Nicolae Labiş — Meşterul

1. Poezia Meşterul'are ca temă motivul jertfei pentru creaţie, cuprins în Legenda Mănăstirii
Argeşului. Ideea este că artistul plămădeşte conştiinţa naţională, o exprimă prin creaţia sa şi
plăteşte cu sacrificul propriei sale vieţi această slujbă făcută pentru Dumnezeu şi pentru
mântuirea neamului său. Poetul reia elementele narative ale baladei, dându-le sensuri noi prin
imagini simbolice, spre a exprima, de fapt, concepţia sa despre poet şi poezie.
Transformarea Meşterului Manole în fântână („Meşter valah, azi nume de fântână") ne apare ca
o împlinire a cuvântului Domnului lisus Hristos din Sfânta Evanghelie: „Şi voi face din pântecul
lui un izvor de apă vie". Există în baladă o profundă înţelegere a destinului uman, a vieţii, a
sensului ei major, fiindcă omul trebuie să zidească în sine o biserică a sufletului, din care ca dintr-o
crisalidă un fluture, sau ca dintr-un ou să zboare pasărea măiastră a sufletului, un înger de lumină,
care să zboare spre cer: „Păreai atât de neîn vins sub nor/încât cu slabe aripi de şindrilă/Ai fi putut
spre alte zări să zbori". Dar el, artistul, poetul, se sacrifică pe sine spre a exprima conştiinţa
naţională şi creştină a neamului său: „Dar dragostea pământului şi-a ţării/ fe-a prăvălit pe
câmpul fumuriu,/ Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână/ De jertfă şi de cântec pururi viu"/. De
aceea această curgere în timp a izvorului conştiinţei naţionale s-a făcut neîntrerupt prin Biserica
Ortodoxă: „Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare, / Fără odihnă/ fără uitare/ fără somn". Acest
mesaj profund naţional al poeziei se împleteşte cu cel artistic în sensul că arta în general şi poezia
în special trebuie să aibă un profund specific naţional atât în formă, cât şi în conţinut: „ Visai să
vezi sub bolţile rotunde/Şi-n fumulpâlpâit de lumânări/ Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare /Chipul
pălmaşilor acestei ţări".
Metaforic, mănăstirea, ca şi poezia, este o floare a spiritului naţional: „Un om bărbos ţinea
o floare albă/ In aspre palme, mângâind-o blând.../ Căzut în iarbă şi secat de vlagă/O doină
tristă îngâna în gând". Acest specific naţional este condensat în cuvintele „doină" şi „dor:" „Şi-
un dor tulburător te-ncinse/Lui să-i închini nemaivăzut altar/ Să stea pe plaiul aspru, precum
floarea/ In palme bătucite de plugar".
2. Interpretarea poeziei ca o ars poetica ar justifica aşezarea ei la începutul volumului
Primele iubiri'şi ar pune în faţa cititorului următoarele idei:
— Poetul este un reprezentant al conştiinţei naţionale, iar poezia o emanaţie, o exprimare a
ei: „Un om bărbos ţinea o floare albă".
— Poetul este un creator, un izvor de valori spirituale, iar poezia este o trăire a acestor
valori ale spiritului, o dăruire a lor: „Meşter valah, azi nume de fântână", „Fântâna curge-n
brazde şi-n ulcioare/ Fără odihnă/ fără uitare/ fără somn ".

—Poetul este un mit, poezia este o legendă care curge necontenit.

—Poetul este un patriot, iar poezia — un mesaj al dragostei faţă de ţară:
„Dar dragostea pământului şi-a ţării/ Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu/ Ca să ţâşneşti în veci
de veci, fântână/ De jertfă şi de cântec pururi viu. "
—Poetul este cel ce se sacrifică pe sine, iar poezia este rezultatul sacrificiului său: „Tot ce-ai
putut, plătind din tine, da".
—Poetul este o conştiinţă estetică, poezia este unicitatea actului de creaţie: „Rugul unic suit pe
jertfa ta".
—Poetul este un înger sau un Icar, poezia este zborul spre cer: '
„încât cu slabe aripi de şindrilă/Ai fi putut spre alte zări să zbori".
—Poetul este un generos care-şi dăruieşte, asemeni lui Danco, inima sa, iar poezia este lumina,
-1-
farul din întuneric care luminează drumul omenirii: „Tu fi-ai strivit sub talpa mănăstirii/ Inima
ta, /tot ce-ai avut al tău".
—Poetul este un rapsod, un cântăreţ al neamului, iar poezia este doina sufletului românesc:
„O doină tristă îngâna în gând. /Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse".
Nicolae Labiş menţine, în perioada de prigonire a spiritului naţional, filonul poeziei de specific
naţional. De aceea a fost ucis.

-2-