugăciunea. El face introducerea printr-un îndemn scurt, prin care îi invită pe
credincioşi să se roage şi face încheierea printr-o rugăciune. Intenţiile care
sunt propuse să fie sobre, compuse cu o înţeleaptă libertate, în cuvinte
puţine şi să exprime rugăciunea întregii comunităţi.
Să se spună în mod obişnuit de la amvon sau de la un alt loc potrivit de
către diacon, de către cântăreţ, de către lector sau de către un credincios
laic68.
Poporul, stând în picioare, îşi exprimă rugăciunea printr-o invocaţie
67
Concilium, nr. 53.
68
(1964) pag. 890.
comună rostită după fiecare intenţie sau rugându-se în tăcere.
C. Liturgia euharistică
72. La Cina cea de taină, Cristos a orânduit jertfa şi ospăţul pascal, prin care
se face permanent prezentă în Biserică jertfa crucii, atunci când preotul care
îl reprezintă pe Cristos Domnul săvârşeşte ceea ce însuşi Domnul a făcut şi i-
a însărcinat pe ucenici să facă în amintirea lui69.
Căci Cristos a luat pâinea şi potirul, a mulţumit, a frânt pâinea şi a dat
ucenicilor săi zicând: „Luaţi, mâncaţi, beţi, acesta este trupul meu, acesta
este potirul sângelui meu. Faceţi aceasta în amintirea mea”. Prin urmare,
Biserica a rânduit întreaga celebrare a liturgiei euharistice din diferite părţi
care corespund cuvintelor şi gesturilor lui Cristos. Aşadar:
1) La pregătirea darurilor sunt aduse la altar pâinea şi vinul cu apa,
adică aceleaşi elemente pe care Cristos le-a luat în mâinile sale.
2) La rugăciunea euharistică se aduc mulţumiri lui Dumnezeu pentru
întreaga lucrare a mântuirii iar darurile se prefac în trupul şi sângele lui
Cristos.
3) Prin frângerea pâinii şi prin împărtăşire, credincioşii, deşi mulţi,
primesc trupul şi sângele Domnului în acelaşi fel în care apostolii le-au primit
din mâinile lui Cristos însuşi.
Pregătirea darurilor
73. La începutul liturgiei euharistice sunt duse la altar darurile care vor
deveni trupul şi sângele lui Cristos.
În primul rând este pregătit altarul sau masa Domnului, care este
centrul întregii liturgii euharistice70, aşezându-se pe el corporalul,
purificatorul, Liturghierul şi potirul, afară de cazul în care acesta din urmă nu
este pregătit la credenţă.
Apoi sunt aduse darurile: se recomandă ca înşişi credincioşii să
prezinte pâinea şi vinul; preotul sau diaconul le primeşte la locul potrivit şi le
duce la altar. Deşi credincioşii nu mai aduc de acasă pâinea şi vinul pentru
Liturghie, cum făceau odinioară, totuşi ritul prezentării acestor daruri îşi
păstrează valoarea şi semnificaţia sa spirituală.
Se pot oferi, de asemenea, bani sau alte daruri pe care le aduc
credincioşii sau sunt adunate în biserică pentru săraci sau pentru biserică.
Acestea sunt aşezate într-un loc potrivit, nu pe masa euharistică.
74. Procesiunea de prezentare a darurilor este însoţită de cântarea la

ofertoriu (cf. nr. 37, b). Cântarea se prelungeşte cel puţin până când darurile
sunt aşezate pe altar. Normele referitoare la această cântare sunt aceleaşi ca
69
Concilium, nr. 47; cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr. 3
a, b: A.A.S. 59 (1967), pag. 540-541.
70
(1964), pag. 898; Instr. Musicam sacram, 5 martie 1967, nr. 24: A.A.S. 59 (1967), pag. 554.
şi pentru cântarea la intrare (cf. nr. 48). Cântarea poate să însoţească
întotdeauna riturile ofertoriului.
75. Pâinea şi vinul sunt aşezate de preot pe altar, fiind însoţite de formulele
stabilite; preotul poate tămâia darurile puse pe altar, apoi crucea şi însuşi
altarul, pentru a arăta că oferta Bisericii şi rugăciunea ei se înalţă ca fumul
de tămâie înaintea lui Dumnezeu. Apoi preotul, având în vedere slujba sa
sfântă, şi poporul, având în vedere demnitatea sa baptismală, pot fi tămâiaţi
de diacon sau de un alt slujitor.
76. În continuare, preotul îşi spală mâinile la capătul altarului. Prin acest rit
se exprimă dorinţa de purificare interioară.
Rugăciunea asupra darurilor

77. După ce darurile au fost aşezate pe altar şi au fost săvârşite riturile care
însoţesc acest gest, preotul îi invită pe credincioşi să se unească cu el în
rugăciune şi rosteşte rugăciunea asupra darurilor; în felul acesta se încheie
pregătirea darurilor şi se pregăteşte rugăciunea euharistică.
La Liturghie se spune o singură rugăciune asupra darurilor, care se
termină cu încheierea scurtă, adică: Prin Cristos, Domnul nostru: iar dacă
spre sfârşitul ei este menţionat Fiul: Care împreună cu tine vieţuieşte şi
domneşte în vecii vecilor.
Rugăciunea euharistică
78. Acum începe momentul central şi culminant al întregii celebrări, adică
rugăciunea euharistică, rugăciune de mulţumire şi de sfinţire. Preotul invită
poporul să-şi înalţe inima spre Domnul în rugăciune şi aducere de mulţumire
şi-l asociază la rugăciunea pe care el o adresează lui Dumnezeu Tatăl, prin
Isus Cristos, în Duhul Sfânt, în numele întregii comunităţi. Scopul acestei
rugăciuni este ca întreaga adunare să se unească cu Cristos pentru a
preamări lucrările minunate ale lui Dumnezeu şi a oferi jertfa.
79. Elementele principale din care este formată rugăciunea euharistică se

pot deosebi după cum urmează:
a) Aducerea de mulţumiri (ceea ce se exprimă mai des în prefaţă): în
numele întregului popor sfânt, preotul îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl şi-i
aduce mulţumiri pentru întreaga lucrare de mântuire sau pentru un aspect
oarecare special al acesteia, în funcţie de zi, sărbătoare sau timp.
b) Aclamaţia: întreaga adunare, unindu-se cu puterile cereşti, cântă
Sanctus. Această aclamaţie, care constituie o parte din rugăciunea
euharistică, este spusă de întregul popor împreună cu preotul.
c) Epicleza: Biserica imploră prin invocaţii speciale puterea Duhului
Sfânt, pentru ca darurile oferite de oameni să fie consacrate, adică să se
prefacă în trupul şi sângele lui Cristos, iar victima fără pată care urmează să
fie primită în Împărtăşanie să fie spre mântuirea celor care o vor primi.
d) Relatarea instituirii şi consacrarea: prin cuvintele şi gesturile lui
Cristos se săvârşeşte jertfa pe care însuşi Cristos a orânduit-o la Cina de pe
urmă, când şi-a oferit trupul şi sângele său sub chipul pâinii şi al vinului, a
dat să mănânce şi să bea apostolilor, împuternicindu-i să perpetueze această
taină.
e) Anamneza: Biserica împlineşte porunca primită de la Cristos Domnul
prin apostoli şi celebrează actul memorial al lui Cristos, amintind mai presus
de toate fericita lui pătimire, glorioasa înviere şi înălţare la cer.
f) Oferirea: în însăşi celebrarea acestui act memorial, Biserica întrunită
în mod special în acest moment şi în acest loc, oferă Tatălui, în Duhul Sfânt,
victima fără pată. Biserica le cere credincioşilor să ofere nu numai victima
fără pată, dar să ştie să se ofere şi pe ei înşişi 71 şi astfel să desăvârşească din
zi în zi, prin mijlocirea lui Cristos, unirea lor cu Dumnezeu şi cu fraţii lor,
pentru ca în cele din urmă Dumnezeu să fie totul în toţi72.
g) Mijlocirile: Prin ele se arată că Euharistia este celebrată în
comuniune cu întreaga Biserică, atât cea din ceruri, cât şi cea de pe pământ
şi că jertfa se săvârşeşte pentru ea şi pentru toţi membrii ei vii şi morţi,
membri care au fost chemaţi să participe la răscumpărarea şi mântuirea
dobândită prin trupul şi sângele lui Cristos.
h) Doxologia finală: aceasta exprimă preamărirea lui Dumnezeu: ea
este confirmată şi încheiată prin aclamaţia poporului Amin.
Riturile Împărtăşirii
80. Deoarece celebrarea euharistică este un ospăţ pascal, se cuvine ca,
potrivit cu porunca Domnului, credincioşii care au dispoziţiile recerute, să
primească trupul şi sângele său ca hrană spirituală. La aceasta se referă
frângerea pâinii şi celelalte rituri pregătitoare care îi dispun pe credincioşi în
momentele imediat anterioare Împărtăşaniei.
Tatăl nostru
81. În rugăciunea Tatăl nostru, se cere pâinea cea de toate zilele, în care
creştinii descoperă în primul rând o referire la pâinea euharistică şi se
imploră iertarea păcatelor, astfel încât darurile sfinte să fie date celor sfinţi.
Preotul face invitaţia la rugăciunea pe care toţi credincioşii o spun împreună;
singur preotul adaugă embolismul pe care poporul îl încheie cu doxologia.
Embolismul, care dezvoltă ultima cerere din Rugăciunea domnească, cere
pentru întreaga comunitate eliberarea de puterea Celui Rău.
Invitaţia, rugăciunea însăşi, embolismul şi doxologia cu care poporul
încheie embolismul pot fi cântate sau recitate cu glas tare.
71
Concilium, nr. 48; cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr.
12: A.A.S. 59 (1967), pag. 548-549.
72
Concilium, nr. 48; Decret privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, nr. 5; cf. S.
CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr. 12: A.A.S. 59 (1967), pag.
548-549.
Ritul păcii
82. Urmează ritul păcii, prin care credincioşii imploră pacea şi unitatea
pentru Biserică şi pentru întreaga familie umană şi îşi exprimă dragoste
reciprocă, înaintea de a se împărtăşi din aceeaşi pâine.
Conferinţele episcopilor vor stabili modul de a săvârşi gestul dăruirii
păcii conform caracterului şi obiceiurilor fiecărui popor. Se cuvine totuşi ca
fiecare să dea pacea numai celor care le sunt în imediata vecinătate şi într-o
manieră reţinută.
Frângerea pâinii
83. Preotul frânge pâinea euharistică. Gestul frângerii săvârşit de Cristos la
Cina cea de taină a dat din timpurile apostolice denumirea întregii acţiuni
euharistice. Acest rit ne face să înţelegem că noi, credincioşii, deşi suntem
mulţi, devenim un singur trup prin împărtăşirea cu o singură pâine a vieţii
care este Cristos mort şi înviat pentru mântuirea lumii (1Cor 10,17).
Frângerea începe după dăruirea păcii şi se face cu respectul cuvenit, fără a
se prelungi totuşi mai mult decât este necesar şi fără a se da impresia că i se
acordă o importanţă exagerată. Acest rit este rezervat preotului şi
diaconului.
În timp ce preotul frânge pâinea şi pune un fragment de ostie în potir,
corul sau cântăreţul de obicei cântă sau cel puţin spune cu glas tare
invocaţia Mielul lui Dumnezeu la care poporul răspunde. Invocaţia însoţeşte
frângerea pâinii, de aceea poate fi repetată ori de câte ori este necesar până
se termină ritul. La sfârşit se încheie cu cuvintele: Dă-ne nouă pacea.
Împărtăşania
84. Preotul se pregăteşte cu o rugăciune făcută în şoaptă pentru a primi cu
folos trupul şi sângele lui Cristos. Acelaşi lucru îl fac credincioşii rugându-se
în tăcere.
Apoi preotul arată credincioşilor deasupra patenei sau a potirului
pâinea euharistică pe care o vor primi şi îi invită la ospăţul lui Cristos;
împreună cu credincioşii exprimă sentimentul de umilinţă, folosindu-se de
cuvintele Evangheliei.
85. Este foarte de dorit ca credincioşii să primească trupul Domnului cu ostii

consacrate chiar la acea Liturghie, aşa cum este el însuşi obligat să o facă şi,
în cazurile prevăzute, să se împărtăşească şi din potir (cf. nr. 283), pentru ca
şi prin semne exterioare să se vadă mai bine că Împărtăşania este o
participare la jertfa care se săvârşeşte chiar atunci73.
86. În timp ce preotul se împărtăşeşte, se începe cântarea la Împărtăşanie.
73
Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr. 31, 32:
A.A.S. 59 (1967), pag. 558-559; S. CONGR. DE DISCIPLINA SACRAMENTORUM, Instr.
Immensae caritatis, 29 ianuarie 1973, nr. 2: A.A.S. 65 (1973), pag. 267-268.
Ea are drept scop să exprime, prin unirea glasurilor, unirea spirituală a celor
care se împărtăşesc, să arate bucuria inimii şi să pună mai bine în lumină
caracterul „comunitar” al procesiunii celor care se apropie pentru a primi
Euharistia. Cântarea continuă cât timp se dă credincioşilor Împărtăşania74. În
cazul în care se cântă un imn după Împărtăşanie, cântarea la Împărtăşanie
se va încheia la timp.
Să se aibă grijă ca şi cântăreţii să se poată împărtăşi cu uşurinţă.
87. Drept cântare la Împărtăşanie se poate folosi antifonul din Graduale

simplex sau un alt cântec potrivit aprobat de conferinţa episcopilor. Poate fi
cântat numai de cor, de popor sau de cântăreţ împreună cu poporul.
Dacă nu se cântă nimic, antifonul prevăzut în Liturghier este recitat de
credincioşi, de câţiva dintre ei, de lector sau de preotul însuşi după ce acesta
s-a împărtăşit şi înainte de a da Împărtăşania la credincioşi.
88. Când s-a terminat de dat Împărtăşania, preotul şi credincioşii, dacă se

consideră oportun, se roagă câtva timp în tăcere. Dacă se preferă, întreaga
adunare poate să cânte un psalm, un cântec de laudă sau un imn.
89. Pentru a duce la sfârşit rugăciunea poporului lui Dumnezeu şi pentru a

încheia întregul rit al Împărtăşaniei, preotul spune rugăciunea de după
Împărtăşanie, în care sunt cerute roadele misterului celebrat.
La Liturghie se spune o singură rugăciune după Împărtăşanie, care se
termină cu încheierea scurtă, adică:
a) dacă e îndreptată spre Tatăl: Prin Cristos, Domnul nostru;
b) dacă e îndreptată spre Tatăl, dar la sfârşit este menţionat Fiul: Care
vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor;
c) dacă e îndreptată spre Fiul: Care vieţuieşti şi domneşti în vecii
vecilor.
Poporul îşi însuşeşte rugăciunea prin aclamaţia Amin.
D. Riturile de încheiere
90. Riturile de încheiere constau din:
a) Scurte anunţuri, dacă sunt necesare;
b) Salutul şi binecuvântarea preotului, care în anumite zile şi în
anumite împrejurări poate fi îmbogăţită şi exprimată prin rugăciunea asupra
poporului sau printr-o altă formulă mai solemnă;
c) Trimiterea poporului de către diacon sau preot;
d) Sărutarea altarului de către preot şi diacon şi apoi înclinaţia
profundă de către preot, diacon şi ceilalţi slujitori.
Capitolul III
Oficii şi servicii în cadrul Liturghiei
74
Cf. S. CONGR. PRO SACRAMENTIS ET CULTU DIVINO, Instr. Inaestimabile donum,
3 aprilie 1980, nr. 17: A.A.S. 72 (1980), pag. 338.
91. Celebrarea euharistică este acţiunea lui Cristos şi a Bisericii, care este
sacramentul unităţii, adică poporul sfânt adunat şi organizat sub călăuzirea
episcopului. De aceea aparţine întregului trup al Bisericii, îl manifestă şi se
răsfrânge asupra lui; pe fiecare membru îl implică în mod diferit, după
diversitatea stărilor, a îndatoririlor şi a participării efective75. Astfel poporul
creştin, „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor
răscumpărat”, manifestă structura sa închegată şi ierarhică76. Toţi, aşadar, fie
slujitori hirotoniţi, fie credincioşi laici, îndeplinindu-şi oficiul propriu, vor
îndeplini totul şi numai ce le revine77.
I. Oficii ale ierarhiei bisericeşti

92. Orice celebrare legitimă a Euharistiei este condusă de episcop, fie
personal, fie prin preoţi, colaboratorii săi78.
Când episcopul este prezent la o Liturghie cu participarea poporului, se
cuvine foarte mult să celebreze el însuşi Euharistia şi să şi-i asocieze pe
preoţi la celebrare, concelebrând cu ei pe cât e posibil. Acest lucru se face nu
pentru a spori solemnitatea exterioară a ritului, ci pentru a exprima cu mai
multă claritate misterul Bisericii, care este sacramentul unităţii79.
Dacă episcopul nu celebrează Euharistia, ci îi dă delegaţie pentru
aceasta unui alt celebrant, e bine să fie el cel care, purtând crucea pectorală
şi îmbrăcat cu alba, stola şi pluvialul, să prezideze liturgia cuvântului şi să
dea binecuvântarea la sfârşitul Liturghiei80.
93. De asemenea, şi preotul, în comunitatea credincioşilor este înzestrat cu

puterea sacră, ce provine din hirotonire, de a oferi jertfa în persoana lui
Cristos81, prezidează adunarea întrunită, îi conduce rugăciunea, îi vesteşte
mesajul mântuirii, îşi asociază poporul în oferirea jertfei lui Dumnezeu Tatăl
prin Cristos în Duhul Sfânt, împarte fraţilor pâinea vieţii veşnice şi se
împărtăşeşte din ea împreună cu ei. Prin urmare, când celebrează Euharistia,
trebuie să slujească lui Dumnezeu şi poporului cu demnitate şi umilinţă, iar
prin modul de a se comporta şi de a pronunţa cuvintele divine trebuie să
arate prezenţa vie a lui Cristos.
94. După preot, în virtutea sfintei hirotoniri pe care a primit-o, diaconul

deţine primul loc printre cei care slujesc la celebrarea euharistică. Deja din
75
Concilium, nr. 26.
76
Cf. Ibidem, nr. 14.
77
Cf. Ibidem, nr. 28.
78
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică
Lumen gentium, nr. 26, 28; Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, nr. 42.
79
Concilium, nr. 26.
80
Cf. Caeremoniale episcoporum, nr. 175-186.
81
Presbyterorum ordinis, nr. 2; Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 28.
timpurile străvechi ale apostolilor, ordinul diaconatului a fost ţinut la mare
cinste82. La Liturghie diaconul are partea sa proprie: proclamă Evanghelia şi
uneori predică cuvântul lui Dumnezeu, propune intenţiile la rugăciunea
universală, îl ajută pe preot, pregăteşte altarul şi slujeşte la celebrarea
jertfei, împarte credincioşilor Euharistia, mai ales sub forma vinului, uneori
indică poporului gesturile şi poziţiile corpului.
II. Serviciile poporului lui Dumnezeu

95. La celebrarea Liturghiei, credincioşii formează neamul sfânt, poporul pe
care Dumnezeu şi l-a dobândit, preoţia împărătească ce trebuie să aducă
mulţumiri lui Dumnezeu, să ofere victima fără pată, nu numai prin mâinile
preotului, dar împreună cu el, învăţând a se oferi pe el însuşi 83. Să caute deci
să arate acest lucru printr-un simţ religios profund şi prin dragoste faţă de
fraţii care participă la aceeaşi celebrare.
Să evite, prin urmare, orice formă de individualism şi de dezbinare,
având în vedere că au un singur Tată în ceruri şi că toţi sunt fraţi între ei.
96. Să formeze însă un singur trup când ascultă cuvântul lui Dumnezeu,
când iau parte la rugăciuni şi la cântare, şi mai cu seamă când oferă
împreună jertfa şi iau parte în comun la masa Domnului. O frumoasă
manifestare a acestei unităţi sunt gesturile şi poziţiile trupului pe care
credincioşii le execută simultan.
97. Credincioşii să se arate dispuşi să slujească adunarea poporului lui

Dumnezeu, ori de câte ori sunt rugaţi să facă vreun serviciu deosebit în
celebrare.
III. Unele servicii deosebite

Serviciul acolitului şi al lectorului instituiţi
98. Acolitul este orânduit pentru a sluji la altar şi a ajuta pe preot şi diacon.
Lui îi revine în special sarcina să pregătească altarul, vasele sfinte şi, dacă
este necesar, să distribuie Euharistia, al cărei slujitor este în situaţii
excepţionale84.
În slujirea altarului, acolitului îi revin părţi proprii (cf. nr. 187-193) pe
care el trebuie să le îndeplinească.
82
Cf. PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea apostolică Sacrum diaconatus ordinem, 18 iunie 1967:
A.A.S. 59 (1967), pag. 697-704; PONTIFICALE ROMANUM, De ordinatione episcopi,
presbyterorum et diaconorum, editio typica altera, 1989, nr. 173.
83
12: A.A.S. 59 (1967), pag. 548-549.
84
Cf. Codul de drept canonic, can. 910, § 2, Instr. interdicasterială cu privire la unele
chestiuni legate de cooperarea credincioşilor laici la serviciul preoţilor, Ecclesiae de mysterio, 15
august 1997, art. 18: A.A.S. 89 (1997), pag. 265-266.
99. Lectorul este orânduit pentru a citi lecturile din Sfânta Scriptură, cu
excepţia Evangheliei. Poate, de asemenea, să propună intenţiile rugăciunii
universale şi, în lipsa psaltului, să spună psalmul dintre lecturi.
Lectorul are rolul său propriu în celebrarea euharistică (cf. nr. 194-198),
pe care trebuie să-l exercite el însuşi, chiar dacă sunt prezenţi slujitori de
rang superior.
Celelalte servicii
100. Dacă lipseşte acolitul, pot fi desemnaţi slujitori laici pentru a sluji la
altar şi a ajuta pe preot şi pe diacon; ei poartă crucea, lumânările, cădelniţa,
pâinea, vinul, apa, sau li se poate chiar încredinţa distribuirea sfintei
Împărtăşanii ca slujitori extraordinari85.
101. Dacă lipseşte lectorul instituit, pot fi desemnaţi alţi laici ca să citească
lecturile din Sfânta Scriptură, cu condiţia ca aceştia să fie într-adevăr apţi
pentru a îndeplini această funcţie, pentru ca din ascultarea lecturilor divine
să se nască în inimile credincioşilor iubirea plăcută şi vie a Sfintei Scripturi86.
102. Psaltului îi revine sarcina să spună psalmul sau o altă cântare biblică
între lecturi. Pentru a îndeplini cum se cuvine acest oficiu, psaltul trebuie să
fie stăpân pe arta cântării, să aibă o pronunţie clară şi o dicţie bună.
103. Între credincioşi un oficiu liturgic propriu îl exercită schola cantorum sau
corul căruia îi revine sarcina de a se ocupa de buna executare a părţilor care
îi sunt rezervate, după diferite genuri ale cântării şi să înlesnească
participarea activă a credincioşilor la cântare87. Ceea ce se spune despre
schola cantorum e valabil, de asemenea, cu adaptările care se impun, şi
pentru ceilalţi muzicanţi, în special pentru organist.
104. E bine să fie un cântăreţ sau un dirijor de cor care să conducă şi să

susţină cântarea poporului. Mai mult, când lipseşte corul, revine unui
cântăreţ sarcina de a conduce diferitele cântări, lăsând poporul să participe
la părţile care îi revin88.
105. De asemenea, exercită un serviciu liturgic:

a) Sacristanul care pregăteşte cu grijă cărţile liturgice, veşmintele şi
celelalte lucruri care sunt necesare la celebrarea Liturghiei.
b) Comentatorul care propune credincioşilor scurte explicaţii şi
îndemnuri pentru a-i introduce la celebrare, pentru a-i ajuta să o înţeleagă şi
85
Cf. S. CONGR. DE DISCIPLINA SACRAMENTORUM, Instr. Immensae caritatis, 29
ianuarie 1973, nr. 1: A.A.S. 65 (1973), pag. 265-266.
86
Concilium, nr. 24.
87
(1967), pag. 306.
88
Cf. Ibidem, nr. 21: A.A.S. 59 (1967), pag. 306-307.
să o urmărească mai bine. Intervenţiile comentatorului trebuie să fie
pregătite cu grijă şi scurte. Când îşi îndeplineşte misiunea sa, comentatorul
stă într-un loc potrivit în faţa credincioşilor, fără a se urca la amvon.
c) Cei care fac colecta în biserică.
d) Cei care, în unele regiuni, îi primesc pe credincioşi la uşa bisericii, îi
plasează la locurile care le revin şi organizează procesiunile.
106. E bine ca, mai ales în catedrale şi în bisericile mai mari, să fie un
slujitor competent sau un ceremonier care să organizeze cu grijă celebrările
şi să-i pregătească pe slujitorii sacri şi pe credincioşii laici pentru a le săvârşi
frumos, ordonat şi cu pietate.
107. Serviciile liturgice, care nu sunt proprii preotului sau diaconului şi

despre care s-a amintit mai sus (nr. 100-106), pot fi încredinţate de către
paroh sau de către rectorul bisericii şi unor laici potriviţi, printr-o
binecuvântare liturgică sau printr-o însărcinare temporară. În ceea ce
priveşte funcţia de a sluji preotului la altar, să se observe dispoziţiile date de
episcop pentru dieceza sa.
IV. Distribuirea funcţiilor şi pregătirea celebrării

108. Unul şi acelaşi preot trebuie să îndeplinească întotdeauna funcţia
prezidenţială la toate părţile celebrării, cu excepţia acelora care revin
episcopului atunci când acesta asistă la Liturghie (cf. mai sus nr. 92).
109. Dacă sunt prezente mai multe persoane care pot să îndeplinească
acelaşi serviciu, nimic nu se împotriveşte ca să distribuie între ei diferitele
părţi ale aceluiaşi serviciu sau oficiu şi fiecare să o îndeplinească pe a sa. De
pildă, i se pot încredinţa unui diacon părţile care se cântă, iar altui diacon
serviciul la altar; sau dacă sunt mai multe lecturi e bine să fie împărţite la
mai mulţi lectori şi aşa mai departe. Însă nu e câtuşi de puţin potrivit ca mai
mulţi slujitori să împartă între ei acelaşi element al celebrării: de exemplu,
aceeaşi lectură să o citească doi, unul după altul, afară de cazul că e vorba
de Patima Domnului.
110. Dacă la Liturghia cu participarea poporului este numai un singur

slujitor, acesta poate să îndeplinească diferitele servicii.
111. Pregătirea efectivă a fiecărei celebrări trebuie să se facă de către toţi

cei interesaţi, de comun acord şi cu grijă, conform cărţilor liturgice89, fie cu
privire la rit, fie cu privire la aspectul pastoral sau la cel muzical, conducerea
având-o rectorul Bisericii, ţinând cont şi de părerea credincioşilor în
problemele care îi privesc pe ei direct. Însă preotul care celebrează are
întotdeauna dreptul de a decide în problemele care sunt de competenţa lui.
89
Concilium, nr. 22.
Capitolul IV
Diferite forme de celebrare a Liturghiei
112. În Biserica locală, în mod evident, primul loc îi revine prin semnificaţia
sa Liturghiei pe care o prezidează episcopul înconjurat de soborul său de
preoţi, diaconi şi de slujitori laici90, cu participarea deplină şi activă a
poporului sfânt al lui Dumnezeu; căci în felul acesta se scoate în evidenţă în
mod special chipul Bisericii.
La Liturghia pe care o celebrează episcopul sau pe care o prezidează
fără a celebra Euharistia, să se observe normele care se găsesc în
Caeremoniale episcoporum91.
113. De asemenea, o mare importanţă trebuie acordată Liturghiei care se

celebrează cu o anumită comunitate, mai ales cu o comunitate parohială,
deoarece aceasta, îndeosebi la celebrarea de duminică, reprezintă Biserica
Universală stabilită într-un timp şi într-un loc determinat92.
114. Între Liturghiile celebrate de anumite comunităţi un loc deosebit îl

ocupă Liturghia conventuală (de la mănăstiri), care este o parte a oficiului
zilnic sau a Liturghiei „comunităţii”, cum se mai numeşte. Deşi Liturghia
conventuală nu are nici o formă specială de celebrare, totuşi este foarte bine
ca ea să fie Liturghie cântată şi mai ales Liturghie cu deplina participare a
tuturor membrilor comunităţii, fie călugări, fie canonici. Prin urmare, la
această Liturghie fiecare să-şi îndeplinească funcţia sa, după rangul şi
serviciul pe care l-a primit. De aceea, e bine ca toţi care nu sunt obligaţi să
celebreze individual pentru vreo cerinţă pastorală a credincioşilor, pe cât
este posibil, să concelebreze la această Liturghie. În afară de aceasta, toţi
preoţii aparţinând comunităţii, care sunt obligaţi să celebreze individual
pentru binele pastoral al credincioşilor, pot să concelebreze în aceeaşi zi şi la
Liturghia conventuală sau a „comunităţii”93. Se cuvine ca preoţii, care iau
parte la celebrarea euharistică, atunci când nu sunt scutiţi de un motiv just,
în mod obişnuit să-şi exercite funcţia ce derivă din propria hirotonire şi, prin
urmare, să concelebreze în veşminte sfinte.
I. Liturghia cu popor
90
Concilium, nr. 41.
91
Cf. Caeremoniale episcoporum, nr. 119-186.
92
26: A.A.S. 59 (1967), pag. 555; CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică
despre Biserică Lumen gentium, nr. 28; Decret privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum
ordinis, nr. 5.
93
Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr. 47: A.A.S.
59 (1967), pag. 565.
115. Prin Liturghia cu popor se înţelege Liturghia care se celebrează cu
participarea credincioşilor. Se cuvine, pe cât este posibil, ca mai ales în
duminici şi sărbători de poruncă Liturghia să fie cântată şi cu un număr
corespunzător de slujitori94; totuşi poate fi citită şi cu un singur slujitor.
116. La orice celebrare a Liturghiei, dacă este un diacon, acesta să-şi

îndeplinească funcţia. Este bine însă ca alături de preotul celebrant de obicei
să fie un acolit, un lector şi un cântăreţ. Totuşi ritul care se va descrie mai jos
prevede posibilitatea de a folosi şi un număr mai mare de slujitori.
Lucrurile de pregătit
117. Altarul să fie acoperit cu cel puţin o faţă de altar de culoare albă. Pe el
sau în jurul lui la orice celebrare să se aşeze măcar două lumânări aprinse
sau chiar patru ori şase, mai ales la Liturghia din duminici şi sărbători de
poruncă; sau, dacă celebrează episcopul diecezei, şapte. De asemenea, pe
altar sau alături de el să fie o cruce cu chipul lui Cristos răstignit. Lumânările
şi crucea cu chipul lui Cristos răstignit pot fi aduse la procesiunea de intrare.
Pe altar poate fi aşezată, afară de cazul în care nu este dusă la procesiunea
de intrare, cartea Evangheliilor, alta decât cartea cu celelalte lecturi.
118. De asemenea, să se pregătească:

a) lângă scaunul preotului: Liturghierul şi, dacă e cazul, cartea cu
cântările;
b) pe amvon: Lecţionarul;
c) pe credenţă: potirul, corporalul, purificatorul şi, dacă se foloseşte,
pala; patena şi ciboriile, dacă sunt necesare; pâinea pentru împărtăşirea
preotului celebrant şi a diaconului, a slujitorilor şi a credincioşilor; sticluţele
cu vin şi apă, afară de cazul când credincioşii urmează să prezinte toate
acestea în procesiune la ofertoriu; patena pentru împărtăşirea credincioşilor
şi cele ce sunt necesare pentru spălarea mâinilor.
Potirul să fie acoperit cu vălul care poate fi întotdeauna de culoare
albă. Vasul cu apa ce urmează să fie binecuvântată, în cazul că se face
stropirea.
119. În sacristie, după diferitele forme de celebrare, să se pregătească

veşmintele preotului, diaconului şi slujitorilor:
a) pentru preot: alba, stola şi casula sau planeta;
b) pentru diacon: alba, stola şi dalmatica. Aceasta din urmă, la nevoie
sau la o solemnitate mai mică, se poate omite;
c) pentru ceilalţi slujitori: albe sau alte haine legitim aprobate95.
94
59 (1967), pag. 555; Instr. Musicam sacram, 5 martie 1967, nr. 16, 27: A.A.S. 59 (1967), pag.
305, 308.
95
Cf. Instr. interdicasterială cu privire la unele chestiuni legate de cooperarea credincioşilor
laici la serviciul preoţilor, Ecclesiae de mysterio, 15 august 1997, art. 6: A.A.S. 89 (1997), pag.
Toţi cei care folosesc alba, să folosească cingulul şi amictul, afară de
cazul că forma albei nu cere aceste lucruri.
Când se face procesiunea la intrare, să se pregătească, de asemenea,
Evangheliarul; în duminici şi sărbători cădelniţa şi navicela cu tămâie, dacă
se foloseşte; crucea care se va purta în procesiune; sfeşnicele cu lumânări
aprinse.
A. Liturghia fără diacon

Riturile introductive
120. După ce credincioşii s-au adunat, preotul şi slujitorii, îmbrăcaţi în
veşminte sfinte, se îndreaptă spre altar în această ordine:
a) slujitorul cu cădelniţa în care arde tămâie, dacă se face tămâierea;
b) slujitorii care duc lumânările şi, între ei, acolitul sau un alt slujitor
care duce crucea procesională;
c) acoliţii şi ceilalţi slujitori;
d) lectorul care poate duce Evangheliarul, nu însă Lecţionarul, puţin
ridicat;
e) preotul care urmează să celebreze sfânta Liturghie.
Dacă se face tămâierea, preotul pune tămâie în cădelniţă înainte de
pornirea procesiunii, binecuvântând-o cu semnul crucii, fără să spună ceva.
121. În timp ce se face procesiunea spre altar, se cântă antifonul de intrare

(cf. nr. 47-48).
122. Când au ajuns la altar, preotul şi slujitorii fac o înclinaţie profundă.

Crucea, prevăzută cu chipul lui Cristos răstignit şi purtată în
procesiune, poate fi pusă în picioare, lângă altar, ca să fie crucea altarului,
care trebuie să fie una singură, altminteri să fie dusă înapoi la locul de unde
a fost luată. Evangheliarul se aşază pe altar.
123. Preotul urcă la altar şi îl sărută în semn de veneraţie. Apoi, dacă e

cazul, tămâiază altarul, înconjurându-l.
124. După ce termină acestea, preotul merge la scaun. După terminarea

antifonului de intrare, toţi, preotul şi credincioşii, stând în picioare, fac
semnul crucii. Preotul spune: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Poporul răspunde: Amin.
Apoi preotul, cu faţa spre popor şi cu braţele deschise, îl salută folosind
una din formulele propuse. El însuşi sau un alt slujitor poate, de asemenea,
să le explice credincioşilor foarte pe scurt Liturghia zilei.
125. Urmează actul penitenţial. Apoi se cântă sau se spune Doamne,

miluieşte-ne (conform rubricilor: cf. nr. 52).
869.
126. Când este prevăzut se cântă sau se spune Mărire (cf. nr. 53).
127. Apoi preotul îi invită pe credincioşi să se roage, spunând cu mâinile

împreunate: Să ne rugăm. Toţi, împreună cu preotul, se roagă în tăcere
câteva momente. După aceea preotul, cu braţele deschise, spune rugăciunea
zilei (colecta) la care poporul răspunde: Amin.
Liturgia cuvântului
128. După terminarea rugăciunii zilei, toţi se aşază. Preotul poate să-i
introducă pe credincioşi, cu foarte puţine cuvinte, în liturgia cuvântului.
Lectorul merge la amvon şi, din Lecţionarul aşezat deja acolo înainte de
Liturghie, citeşte prima lectură pe care toţi o ascultă. La sfârşit, lectorul
rosteşte aclamaţia: Cuvântul Domnului, la care toţi răspund: Mulţumim lui
Dumnezeu.
După care, dacă se consideră oportun, se poate păstra un moment de
tăcere, pentru ca toţi să poată medita puţin cele auzite.
129. După ce s-a terminat lectura, psaltul, un cântăreţ sau lectorul însuşi
recită psalmul, iar credincioşii răspund în mod obişnuit.
130. Dacă urmează a doua lectură înainte de Evanghelie, lectorul o citeşte

de la amvon, ca mai înainte, toţi şezând şi ascultând. La sfârşitul
aclamaţiilor, credincioşii dau răspunsul cuvenit, ca mai sus (nr. 128). Apoi,
dacă se consideră oportun, se poate păstra un moment de tăcere.
131. Apoi toţi se ridică în picioare şi se cântă Aleluia sau o altă cântare după
cum cere timpul liturgic (cf. nr. 62-64).
132. Dacă se face tămâierea, după ce se cântă Aleluia sau o altă cântare,
preotul pune tămâie în cădelniţă şi o binecuvântează. După aceea, cu
mâinile împreunate şi înclinându-se profund în faţa altarului, spune în şoaptă:
Curăţă inima mea...
133. Apoi ia Evangheliarul, dacă se află pe altar, şi precedat de slujitori laici,

care pot purta cădelniţa şi lumânări, merge la amvon, purtând puţin ridicat
Evangheliarul. Cei de faţă se îndreaptă spre amvon, manifestând o cinstire
deosebită Evangheliei lui Cristos.
134. La amvon, preotul deschide cartea şi spune cu mâinile împreunate:

Domnul să fie cu voi, la care poporul răspunde: Şi cu duhul tău, apoi: Citire
din sfânta Evanghelie…, făcând semnul crucii cu degetul gros pe carte, apoi
pe frunte, pe buze şi pe piept. Poporul aclamă spunând: Mărire ţie, Doamne.
Dacă este cazul, preotul tămâiază cartea (cf. nr. 277-278). Apoi proclamă
Evanghelia şi la sfârşit rosteşte aclamaţia: Cuvântul Domnului. Toţi răspund:
Laudă ţie, Cristoase. Preotul sărută cartea, spunând în taină: Prin cuvintele
Evangheliei….
135. Dacă nu este lector, preotul însuşi citeşte toate lecturile şi psalmul
stând la amvon. Dacă e cazul, pune tămâie în cădelniţă, o binecuvântează şi
spune profund înclinat: Curăţă inima mea….
136. Preotul, stând la scaun, sau chiar la amvon, sau, dacă e cazul, în alt loc
potrivit, ţine omilia. La sfârşit poate păstra un anumit timp de tăcere.
137. Simbolul credinţei îl recită preotul împreună cu credincioşii (cf. nr. 68).
La cuvintele: Şi s-a întrupat etc. toţi se înclină profund; în solemnităţile Buna-
Vestire şi Naşterea Domnului se îngenunchează.
138. La sfârşitul simbolului, preotul, stând în picioare la scaun, cu mâinile

împreunate, îi invită pe credincioşi, printr-un scurt îndemn, la rugăciunea
universală. Apoi diaconul, cântăreţul, lectorul sau altcineva, de la amvon sau
din alt loc potrivit, întors spre popor, propune intenţiile, iar poporul răspunde
rugându-se partea care i se cuvine. La sfârşit preotul, cu braţele deschise,
încheie cu o rugăciune.
Liturgia euharistică
139. După ce s-a terminat rugăciunea universală, toţi se aşază, începe
cântarea la ofertoriu (cf. nr. 74) şi se face procesiunea darurilor.
Acolitul sau un alt slujitor laic aşază pe altar corporalul, purificatorul,
potirul, pala şi Liturghierul.
140. Se cuvine ca participarea credincioşilor să se manifeste prin aducerea

pâinii şi vinului pentru celebrarea Euharistiei sau a altor daruri pentru nevoile
Bisericii sau ajutorarea săracilor.
Darurile credincioşilor le primeşte preotul ajutat de acolit sau de un alt
slujitor. Pâinea şi vinul care servesc pentru Euharistie sunt aşezate pe altar.
Celelalte daruri însă sunt aşezate în alt loc potrivit (cf. nr. 73).
141. Preotul, la altar, primeşte patena cu ostia şi o ţine cu amândouă mâinile

puţin ridicată deasupra altarului în timp ce rosteşte în taină: Binecuvântat
eşti, Doamne..., apoi aşază patena cu pâinea pe altar.
142. În continuare, preotul, stând în partea laterală a altarului, toarnă vinul

şi puţină apă în potir, spunând în şoaptă: Prin taina acestei ape..., în timp ce
slujitorul îi oferă sticluţele. Întors la mijlocul altarului, luând potirul cu
amândouă mâinile, îl ţine puţin ridicat şi rosteşte în taină: Binecuvântat eşti,
Doamne... Apoi aşază potirul pe corporal şi, dacă se crede de cuviinţă, îl
acoperă cu pala.
Dacă însă nu se face cântarea la ofertoriu sau nu cântă orga, îi este
permis preotului, la prezentarea pâinii şi a vinului să spună cu glas tare
formulele binecuvântării la care poporul răspunde: Binecuvântat să fie
Dumnezeu în veci.
143. După ce a aşezat potirul pe altar, preotul, înclinându-se profund, spune
în şoaptă: În duhul smereniei...
144. Dacă se foloseşte tămâie, preotul pune tămâie în cădelniţă şi tămâiază

darurile, crucea şi altarul. Slujitorul, stând într-o parte a altarului, tămâiază
preotul, apoi poporul.
145. După rugăciunea În duhul smereniei... sau după tămâiere, preotul,

stând în partea laterală a altarului, îşi spală mâinile, spunând în şoaptă:
Spală-mă, Doamne..., în timp ce slujitorul îi toarnă apă.
146. Revenind la mijlocul altarului, preotul, stând cu faţa spre popor,

întinzând şi împreunând mâinile, invită poporul să se roage, spunând:
Rugaţi-vă, fraţilor etc. Poporul se ridică şi dă răspunsul: Să primească
Domnul... Apoi preotul, cu braţele deschise, spune rugăciunea asupra
darurilor. La sfârşit poporul răspunde: Amin.
147. În continuare, preotul începe rugăciunea euharistică. Alege, respectând

rubricile, una din cele care se găsesc în Liturghierul roman sau care sunt
aprobate de Sfântul Scaun. Din natura sa, rugăciunea euharistică cere ca
numai preotul, în virtutea hirotonirii, să o spună. Poporul însă să i se asocieze
preotului, cu credinţă şi în tăcere, prin intervenţiile stabilite în cursul
rugăciunii euharistice, adică prin intervenţiile din dialogul prefeţei, Sfânt,
aclamaţia după consacrare şi aclamaţia Amin după doxologia finală, precum
şi prin alte aclamaţii aprobate de conferinţa episcopilor şi recunoscute de
Sfântul Scaun.
Se recomandă foarte mult ca preotul să cânte părţile rugăciunii
euharistice care sunt prevăzute cu note muzicale.
148. Începând rugăciunea euharistică, preotul, cu braţele deschise, cântă

sau spune: Domnul să fie cu voi. Poporul răspunde: Şi cu duhul tău.
Continuă, ridicând mâinile: Sus inimile. Poporul răspunde: Le avem la
Domnul. Apoi preotul adaugă, cu braţele deschise: Să mulţumim Domnului
Dumnezeului nostru. Poporul răspunde: Vrednic şi drept este. Apoi preotul
continuă prefaţa, cu braţele deschise; la sfârşit cântă sau spune cu voce
clară, cu mâinile împreunate, împreună cu toţi cei de faţă: Sfânt (cf. nr. 79b).
149. Preotul continuă rugăciunea euharistică în conformitate cu rubricile

corespunzătoare fiecărei rugăciuni euharistice.
Dacă preotul celebrant este episcop, în rugăciunile euharistice, după
cuvintele: împreună cu papa nostru N. adaugă: şi împreună cu mine,
slujitorul tău nevrednic, sau după cuvintele: a papei nostru N. adaugă: şi a
mea, slujitorul tău nevrednic. Dacă însă episcopul celebrează în afara
diecezei sale, după cuvintele: împreună cu papa nostru N., adaugă: şi
împreună cu mine, slujitorul tău nevrednic şi cu confratele meu N., episcopul
acestei Biserici N., sau după cuvintele: a papei nostru N., adaugă: şi a mea,
slujitorul tău nevrednic, şi a confratelui meu N., episcopul acestei Biserici N.
Episcopul diecezan sau cel care prin drept îi este echivalat acestuia
trebuie numit cu această formulă: împreună cu slujitorul tău, papa nostru N.
şi episcopul (sau vicarul, prelatul, prefectul, abatele) nostru N.
Este permis să fie numiţi în rugăciunea euharistică episcopii ajutători şi
auxiliari, nu însă episcopii care sunt prezenţi ocazional. Când trebuie numiţi
mai mulţi se foloseşte această formulă generală: cu episcopul nostru N. şi cu
episcopii săi ajutători.
În fiecare rugăciune euharistică, formulele de mai sus trebuie adaptate
potrivit cu normele gramaticale.
150. Cu puţin timp înainte de prefacere, slujitorul, dacă se consideră potrivit,

îi atenţionează pe credincioşi printr-un sunet de clopoţel. De asemenea, sună
clopoţelul la fiecare elevaţie, conform obiceiurilor locale.
Dacă se foloseşte tămâie, când se arată poporului ostia şi potirul după
consacrare, slujitorul le tămâiază.
151. După consacrare, după ce preotul a spus: Misterul credinţei, poporul

rosteşte aclamaţia, folosind una din formulele prescrise.
La sfârşitul rugăciunii euharistice, preotul, luând patena cu ostia şi
potirul şi ţinându-le ridicate pe amândouă, rosteşte singur doxologia: Prin
Cristos... La sfârşit poporul rosteşte aclamaţia: Amin. Apoi preotul aşază
patena şi potirul pe corporal.
152. După terminarea doxologiei care încheie rugăciunea euharistică,

preotul, cu mâinile împreunate, rosteşte îndemnul premergător rugăciunii
Tatăl nostru, pe care apoi o recită cu braţele deschise împreună cu
credincioşii.
153. După terminarea rugăciunii Tatăl nostru, preotul, cu braţele deschise,

rosteşte singur embolismul: Mântuieşte-ne..., după terminarea căruia
credincioşii răspund: Căci a ta este împărăţia...
154. În continuare preotul, cu braţele deschise, spune cu voce clară

rugăciunea: Doamne Isuse Cristoase, care ai zis...; la terminarea ei,
deschizând şi împreunând mâinile, vesteşte pacea, întors către popor,
zicând: Pacea Domnului să fie pururea cu voi. Poporul răspunde: Şi cu duhul
tău. Apoi, dacă se consideră oportun, preotul adaugă: Dăruiţi-vă pacea.
Preotul poate să dea pacea slujitorilor, rămânând însă întotdeauna în
prezbiteriu, ca să nu se deranjeze celebrarea. Acelaşi lucru să-l facă dacă,
dintr-un motiv întemeiat, vrea să dea pacea unora dintre credincioşi, puţini la
număr. Toţi să-şi arate reciproc pacea, comuniunea şi dragostea, în
conformitate cu cele hotărâte de conferinţa episcopilor. În timp ce este
oferită pacea, se poate spune: Pacea Domnului să fie pururea cu tine, la care
se răspunde: Amin.
155. Apoi preotul ia ostia, o frânge deasupra patenei şi pune o parte din ea
în potir, spunând în şoaptă: Această unire... În acest timp corul şi credincioşii
cântă sau recită Mielul lui Dumnezeu (cf. nr. 83).
156. Apoi preotul spune în şoaptă rugăciunea: Doamne Isuse Cristoase, Fiul
Dumnezeului celui viu... sau Primirea trupului şi sângelui tău...
157. După terminarea rugăciunii, preotul îngenunchează, ia ostia şi ţinând-o

puţin ridicată deasupra patenei sau a potirului, cu faţa spre credincioşi,
spune: Iată Mielul lui Dumnezeu... şi împreună cu poporul, adaugă o singură
dată: Doamne, nu sunt vrednic...
158. Întors spre altar, preotul spune apoi în şoaptă: Trupul lui Cristos să mă
păzească pentru viaţa cea veşnică şi cu veneraţie se împărtăşeşte cu trupul
lui Cristos. După aceea ia potirul şi spune în şoaptă: Sângele lui Cristos să
mă păzească pentru viaţa cea veşnică şi cu veneraţie se împărtăşeşte cu
sângele lui Cristos.
159. În timp ce preotul se împărtăşeşte, se începe cântarea la Împărtăşanie

(cf. nr. 86).
160. Apoi preotul ia patena sau ciboriul şi se apropie de cei care trebuie să
se împărtăşească. Aceştia, de obicei, se apropie în procesiune.
Nu le este permis credincioşilor înşişi să ia direct pâinea consacrată
sau sfântul potir sau să le transmită unul altuia, din mână în mână.
Credincioşii se împărtăşesc stând în genunchi sau stând în picioare, după
cum va fi hotărât conferinţa episcopilor. Când se împărtăşesc stând în
picioare, se recomandă ca înainte de a primi sacramentul, să facă cuvenita
reverenţă, stabilită de aceleaşi norme.
161. Dacă Împărtăşania se dă numai sub chipul pâinii, preotul arată fiecăruia
ostia puţin ridicată zicându-i: Trupul lui Cristos. Cel care se împărtăşeşte
răspunde: Amin şi primeşte sacramentul, pe limbă sau, acolo unde este
permis, în mână, după cum preferă. Cel care se împărtăşeşte, imediat ce a
primit sfânta ostie, o consumă în întregime.
Dacă însă Împărtăşania se dă sub ambele specii, să se observe ritul
descris la locul corespunzător (cf. nr. 284-287).
162. Pe preot îl pot ajuta să distribuie Împărtăşania alţi preoţi, eventual

prezenţi. Dacă aceştia lipsesc şi numărul celor care se împărtăşesc este
foarte mare, preotul îi poate chema în ajutor pe slujitorii extraordinari, adică
pe acolitul instituit în mod cuvenit sau chiar pe alţi credincioşi, care au primit
cuvenita aprobare pentru a face acest lucru96. În caz de necesitate, preotul
96
Cf. S. CONGR. PRO SACRAMENTIS ET CULTU DIVINO, Instr. Inaestimabile donum,
poate să le dea aprobare unor credincioşi care au calităţile recerute, numai
pentru momentul respectiv97.
163. După distribuirea Împărtăşaniei, însuşi preotul consumă imediat tot

vinul consacrat, care eventual a rămas; iar ostiile consacrate care au rămas,
sau le consumă la altar, sau le duce la locul destinat păstrării Euharistiei.
Preotul, reîntors la altar, adună firimiturile, dacă sunt, purifică patena
sau ciboriul deasupra potirului, apoi purifică şi potirul, spunând în şoaptă:
Doamne, ajută-ne să păstrăm cu inimă curată..., şi şterge potirul cu
purificatorul. Dacă vasele au fost purificate la altar, sunt duse de către
slujitor la credenţă. Totuşi este permis să se lase vasele care trebuie
purificate, mai ales dacă sunt mai multe, pe altar sau pe credenţă, acoperite
cum se cuvine şi aşezate pe un corporal pentru ca să fie purificate imediat
după Liturghie, după plecarea poporului.
164. După aceasta preotul se poate întoarce la scaun. Se poate păstra un

moment de tăcere sfântă; de asemenea se poate cânta un psalm, un cântec
de laudă sau un imn (cf. nr. 88).
165. Preotul, stând la scaun sau la altar, cu faţa spre credincioşi, spune cu
mâinile împreunate: Să ne rugăm. Cu braţele deschise, rosteşte rugăciunea
de după Împărtăşanie, care poate fi precedată de un moment de tăcere,
afară de cazul când s-a făcut imediat după Împărtăşanie. La sfârşitul
rugăciunii, credincioşii răspund: Amin.
Riturile de încheiere
166. După terminarea rugăciunii de după Împărtăşanie, se vor face, dacă e
cazul, scurte anunţuri poporului.
167. Apoi preotul, deschizând braţele, salută poporul spunând: Domnul să

fie cu voi, la care poporul răspunde: Şi cu duhul tău. Preotul, împreunând din
nou mâinile, imediat adaugă, punându-şi mâna stângă pe piept şi ridicând
mâna dreaptă: Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu. Făcând
semnul crucii asupra poporului, continuă: Tătăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Toţi
răspund: Amin.
În anumite zile şi ocazii, această formulă de binecuvântare poate fi
precedată, conform rubricilor, de o formulă mai solemnă sau de rugăciunea
asupra poporului.
Episcopul binecuvântează poporul cu formula corespunzătoare, făcând
de trei ori semnul crucii asupra poporului.
3 aprilie 1980, nr. 10: A.A.S. 72 (1980), pag. 336; Instr. Interdicasterială cu privire la unele
chestiuni legate de cooperarea credincioşilor laici la serviciul preoţilor, Ecclesiae de mysterio, 15
august 1997, art. 8; A.A.S. 89 (1997), pag. 871.
97
Cf. Mai jos, adaos, Ritul prin care i se dă unui slujitor aprobarea de a distribui
Împărtăşania într-un anumit caz.
168. Îndată după binecuvântare, preotul, cu mâinile împreunate, adaugă:
Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace, şi toţi răspund: Mulţumim lui
Dumnezeu.
169. Apoi preotul, ca de obicei, venerează altarul sărutându-l. După

înclinaţia profundă făcută împreună cu slujitorii laici, se retrage.
170. Dacă după Liturghie urmează vreo acţiune liturgică, riturile de

încheiere, adică salutul, binecuvântarea şi trimiterea poporului se omit.
B. Liturghia cu diacon
171. Când este prezent la celebrarea euharistică, diaconul, îmbrăcat în
veşminte sacre, trebuie să-şi îndeplinească funcţia sa. Anume:
a) îl asistă pe preot şi stă alături de el;
b) la altar, slujeşte fie la potir fie la carte;
c) proclamă Evanghelia şi, din însărcinarea preotului celebrant, ţine
omilia (cf. nr. 66);
d) conduce poporul credincios prin îndemnuri corespunzătoare şi
anunţă intenţiile la rugăciunea universală;
e) îl ajută pe preotul celebrant la distribuirea Împărtăşaniei, purifică
vasele sfinte şi le aranjează;
f) când nu este nici un slujitor, dacă e necesar, îndeplineşte şi oficiile
celorlalţi.
172. Diaconul, purtând Evangheliarul puţin ridicat, îl precedă pe preot în
drum spre altar, altfel, merge alături de el.
173. Când a ajuns la altar, dacă poartă Evangheliarul, omiţând înclinaţia,

merge la altar. Apoi, după ce a aşezat Evangheliarul pe altar, venerează
împreună cu preotul altarul, sărutându-l.
Dacă însă nu poartă Evangheliarul, face înclinaţia profundă împreună
cu preotul, ca de obicei, şi împreună cu el venerează altarul sărutându-l.
Apoi, dacă se face tămâierea, îl ajută pe preot să pună tămâia şi să
tămâieze crucea şi altarul.
174. După tămâiere, se îndreaptă spre scaun însoţindu-l pe preot şi rămâne

acolo lângă el, ajutându-l când e necesar.
175. În timp ce se spune Aleluia sau o altă cântare, dacă se face tămâierea,
îl ajută pe preot să pună tămâia, apoi înclinat profund în faţa preotului îi cere
binecuvântarea spunând în şoaptă: Binecuvântează, părinte. Preotul îl
binecuvântează spunând: Domnul să fie în inima ta... Diaconul se
însemnează cu semnul crucii şi răspunde: Amin. Apoi ia Evangheliarul, care
se recomandă să fie aşezat pe altar, face o înclinaţie spre altar, se îndreaptă
spre amvon (pupitru) ţinând cartea puţin ridicată, precedat de cădelnicer
purtând cădelniţa din care iese fum şi de ministranţi cu lumânări aprinse.
Acolo salută poporul spunând, cu mâinile împreunate: Domnul să fie cu voi,
apoi la cuvintele Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos..., face
semnul crucii, cu degetul gros, pe carte, apoi asupra lui, pe frunte, pe buze şi
pe piept, cădelniţează cartea şi proclamă Evanghelia. La sfârşit spune
aclamaţia: Cuvântul Domnului, la care toţi răspund: Laudă ţie, Cristoase.
Apoi venerează cartea sărutând-o şi spune în şoaptă: Prin cuvintele
Evangheliei... şi se întoarce lângă preot.
Când diaconul slujeşte episcopului, ori îi duce cartea ca să o sărute ori
o sărută el însuşi, spunând în şoaptă: Prin cuvintele Evangheliei... În
celebrările mai solemne, episcopul, atunci când consideră oportun,
binecuvântează poporul cu Evangheliarul.
După aceea, Evangheliarul poate fi dus la credenţă sau în alt loc
potrivit şi demn.
176. Dacă lipseşte un lector potrivit, diaconul poate să proclame şi celelalte

lecturi.
177. Intenţiile la rugăciunea credincioşilor, după introducerea pe care o face

preotul, diaconul le rosteşte de obicei de la amvon.
178. După ce s-a terminat rugăciunea universală, în timp ce preotul rămâne
la scaun, diaconul pregăteşte altarul, fiind ajutat de acolit; lui îi revine
obligaţia de a se îngriji de vasele sfinte. De asemenea, îl ajută pe preot când
primeşte darurile de la credincioşi. Îi dă preotului patena cu pâinea care
trebuie consacrată; toarnă vinul şi câteva picături de apă în potir, spunând în
şoaptă: Prin taina acestei ape..., apoi îi prezintă preotului potirul. Această
pregătire a potirului o poate face la credenţă.
Dacă se face tămâierea, îl ajută pe preot la tămâierea darurilor, a crucii şi a
altarului, o face el însuşi sau acolitul tămâiază preotul şi poporul.
179. În timpul rugăciunii euharistice, diaconul stă în picioare alături de preot,

puţin mai înapoi decât el, pentru a interveni când trebuie să-l ajute la potir
sau la Liturghier.
Apoi de la epicleză şi până la ridicarea potirului diaconul, în mod
obişnuit, stă în genunchi. Dacă sunt mai mulţi diaconi, unul din ei la
prefacere poate să pună tămâie în cădelniţă şi să tămâieze la ridicarea ostiei
şi a potirului.
180. La doxologia finală a rugăciunii euharistice, stând alături de preot, ţine

potirul ridicat, în timp ce preotul ridică patena cu ostia, până când poporul va
fi răspuns: Amin.
181. După ce preotul a rostit rugăciunea pentru pace şi Pacea Domnului să
fie pururea cu voi şi poporul a răspuns: Şi cu duhul tău, diaconul, dacă se
consideră oportun, invită la dăruirea păcii, zicând cu mâinile împreunate şi
întors către popor: Oferiţi-vă pacea. El primeşte pacea de la preot şi poate să
o dea câtorva slujitori mai apropiaţi.
182. După ce preotul s-a împărtăşit, el primeşte de la preot sfânta

Împărtăşanie sub ambele specii şi apoi îl ajută pe preot la împărtăşirea
credincioşilor. Dacă Împărtăşania se dă sub ambele specii, el prezintă potirul
celor care se împărtăşesc, iar el consumă imediat cu veneraţie la altar
sângele lui Cristos, care a rămas, fiind ajutat, dacă e cazul, de alţi diaconi şi
preoţi.
183. După ce s-a distribuit sfânta Împărtăşanie, diaconul se întoarce la altar

cu preotul, adună firimiturile, dacă sunt, apoi duce potirul şi celelalte vase
sfinte la credenţă şi acolo le purifică şi le aranjează, ca de obicei, în timp ce
preotul se întoarce la scaunul său. E permis totuşi ca să lase vasele de
purificat, acoperite cum se cuvine, pe credenţă, pe corporal şi să le purifice
imediat după Liturghie, după plecarea poporului.
184. După rugăciunea de după Împărtăşanie, diaconul face scurte anunţuri
credincioşilor, dacă sunt de făcut, afară de cazul că preotul preferă să le facă
personal.
185. Dacă este folosită formula solemnă de binecuvântare sau rugăciunea

asupra poporului, diaconul spune: Înclinaţi-vă pentru binecuvântare. După
binecuvântarea dată de preot, diaconul face trimiterea poporului, spunând cu
mâinile împreunate, întors către popor: Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace.
186. Apoi, împreună cu preotul, sărută altarul în semn de veneraţie şi,

făcând înclinaţie profundă, se retrage în aceeaşi ordine în care a venit.
C. Serviciile acolitului
187. Serviciile pe care acolitul le poate îndeplini sunt variate, şi multe dintre
ele se pot prezenta împreună. Se cuvine ca diferitele servicii să fie împărţite
între mai mulţi acoliţi; dacă totuşi e prezent un singur acolit, să împlinească
el serviciile mai importante, iar celelalte să fie împărţite între diferiţi slujitori.
188. La procesiunea spre altar, poate purta crucea, flancat de doi ministranţi
cu lumânări aprinse. Când a ajuns la altar, pune crucea în picioare lângă
altar, ca să fie crucea altarului, altminteri o duce înapoi şi o aşază într-un loc
potrivit. Apoi îşi ocupă locul în prezbiteriu.
189. În tot cursul celebrării, rolul acolitului este de a se apropia, când e

cazul, de preot sau de diacon pentru a le prezenta cartea sau pentru a-i ajuta
în tot ceea ce este necesar. Se cuvine, prin urmare, pe cât e posibil, să ocupe
un loc de unde să-şi poată îndeplini uşor slujirea, atât la scaun cât şi la altar.
190. În lipsa diaconului, după terminarea rugăciunii credincioşilor, în timp ce
preotul rămâne la scaun, acolitul aşază pe altar corporalul, purificatorul,
potirul şi Liturghierul. Apoi, dacă e necesar, îl ajută pe preot să primească
darurile poporului, şi, dacă e cazul, duce la altar pâinea şi vinul şi le prezintă
preotului. Dacă se face tămâierea, îi prezintă preotului cădelniţa şi îl ajută
apoi la tămâierea darurilor, a crucii şi a altarului. Apoi tot el tămâiază preotul
şi poporul.
191. Dacă este acolit instituit, îl poate ajuta pe preot, ca slujitor

extraordinar, să distribuie Împărtăşania la popor98. Dacă se dă Împărtăşania
sub ambele specii, în lipsa diaconului, prezintă potirul celor care se
împărtăşesc sau ţine potirul dacă Împărtăşania se dă prin înmuiere.
192. De asemenea, acolitul instituit, după distribuirea Împărtăşaniei, îl ajută

pe preot sau pe diacon să purifice şi să pună în ordine vasele sfinte. În lipsa
diaconului, acolitul duce, ca de obicei, vasele sfinte la credenţă, acolo le
purifică şi le pune în ordine.
193. La terminarea Liturghiei, acolitul şi ceilalţi slujitori, împreună cu

diaconul şi preotul, se întorc în sacristie, în procesiune, în acelaşi mod şi în
aceeaşi ordine în care au venit.
D. Serviciile lectorului
194. La procesiunea spre altar, în lipsa diaconului, lectorul, îmbrăcat cu
îmbrăcămintea aprobată, poate să poarte puţin ridicat Evangheliarul: în
acest caz merge înaintea preotului; altminteri merge în rând cu ceilalţi
slujitori.
195. Când a ajuns la altar, face înclinaţia profundă împreună cu ceilalţi. Dacă
poartă Evangheliarul, urcă la altar şi aşază Evangheliarul pe el. Apoi îşi ocupă
locul în prezbiteriu împreună cu ceilalţi slujitori.
196. Citeşte de la amvon lecturile care preced Evanghelia. În lipsa psaltului,
poate rosti şi psalmul responsorial după prima lectură.
197. În lipsa diaconului, după introducerea făcută de preot, lectorul poate
98
Cf. PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea apostolică Ministeria quaedam, 15 august 1972; A.A.S.
64 (1972), pag. 532.
rosti intenţiile la rugăciunea credincioşilor.
198. Dacă la intrare sau la Împărtăşanie nu se cântă nimic, şi dacă

antifoanele prevăzute în Liturghier nu sunt recitate de către credincioşi, le
poate spune lectorul la timpul cuvenit (cf. nr. 48, 87).
II. Liturghia concelebrată

199. Concelebrarea prin care se exprimă cum se cuvine unitatea preoţiei, a
jertfei ca şi a întregului popor al lui Dumnezeu, este prin ritul însuşi
obligatorie: la hirotonirea episcopului şi a preoţilor, la binecuvântarea
abatelui şi la Liturghia crismei.
Este recomandată însă, afară de cazul că folosul credincioşilor nu cere
sau nu recomandă altfel:
a) la Liturghia de seară din Joia Sfântă, când se celebrează Cina
Domnului;
b) la Liturghia care se celebrează cu ocazia conciliilor, a întrunirilor
episcopilor şi a sinoadelor;
c) la Liturghia conventuală principală, în biserici şi oratorii;
d) la Liturghiile care se celebrează la întrunirile de orice fel ale
preoţilor, fie diecezani, fie călugări99.
Totuşi îi este permis fiecărui preot să celebreze Euharistia în mod
individual, nu însă în acelaşi timp în care în aceeaşi biserică sau oratoriu are
loc o concelebrare. Totuşi, în Joia Sfântă când se celebrează Cina Domnului şi
în privegherea pascală, nu e permis să se celebreze Liturghia individual.
200. Preoţii aflaţi în călătorie să fie primiţi cu plăcere la concelebrarea

euharistică, cu condiţia să se ştie că sunt preoţi.
201. Unde există un mare număr de preoţi, se poate celebra de mai multe
ori în aceeaşi zi, unde necesitatea sau utilitatea pastorală cere acest lucru;
dar la ore diferite sau în lăcaşuri sfinte diferite100.
202. Revine episcopului, după normele de drept, să orânduiască disciplina

concelebrării în toate bisericile şi oratoriile din propria sa dieceză.
203. De o consideraţie deosebită trebuie să se bucure concelebrarea în care

preoţii unei dieceze concelebrează cu episcopul lor, la Liturghia staţională,
mai ales în solemnităţile mai importante ale anului liturgic, la Liturghia
consacrării noului episcop, a coadiutorului sau a auxiliarului său, la Liturghia
crismei, la Liturghia de seară când se celebrează Cina Domnului, la
celebrările sfântului întemeietor al Bisericii locale sau al patronului diecezei,
99
Concilium, nr. 57; Codul de drept canonic, can. 902.
100
59 (1967), pag. 566.
la aniversările episcopului, în sfârşit, cu ocazia sinodului sau a vizitei
pastorale.
Pentru acelaşi motiv, este recomandată concelebrarea ori de câte ori
preoţii se întâlnesc cu episcopul propriu, fie cu ocazia exerciţiilor spirituale,
fie la alte întruniri. În asemenea împrejurări semnul unităţii preoţiei precum
şi al Bisericii, care este caracteristic oricărei concelebrări, se manifestă într-
un mod mai evident101.
204. Pentru anumite motive, spre a da o mai mare importanţă fie unei
celebrări, fie unei sărbători, este permis a se celebra sau a se concelebra de
mai multe ori în aceeaşi zi în următoarele cazuri:
a) cine a celebrat sau concelebrat în Joia Sfântă la Liturghia de sfinţire
a uleiurilor, poate de asemenea să celebreze sau să concelebreze a doua
Liturghie seara, Liturghia de seară din Joia Sfântă;
b) cine a celebrat sau a concelebrat în noaptea de Paşti la prima
Liturghie, poate să celebreze sau să concelebreze o a doua Liturghie în ziua
de Paşti;
c) la solemnitatea Naşterii Domnului, toţi preoţii pot să celebreze sau
să concelebreze trei Liturghii, cu condiţia ca acestea să fie celebrate la
timpul cuvenit;
d) în ziua Pomenirii Tuturor Credincioşilor Răposaţi, cu condiţia ca acele
celebrări să se facă la ore diferite şi cu respectarea celor stabilite cu privire
la aplicarea Liturghiei a doua şi a treia102;
e) cine concelebrează la un sinod, la o vizită pastorală a episcopului, a
delegatului lui sau la o întrunire oarecare a preoţilor, poate să celebreze, în
afară de aceasta, o altă Liturghie pentru folosul credincioşilor. Aceeaşi
posibilitate e acordată, cu adaptările de rigoare, şi călugărilor care se
întrunesc.
205. Liturghia concelebrată se săvârşeşte, în oricare din formele sale, după

normele care trebuie respectate în general (112-1981).
206. Nimeni să nu vină vreodată şi nici să fie admis la concelebrare după ce

Liturghia a început deja.
207. În prezbiteriu să se pregătească:

a) scaune şi broşuri pentru preoţii concelebranţi;
b) pe credenţă: un potir suficient de mare sau mai multe potire.
208. Dacă la Liturghia concelebrată nu este prezent nici un diacon, serviciile

care le revin acestora le îndeplinesc unii dintre concelebranţi.
101
59 (1967), pag. 565.
102
Cf. BENEDICT AL XV-LEA, Constituţia apostolică Incruentum altaris sacrificium, 10
august 1915: A.A.S. 7 (1915), pag. 401-404.
Dacă nu sunt nici alţi slujitori, părţile care le revin acestora pot fi
încredinţate altor credincioşi potriviţi; altminteri le îndeplinesc câţiva dintre
concelebranţi.
209. Concelebranţii, în sacristie sau în alt loc potrivit, îmbracă odăjdiile

sfinte pe care obişnuiesc să le poarte când celebrează Liturghia individual.
Însă, dacă există un motiv întemeiat, de exemplu, un mare număr de
concelebranţi şi lipsa de odăjdii, concelebranţii, întotdeauna fiind exceptat
concelebrantul principal, pot să nu folosească planeta, luând numai stola
peste albă.
210. Când totul este gata, începe procesiunea ca de obicei prin biserică spre
altar. Preoţii concelebranţi merg înaintea celebrantului principal.
211. Ajungând la altar, concelebranţii şi celebrantul principal, după ce au

făcut înclinaţia profundă, sărută altarul în semn de veneraţie, apoi se
îndreaptă spre scaunele destinate fiecăruia. Celebrantul principal, dacă se
consideră oportun, tămâiază crucea şi altarul, apoi se îndreaptă spre scaunul
său.
212. În timpul liturgiei cuvântului, concelebranţii stau la locurile lor şi se
aşază sau se ridică după cum face celebrantul principal.
Când prezidează episcopul, preotul, care în absenţa diaconului
proclamă Evanghelia, cere şi primeşte de la el binecuvântarea. Lucru care nu
se face când prezidează un preot.
213. Omilia o va ţine de obicei celebrantul principal sau unul dintre

concelebranţi.
214. Pregătirea darurilor (cf. nr. 139-145) o face numai celebrantul principal;
în acest timp ceilalţi concelebranţi rămân la locurile lor.
215. După ce celebrantul principal a spus rugăciunea asupra darurilor,

concelebranţii se apropie de altar şi se aşază în jurul lui, în aşa fel încât să nu
împiedice desfăşurarea ceremoniilor, să permită credincioşilor să aibă o bună
vizibilitate a acţiunilor sacre, iar diaconului să se apropie uşor de altar,
pentru a-şi îndeplini oficiul său.
Dacă sunt preoţi concelebranţi, diaconul să-şi îndeplinească serviciul
său în apropierea altarului, intervenind când este necesar la potir şi la
Liturghier. Totuşi, cât e posibil, stă puţin în spate, îndărătul lor.
Modul de a recita rugăciunea euharistică

216. Prefaţa o cântă sau o spune numai celebrantul principal; în schimb
Sfânt îl cântă sau îl recită toţi concelebranţii împreună cu poporul şi corul.
217. După ce s-a terminat Sfânt, concelebranţii continuă rugăciunea

euharistică în felul descris mai jos. Gesturile le face numai celebrantul
principal, dacă nu se prescrie altfel.
218. Părţile pe care le spun împreună toţi concelebranţii, mai ales cuvintele
consacrării, pe care toţi trebuie să le spună, concelebranţii trebuie să le
spună cu voce joasă pentru ca să se audă clar glasul celebrantului principal.
În felul acesta credincioşii înţeleg mai uşor textul.
E lucru vrednic de laudă dacă se cântă părţile care se spun împreună
de către toţi concelebranţii, dacă în Liturghier sunt puse pe note.
Rugăciunea euharistică I sau canonul roman

219. În rugăciunea euharistică I sau canonul roman, Pe tine, aşadar,... îl
spune numai celebrantul principal, cu braţele deschise.
220. Pomenirea celor vii şi În unire... e bine să se încredinţeze în mod

individual unuia sau altuia dintre concelebranţi care pronunţă aceste
rugăciuni cu braţele deschise şi cu voce tare.
221. Te rugăm, aşadar,... îl spune iarăşi numai celebrantul principal, cu

braţele deschise.
222. De la Te rugăm, Dumnezeule... şi până la Te rugăm cu umilinţă..., spun

concelebranţii împreună, în întregime şi simultan în felul următor:
a) Te rugăm, aşadar,... cu braţele întinse spre daruri;
b) El în ajunul pătimirii..., De asemenea după Cină..., cu mâinile
împreunate;
c) Cuvintele Domnului, dacă se consideră oportun, cu mâna dreaptă
întinsă spre ostie şi spre potir şi apoi toţi se înclină profund;
d) De aceea, aducându-ne aminte... şi Binevoieşte a privi... cu braţele
deschise;
e) Te rugăm cu umilinţă..., înclinaţi şi cu mâinile împreunate până la
cuvintele: Prin împărtăşirea din acest altar..., apoi se ridică, făcându-şi
semnul crucii, în timp ce spun următoarele cuvinte: Să ne umplem de toată
binecuvântarea cerească şi de harul tău.
223. Pomenirea morţilor şi De asemenea şi pe noi păcătoşii..., se cuvine a se

încredinţa unuia sau altuia dintre concelebranţi care le pronunţă cu braţele
deschise şi cu voce tare.
224. La cuvintele: De asemenea şi pe noi păcătoşii... toţi concelebranţii îşi

bat pieptul.
225. Prin care tu, Doamne..., o spune numai celebrantul principal.

Rugăciunea euharistică II
226. În rugăciunea euharistică II, Cu adevărat sfânt... îl spune numai
celebrantul principal, cu braţele deschise.
227. De la Te rugăm, aşadar,... până la Te rugăm cu umilinţă... spun toţi

concelebranţii împreună, după cum urmează:
a) Te rugăm, aşadar,... cu braţele întinse spre daruri;
b) Isus, dându-se pe sine... şi De asemenea, după Cină..., cu mâinile
împreunate;
întinsă spre ostie şi spre potir; în timpul ridicării privesc spre ostie şi spre
potir apoi se înclină profund;
d) Aducându-ne, aşadar, aminte... şi Te rugăm cu umilinţă..., cu braţele
deschise.
228. Rugăciunea pentru cei vii: Adu-ţi aminte, Doamne..., şi pentru cei morţi:
Adu-ţi aminte şi de fraţii noştri..., se cuvine a se încredinţa unuia sau altuia
dintre concelebranţi care le pronunţă cu braţele deschise.
Rugăciunea euharistică III

229. În rugăciunea euharistică III, Sfânt eşti cu adevărat..., îl spune numai
celebrantul principal, cu braţele deschise.
230. De la De aceea, Doamne, te rugăm cu umilinţă... şi până la Priveşte, te

rugăm..., spun toţi celebranţii împreună, după cum urmează:
a) De aceea, Doamne, te rugăm cu umilinţă..., cu braţele întinse spre
daruri;
b) Căci el în noaptea în care a fost vândut... şi De asemenea după
Cină..., cu mâinile împreunate;
întinsă spre ostie şi potir. În timpul ridicării privesc spre ostie şi spre potir, iar
apoi se înclină profund;
d) Aducându-ne, aşadar, aminte... şi Te rugăm, priveşte cu bunătate...,
cu braţele deschise.
231. Rugăciunile: El să facă din noi... şi Te rugăm, Doamne, ca această jertfă

a împăcării noastre..., se cuvin a se încredinţa unuia sau altuia dintre
concelebranţi, care le pronunţă, cu braţele deschise.
Rugăciunea euharistică IV
232. În rugăciunea euharistică IV, Te mărturisim pe tine, Părinte sfânt... până
la...a împlini toată sfinţirea, îl spune celebrantul principal, cu braţele
deschise.
233. De la: Te rugăm, aşadar, Doamne..., până la: Primeşte, Doamne..., îl

spun toţi concelebranţii, după cum urmează:
a) Te rugăm, aşadar, Doamne..., cu braţele întinse spre daruri;
b) Când a sosit ceasul... şi De asemenea..., cu mâinile împreunate;
c) Cuvintele Domnului, dacă se consideră oportun, cu mâna întinsă
spre ostie şi potir. În timpul ridicării privesc spre ostie şi spre potir şi apoi se
înclină profund;
d) Drept care şi noi... şi Priveşte, Doamne..., cu braţele deschise.
234. Mijlocirile: Şi acuma, Doamne, adu-ţi aminte..., se cuvine a se

încredinţa unuia sau altuia dintre concelebranţi, care le va pronunţa cu voce
tare.
235. Cât priveşte celelalte rugăciuni euharistice aprobate de Sfântul Scaun,

să se respecte normele stabilite pentru fiecare dintre ele.
236. Doxologia finală a rugăciunii euharistice o spune numai celebrantul

principal împreună cu ceilalţi concelebranţi, nu însă credincioşii.
Riturile Împărtăşaniei
237. După aceea, celebrantul principal, cu mâinile împreunate, spune
îndemnul care precedă Tatăl nostru şi apoi, cu braţele deschise, recită Tatăl
nostru împreună cu ceilalţi concelebranţi care îşi deschid braţele şi cu
credincioşii.
238. Mântuieşte-ne, te rugăm... îl spune numai celebrantul principal, cu

braţele deschise. Toţi concelebranţii împreună cu credincioşii pronunţă
răspunsul final: Căci a ta este împărăţia...
239. După îndemnul diaconului sau, în lipsa lui, al unuia dintre

concelebranţi: Dăruiţi-vă pacea, toţi îşi oferă pacea; cei care sunt mai
aproape de celebrantul principal primesc semnul păcii de la el, înaintea
diaconului.
240. În timp ce se spune Mielul lui Dumnezeu..., diaconii sau unii dintre
concelebranţi pot ajuta pe celebrantul principal la frângerea ostiilor pentru
împărtăşirea fie a concelebranţilor, fie a credincioşilor.
241. După amestecare, numai celebrantul principal spune în şoaptă

rugăciunea: Doamne, Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului celui viu..., sau
Primirea trupului…
242. După ce s-a terminat rugăciunea dinainte de Împărtăşanie, celebrantul

principal îngenunchează şi se retrage puţin. Concelebranţii, unul după altul,
se apropie de mijlocul altarului, îngenunchează, iau de pe altar cu veneraţie
trupul lui Cristos, pe care îl ţin cu mâna dreaptă sub care pun mâna stângă şi
se retrag la locurile lor. Concelebranţii pot totuşi să rămână la locul lor şi să
ia trupul lui Cristos de pe patena pe care celebrantul principal, unul sau mai
mulţi dintre concelebranţi o ţin trecând prin faţa lor sau trecând patena de la
unul la altul până la ultimul.
243. Apoi celebrantul principal ia ostia consacrată la acea Liturghie şi,

ţinând-o puţin ridicată deasupra patenei sau potirului, cu faţa către
credincioşi spune: Iată Mielul lui Dumnezeu... şi continuă cu concelebranţii şi
cu credincioşii, spunând: Doamne, nu sunt vrednic...
244. În continuare, celebrantul principal, cu faţa spre altar, spune în şoaptă:

Trupul lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică şi ia cu veneraţie
trupul lui Cristos. La fel se împărtăşesc şi ceilalţi concelebranţi. După ei,
diaconul primeşte trupul Domnului din mâna concelebrantului principal.
245. Sângele Domnului se poate lua, sau bând direct din potir, sau prin
înmuiere, sau cu un pai, sau cu o linguriţă.
246. Dacă Împărtăşania se primeşte direct din potir, se poate folosi unul din
aceste procedee:
a) Celebrantul principal ia potirul şi spune în şoaptă: Sângele lui Cristos
să mă păzească pentru viaţa cea veşnică şi bea puţin din sângele Domnului,
trecând potirul îndată diaconului sau unuia dintre concelebranţi. După aceea
dă împărtăşania credincioşilor (cf. nr. 160-162).
Concelebranţii, unul după altul sau doi câte doi, dacă se folosesc două
potire, se apropie de altar, îngenunchează, iau sângele Domnului, şterg
potirul cu purificatorul şi se retrag la scaunele lor.
b) Celebrantul principal ia sângele Domnului ca de obicei stând în
picioare, la mijlocul altarului.
Concelebranţii pot lua sângele Domnului, sau rămânând la locurile lor
şi bând din potirul pe care diaconul sau unul dintre concelebranţi li-l aduce,
sau înmânându-şi unul celuilalt potirul. Potirul îl şterge întotdeauna sau cel
care bea sau cel care îl dă celorlalţi. Fiecare, după ce s-a împărtăşit, se
retrage la locul său.
247. Diaconul consumă cu veneraţie, la altar, tot sângele Domnului, care a

rămas, ajutat, dacă e cazul, de câţiva dintre concelebranţi, apoi duce la
credenţă potirul, pe care acolo el însuşi sau acolitul instituit, îl purifică în mod
obişnuit, îl şterge şi îl pune în ordine (cf. nr. 183).
248. Împărtăşirea concelebranţilor se mai poate orândui astfel: unul câte

unul ia de pe altar trupul şi imediat după aceea sângele Domnului.
În acest caz, celebrantul principal ia primul Împărtăşania sub ambele
specii, în mod obişnuit (cf. nr. 158), păstrându-se totuşi pentru împărtăşirea
din potir acelaşi ritual care s-a ales de fiecare dată, ritual la care trebuie să
se conformeze toţi ceilalţi concelebranţi.
După ce s-a împărtăşit celebrantul principal, potirul este aşezat în
partea dreaptă a altarului pe un corporal. Concelebranţii trec unul după altul
la mijlocul altarului, îngenunchează şi se împărtăşesc cu trupul Domnului;
după aceea trec în partea dreaptă şi iau sângele Domnului după ritualul ales
la împărtăşirea din potir, aşa cum s-a menţionat mai sus.
Împărtăşirea diaconului şi purificarea potirului se desfăşoară în felul
descris mai sus.
249. Dacă împărtăşirea concelebranţilor se face prin înmuiere, celebrantul

principal ia în mod obişnuit trupul şi sângele Domnului, având grijă să
rămână în potir suficientă cantitate din sângele Domnului pentru
împărtăşirea concelebranţilor. După aceea diaconul sau unul dintre
concelebranţi aşază potirul la mijlocul altarului sau într-o parte a lui, pe un alt
corporal, împreună cu patena cu ostii.
Concelebranţii, unul după altul, se apropie de altar, îngenunchează, îşi
ia fiecare câte o ostie, o înmoaie parţial în potir şi, punând patena sub
bărbie, se împărtăşesc. După aceea, se retrag la locul lor ca la începutul
Liturghiei.
De asemenea şi diaconul ia Împărtăşania prin întingere de la unul
dintre concelebranţi răspunzând: Amin, când acesta îi spune: Trupul şi
sângele lui Cristos. Apoi diaconul consumă la altar tot sângele Domnului care
a rămas, ajutat, dacă e cazul, de câţiva dintre concelebranţi; duce potirul la
credenţă şi acolo el însuşi sau acolitul, ca de obicei, îl purifică, îl şterge şi îl
pune în ordine.
250. Celelalte până la sfârşitul Liturghiei le face celebrantul principal, în mod
obişnuit (cf. nr. 166-169), ceilalţi concelebranţi rămânând la locurile lor.
251. Înainte de a pleca de la altar, concelebranţii fac înclinaţia profundă în

faţa altarului. Celebrantul principal însă sărută altarul în semn de veneraţie,
ca de obicei.
III. Liturghia la care participă un singur slujitor

252. La Liturghia celebrată de preot, la care participă şi răspunde un singur
slujitor, se păstrează ritul Liturghiei cu popor (cf. nr. 120-169), slujitorul,
eventual, spunând părţile care revin poporului.
253. Dacă totuşi slujitorul este diacon, el îndeplineşte atât serviciile care îi
sunt proprii (cf. nr. 171-186), cât şi părţile care revin poporului.
254. Celebrarea fără nici un slujitor sau fără nici un credincios, să nu se facă
decât pentru un motiv just şi rezonabil. În acest caz saluturile, îndemnurile şi
binecuvântările de la sfârşitul Liturghiei se omit.
255. Potirul se pregăteşte înainte de Liturghie sau pe credenţă lângă altar

sau chiar pe altar, în partea dreaptă. Liturghierul se aşază în partea stângă a
altarului, dacă se consideră oportun.
256. Preotul, după ce a făcut înclinaţia profundă, stând în faţa altarului, face
semnul crucii, zicând: În numele Tatălui...; întors spre slujitor îl salută,
alegând pentru aceasta una dintre formulele propuse şi recită actul
penitenţial.
257. Apoi urcă la altar şi îl sărută în semn de veneraţie. Se duce la Liturghier

în partea stângă a altarului şi rămâne acolo până ce termină rugăciunea
universală.
258. Citeşte antifonul de intrare şi spune: Doamne, miluieşte-ne şi Mărire,

conform rubricilor.
259. După aceea, cu mâinile împreunate, spune Să ne rugăm şi, după o

pauză corespunzătoare, cu braţele deschise, rosteşte rugăciunea zilei
(colecta). La sfârşit slujitorul răspunde Amin.
260. Lecturile se fac, pe cât este posibil, de la amvon sau de la pupitru.
261. După ce a rostit rugăciunea zilei, slujitorul sau însuşi preotul citeşte
prima lectură şi psalmul. Când e prescris, citeşte şi a doua lectură şi versul
de la Aleluia sau cealaltă cântare.
262. Apoi preotul, înclinat, spune: Curăţă inima mea... şi citeşte Evanghelia.
La sfârşit spune: Cuvântul Domnului, la care slujitorul răspunde: Laudă ţie,
Cristoase. Apoi preotul sărută cartea în semn de veneraţie, spunând în
şoaptă: Prin cuvintele Evangheliei...
263. Preotul, în continuare, spune simbolul credinţei împreună cu slujitorul,

conform rubricilor.
264. Urmează rugăciunea credincioşilor care se poate spune şi la această

Liturghie. Preotul formulează intenţiile iar slujitorul dă răspunsurile.
265. La liturgia euharistică toate se fac ca la Liturghia cu popor, afară de
cele care urmează.
266. După terminarea răspunsului de la sfârşitul embolismului, care urmează

după rugăciunea Tatăl nostru, preotul spune rugăciunea Doamne, Isuse
Cristoase, care ai zis...; şi adaugă: Pacea Domnului să fie pururea cu voi, la
care slujitorul răspunde: Şi cu duhul tău. Dacă se consideră oportun, preotul
oferă slujitorului pacea.
267. Apoi, în timp ce spune împreună cu slujitorul: Mielul lui Dumnezeu...,
preotul frânge ostia deasupra patenei. După Mielul lui Dumnezeu..., lasă
părticica de ostie să cadă în potir, zicând în şoaptă: Această unire...
268. După ce a lăsat părticica de ostie să cadă în potir, preotul zice în şoaptă
rugăciunea Doamne, Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului cel viu... sau
Primirea..., după aceea îngenunchează, ia ostia şi, dacă slujitorul se
împărtăşeşte, întorcându-se spre el şi ţinând ostia puţin ridicată asupra
patenei, zice: Iată Mielul lui Dumnezeu... şi împreună cu slujitorul adaugă o
singură dată: Doamne, nu sunt vrednic... Apoi, întors spre altar, se
împărtăşeşte cu trupul lui Cristos. Dacă slujitorul nu se împărtăşeşte, după
ce a îngenuncheat, preotul ia ostia şi, cu faţa la altar, spune o singură dată:
Doamne, nu sunt vrednic... şi Trupul lui Cristos să mă păzească..., apoi se
împărtăşeşte cu trupul lui Cristos. Apoi ia potirul şi spune în şoaptă: Sângele
lui Cristos să mă păzească spre viaţa cea veşnică şi ia sângele lui Cristos.
269. Înainte de a-l împărtăşi pe slujitor, preotul spune antifonul la

Împărtăşanie.
270. Purificarea potirului se face în partea laterală a altarului sau la

credenţă. Dacă potirul a fost purificat la altar, slujitorul poate să-l ducă la
credenţă sau îl poate lăsa pe altar ca la început.
271. După ce s-a făcut purificarea potirului, preotul poate să ţină un moment
de reculegere; după aceea rosteşte rugăciunea de după Împărtăşanie.
272. Riturile de încheiere sunt aceleaşi ca la Liturghia cu popor, omiţându-se
totuşi cuvintele Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace. Preotul, ca de obicei,
sărută altarul în semn de veneraţie şi, după ce a făcut înclinaţia profundă,
împreună cu slujitorul, se retrage.
IV. Câteva norme generale pentru toate felurile de Liturghie

Venerarea altarului şi a Evangheliarului
273. După obiceiul transmis, venerarea altarului şi a Evangheliarului se
exprimă prin sărutare. Totuşi, acolo unde acest semn exterior nu corespunde
cu obiceiurile sau mentalitatea vreunei regiuni, revine conferinţei episcopilor
să stabilească un alt semn în locul acestuia, cerând pentru aceasta
aprobarea Scaunului Apostolic.
Îngenuncherea şi înclinarea
274. Îngenuncherea, care se face cu genunchiul drept până la pământ,
exprimă adoraţia; de aceea se face numai în faţa preasfântului Sacrament şi
a sfintei cruci de la adoraţia solemnă care are loc în cadrul serviciului liturgic,
în Vinerea din Săptămâna Patimii Domnului, până la începutul privegherii
pascale.
În cadrul Liturghiei sunt trei îngenuncheri pe care le face preotul
celebrant şi anume: după ridicarea ostiei, după ridicarea potirului şi înainte
de Împărtăşanie. Anumite particularităţi care trebuie respectate la Liturghia
concelebrată sunt notate la locul respectiv (cf. nr. 210-251).
Dacă însă tabernacolul cu preasfântul Sacrament se află în prezbiteriu,
preotul, diaconul şi ceilalţi slujitori îngenunchează când ajung la altar şi când
pleacă de la el, nu însă în timp ce se celebrează însăşi Liturghia.
Dacă tabernacolul nu este în prezbiteriu, îngenunchează toţi cei care
trec prin faţa preasfântului Sacrament, afară de cazul că merg în procesiune.
Slujitorii care poartă crucea procesională sau lumânările, în locul
îngenuncherii, fac o înclinaţie a capului.
275. Înclinaţia exprimă veneraţia şi onoarea care se acordă înseşi

persoanelor sau semnelor lor. Există două feluri de înclinaţie a capului şi a
corpului:
a) Înclinaţia capului se face când sunt numite împreună cele trei
persoane divine, la rostirea numelui lui Isus, al sfintei Fecioare Maria şi al
sfântului în cinstea căruia este celebrată Liturghia.
b) Înclinaţia trupului sau înclinaţia profundă se face: la altar; la
rugăciunile Curăţă inima mea... şi În duhul smereniei...; la simbolul credinţei
când se spun cuvintele Şi s-a întrupat...; la canonul roman la cuvintele Te
rugăm cu umilinţă... Aceeaşi înclinaţie o face diaconul, când cere
binecuvântarea înainte de a proclama Evanghelia. În afară de aceasta,
preotul se înclină puţin când pronunţă cuvintele Domnului, la consacrare.
Tămâierea
276. Tămâierea sau incensarea exprimă veneraţia şi rugăciunea, după cum
ni se arată în Sfânta Scriptură (cf. Ps 140,2; Ap 8,3). Tămâierea se poate face
facultativ la orice formă de Liturghie:
a) în timpul procesiunii de intrare;
b) la începutul Liturghiei pentru a tămâia altarul şi crucea;
c) la procesiunea şi proclamarea Evangheliei;
d) după ce pâinea şi vinul au fost aşezate pe altar, pentru a tămâia
darurile, altarul, crucea, precum şi preotul şi poporul;
e) la ridicarea ostiei şi a potirului după consacrare.
277. Preotul, când pune tămâia în cădelniţă, o binecuvântează cu semnul

crucii, fără a spune ceva.
Înainte şi după tămâiere se face o înclinaţie profundă în faţa persoanei
sau a lucrului care este tămâiat, cu excepţia altarului şi a darurilor pentru
jertfa Liturghiei.
Cu trei mişcări ale cădelniţei se tămâiază: preasfântul Sacrament,
relicva sfintei cruci şi imaginile Domnului expuse veneraţiei publice, darurile
pentru jertfa Liturghiei, crucea altarului, Evangheliarul, lumânarea pascală,
preotul şi poporul.
Cu două mişcări se tămâiază relicvele şi imaginile sfinţilor expuse
veneraţiei publice, numai la începutul celebrării, când este tămâiat altarul.
Altarul este tămâiat cu câte o singură mişcare, în acest fel:
a) dacă altarul este separat de perete, preotul îl tămâiază
înconjurându-l;
b) dacă altarul nu este separat de perete, preotul, când trece, tămâiază
mai întâi partea dreaptă şi apoi partea stângă.
Dacă crucea este pe altar sau alături de el, se tămâiază înaintea
tămâierii altarului, altfel se tămâiază când se trece pe dinaintea ei.
Preotul tămâiază darurile cu trei mişcări de cădelniţă, înainte de a
tămâia crucea şi altarul, sau făcând semnul crucii cu cădelniţa asupra
darurilor.
Purificarea
278. Ori de câte ori vreo fărâmă de ostie rămâne lipită de degete, mai ales
după frângerea sau după distribuirea sfintei Împărtăşanii la credincioşi,
preotul îşi curăţă degetele deasupra patenei şi, dacă e necesar, le spală.
Dacă rămân firimituri în afara patenei, le adună.
279. Vasele sfinte le purifică preotul, diaconul sau acolitul instituit, sau după
sfânta Împărtăşanie, sau după Liturghie, pe cât posibil la credenţă.
Purificarea potirului se face cu vin şi cu apă sau numai cu apă pe care o va
consuma apoi cel care face purificarea. Patena se şterge de obicei cu
purificatorul.
Trebuie avut grijă ca tot ceea ce a rămas, eventual, din sângele
Domnului după distribuirea Împărtăşaniei să fie consumat imediat şi în
întregime la altar.
280. Dacă se întâmplă ca ostia sau vreo părticică să cadă, să fie ridicată cu
veneraţie. Dacă se varsă ceva din sângele Domnului, locul în care a căzut să
se spele cu apă şi această apă să se verse apoi în sacrariu, care se află în
sacristie.
Împărtăşirea sub ambele specii

281. Sub aspectul de semn, Împărtăşania are un sens mai complet când se
face sub ambele specii. Sub această formă iese mai perfect în evidenţă
semnificaţia de ospăţ şi se exprimă mai clar voinţa divină de a ratifica noul şi
veşnicul legământ în sângele Domnului şi se vede mai bine legătura dintre
ospăţul euharistic şi ospăţul escatologic din împărăţia Tatălui103.
282. Păstorii sufleteşti să amintească în modul cel mai potrivit credincioşilor

care se împărtăşesc sau participă la sfânta Liturghie, învăţătura catolică cu
privire la forma în care dă sfânta Împărtăşanie conform Conciliului Tridentin.
103
59 (1967), pag. 558.
În primul rând să le explice credincioşilor ceea ce învaţă credinţa catolică:
chiar sub una din cele două specii se află Cristos tot şi că se primeşte
adevărata taină a sfintei Împărtăşanii şi, prin urmare, în ceea ce priveşte
roadele Împărtăşaniei nu sunt lipsiţi de nici unul din harurile necesare pentru
mântuire cei care se împărtăşesc sub o singură specie104.
Afară de aceasta, să arate că Biserica are puterea, în ceea ce priveşte
administrarea sacramentelor, să stabilească sau să schimbe, lăsând mereu
intactă substanţa lor, ceea ce consideră mai nimerit pentru a-i ajuta pe
credincioşi să cinstească sacramentele, în funcţie de împrejurări, timpuri şi
locuri diferite105. Totodată credincioşii să fie îndemnaţi să-şi dea interesul de a
participa cu mare zel la ritualul sfânt prin care iese mai deplin în evidenţă
semnul ospăţului euharistic.
283. Împărtăşania sub ambele specii, afară de cazurile prevăzute în ritualuri,

este permisă:
a) preoţilor care nu pot să celebreze sau să concelebreze sfânta
Liturghie;
b) diaconului şi celorlalţi care îndeplinesc un oficiu la Liturghie;
c) membrilor comunităţilor la Liturghia conventuală sau la Liturghia
numită „a comunităţii”, seminariştilor, tuturor celor care fac exerciţii
spirituale sau care participă la o întrunire spirituală sau pastorală.
Episcopul diecezan poate stabili în dieceza sa normele cu privire la
Împărtăşania sub ambele specii, care trebuie respectate chiar şi în bisericile
călugărilor şi în grupurile mai mici. Episcopul are, de asemenea, dreptul de a
permite Împărtăşania sub ambele specii, ori de câte ori i se pare oportun
preotului, cu condiţia ca creştinii să fie bine instruiţi şi să nu fie pericolul
profanării sacramentului sau ritul să nu fie dificil din cauza numărului mare al
celor care se împărtăşesc sau din alt motiv.
Cât priveşte modul de a distribui credincioşilor sfânta Împărtăşanie sub
ambele specii şi extinderea dreptului de a o distribui în această formă,
conferinţele episcopilor pot stabili norme care trebuie aprobate de Scaunul
Apostolic.
284. Când Împărtăşania se dă sub ambele specii:

a) la potir slujeşte, în mod obişnuit, diaconul sau, în lipsa lui, preotul,
chiar acolitul instituit, un alt slujitor extraordinar al sfintei Împărtăşanii sau
un credincios, căruia, la nevoie, i se încredinţează în acel caz acest oficiu;
b) ceea ce eventual a rămas din sângele Domnului este consumat la
altar de preot, diacon sau de acolitul instituit, care a slujit la potir şi care
purifică în mod obişnuit vasele sfinte, le şterge şi le pune în ordine.
Credincioşilor care, eventual, vor să se împărtăşească numai sub forma
pâinii, să li se ofere Împărtăşania sub această formă.
104
Cf. CONCILIUL ECUMENIC TRIDENTIN, Sesiunea a XXI-a, 16 iulie 1562, Decret
despre Împărtăşania euharistică, cap. 1-3; Denz-Schönm., 1725-1729.
105
Cf. Ibidem, cap. 2: Denz-Schönm., 1728.
285. Pentru a da Împărtăşania sub ambele specii să se pregătească:
a) dacă Împărtăşania din potir se face bând direct din potir, sau să fie
un potir suficient de mare, sau să fie mai multe potire, având totuşi grijă
întotdeauna să nu rămână de luat la sfârşitul celebrării prea mult din sângele
Domnului;
b) dacă se dă prin înmuiere, ostiile să nu fie prea subţiri nici prea mici,
dar ceva mai groase ca de obicei pentru ca, înmuiate parţial în sânge, să
poată fi uşor distribuite.
286. Dacă Împărtăşania cu sângele Domnului se face bând din potir, cel care
se împărtăşeşte, după ce a primit trupul lui Cristos, vine la slujitorul potirului
şi stă în faţa lui. Slujitorul spune: Sângele lui Cristos; cel care se împărtăşeşte
răspunde: Amin. Slujitorul îi oferă potirul, pe care cel care se împărtăşeşte îl
duce cu mâinile sale la gură. Cel care se împărtăşeşte bea puţin din potir, îl
înapoiază slujitorului şi se retrage; slujitorul şterge marginea potirului cu
purificatorul.
287. Dacă împărtăşania la potir se face prin înmuiere, cel care se

împărtăşeşte, ţinând patena sub bărbie, se apropie de preotul care ţine
potirul şi alături de care se află slujitorul care ţine vasul cu sfintele ostii.
Preotul ia ostia, înmoaie în potir o parte din ea şi arătându-i-o spune: Trupul
şi sângele lui Cristos; cel care se împărtăşeşte răspunde: Amin, primeşte în
gură sfânta taină şi se retrage.
Capitolul V
Aranjarea şi împodobirea bisericilor pentru celebrarea euharistică
I. Principii generale
288. Pentru celebrarea Euharistiei, poporul lui Dumnezeu se adună, în
general, în biserică sau, atunci când aceasta nu există, în alt loc potrivit care
trebuie să fie demn de o taină atât de mare. Bisericile, prin urmare, şi
celelalte locuri să fie apte pentru săvârşirea slujbei sfinte şi pentru a se
obţine o participare activă a credincioşilor. Totodată edificiile sfinte şi
obiectele care aparţin cultului divin să fie demne, frumoase, cu adevărat să
fie semne şi simboluri ale realităţilor supranaturale106.
289. Prin urmare, Biserica, fără încetare, face apel la nobilul serviciu al
artelor şi acceptă orice valoare artistică aparţinând oricărui popor sau
regiuni107. Mai mult, aşa cum se străduieşte să păstreze operele de artă şi
106
Concilium, nr. 122-124; Decret privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, nr. 5;
cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, nr. 90: A.A.S. 56 (1964),
pag. 897; Instr. Eucharisticum mysterium, 25 mai 1967, nr. 24: A.A.S. 59 (1967), pag. 554;
Codul de drept canonic, can. 932, § 1.
107
comorile transmise de secolele trecute108 şi, după caz, să le adapteze la noile
necesităţi, tot astfel ea depune eforturi să promoveze noile valori specifice
fiecărei epoci109.
De aceea, în formarea artiştilor precum şi în alegerea operelor care
urmează să fie admise în Biserică, să se caute valorile autentice ale artei
care să servească de hrană credinţei şi evlaviei şi să corespundă într-adevăr
semnificaţiei şi scopului pentru care sunt destinate110.
290. Toate bisericile trebuie să fie consacrate sau măcar binecuvântate. Însă
bisericile catedrale şi cele parohiale trebuie să fie consacrate prin ritul
solemn.
291. Pentru construirea, restaurarea şi adaptarea bisericilor, toţi cei

interesaţi să se consulte cu Comisia Diecezană de Liturgie şi Artă Sacră.
Ordinariul locului să se folosească de sfatul şi ajutorul acestei comisii, ori de
câte ori este vorba să dea norme în acest domeniu, când aprobă planurile
noilor construcţii sau când este vorba de a hotărî asupra problemelor de
importanţă majoră111.
292. Ornamentaţia bisericii să dea dovadă mai degrabă de o simplitate

nobilă decât de o pompă luxoasă. În alegerea materialelor ornamentale să se
urmărească autenticitatea lor în aşa fel încât să contribuie la edificarea
credincioşilor şi la demnitatea lăcaşului sfânt.
293. Un aranjament corespunzător al bisericii şi al întregii sale ambianţe,

care să corespundă bine la nevoile timpului nostru, cere să se ţină seama nu
numai de ceea ce aparţine în mod direct săvârşirii acţiunilor sfinte, dar şi de
tot ceea ce favorizează participarea comodă a credincioşilor, după cum se
procedează la amenajarea altor locuri de întrunire.
294. Poporul lui Dumnezeu, care se adună pentru Liturghie, formează o

comunitate organică şi ierarhică exprimată prin diferite oficii şi acţiuni pentru
fiecare parte a Liturghiei. Prin urmare, împărţirea generală a bisericii trebuie
să se facă astfel încât să prezinte o imagine a adunării întrunite, să permită
repartiţia armonioasă a tuturor părţilor sale, să înlesnească şi să permită
Concilium, nr. 123.
108
59 (1967), pag. 554.
109
Concilium, nr. 123, 129; cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964,
nr. 130: A.A.S. 56 (1964), pag. 880.
110
Concilium, nr. 123.
111
Concilium, nr. 126; Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, nr.
91: A.A.S. 56 (1964) pag. 898.
executarea corectă a serviciilor fiecăruia.
Credincioşii şi corul vor ocupa locul care să le poată face mai uşoară
participarea lor activă112.
Preotul celebrant, diaconul şi slujitorii vor ocupa un loc în prezbiteriu.
De asemenea, să se pregătească scaune pentru concelebranţi; dacă însă
numărul acestora este mare, să se aşeze scaune în altă parte a bisericii, dar
aproape de altar.
Toate acestea, deşi trebuie să scoată în evidenţă orânduirea ierarhică
şi diversitatea oficiilor, trebuie să constituie în acelaşi timp o unitate strânsă
şi organică prin care să se scoată în evidenţă cu claritate unitatea întregului
popor sfânt. Apoi, natura şi frumuseţea locului şi a tuturor obiectelor sfinte să
promoveze pietatea şi să arate sfinţenia tainelor care se săvârşesc.
II. Aranjarea prezbiteriului în vederea celebrării sfintei Liturghii

295. Prezbiteriul este locul unde se află altarul, este proclamat cuvântul lui
Dumnezeu iar preotul, diaconul şi alţi slujitori îşi îndeplinesc funcţia lor. El
trebuie să se deosebească bine de nava bisericii fie prin faptul că este mai
ridicat, fie printr-o structură sau ornamentare caracteristică. Trebuie să fie
destul de încăpător pentru ca să se poată desfăşura în voie celebrarea
Euharistiei şi să poată fi văzută113.
Altarul şi împodobirea lui

296. Altarul, pe care devine prezentă jertfa de pe cruce prin semnele
sacramentale, este totodată şi masa Domnului, la care poporul lui Dumnezeu
este invitat să ia parte în timpul Liturghiei. Este, de asemenea, centrul
acţiunii de mulţumire care se îndeplineşte prin Euharistie.
297. Celebrarea Euharistiei, într-un loc sfinţit în acest scop, trebuie să aibă
loc pe altar; în afara unui loc sfinţit, se poate face pe o masă
corespunzătoare, având întotdeauna o faţă de masă, corporalul, crucea şi
lumânările.
298. Se cuvine ca în orice biserică să fie un altar fix, fiindcă îl simbolizează

mai bine şi permanent pe Isus Cristos, piatra cea vie (1Pt 2,4; cf. Ef 2,20);
însă în celelalte locuri destinate celebrărilor sfinte, altarul poate să fie mobil.
Se numeşte altar fix acela care este construit în aşa fel încât e fixat în
pardoseală şi nu poate fi mişcat; se numeşte mobil, dacă poate fi deplasat.
299. Altarul mare să se construiască distanţat de perete, în aşa fel încât să

poată fi înconjurat cu uşurinţă, iar slujba să se poată face cu faţa la popor.
Altarul principal să ocupe acel loc care să fie într-adevăr centrul spre care în
112
Cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, nr. 97-98: A.A.S.
56 (1964), pag. 899.
113
mod spontan să se îndrepte atenţia întregii adunări a credincioşilor114. Altarul
principal, de regulă, să fie fix şi consacrat.
300. Atât altarul fix cât şi cel mobil se consacră după ritualul care se găseşte
în Pontificalul roman; altarul mobil poate să fie doar binecuvântat.
301. După un obicei şi un simbolism tradiţional în Biserică, masa altarului fix

trebuie să fie din piatră naturală. Totuşi se poate folosi şi un alt material
demn, solid şi artistic lucrat; aprecierea în această privinţă o face conferinţa
episcopilor. Picioarele sau soclul mesei pot fi din orice material, cu condiţia să
fie demn şi solid.
Altarul mobil poate fi construit din orice material nobil şi solid conform
cu diferitele tradiţii şi obiceiuri ale popoarelor şi potrivit pentru uzul liturgic.
302. Dacă se crede oportun, se poate păstra obiceiul de a aşeza sub altar
relicve ale sfinţilor, chiar dacă nu sunt martiri. Se va avea grijă totuşi ca
autenticitatea acestor relicve să fie dovedită în mod sigur.
303. Se cuvine ca în noile biserici care se construiesc să fie înălţat un singur

altar, care să arate în adunarea credincioşilor că unul este Cristos şi una este
Euharistia Bisericii.
Însă în bisericile deja construite, dacă altarul vechi este aşezat în aşa
fel încât face dificilă participarea poporului şi nici nu poate fi mutat fără a
prejudicia valoarea artistică, să se construiască un alt altar fix, lucrat artistic;
şi numai pe acesta să se facă celebrările sfinte. Pentru a nu se abate atenţia
credincioşilor de la noul altar, altarul vechi să nu fie ornamentat în mod
deosebit.
304. Din veneraţie faţă de săvârşirea actului memorial al Domnului şi faţă de

ospăţul la care se împarte trupul şi sângele Domnului, să se pună pe altar cel
puţin o faţă de altar de culoare albă care, după formă, măsură şi
ornamentaţie, să cadreze bine cu însăşi structura altarului.
305. În împodobirea altarului să se dea dovadă de sobrietate.

În timpul Adventului, altarul să se împodobească cu acea sobrietate
care se potriveşte cu caracterul acestui timp, fără a se anticipa bucuria
deplină a Naşterii Domnului. Este interzis ca altarul să fie împodobit cu flori
în timpul Postului Mare. Excepţie fac totuşi duminica Laetare (a IV-a din
Postul Mare), solemnităţile şi sărbătorile.
Împodobirea cu flori să se facă întotdeauna cu măsură, şi să fie
aşezate mai curând împrejurul altarului decât pe masa altarului.
306. Pe masa altarului pot fi aşezate numai acele lucruri care sunt necesare
pentru celebrarea Liturghiei, şi anume, Evangheliarul de la începutul
114
Cf. Ibidem.
celebrării până la proclamarea Evangheliei; de la prezentarea darurilor până
la purificarea vaselor: potirul, patena, pixida – dacă e necesară -, corporalul,
purificatorul şi Liturghierul.
Pe lângă acestea să se aşeze într-o manieră discretă cele ce sunt,
eventual, necesare pentru amplificarea glasului preotului.
307. Sfeşnicele, care pentru fiecare din slujbele liturgice se cer ca expresie a
veneraţiei sau a celebrării festive (cf. nr. 117), să se aşeze pe altar sau în
jurul lui având în vedere atât structura altarului şi a prezbiteriului, în aşa fel
încât să formeze o unitate armonioasă şi să nu-i împiedice pe credincioşi de
a vedea cu uşurinţă ceea ce se săvârşeşte sau se aşază pe altar.
308. De asemenea, pe altar sau lângă el să se aşeze crucea care să fie

foarte vizibilă pentru poporul întrunit la adunarea liturgică. Se cuvine ca
această cruce, care are drept scop să le aducă aminte creştinilor de
pătimirea aducătoare de mântuire a Domnului, să rămână lângă altar şi în
afara celebrărilor liturgice.
Amvonul
309. Măreţia cuvântului lui Dumnezeu cere ca în biserică să existe un loc
rezervat pentru proclamarea lui şi spre care să se îndrepte spontan atenţia
credincioşilor în timpul liturgiei cuvântului115.
Se cuvine ca în general acest loc să fie un amvon stabil, nu o mobilă
portabilă. Amvonul, după structura fiecărei biserici, trebuie să fie astfel
construit, încât să-i permită poporului să-i vadă şi să-i audă bine pe slujitorii
hirotoniţi şi pe lectori.
De pe amvon se citesc lecturile, psalmul responsorial şi elogiul pascal;
se pot, de asemenea, ţine de pe el omilia şi intenţiile la rugăciunea
universală sau a credincioşilor. Demnitatea amvonului cere ca la el să urce
numai slujitorul cuvântului.
Se cuvine ca noul amvon, înainte de a fi destinat uzului liturgic, să fie
binecuvântat cu ritul care se găseşte în Ritualul roman116.
Scaunul pentru preotul celebrant şi celelalte scaune

310. Scaunul preotului celebrant trebuie să indice oficiul său de a prezida
adunarea şi de a conduce rugăciunea. Prin urmare, locul său cel mai potrivit
va fi cu faţa la popor, la extremitatea prezbiteriului, afară de cazul că
structura edificiului sau alte motive împiedică lucrul acesta, de exemplu,
dacă distanţa prea mare face dificilă comunicarea dintre preot şi adunarea
credincioşilor sau tabernacolul este aşezat în mijloc, în spatele altarului. Să
115
(1964), pag. 899.
116
Cf. RITUALE ROMANUM, De benedictionibus, Ordo benedictionis occasione data
auspicandi novam ambonem, nr. 900-918.
se evite orice aparenţă de tron117. Se cuvine ca scaunul, înainte de a fi
destinat uzului liturgic, să fie binecuvântat cu ritul care se găseşte în Ritualul
roman118.
De asemenea, în prezbiteriu să se aşeze scaune pentru preoţii
concelebranţi ca şi pentru preoţii care, îmbrăcaţi în veşminte corale, iau
parte la celebrare, fără a concelebra.
Scaunul diaconului să fie aşezat lângă scaunul celebrantului. Scaunele
pentru ceilalţi slujitori să fie situate în aşa fel încât să se deosebească clar de
scaunele clerului şi să poată uşor îndeplini serviciul care le este
încredinţat119.
III. Aranjamentul bisericii

Locurile credincioşilor
311. Să fie bine amenajat locul rezervat credincioşilor, în aşa fel încât să li se
permită să participe cu ochii şi cu sufletul la sfintele slujbe. În general, este
bine să se aranjeze pentru credincioşi bănci sau scaune. Totuşi se dezaprobă
obiceiul de a rezerva locuri pentru anumite persoane particulare120. Aranjarea
băncilor şi a scaunelor să fie făcută în aşa fel încât credincioşii să poată lua
diferite poziţii recomandate pentru diversele momente ale slujbei şi să se
poată mişca uşor când soseşte momentul împărtăşirii.
Se va căuta ca poporul credincios, nu numai să-i poată vedea pe preot,
pe diaconi şi pe lectori, dar şi să poată auzi bine, întrebuinţându-se în acest
scop instrumentele tehnicii moderne.
Locul corului şi al instrumentelor muzicale

312. Locul cântăreţilor, având în vedere aranjamentul bisericii, să fie fixat în
aşa fel încât să apară clar rolul lor, şi anume că ei constituie o parte a
comunităţii adunate şi că au un rol deosebit; prin urmare, să fie favorizată
îndeplinirea funcţiei lor liturgice şi să fie facilitată pentru fiecare dintre
membri participarea deplină la sfânta Liturghie, adică participarea
sacramentală121.
313. Orga şi celelalte instrumente muzicale legal aprobate să se aşeze într-

un loc potrivit în aşa fel încât să poată fi de folos atât corului cât şi poporului
care cântă, iar atunci când cântă numai ele, să poată fi auzite bine de toţi. Se
117
(1964), pag. 898.
118
auspicandi novam cathedram seu sedem praesidentiae, nr. 880-899.
119
(1964), pag. 898.
120
Concilium, nr. 32.
121
(1967), pag. 307.
cuvine ca orga, înainte de a fi destinată uzului liturgic, să fie binecuvântată
cu ritul care se găseşte în Ritualul roman122.
În timpul Adventului, orga şi celelalte instrumente muzicale să se
folosească cu acea reţinere care se potriveşte cu caracterul acestui timp,
fără să se anticipe pe deplin Naşterea Domnului.
În timpul Postului Mare e permis ca orga şi celelalte instrumente să fie
folosite, dar numai pentru susţinerea cântării. Totuşi fac excepţie duminica
Laetare (a IV-a din Postul Mare), solemnităţile şi sărbătorile.
Locul unde se păstrează sfânta Euharistie

314. Luându-se în considerare structura fiecărei biserici şi obiceiurile
legitime ale diferitelor locuri, preasfântul Sacrament să se păstreze în
tabernacol, în acea parte a bisericii care este de cea mai mare cinste,
importanţă, la vedere, împodobită cum se cuvine şi adaptată pentru
rugăciune123.
Să fie în mod obişnuit un singur tabernacol, inamovibil, făcut dintr-un
material solid, inviolabil, netransparent şi închis, în aşa fel încât să se evite
absolut pericolul profanării124. În afară de aceasta se cuvine ca, înainte de a fi
destinat uzului liturgic, să fie binecuvântat cu ritul care se găseşte în Ritualul
roman125.
315. Avându-se în vedere aspectul semnului, e mai potrivit ca tabernacolul

în care se păstrează sfânta Euharistie să nu fie aşezat pe altarul la care se
celebrează Euharistia126.
Prin urmare, se cuvine ca tabernacolul să fie aşezat, având în vedere
ce hotărăşte episcopul diecezan:
a) sau în prezbiteriu, în afara altarului pe care se celebrează, în forma
şi în locul cel mai potrivit, nefiind exclus vechiul altar, care nu mai este
folosit pentru celebrare;
b) sau într-o capelă potrivită pentru adoraţia şi rugăciunea individuală
a credincioşilor127, care să fie organic unită cu biserica şi la vederea
122
Cf. RITUALE ROMANUM, De benedictionibus, nr. 1052-1054.
123
59 (1967), pag. 568; Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, nr. 95: A.A.S. 56 (1964), pag.
898.
124
59 (1967), pag. 568; Instr. Inter oecumenici, 26 septembrie 1964, nr. 95: A.A.S. 56 (1964), pag.
898; S. CONGR. DE SACRAMENTIS, Instr. Nullo umquam tempore, 25 mai 1938, nr. 4: A.A.S.
30 (1938), pag. 199-200; RITUALE ROMANUM, De sacra communione ac de cultu mysterii
eucharistici extra Missam, editio typica 1973, nr. 10-11.
125
auspicandi novum tabernaculum eucharisticum, nr. 919-929.
126
59 (1967), pag. 569.
127
59 (1967), pag. 568; RITUALE ROMANUM, De sacra communione et de cultu mysterii
credincioşilor.
316. Potrivit tradiţiei care ni s-a transmis, lângă tabernacol să lumineze

permanent o lampă, alimentată cu untdelemn sau ceară, prin care să se
indice şi să se cinstească prezenţa lui Cristos128.
317. Să nu se uite câtuşi de puţin nici toate celelalte care sunt prescrise de
drept cu privire la păstrarea sfintei Euharistii129.
Imaginile sfinte
318. Biserica în liturgia pământească participă, prin pregustare, la acea
liturgie care se celebrează în sfânta cetate a Ierusalimului, spre care se
îndreaptă în pelerinaj, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi,
venerând memoria sfinţilor, speră să aibă parte împreună cu ei130. Aşadar,
urmând o tradiţie foarte veche a Bisericii, să se expună în lăcaşurile sfinte
veneraţiei credincioşilor imagini ale Fecioarei Maria şi ale sfinţilor131. Acestea
să fie în aşa fel aşezate în sfântul lăcaş încât credincioşii să fie conduşi spre
sfintele taine care se celebrează în el. De aceea să se evite un număr
exagerat de mare, iar aşezarea lor trebuie făcută într-o ordine corectă, ca să
nu abată atenţia credincioşilor de la celebrarea însăşi 132. În mod obişnuit să
nu existe decât o imagine a unuia şi aceluiaşi sfânt. În general, în
ornamentarea şi aranjarea unei biserici, în ceea ce priveşte imaginile, să se
aibă în vedere pietatea întregii comunităţi, precum şi frumuseţea şi
demnitatea imaginilor.
Capitolul VI
Lucrurile necesare pentru celebrarea Liturghiei
I. Pâinea şi vinul pentru celebrarea sfintei Liturghii
319. Biserica, urmând exemplul lui Cristos, a folosit întotdeauna pâinea şi
vinul împreună cu apa pentru săvârşirea ospăţului Domnului.
320. Pâinea pentru celebrarea Euharistiei trebuie să fie din grâu curat,
eucharistici extra Missam, editio typica, nr. 9; Codul de drept canonic, can. 938, § 2; IOAN
PAUL AL II-LEA, Epist. Dominicae cenae, nr. 3: A.A.S. 72 (1980), pag. 117-119.
128
Cf. Codul de drept canonic, can. 940; cf. S. CONGR. RITUUM, Instr. Eucharisticum
mysterium, 25 mai 1967, nr. 57: A.A.S. 59 (1967), pag. 569; cf. RITUALE ROMANUM, De
sacra communione et de cultu mysterii eucharistici extra Missam, editio typica, nr. 11.
129
S. CONGR. DE SACRAMENTIS, Instr. Nullo umquam tempore, 28 mai 1938: A.A.S. 30
(1938), pag. 198-207; Codul de drept canonic, can. 934-944.
130
Concilium, nr. 8.
131
Cf. PONTIFICALE ROMANUM, De dedicationis ecclesiae et altaris, cap. IV, nr. 10; cf.
RITUALE ROMANUM, De benedictionibus, Ordo ad benedicendas imagines quae fidelium
venerationi publicae exhibentur.
132
Concilium, nr. 125.
recent făcută şi, după tradiţia veche a Bisericii latine, azimă.
321. Însăşi natura sacramentului cere ca materia pentru celebrarea

Euharistiei să apară într-adevăr ca hrană. Se cuvine, aşadar, ca pâinea
euharistică, cu toate că este azimă şi este făcută într-o formă tradiţională, să
se facă în aşa fel încât preotul la Liturghia săvârşită cu popor să poată frânge
ostia în mai multe părţi şi să le dea cel puţin unora dintre credincioşi. Nu se
exclud prin aceasta nicidecum ostiile mici dacă numărul celor care se
împărtăşesc este mare sau există alt motiv pastoral. Însă gestul frângerii
pâinii, prin care în timpurile apostolice se indica pur şi simplu însăşi
Euharistia, va arăta mai bine puterea şi importanţa expresiei de semn al
unităţii tuturor într-o singură pâine şi de semn al iubirii prin faptul că o
singură pâine se împarte între fraţi.
322. Vinul pentru celebrarea Euharistiei trebuie să fie din struguri (cf. Lc.
22,18), adică vin natural şi curat, neamestecat cu alte substanţe străine.
323. Să se aibă cea mai mare grijă ca pâinea şi vinul destinate Euharistiei să
se păstreze în stare perfectă, adică vinul să nu se oţetească, iar pâinea să nu
se strice, nici să nu se întărească atât de mult încât să nu se poată frânge
decât cu greutate.
324. Dacă după prefacere sau în momentul în care se împărtăşeşte, preotul

îşi dă seama că nu s-a pus vin, ci apă, o toarnă într-un pahar; toarnă din nou
vin şi apă în potir şi consacră repetând partea prefacerii numai pentru vin,
fără a mai consacra şi pâinea.
II. Obiectele sfinte în general

325. Ca şi pentru construirea bisericilor, tot aşa şi pentru întregul mobilier şi
vase, Biserica acceptă genul şi stilul artistic al fiecărei regiuni şi admite toate
adaptările care cadrează cu modul de a fi şi cu tradiţia fiecărui popor, cu
condiţia ca toate să corespundă în mod adecvat uzului sfânt căruia îi sunt
destinate133.
Şi în acest domeniu se va căuta acea simplitate nobilă care se
potriveşte perfect cu adevărata artă.
326. În alegerea materialelor pentru obiectele sfinte, se pot admite nu

numai materialele tradiţionale, dar şi alte materiale care se consideră nobile
în mentalitatea timpului nostru, cu condiţia să fie durabile şi să se
potrivească bine cu uzul sacru. În această privinţă aceea care hotărăşte este
conferinţa episcopilor a fiecărei regiuni.
III. Vasele sfinte
133
Concilium, nr. 128.
327. Între lucrurile care se cer pentru celebrarea Liturghiei, o deosebită
cinstire o merită vasele sfinte, şi între acestea, potirul şi patena, care slujesc
la oferirea, consacrarea şi consumarea pâinii şi a vinului.
328. Vasele sfinte să se confecţioneze din metale nobile. Dacă sunt făcute
din metal care se oxidează sau este mai puţin nobil decât aurul, în cele mai
multe cazuri trebuie să aibă interiorul spoit cu aur.
329. După aprecierea conferinţei episcopilor, cu aprobarea Scaunului

Apostolic, vasele sfinte se pot face şi din alte materiale solide, şi după
aprecierea comună a fiecărei regiuni, nobile, de exemplu, din fildeş sau din
unele lemne deosebit de tari cu condiţia să fie apte pentru uzul sacru. În
acest caz, să se prefere întotdeauna materiale care nu se sparg uşor şi nu se
degradează. Acest lucru este valabil pentru toate vasele care sunt destinate
să ţină ostiile, precum patena, pixida, lunula, ostensoriul şi altele
asemănătoare.
330. Potirele şi celelalte vase care sunt destinate împărtăşirii cu sângele

Domnului să aibă cupa dintr-un material care nu absoarbe lichidele. Piciorul
se poate face din alte materiale solide şi demne.
331. Pentru a consacra ostiile, se poate folosi foarte bine o singură patenă
mai mare pe care se aşază pâinea atât pentru celebrant şi diacon cât şi
pentru slujitori şi pentru credincioşi.
332. În ceea ce priveşte forma vaselor sfinte, artistul o poate alege pe aceea
care corespunde mai bine cu obiceiurile fiecărei regiuni, cu condiţia ca
fiecare vas să fie adaptat pentru uzul liturgic căruia îi este destinat şi să se
deosebească clar de celelalte vase destinate uzului zilnic.
333. Cu privire la binecuvântarea sau la consacrarea vaselor sfinte, să se

respecte rubricile din cărţile liturgice134.
334. Să se păstreze obiceiul de a se face în sacristie un sacrariu, în care să

se verse apa după spălarea vaselor sfinte şi a lenjeriei liturgice (cf. nr. 280).
IV. Veşmintele sfinte

335. În Biserică, trupul mistic al lui Isus Cristos, nu toţi membrii îndeplinesc
aceeaşi funcţie. Această diversitate a funcţiilor se manifestă în celebrarea
Euharistiei prin diversitatea veşmintelor care trebuie să fie, prin urmare, un
semn distinctiv, propriu rolului pe care îl îndeplineşte fiecare slujitor. Pe de
altă parte, aceste veşminte trebuie să contribuie şi la înfrumuseţarea acţiunii
134
Cf. PONTIFICALE ROMANUM, Ordo dedicationis ecclesiae et altaris, cap. VII; Ordo
benedictionis calicis et patenae; RITUALE ROMANUM, De benedictionibus, Ordo
benedictionis rerum quae in liturgicis celebrationibus usurpantur.
sfinte. Veşmintele pe care le îmbracă preoţii, diaconii şi slujitorii laici trebuie
binecuvântate cum se cuvine135.
336. Veşmântul sfânt comun pentru toţi slujitorii hirotoniţi şi instituiţi, de

orice grad, este alba care se încinge cu un cingul la mijloc, afară de cazul că
este astfel confecţionată încât stă lipită pe trup şi fără cingul. Dacă alba nu
acoperă prefect în jurul gâtului îmbrăcămintea obişnuită, să se folosească
amictul. Alba nu poate să fie înlocuită cu cota nici când peste reverendă se
îmbracă planeta sau dalmatica, nici când se foloseşte stola în locul planetei
sau a dalmaticii, conform rubricilor.
337. Veşmântul propriu preotului celebrant la sfânta Liturghie şi la alte

acţiuni sfinte care sunt în legătură directă cu Liturghia este casula sau
planeta, afară de cazul în care este prevăzut alt veşmânt; planeta se îmbracă
peste albă şi stolă.
338. Veşmântul propriu diaconului este dalmatica; aceasta se îmbracă peste

albă şi stolă. Dalmatica se poate omite în caz de necesitate sau când este o
solemnitate de grad mai mic.
339. Acoliţii, lectorii şi alţi slujitori laici pot îmbrăca alba sau altă haină
aprobată legitim de conferinţa episcopilor pentru fiecare regiune.
340. Preotul poartă stola în jurul gâtului, atârnată pe piept, în schimb

diaconul o poartă încrucişată de la umărul stâng, trecând-o peste piept spre
partea dreaptă a trupului unde este fixată.
341. Pluvialul sau capa pluvială îl poartă preotul la procesiuni şi alte slujbe
religioase în conformitate cu rubricile proprii fiecărei ceremonii.
342. În ceea ce priveşte forma veşmintelor sacre, conferinţele episcopilor

vor stabili şi vor propune Scaunului Apostolic adaptările recerute de
necesităţile şi obiceiurile diferitelor regiuni136.
343. Pentru confecţionarea veşmintelor sfinte, afară de materialele

tradiţionale, se pot întrebuinţa fibre naturale proprii fiecărui loc sau unele
fibre artificiale care să corespundă cu demnitatea acţiunii sfinte şi a
persoanei. Judecata în această privinţă aparţine conferinţei episcopilor137.
344. Se cuvine ca frumuseţea şi nobleţea veşmintelor să se caute nu în
135
Cf. RITUALE ROMANUM, De benedictionibus, Ordo benedictionis rerum quae in
liturgicis celebrationibus usurpantur, nr. 1070.
136
Concilium, nr. 128.
137
Cf. Ibidem.
abundenţa peste măsură a ornamentaţiei, dar în materialul care se
întrebuinţează şi în forma acestor veşminte. Ornamentaţia să fie făcută cu
figuri, imagini sau simboluri care să indice uzul sacru, suprimând tot ceea ce
nu corespunde acestui uz.
345. Diversitatea culorilor la veşmintele sacre are scopul ca, pe de o parte

să exprime şi prin mijloace externe trăsăturile caracteristice ale misterelor
credinţei care sunt celebrate şi, pe de altă parte, să indice cu mai multă
eficacitate sensul progresiv al vieţii creştine în decursul anului liturgic.
346. În ceea ce priveşte culoarea veşmintelor, să se respecte uzul

tradiţional, adică:
a) culoarea albă se foloseşte la oficiile şi Liturghiile din timpul pascal şi
al Naşterii Domnului; afară de aceasta, la celebrările Domnului, cu excepţia
Patimilor sale, la ale sfintei Fecioare Maria, ale sfinţilor îngeri, ale sfinţilor
care nu sunt martiri, la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie), a Sfântului
Ioan Botezătorul (24 iunie), a Sfântului Ioan Evanghelistul (27 decembrie), a
Catedrei Sfântului Petru (22 februarie) şi a Convertirii Sfântului Pavel (25
ianuarie);
b) culoarea roşie se foloseşte în duminica Patimilor (Floriilor), în
Vinerea Sfântă şi în duminica Rusaliilor, la celebrările Patimilor Domnului, la
sărbătorile naşterii pentru cer a apostolilor şi evangheliştilor şi în celebrările
sfinţilor martiri;
c) culoarea verde se foloseşte la oficiile şi Liturghiile timpului numit „de
peste an”;
d) culoarea violetă se întrebuinţează în timpul Adventului şi al Postului
Mare. De asemenea, se poate folosi la oficiile şi Liturghiile pentru morţi;
e) culoarea neagră se poate folosi la Liturghiile pentru cei morţi, unde
este obiceiul;
f) culoarea roz se poate folosi în duminica a treia din Advent şi a patra
din Postul Mare (Gaudete şi Laetare).
Totuşi conferinţele episcopilor pot să stabilească şi să propună
Scaunului Apostolic adaptările care să corespundă mai bine necesităţilor şi
mentalităţii fiecărui popor.
347. Liturghiile rituale se celebrează cu culoarea care le este proprie sau

culoarea albă sau culoarea sărbătorii; Liturghiile pentru diferite necesităţi se
celebrează cu culoarea proprie zilei sau timpului sau, dacă au caracter
penitenţial – de exemplu cele de la numerele 31, 33, 38 – culoarea violetă;
Liturghiile votive se celebrează cu culoarea corespunzătoare Liturghiei care
se celebrează sau cu culoarea proprie zilei sau timpului.
V. Alte lucruri destinate uzului bisericesc

348. În afară de vasele sfinte şi de odăjdii, pentru care se indică un anumit
material, toate celelalte lucruri care sunt destinate fie uzului liturgic138, fie
altor cerinţe ale bisericii, să se remarce prin demnitatea lor şi să corespundă
scopului pentru care sunt făcute.
349. O grijă deosebită trebuie acordată cărţilor liturgice, mai ales

Evangheliarului şi Lecţionarului, care sunt destinate proclamării cuvântului lui
Dumnezeu şi, ca atare, se bucură de un respect deosebit. Acestea să fie într-
adevăr în celebrarea liturgică semne şi simboluri ale realităţilor
supranaturale şi, prin urmare, să fie cu adevărat demne, prezentabile şi
frumoase.
350. În afară de aceasta, trebuie acordată toată grija acelor lucruri care vin
în contact direct cu altarul şi cu celebrarea euharistică, cum ar fi, de
exemplu, crucea altarului şi crucea care este purtată în procesiune.
351. Să se depună un efort serios pentru ca, la lucrurile de mai mică

importanţă chiar, să se ţină seama de cerinţele artei şi întotdeauna
simplitatea nobilă să fie însoţită de curăţenie.
Capitolul VII
Alegerea Liturghiei şi a părţilor sale
352. Eficacitatea pastorală a celebrării va creşte, fără îndoială, dacă textele
lecturilor, ale rugăciunilor şi cântărilor vor corespunde pe cât este posibil
necesităţilor, pregătirii sufleteşti şi mentalităţii celor care participă la
celebrare. Acest lucru se va obţine foarte bine folosind posibilităţile foarte
largi de alegere descrise în continuare.
În pregătirea Liturghiei, preotul va ţine cont mai mult de binele
sufletesc comun al poporului lui Dumnezeu decât de preferinţele sale. Afară
de aceasta, va ţine seama că o alegere de acest fel va fi bine să o facă de
comun acord cu cei care slujesc împreună cu el şi cu celelalte persoane care
au un rol de îndeplinit în cadrul celebrării, fără a-i exclude pe credincioşi în
ceea ce-i priveşte pe ei direct.
Având în vedere că se acordă o mare libertate de alegere a diferitelor
părţi ale Liturghiei, este necesar ca înainte de celebrare diaconul, lectorul,
psaltul, dascălul, comentatorul şi corul, fiecare în ceea ce-l priveşte, să ştie
precis ce texte îi revin şi să nu lase nimic pentru a fi improvizat. O orânduire
şi o executare armonioasă a ceremoniilor contribuie foarte mult în a dispune
sufletele credincioşilor spre a participa la Euharistie.
I. Alegerea Liturghiei
353. La solemnităţi, preotul este obligat să se conformeze calendarului
bisericii în care celebrează.
138
Cu privire la binecuvântarea lucrurilor care sunt destinate în biserică uzului liturgic, cf.
RITUALE ROMANUM, De benedictionibus, partea a III-a.
354. În duminici, în zilele feriale din Advent, Crăciun, Postul Mare şi Paşte, în
sărbători şi comemorări obligatorii:
a) dacă Liturghia se celebrează cu credincioşi, preotul trebuie să se
conformeze calendarului bisericii în care celebrează;
b) dacă Liturghia se celebrează fără credincioşi, preotul poate să
aleagă fie calendarul bisericii, fie calendarul său propriu.
355. În zilele de comemorare facultativă:

a) În zilele feriale ale Adventului de la 16 la 24 decembrie, în octava
Crăciunului, în zilele feriale ale Postului Mare, cu excepţia Miercurii Cenuşii şi
a zilelor feriale ale Săptămânii Sfinte, preotul trebuie să celebreze Liturghia
prevăzută pentru aceste zile liturgice; totuşi, în afară de Miercurea Cenuşii şi
Săptămâna Sfântă, poate lua colecta (rugăciunea zilei) din Liturghia
comemorării prevăzută eventual pentru ziua respectivă în calendarul
general. În zilele feriale din timpul pascal se pot celebra în întregime
comemorările sfinţilor.
b) În zilele feriale ale Adventului dinainte de 17 decembrie, în cele ale
timpului Crăciunului, începând cu 2 ianuarie şi în cele ale timpului pascal,
preotul poate alege fie Liturghia zilei feriale, fie Liturghia sfântului sau a
unuia dintre sfinţii comemoraţi, fie Liturghia unui sfânt amintit în martirologiu
în acea zi.
c) În zilele feriale din decursul anului, preotul poate alege fie Liturghia
zilei feriale, fie Liturghia unei eventuale comemorări facultative, fie Liturghia
unui sfânt oarecare amintit în acea zi în Martirologiu, fie o Liturghie pentru
diferite necesităţi, fie o Liturghie votivă.
Dacă celebrează cu participarea poporului, preotul să aibă grijă să nu
omită prea des şi fără motiv suficient lecturile prevăzute pentru fiecare zi din
Lecţionarul ferial, deoarece Biserica doreşte să ofere credincioşilor o hrană
cât mai îmbelşugată a cuvântului lui Dumnezeu139.
Pentru acelaşi motiv nu va celebra prea des Liturghiile pentru morţi,
deoarece toate Liturghiile sunt oferite pentru cei vii şi pentru cei morţi şi la
orice rugăciune euharistică se face pomenirea celor morţi.
Acolo însă unde credincioşii ţin în mod deosebit la comemorarea
facultativă a sfintei Fecioare Maria sau a unor sfinţi, să se satisfacă evlavia
lor legitimă.
Apoi, fiindcă se acordă posibilitatea de a alege între comemorarea
indicată în calendarul general şi comemorarea proprie din calendarul
diecezan sau al comunităţii religioase, să se acorde precădere, în condiţii
egale şi conform tradiţiei, comemorării din calendarul particular.
II. Alegerea părţilor Liturghiei

356. În alegerea textelor diferitelor părţi ale Liturghiei, atât în timpul din
cursul anului cât şi în cinstea sfinţilor, să se respecte normele care urmează.
139
Concilium, nr. 51.
Lecturile
357. Pentru duminici şi solemnităţi sunt prevăzute trei lecturi, şi anume, din
profeţi, din apostoli şi din Evanghelie, prin care poporul creştin este educat
pentru a-şi da seama de continuitatea lucrării de mântuire, potrivit
minunatului plan dumnezeiesc. Aceste trei lecturi să se facă efectiv.
Pentru sărbători sunt prevăzute două lecturi. Dacă totuşi sărbătoarea,
conform normelor, este ridicată la gradul de solemnitate, se adaugă o a treia
lectură care se ia din Comun.
În comemorările sfinţilor, dacă nu sunt lecturi proprii, se citesc de
regulă lecturile propuse pentru zilele feriale. În unele cazuri sunt propuse
lecturi adaptate care pun în lumină un aspect deosebit din viaţa spirituală
sau activitatea sfântului. Folosirea acestor lecturi nu este obligatorie, afară
de cazul că un motiv pastoral recomandă într-adevăr acest lucru.
358. În Lecţionarul ferial sunt prevăzute lecturi pentru toate zilele din fiecare
săptămână a întregului an: prin urmare, se vor lua de preferinţă tocmai
aceste lecturi din zilele pentru care sunt indicate, afară de cazul în care
coincid cu o solemnitate, cu o sărbătoare sau cu o comemorare având lecturi
adaptate din Noul Testament, în care este menţionat sfântul celebrat.
Când însă lectura continuă este întreruptă în cursul săptămânii de vreo
solemnitate, de vreo sărbătoare sau de vreo celebrare particulară, este
permis preotului, având în vedere ordinea lecturilor întregii săptămâni, sau
să adauge la celelalte lecturi pe cele omise, sau să aleagă din textele
propuse pe cele pe care le preferă.
La Liturghiile pentru comunităţi particulare i se permite preotului să
aleagă lecturile cele mai potrivite pentru acea celebrare particulară cu
condiţia ca ele să fie luate din textele Lecţionarului aprobat.
359. Există în afară de aceasta o culegere specială de texte din Sfânta

Scriptură pentru Liturghiile rituale în care se administrează unele sacramente
sau sacramentalii, sau pentru acelea care se celebrează în împrejurări
speciale.
Aceste Lecţionare s-au făcut pentru ca credincioşii, dintr-o ascultare
mai adaptată a cuvântului lui Dumnezeu, să poată înţelege mai profund taina
la care iau parte şi să li se sădească o iubire mai vie faţă de cuvântul lui
Dumnezeu.
Ca atare, textele care se citesc la o adunare liturgică trebuie să se
stabilească având în vedere motivele pastorale corespunzătoare precum şi
libertatea de alegere acordată pentru aceste texte.
360. Uneori este propusă o formă mai lungă şi o formă mai scurtă a aceluiaşi
text. În alegerea uneia dintre cele două forme trebuie să se ţină cont de
criteriul pastoral. Trebuie să se aibă în vedere capacitatea credincioşilor de a
asculta cu folos textul mai lung sau mai scurt; capacitatea de a asculta textul
mai complet ce se cere explicat prin omilie.
361. Când însă se acordă libertatea de a alege între un text sau altul stabilit
sau propus la alegere, trebuie să se ţină cont de folosul participanţilor, adică
după cum este vorba de folosit un text care este mai uşor sau mai potrivit
pentru adunarea întrunită, un text care trebuie respectat sau reluat sau unul
care este stabilit ca fiind propriu unei celebrări sau altei celebrări în care
poate fi folosit la alegere ori de câte ori utilitatea pastorală recomandă acest
lucru.
Acest lucru se poate întâmpla atunci când acelaşi text trebuie citit din
nou în zile apropiate, de exemplu, într-o zi de duminică şi în ziua de lucru
următoare sau când există teamă că un anumit text creează anumite
dificultăţi într-o adunare oarecare de credincioşi. Trebuie evitat totuşi ca, în
alegerea textelor Sfintei Scripturi, să fie excluse permanent părţile ei.
362. În afară de dreptul de a alege anumite texte mai potrivite, după cum s-
a amintit mai sus, se acordă conferinţelor episcopilor, în împrejurări speciale,
dreptul de a stabili anumite adaptări în ceea ce priveşte lecturile, cu condiţia
totuşi ca textele să fie alese dintr-un Lecţionar aprobat legal.
Rugăciunile
363. La orice Liturghie, dacă nu este prescris altfel, se spune colecta proprie
acelei Liturghii.
La comemorările sfinţilor se poate spune colecta proprie sau, dacă
lipseşte, cea din Liturghia comună corespunzătoare, în schimb rugăciunile
asupra darurilor şi de după Împărtăşanie, dacă nu sunt proprii, se pot lua fie
din Liturghia comună, fie din zilele feriale ale timpului respectiv.
În zilele de lucru din timpul anului, în afară de rugăciunile din duminica
precedentă, se pot lua fie rugăciunile altei duminici din timpul anului, fie una
din rugăciunile care se găsesc în Liturghier pentru diferite necesităţi. Din
aceste Liturghii este permis întotdeauna să se ia numai colecta.
În acest fel se pune la dispoziţie un număr mai mare de texte cu care
se îmbogăţeşte rugăciunea credincioşilor.
Cu toate acestea, în timpurile mai importante ale anului, această
adaptare se realizează deja prin rugăciunile care se găsesc în Liturghier
pentru fiecare zi.
Rugăciunea euharistică
364. Cea mai mare parte din prefeţele cu care a fost îmbogăţit Liturghierul
roman, urmăresc să dezvolte, sub diferite aspecte, tema aducerii de
mulţumiri proprie rugăciunii euharistice şi să scoată mai bine în evidenţă
diferitele aspecte ale misterului mântuirii.
365. Alegerea uneia sau alteia dintre rugăciunile euharistice care se găsesc
în Rânduiala Liturghiei, trebuie să se facă după anumite norme:
a) Rugăciunea euharistică I sau canonul roman, care se poate folosi
întotdeauna, este mai indicat în zilele în care există un În unire propriu sau la
Liturghiile care au, de asemenea, propriul lor Te rugăm, aşadar. De
asemenea, la sărbătorile apostolilor şi ale sfinţilor care sunt menţionaţi chiar
în rugăciune; tot astfel în duminici, afară de cazul când, din motive pastorale,
se preferă rugăciunea euharistică III.
b) Rugăciunea euharistică II, prin înseşi caracteristicile sale, este mai
indicată în zilele obişnuite din timpul săptămânii sau în împrejurări speciale.
Deşi are prefaţa sa proprie, se poate folosi şi cu alte prefeţe, mai ales cu
acelea care prezintă mai pe scurt misterul mântuirii, de exemplu, cu
prefeţele comune. Când Liturghia se celebrează pentru vreun mort, se poate
întrebuinţa formula specială, care figurează la locul respectiv, şi anume
înainte de Adu-ţi aminte.
c) Rugăciunea euharistică III se poate folosi cu orice prefaţă. Folosirea
ei se preferă în duminici şi sărbători. Se poate folosi o formulă specială
pentru morţi, care trebuie intercalată la locul său, adică după cuvintele:
Întoarce la tine, Părinte milostiv, pe toţi copiii tăi risipiţi pretutindeni..., când
Liturghia se celebrează pentru defuncţi.
d) Rugăciunea euharistică IV are o prefaţă fixă şi prezintă o sinteză mai
completă a istoriei mântuirii. Se poate folosi când Liturghia nu are prefaţă
proprie şi în duminicile „de peste an”. La această rugăciune, datorită
structurii sale, nu se poate introduce o formulă specială pentru un mort.
Cântările
366. Nu este permis să fie înlocuite cu alte cântări acele cântări care sunt
prevăzute în Rânduiala Liturghiei, de pildă, Mielul lui Dumnezeu.
367. La alegerea cântărilor care se intercalează între lecturi, precum şi la

cântările de intrare, la oferirea darurilor şi la Împărtăşanie, să se respecte
normele indicate la locul respectiv (cf. nr. 40-41, 47-48, 61-64, 74, 87-88).
Capitolul VIII
Liturghii şi rugăciuni pentru diferite circumstanţe şi Liturghii pentru
morţi
I. Liturghii şi rugăciuni pentru diferite circumstanţe
368. Deoarece Liturghia sacramentelor şi a sacramentaliilor oferă
credincioşilor bine pregătiţi posibilitatea de a sfinţi aproape toate
evenimentele vieţii prin harul divin care izvorăşte din misterul pascal140 şi
deoarece Euharistia este taina tainelor, Liturghierul pune la dispoziţie
formulare de Liturghii şi rugăciuni care se pot întrebuinţa la diferite ocazii din
viaţa creştină, pentru nevoile întregii lumi, ori ale Bisericii Universale sau
locale.
369. Având în vedere libertatea mai mare de alegere a lecturilor şi

rugăciunilor, e bine ca Liturghiile pentru diferite circumstanţe să se
140
Concilium, nr. 61.
folosească cu moderaţie, adică atunci când o cer împrejurările.
370. La toate Liturghiile pentru diferite circumstanţe, dacă nu se prevede în

mod expres nimic contrar, se pot folosi lecturile din zilele de lucru şi cântările
prevăzute între ele dacă se armonizează cu acea celebrare.
371. În numărul acestor Liturghii sunt incluse Liturghiile rituale, pentru

diferite trebuinţe, pentru diferite circumstanţe şi votive.
372. Liturghiile rituale sunt în legătură cu administrarea unor sacramente

sau sacramentalii. Ele sunt interzise în duminicile Adventului, Postului Mare şi
ale Paştelui, în solemnităţi, în zilele din octava Paştelui, în Pomenirea Tuturor
Credincioşilor Răposaţi, în Miercurea Cenuşii şi în zilele din Săptămâna
Sfântă; în afară de aceasta trebuie observate normele prescrise în cărţile
rituale sau în formularele Liturghiilor înseşi.
373. Liturghiile pentru diferite necesităţi sunt celebrate în anumite

împrejurări, fie din timp în timp, fie la date fixe. Dintre ele, autoritatea
competentă poate alege Liturghii pentru rugăciunile publice pe care le va
stabili conferinţa episcopilor în decursul anului.
374. Dacă se iveşte vreo necesitate mai gravă sau o utilitate pastorală, se
poate celebra o Liturghie corespunzătoare, din porunca sau cu aprobarea
episcopului diecezan, în orice zi, cu excepţia solemnităţilor, duminicilor
Adventului, Postului Mare şi Paştelui, a zilelor din octava Paştelui, a Pomenirii
Tuturor Credincioşilor Răposaţi, a Miercurii Cenuşii şi a zilelor din Săptămâna
Sfântă.
375. Liturghiile votive care comemorează misterele Domnului sau o cinstesc

pe sfânta Fecioară Maria, pe îngeri, pe un anumit sfânt sau pe toţi sfinţii, pot
fi celebrate pentru pietatea credincioşilor în zilele din cursul anului, chiar
dacă este o comemorare facultativă. Totuşi nu pot fi celebrate, ca votive,
Liturghiile care se referă la misterele Domnului sau ale sfintei Fecioare Maria,
cu excepţia Liturghiei Neprihănitei Zămisliri, deoarece celebrarea lor e legată
de cursul anului liturgic.
376. În zilele în care e prevăzută o comemorare obligatorie sau în zilele

feriale ale Adventului până la 16 decembrie, în timpul Crăciunului din ziua de
2 ianuarie, în timpul pascal, după octava Paştelui, Liturghiile pentru diferite
trebuinţe şi cele votive sunt oprite. Dacă intervine însă o necesitate
adevărată sau o utilitate pastorală, după aprecierea rectorului bisericii sau
chiar a preotului celebrant, în celebrarea cu participarea poporului, se poate
folosi Liturghia care răspunde acelei necesităţi sau utilităţi.
377. În zilele de lucru ale timpului de peste an în care cad comemorări

facultative, ori se face oficiul „de feria”, se poate celebra orice Liturghie şi
folosi orice fel de rugăciune pentru diferite circumstanţe, cu excepţia
Liturghiilor rituale.
378. În mod special, se recomandă comemorarea sfintei Maria în zi de

sâmbătă, deoarece în liturgia Bisericii, Mamei Mântuitorului i se acordă
veneraţie, în primul rând şi mai mult decât tuturor sfinţilor141.
II. Liturghii pentru morţi

379. Biserica oferă pentru cei morţi jertfa euharistică a Paştelui lui Cristos cu
scopul ca, prin comuniunea care îi uneşte pe toţi membrii lui Cristos, unii să
primească ajutor sufletesc iar alţii mângâierea speranţei.
380. Între Liturghiile pentru morţi, primul loc îl deţine Liturghia

înmormântării care se poate celebra în fiecare zi, excepţie făcând
solemnităţile de poruncă, Joia Sfântă, triduumul pascal şi duminicile
Adventului, Postului Mare şi Paştelui, respectându-se în plus toate cele
prevăzute de normele dreptului142.
381. Liturghia pentru morţi la aflarea ştirii morţii, în ziua înmormântării

definitive sau a primului aniversar se poate celebra şi în zilele din octava
Crăciunului în care cade o comemorare obligatorie sau o zi ferială, excepţie
făcând Miercurea Cenuşii şi zilele feriale ale Săptămânii Sfinte.
Celelalte Liturghii pentru morţi sau Liturghiile „cotidiene” se pot
celebra în zilele din cursul anului în care cad comemorările facultative ori se
face oficiul „de feria”, cu condiţia ca să se aplice într-adevăr pentru cei morţi.
382. La Liturghiile de înmormântare să se ţină în mod obişnuit o scurtă

omilie, evitându-se însă orice formă de elogiu funebru.
383. Să fie îndemnaţi credincioşii, mai ales cei din familia decedatului, să ia
parte la jertfa euharistică adusă pentru defunct, împărtăşindu-se.
384. Dacă Liturghia pentru înmormântare este legată direct de ritul

înmormântării, după ce s-a spus rugăciunea de după Împărtăşanie, se omite
întregul rit de încheiere şi în locul lui se face ultima recomandare sau luare
de rămas bun. Acest rit se face numai atunci când mortul este prezent.
385. La orânduirea şi selecţionarea textelor variabile ale Liturghiei pentru

morţi (de exemplu: rugăciuni, lecturi, rugăciunea universală), în special la
Liturghia de înmormântare, să se aibă în vedere, aşa cum se cuvine,
141
Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică
Lumen gentium, nr. 54; PAUL AL VI-LEA, Exortaţia apostolică Marialis cultus, 2 februarie
1974, nr. 9: A.A.S. 66 (1974) 122-123.
142
Cf. În special Codul de drept canonic, can. 1176-1185; RITUALE ROMANUM, Ritualul
înmormântării, editio typica.
aspectele pastorale în legătură cu mortul, cu familia şi cu cei prezenţi. Afară
de aceasta, păstorii sufleteşti să aibă o grijă deosebită faţă de acele
persoane care, cu ocazia înmormântării, vin la celebrările liturgice sau
ascultă citirea Evangheliei, fie că sunt persoane necatolice, fie că sunt
catolice, dar care niciodată sau aproape niciodată nu participă la Liturghie
sau se pare că şi-au pierdut credinţa, deoarece preoţii sunt slujitorii
evangheliei lui Cristos pentru toţi oamenii.
Capitolul IX
Adaptările care ţin de competenţa episcopilor şi a conferinţelor
episcopilor
386. Reforma Liturghierului roman, care s-a înfăptuit în timpurile noastre în
conformitate cu decretele Conciliului Ecumenic Vatican II, s-a îngrijit cu
sârguinţă ca toţi credincioşii să poată realiza, la celebrarea euharistică, acea
participare deplină, conştientă şi activă care este recerută de natura liturgiei
însăşi, la care credincioşii înşişi, în virtutea stării lor, au dreptul şi datoria143.
Pentru ca întreaga celebrare însă să corespundă mai deplin normelor şi
spiritului sfintei liturgii, în această Rânduială şi în Rânduiala Liturghiei sunt
propuse unele acomodări şi adaptări suplimentare, care sunt încredinţate
aprecierii fie a episcopului diecezan, fie a conferinţelor episcopilor.
387. Episcopul diecezan, care trebuie considerat drept marele preot al

turmei sale, din care într-un fel derivă şi de care depinde viaţa credincioşilor
săi în Cristos144, trebuie să favorizeze, să călăuzească şi să supravegheze
viaţa liturgică în dieceză. Lui i se încredinţează în această Rânduială oficiul
de a reglementa disciplina concelebrării (cf. nr. 202), de a stabili norme cu
privire la funcţia de a sluji preotului la altar (cf. nr. 107), cu privire la
distribuirea sfintei Împărtăşanii sub ambele specii (cf. nr. 284), cu privire la
construirea şi la amenajarea bisericilor (cf. nr. 291-294). Dar mai presus de
toate, lui îi revine datoria de a alimenta spiritul sfintei Liturghii în preoţi,
diaconi şi credincioşi.
388. Adaptările, despre care se va vorbi în continuare şi care recer o

coordonare mai amplă, conform normelor dreptului, trebuie stabilite de către
conferinţa episcopilor.
389. Ţine de competenţa conferinţelor episcopilor în primul rând să

pregătească şi să aprobe editarea acestui Liturghier roman în limbi de bună
calitate ale poporului care, după ce va fi primit aprobarea Scaunului
Apostolic, să fie folosit în regiunile care ţin de jurisdicţia lor.
Liturghierul roman, fie în textul latin, fie în traducerile în limbile
poporului legal aprobate, trebuie editat integral.
143
Concilium, nr. 14.
144
Cf. Ibidem, nr. 41.
390. Ţine de competenţa conferinţelor episcopilor să stabilească şi, după ce
au fost recunoscute de Scaunul Apostolic, să introducă în Liturghierul însuşi
adaptările indicate în această Rânduială generală şi în Rânduiala Liturghiei,
precum sunt:
– gesturile credincioşilor şi poziţiile corpului (cf. mai sus, nr. 24,43);
– gestul venerării altarului şi a Evangheliarului (cf. mai sus nr. 273);
– textele cântărilor la intrare, la pregătirea darurilor şi la Împărtăşanie
(cf. mai sus nr. 48, 74, 87);
– lecturile care trebuie luate din Sfânta Scriptură în împrejurări speciale
(cf. mai sus nr. 362);
– modul de a dărui pacea (cf. mai sus nr. 82);
– modul de a primi sfânta Împărtăşanie (cf. mai sus nr. 160-161, 284);
– materialul altarului şi al obiectelor sacre în special al vaselor sfinte
precum şi materialul, forma şi culoarea veşmintelor liturgice (cf. mai sus nr.
301, 329, 332, 342, 245-346, 349).
Îndreptarele sau Instrucţiunile pastorale pe care conferinţele
episcopilor le vor considera utile, după ce vor fi fost aprobate în prealabil de
Scaunul Apostolic, vor putea fi introduse în Liturghierul roman, la locul
potrivit.
391. Revine aceloraşi conferinţe datoria de a pregăti cu grijă traducerile

textelor biblice care sunt folosite în celebrarea Liturghiei. Căci din Sfânta
Scriptură se citesc lecturile şi se explică în omilie, din ea se cântă psalmii, din
inspiraţia şi din spiritul ei izvorăsc rugăciunile, cererile şi imnurile liturgice,
din ea îşi primesc semnificaţia, acţiunile şi semnele liturgice145.
Să fie folosit un limbaj care să fie pe înţelesul credincioşilor şi
corespunzător proclamării publice, păstrându-se totuşi caracteristicile care
sunt proprii diferitelor moduri de a vorbi în cărţile biblice folosite.
392. De asemenea, revine conferinţelor episcopilor să pregătească cu grijă

deosebită traducerea celorlalte texte, pentru ca, păstrându-se caracterul
fiecărei limbi, să fie redat totodată complet şi fidel sensul autentic al textului
latin. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să se ia în considerare diferitele
genuri literare care sunt folosite în Liturghie, cum sunt rugăciunile
prezidenţiale, antifoanele, aclamaţiile, răspunsurile, invocaţiile litanice etc.
Să se aibă în vedere că traducerea textelor nu urmăreşte în primul
rând meditaţia, ci mai degrabă proclamarea sau cântarea în actul celebrării.
Să se folosească un limbaj adaptat credincioşilor din regiunea
respectivă; cu toate acestea să se remarce printr-o calitate literară nobilă,
rămânând întotdeauna necesară o anumită cateheză cu privire la sensul
biblic şi creştin al unor cuvinte şi expresii.
Se cuvine ca în regiunile în care se vorbeşte aceeaşi limbă, să se
folosească pe cât posibil aceeaşi traducere, mai ales a textelor biblice şi a
145
Cf. Ibidem, nr. 24.
Rânduielii Liturghiei146.
393. Având în vedere importanţa de prim rang pe care cântul îl are în

celebrare, întrucât este parte necesară şi integrantă a Liturghiei147, este de
datoria conferinţei episcopilor să aprobe melodii potrivite, mai ales pentru
textele fixe ale Liturghiei, pentru răspunsurile şi aclamaţiile poporului şi
pentru riturile speciale care revin pe parcursul anului liturgic.
Tot lor le revine obligaţia de a stabili ce forme muzicale, ce melodii, ce
instrumente muzicale e îngăduit să fie admise în cultul divin, întrucât sunt cu
adevărat apte sau pot fi adaptate uzului sacru.
394. E bine ca fiecare dieceză să aibă un calendar propriu şi Liturghii

proprii148. Conferinţa episcopilor, la rândul ei, să alcătuiască un calendar
propriu al naţiunii sau, împreună cu alte conferinţe, să alcătuiască un
calendar pentru un teritoriu mai extins, calendar care necesită aprobarea
Scaunului Apostolic.
În realizarea acestui lucru, trebuie păstrată şi ocrotită în cel mai înalt
grad ziua de duminică, întrucât este ziua de sărbătoare primordială şi, ca
atare, să nu-i fie preferate alte celebrări, afară de cazul că sunt, într-adevăr,
de cea mai mare importanţă149. De asemenea trebuie avut grijă ca anul
liturgic revizuit din dispoziţia Conciliului Vatican II să nu fie umbrit de
elemente de importanţă secundară.
În calendarul naţional care se alcătuieşte, să se indice Rogaţiunile şi
cele patru anotimpuri, formele şi textele cum trebuie celebrate acestea150, şi
alte lucruri speciale care trebuie avute în vedere.
Se cuvine ca în editarea Liturghierului, celebrările proprii unei naţiuni
sau ale unui teritoriu întreg să fie introduse la locul cuvenit în celebrările
calendarului general, însă cele proprii unei regiuni sau unei dieceze să-şi aibă
locul într-un apendice special.
395. În sfârşit, dacă participarea credincioşilor şi binele lor spiritual cer

anumite variaţii şi adaptări mai profunde, pentru ca sfânta celebrare să
corespundă culturii şi tradiţiilor diferitelor popoare, conferinţele episcopilor le
pot propune, potrivit articolului 40 al constituţiei referitoare la sfânta liturgie,
Scaunului Apostolic şi, cu consimţământul acestuia, să se introducă, mai ales
146
Cf. Ibidem, nr. 36, § 3.
147
Cf. Ibidem, nr. 112.
148
Normae universales de anno liturgico et de calendario, nr. 48-51; cf. S. CONGR. PRO
CULTU DIVINO, Instr. Calendaria particularia, 24 iunie 1970, nr. 4, 8: A.A.S. 62 (1970), pag.
652-653.
149
Concilium, nr. 106.
150
Cf. Normae universales de anno liturgico et de calendario, nr. 46; cf. S. CONGR. PRO
CULTU DIVINO, Instr. Calendaria particularia, 24 iunie 1970, nr. 38: A.A.S. 62 (1970), pag.
660.
la acele popoare, la care evanghelia a fost vestită mai recent151. Să se
respecte cu grijă normele speciale care au fost date în Instrucţiunea De
liturgia romana et inculturatione152.
Când se procedează la aşa ceva să se respecte următoarele:
Mai întâi să se prezinte Scaunului Apostolic o expunere prealabilă
amănunţită şi, după ce s-a primit aprobarea cuvenită, să se procedeze la
elaborarea fiecăreia dintre adaptări.
După ce aceste propuneri au fost aprobate cum se cuvine de Scaunul
Apostolic, se vor face experimente la timpurile şi în locurile stabilite. Dacă e
cazul, după încheierea timpului experimentării, conferinţa episcopilor va fixa
data punerii în aplicare a adaptărilor şi va propune judecăţii Scaunului
Apostolic formularea lor temeinică153.
396. Mai înainte totuşi ca noile adaptări, mai ales cele mai profunde, să fie
introduse, trebuie avută o grijă deosebită să se facă cu înţelepciune şi
sistematic cuvenita pregătire a clerului şi a poporului, aprobările deja
obţinute să fie puse în aplicare iar normele pastorale, corespunzătoare
spiritului liturgic, să se aplice pe deplin.
397. De asemenea, trebuie respectat principiul potrivit căruia fiecare

Biserică particulară trebuie să se armonizeze cu Biserica Universală nu numai
în ceea ce priveşte învăţătura credinţei şi semnele sacramentale, dar şi în
ceea ce priveşte uzanţele universal acceptate de tradiţia apostolică
neîntreruptă, care trebuie respectate nu numai spre a se evita erorile, dar şi
pentru a se transmite integritatea credinţei, deoarece legea rugăciunii
Bisericii corespunde legii credinţei sale154.
Ritul roman constituie o parte importantă şi foarte valoroasă a
tezaurului liturgic şi a patrimoniului Bisericii Catolice, ale cărui bogăţii
contribuie la binele Bisericii întregi, astfel încât pierderea lui i-ar dăuna grav.
Ritul acesta a păstrat în decursul veacurilor nu numai elemente
liturgice provenind din oraşul Roma, dar a înglobat în el, de asemenea, în
mod profund organic şi armonios anumite elemente derivând din tradiţiile şi
geniul diferitelor popoare şi diferitelor Biserici particulare fie din Occident, fie
din Orient, dobândind astfel cumva un caracter supraregional. În timpurile
noastre identitatea şi expresia unitară a acestui rit se găsesc în ediţiile tipice
ale cărţilor liturgice promulgate cu autoritatea pontifului suprem şi în cărţile
liturgice care corespund acestora, aprobate de conferinţele episcopilor,
pentru teritoriile lor şi recunoscute de Scaunul Apostolic155.
151
Concilium, nr. 37-40.
152
CONGR. DE CULTU DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM, Instr.
Varietates legitimae, 25 ianuarie 1994, nr. 54, 62-69: A.A.S. 87 (1995), pag. 308-309, 311-313.
153
Ibidem, nr. 66-68: A.A.S. 87 (1995), pag. 313.
154
Ibidem, nr. 26-27: A.A.S. 87 (1995), pag. 298-299.
155
Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus, 4 decembrie
398. Norma stabilită de Conciliul Vatican II ca înnoirile în reforma liturgică să
nu se facă decât în cazul în care folosul adevărat şi sigur cere acest lucru şi
să se facă cu prudenţă astfel încât noile forme să se dezvolte cumva organic
din formele deja existente156, trebuie pusă în aplicare şi când este vorba de a
se proceda la înculturarea ritului roman157. În afară de aceasta, înculturarea
presupune un răgaz de timp necesar, ca nu cumva să fie contaminată în mod
pripit şi imprudent tradiţia liturgică autentică.
În sfârşit, realizarea înculturării prea puţin intenţionează crearea de noi
familii rituale, dar să ia în considerare exigenţele unei anumite culturi, în aşa
fel încât adaptările introduse în Liturghier sau în alte cărţi liturgice să nu
dăuneze caracterului propriu ritului roman stabilit158.
399. Aşadar, Liturghierul roman, deşi în diferite limbi şi cu o oarecare

varietate de tradiţii159, pe viitor trebuie păstrat ca instrument şi semn foarte
clar al integrităţii şi unităţii ritului roman160.
Cuprins
Introducere5
Mărturia unei credinţe neschimbate5
Dovada unei tradiţii neîntrerupte10
Adaptarea la noile condiţii12
Capitolul I
Importanţa şi demnitatea celebrării euharistice19
Capitolul II
Structura Liturghiei, elementele şi părţile ei25
I. Structura generală a Liturghiei25
II. Diferite elemente ale Liturghiei26
Citirea cuvântului lui Dumnezeu şi explicarea lui26
Rugăciunile şi alte părţi care revin preotului27
Alte formule care se folosesc la celebrare29
Modul de a recita diferite texte30
Importanţa cântării31
1989, nr. 16: A.A.S. 82 (1990), pag. 912; cf. CONGR. DE CULTU DIVINO ET DISCIPLINA
SACRAMENTORUM, Instr. Varietates legitimae, 25 ianuarie 1994, nr. 2, 36 62-69: A.A.S. 82
(1990), pag. 288, 302.
156
Concilium, nr. 23.
157
Cf. CONGR. DE CULTU DIVINO ET DISCIPLINA SACRAMENTORUM, Instr.
Varietates legitimae, 25 ianuarie 1994, nr. 46: A.A.S. 87 (1995), pag. 306.
158
159
Cf. Ibidem, nr. 54: A.A.S. 87 (1995), pag. 308-309.
160
Concilium, nr. 38; PAUL AL VI-LEA, Constituţia apostolică Missale romanum.
Gesturile şi poziţiile corpului33
Tăcerea35
III. Diferitele părţi ale Liturghiei36
A. Riturile de deschidere36
Cântecul la intrare36
Salutul altarului şi al poporului adunat37
Actul penitenţial38
Doamne, miluieşte-ne – Kyrie, eleison38
Gloria in excelsis39
Colecta sau rugăciunea zilei39
B. Liturgia cuvântului41
Tăcerea41
Lecturile biblice42
Psalmul responsorial43
Aclamaţia înainte de Evanghelie44
Omilia46
Mărturisirea credinţei47
Rugăciunea universală48
C. Liturgia euharistică49
Pregătirea darurilor51
Rugăciunea asupra darurilor52
Rugăciunea euharistică53
Riturile Împărtăşirii55
Tatăl nostru56
Ritul păcii56
Frângerea pâinii57
Împărtăşania58
D. Riturile de încheiere60
Capitolul III
Oficii şi servicii în cadrul Liturghiei61
I. Oficii ale ierarhiei bisericeşti62
II. Serviciile poporului lui Dumnezeu64
III. Unele servicii deosebite65
Serviciul acolitului şi al lectorului instituiţi65
Celelalte servicii66
IV. Distribuirea funcţiilor şi pregătirea celebrării69
Capitolul IV
Diferite forme de celebrare a Liturghiei71
I. Liturghia cu popor73
Lucrurile de pregătit74
A. Liturghia fără diacon76
Riturile introductive76
Liturgia cuvântului78
Liturgia euharistică81
Riturile de încheiere90
B. Liturghia cu diacon92
C. Serviciile acolitului97
D. Serviciile lectorului99
II. Liturghia concelebrată100
Modul de a recita rugăciunea euharistică106
Rugăciunea euharistică I sau canonul roman107
Rugăciunea euharistică II108
Rugăciunea euharistică III109
Rugăciunea euharistică IV110
Riturile Împărtăşaniei111
III. Liturghia la care participă un singur slujitor116
IV. Câteva norme generale pentru toate felurile de Liturghie121
Venerarea altarului şi a Evangheliarului121
Îngenuncherea şi înclinarea121
Tămâierea123
Purificarea124
Împărtăşirea sub ambele specii125
Capitolul V
Aranjarea şi împodobirea bisericilor pentru celebrarea euharistică
131
I. Principii generale131
II. Aranjarea prezbiteriului în vederea celebrării sfintei Liturghii
Altarul şi împodobirea lui135
Amvonul139
Scaunul pentru preotul celebrant şi celelalte scaune140
III. Aranjamentul bisericii141
Locurile credinicioşilor141
Locul corului şi al instrumentelor muzicale142
Locul unde se păstrează sfânta Euharistie143
Imaginile sfinte146
Capitolul VI
Lucrurile necesare pentru celebrarea Liturghiei147
I. Pâinea şi vinul pentru celebrarea sfintei Liturghii147
II. Obiectele sfinte în general148
III. Vasele sfinte149
IV. Veşmintele sfinte151
V. Alte lucruri destinate uzului bisericesc155
Capitolul VII
Alegerea Liturghiei şi a părţilor sale157
I. Alegerea Liturghiei158
II. Alegerea părţilor Liturghiei160
Lecturile160
Rugăciunile163
Rugăciunea euharistică164
Cântările166
Capitolul VIII
Liturghii şi rugăciuni pentru diferite circumstanţe şi Liturghii pentru
morţi
167
I. Liturghii şi rugăciuni pentru diferite circumstanţe167
II. Liturghii pentru morţi170
Capitolul IX
Adaptările care ţin de competenţa episcopilor şi a conferinţelor
episcopilor
173
Colecţia „Documente”
1. Familiaris consortio, Ioan Paul al II-lea
2. Humanae vitae, Paul al VI-lea
3. Fides et ratio, Ioan Paul al II-lea
4. Incarnationis mysterium, Ioan Paul al II-lea
5. Scrisoare despre pelerinajul la locurile legate de istoria mântuirii, Ioan Paul
al II-lea
6. Scrisoare către artişti, Ioan Paul al II-lea
7. Sanctuarul. Amintire, prezenţă şi profeţie a lui Dumnezeu cel viu, Consiliul
Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi Itineranţilor
8. Demnitatea persoanei în vârstă şi misiunea sa în Biserică şi în lume,
Consiliul Pontifical pentru Laici
9. Pentru o pastoraţie a culturii, Consiliul Pontifical pentru Cultură
10. Scrisoare către bătrâni, Ioan Paul al II-lea
11. Pastores dabo vobis, Ioan Paul al II-lea
12. Preotul, învăţător al cuvântului, ministru al sacramentelor şi păstor al
comunităţii pentru cel de-al treilea mileniu creştin, Congregaţia pentru Cler
13. Scrisoare către femei, Ioan Paul al II-lea
14. Memorie şi reconciliere: Biserica şi greşelile din trecut, Comisia Teologică
Internaţională
15. Mesajul de la Fatima, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei
16. Carta drepturilor familiei, Sfântul Scaun
17. Ad tuendam fidem, Ioan Paul al II-lea
18. Noi vocaţii pentru o nouă Europă, Opera Pontificală pentru Vocaţiile
Ecleziastice
19. Etica în comunicaţiile sociale, Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii
Sociale
20. Novo millennio ineunte, Ioan Paul al II-lea
21. Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la
ecumenism, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor
22. Instrucţiune cu privire la sinoadele diecezane, Congregaţia pentru
Episcopi şi Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor
23. Catechesi tradendae, Ioan Paul al II-lea
24. Rânduiala generală a Liturghierului roman, Congregaţia pentru Cultul
Divin şi Disciplina Sacramentelor
Erată
pag. rândul în loc de se va citi
8 6 Liturghiei liturgiei
23 10 Rânduială Rânduiala
23 20 propria proprie
27 8 partea parte
29 4 forme formule
30 14 Model Modul
33 8 ţinut să se ţină
34 23 vrednic dacă vrednic de laudă dacă
53 3 iar spre iar dacă spre
75 18 novicela navicela
77 12 întinse deschise
80 8 înclinat. înclinat:
80 9 chiar la amvon sau sau chiar la amvon, sau
80 13 Şi cuvântul s-a întrupat Şi s-a întrupat
81 1 mâinile întinse braţele deschise
81 3 Liturghia Liturgia
81 18 primeşte de la slujitori patena primeşte patena
83 5 mâinile întinse braţele deschise
86 15 Apoi. Apoi,
86 25 voi tine
102 21 celebra, celebra sau
111 16 întind deschid
114 9 diaconul, diaconul
117 6 credenţă, credenţă
122 17 a sfintei Fecioare şi a al sfintei Fecioare şi al
149 14 între Între
169 23 Paştelui, în fine, Paştelui,
170 11 Liturghia liturgia
173 9 Liturghiei liturgiei
173 13 Liturghii liturgii
179 6 Liturghie liturgie
179 7 şi şi,
183 14 forme formule
183 15 Model Modul
19 5 acţiunea lui Cristos, constituie acţiunea lui Cristos şi a
poporului lui Dumnezeu structurat ierarhic, constituie
23 7 pentru ca mai deplin celebrarea să corespundă pentru ???
ca celebrarea să corespundă mai depind
107 20 aminte..., aminte...
107 21 privi..., cu braţele întinse privi... cu braţele
deschise

Ist. Gen. R. Rom.

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ist. Gen. R. Rom.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor

Rânduiala generală a Liturghierului roman

Traducere de pr. Claudiu Dumea

Mărturia unei credinţe neschimbate

3. De asemenea, misterul minunat al prezenţei reale a Domnului sub

4. Cât priveşte natura preoţiei ministeriale, care este proprie preotului,

Dovada unei tradiţii neîntrerupte

7. În timpurile într-adevăr dificile, în care credinţa catolică era pusă în

9. „Tradiţiile sfinţilor părinţi” cer, prin urmare, să se păstreze nu numai ceea

Adaptarea la noile condiţii

12. Conciliul Vatican II, adunat fiind pentru ca Biserica să adapteze la

13. Cu toate acestea, pentru că folosirea limbii poporului în sfânta liturgie

14. Determinat de acelaşi spirit şi zel pastoral, Conciliul Vatican II a putut să

15. În felul acesta, Biserica, în timp ce rămâne fidelă misiunii sale de

18. Acest lucru se va putea obţine dacă, ţinându-se seama de natura şi de

19. Nu întotdeauna este posibilă prezenţa şi participarea activă a

20. Şi fiindcă celebrarea euharistică, şi de altfel întreaga liturgie, se

22. Are o importanţă deosebit de mare celebrarea Euharistiei în Biserica

23. Pe lângă aceasta, pentru ca mai deplin celebrarea să corespundă

II. Diferite elemente ale Liturghiei

Rugăciunile şi alte părţi care revin preotului

31. De asemenea, îi revine preotului întrucât are funcţia de a prezida

33. Preotul se roagă nu numai ca unul care prezidează în numele întregii

Alte formule care se folosesc la celebrare

35. Aclamaţiile şi răspunsurile credincioşilor la saluturile preotului şi la

36. Alte părţi, foarte folositoare pentru a manifesta şi favoriza participarea

37. În sfârşit, dintre celelalte formule:

Modul de a recita diferite texte

40. Aşadar, în celebrarea Liturghiei să se acorde cântării un spaţiu larg,

Gesturile şi poziţiile corpului

43. Credincioşii să stea în picioare de la începutul cântării de intrare sau în

44. Prin gesturi se înţeleg, de asemenea, şi acţiunile prin care preotul se

III. Diferitele părţi ale Liturghiei

Salutul altarului şi al poporului adunat

50. Terminându-se cântecul de intrare, preotul, stând la scaun, împreună cu

Colecta sau rugăciunea zilei

58. La celebrarea Liturghiei cu popor, lecturile se citesc întotdeauna la

59. După tradiţie, citirea lecturilor nu este un oficiu prezidenţial, ci

60. Lectura Evangheliei constituie culmea liturgiei cuvântului. Trebuie să i se

Aclamaţia înainte de Evanghelie

64. Secvenţa, care cu excepţia zilelor de Paşte şi de Rusalii este facultativă,

70. Ordinea intenţiilor în mod obişnuit va fi următoarea:

71. Îi revine preotului celebrant obligaţia de a conduce de la scaun

74. Procesiunea de prezentare a darurilor este însoţită de cântarea la

Rugăciunea asupra darurilor

79. Elementele principale din care este formată rugăciunea euharistică se

85. Este foarte de dorit ca credincioşii să primească trupul Domnului cu ostii

86. În timp ce preotul se împărtăşeşte, se începe cântarea la Împărtăşanie.

87. Drept cântare la Împărtăşanie se poate folosi antifonul din Graduale

88. Când s-a terminat de dat Împărtăşania, preotul şi credincioşii, dacă se

89. Pentru a duce la sfârşit rugăciunea poporului lui Dumnezeu şi pentru a

I. Oficii ale ierarhiei bisericeşti

93. De asemenea, şi preotul, în comunitatea credincioşilor este înzestrat cu

94. După preot, în virtutea sfintei hirotoniri pe care a primit-o, diaconul

II. Serviciile poporului lui Dumnezeu

97. Credincioşii să se arate dispuşi să slujească adunarea poporului lui

III. Unele servicii deosebite

104. E bine să fie un cântăreţ sau un dirijor de cor care să conducă şi să

105. De asemenea, exercită un serviciu liturgic:

107. Serviciile liturgice, care nu sunt proprii preotului sau diaconului şi

IV. Distribuirea funcţiilor şi pregătirea celebrării

110. Dacă la Liturghia cu participarea poporului este numai un singur

111. Pregătirea efectivă a fiecărei celebrări trebuie să se facă de către toţi

113. De asemenea, o mare importanţă trebuie acordată Liturghiei care se