23 martie 2023

BISERICA ESTE SFÂNTĂ

Biserica este sfântă deoarece Dumnezeu Preasfântul este autorul
său; Cristos s-a dat pe sine însuşi pentru ea, pentru a o sfinţi şi a o face
sfinţitoare; Duhul Sfânt îi dă viaţă prin iubire. În ea se află plinătatea
mijloacelor de mântuire.
Sfinţenia este vocaţia fiecărui membru al său şi scopul oricărei activităţi
a ei. Biserica o numără printre membrii săi pe Fecioara Maria şi pe
nenumăraţi sfinţi, ca modele şi mijlocitori.
Sfinţenia Bisericii este izvorul sfinţirii fiilor săi, care, aici pe
pământ, se recunosc cu toţii păcătoşi, au mereu nevoie de convertire şi
de purificare.
„Noi credem că Biserica (…) este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr,
Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este
proclamat «unul Sfânt», a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe
sine pentru ea ca să o sfinţească; a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a
copleşit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu”[32].
Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”[33], iar membrii ei sunt
numiţi „sfinţi”[34].
Biserica, unită cu Cristos, este sfinţită de El; prin El şi în El, ea
devine şi sfinţitoare. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă, ca spre
scopul lor, spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în
Cristos”[35]. În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de
mântuire”[36]. În ea, „noi dobândim sfinţenia prin harul lui
Dumnezeu”[37].
„Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfinţenie adevărată,
chiar dacă nedesăvârşită”[38]. În membrii săi, sfinţenia desăvârşită trebuie
încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi
credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe
calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”[39].
Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează
toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop”[40]:
Am înţeles că, dacă Biserica are un trup, alcătuit din diferite mădulare,
cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că
Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. Am
1
înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii, că dacă
Iubirea s-ar stinge, apostolii n-ar mai vesti Evanghelia, martirii ar refuza
să-şi verse sângele. (…) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE
VOCAŢIILE, CĂ IUBIREA ESTE TOTUL, CĂ EA CUPRINDE TOATE
TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE, (…) CU ALTE CUVINTE, CĂ ESTE
VEŞNICĂ![41]
„În vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată, nu a cunoscut
păcatul, ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului, Biserica,
incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu
nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”[42]. Toţi
membrii Bisericii, inclusiv slujitorii ei, trebuie să se recunoască
păcătoşi[43]. În toţi, neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul
Evangheliei până la sfârşitul timpurilor[44]. Deci Biserica reuneşte
păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos, dar care au mereu nevoie de
sfinţire:
Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi, pentru că
ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei,
membrii ei se sfinţesc; sustrăgându-se de la această viaţă, ei cad în
păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. De aceea,
Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli, de care are puterea
să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului
Sfânt[45].
Canonizându-i pe anumiţi credincioşi, adică proclamând în mod
solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în
fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu, Biserica recunoaşte puterea
Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor,
dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori[46]. „Sfinţii şi sfintele au fost
întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei
Bisericii”[47]. Într-adevăr, „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura
infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”[48].
„În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o
face să fie fără pată şi zbârcitură, credincioşii se străduiesc încă să crească
în sfinţenie, învingând păcatul; de aceea, ei îşi ridică ochii spre Maria”[49]:
în ea, Biserica este deja cea preasfântă.