qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert

yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzx
cvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio
pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuio
pasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty
uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
Universitatea „VALAHIA“ din Târgovişte
Facultatea de Drept şi Ştiinte

ghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxc
Administrative

vbnmqwertyuiopasdfghjxcvbnmqwert
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă

yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
Coordonator de disciplină/Tutore:
dfjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Conf.univ.dr. Mocanu Livia/
Asist.univ.dr. Gună Dan

bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
 2018-2019

UVT
DREPTUL MEDIULUI

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul III, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE

PLATFORMA ID.

3
 Cuprins- studiu individual (S.I.)

Modulul I. Consideraţii generale privind dreptul mediului

- U.I. 1: Dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un

mediu sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare,
raportul juridic de dreptul mediului,
- U.I. 2: Principiile dreptului mediului,
- U.I.3: Izvoarele dreptului mediului.

Modulul II. Regimul juridic privind protecţia elementelor mediului

natural
- U.I.4 : Definirea conceptului de protecţie a mediului.
- U.I.5: Protecţia juridică a solului şi subsolului, protecţia juridică a
fondului forestier şi a vegetaţiei forestiere.
- U.I.6:Protecţia juridică a biodiversităţii (a faunei terestre şi acvatice, a
ariilor protejate), protecţia juridică a apei, protecţia juridică a atmosferei.

Modulul III. Regimul juridic al activităţilor economico-sociale cu

impact asupra mediului
- U.I.7: Aspecte generale, reglementarea activităţilor economice şi
sociale cu impact asupra mediului.
- U.I.8 :Procedura de evaluare şi autorizare a acestora, auditul de mediu,
proceduri speciale de autorizare

Modulul IV. Răspunderea juridică în dreptul mediului

- U.I.9: Conceptul de răspundere juridică şi corelaţia sa cu dreptul
mediului.
- U.I.10: Răspunderea civilă în dreptul mediului.
- U.I.11: Răspunderea contravenţională în dreptul mediului.
- U.I.12: Răspunderea penală în dreptul mediului

4
 MODULUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
DREPTUL MEDIULUI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 1: dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un

mediu sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare,
raportul juridic de dreptul mediului,

1 oră

 U.I. 2: principiile dreptului mediului,

1 oră

 U.I. 3 : izvoarele dreptului mediului

1 oră

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe generale privind dreptul

mediului, ca ramură autonomă de drept.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind dreptul la
un mediu sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda specifică de
reglementare, raportul juridic de dreptul mediului, principiile şi izvoarele acestei
ramuri de drept.

5
 Unitatea de învăţare 1

§1. DREPTUL MEDIULUI – RAMURĂ AUTONOMĂ DE DREPT

 Termenul de mediu a izvorât din cuvântul englez "environement", care a fost

preluat în limba franceză sub forma "l'environnement" iar apoi în limba germană şi în
Conceptul
de,, alte limbi, desemnând spaţiul ce înconjoară omul, ambianţa naturală a tuturor
mediu”
vieţuitoarelor. În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată
cu privire la mediu, iar legislaţiile interne ale statelor conferă acestui concept
semnificaţii si dimensiuni diverse, pornind de la definiţii parţiale şi până la definiţii
mai globale.
Aşadar, prin mediu se înţelege ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici si
sociali, care influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel raport
existent între elementele componente ale mediului (factorii de mediu), aflate în
interacţiune cu condiţiile de mediu, raport care este relativ stabil.
Noţiunea de mediu (biologic, geografic şi sociologic) este greu de definit, fapt
ce a avut drept consecinţă o diversitate a definiţiilor date în acest sens. Pornind de la
realitatea după care noţiunea de mediu are atât o valoare teoretică cât şi practică, s-a
încercat în doctrină o grupare a definiţiilor ştiinţifice pornind de la o serie de elemente
comune cum ar fi: viaţa şi calitatea vieţii, fiinţa umană etc. Alte definiţii ale mediului
sunt grupate în funcţie de definiţiile ce se regăsesc la nivel constituţional, în legislaţiile
naţionale, iar o alta grupare rezultă din documentele unor organisme şi organizaţii
internaţionale.
La nivel comunitar, definirea conceptului de mediu cuprinde omul, fauna si
flora, solul si subsolul, aerul si apa, climatul si peisajul, interacţiunea dintre toţi aceşti
factori, precum şi bunurile naturale şi patrimoniul cultural.
Se poate concluziona astfel, spunând că, mediul este un sistem cu o anumită
structură si un mod de funcţionare, menite să asigura viaţa şi dezvoltarea societăţii,
constituind condiţia de bază a existenţei acesteia. Şi pentru ca acesta sa poată influenţa
pozitiv viaţa, este necesar ca mediul să fie sănătos, frumos, civilizat.
În ultimele decenii, evoluţiile generale înregistrate în plan mondial, în special
 legate de probleme apărute ca urmare a poluării constante a factorilor de mediu, au
determinat necesitatea formării şi afirmării unei noi ramuri distincte a dreptului, şi
Dreptul
mediului o anume dreptul mediului, mai ales după 1972. La aceasta au contribuit şi reglementările
nouă ample în acest domeniu care au făcut ca ele să nu mai poată fi studiate în cadrul altor
ramură de ramuri de drept, impunând necesitatea unei noi ramuri a dreptului.
drept Cum s-a arătat în literatura de specialitate reglementarea juridică trebuie să
pornească, pe de o parte, de la particularităţile celor două forme de legături existe între
om şi natură, şi anume relaţia ecologică, subordonată legilor naturii, şi relaţia
economică, impusă de legile social-umane, iar pe de altă parte, de acţiunea lor

6
 convergentă, în vederea realizării unei forme noi de interacţiune care să ţină seama de
ambele raporturi, atât de cele naturale, cât şi de cele social-economice.
În acest context, dreptul mediul a apărut şi s-a dezvoltat având în vedere sarcini
imediate şi de perspectivă încredinţate de societate în funcţie de nevoile de protecţie a
diferitelor elemente ameninţate ale mediului, de dezvoltarea şi diversificarea
industrializării, de extinderea urbanizării şi modificarea profundă în toate sferele vieţii
sociale, de dezvoltarea agriculturii prin folosirea largă a pesticidelor, de creşterea
explozivă a populaţiei, înmulţirea surselor de poluare, sporirea gradului de nocivitate a
acestora.
La momentul conştientizării necesităţii ocrotirii mediului s-a acţionat mai întâi
pentru protecţia sa. Mai apoi, într-o nouă fază, s-a trecut la repararea, restaurarea şi
ameliorarea mediului, sau altfel spus, la conservarea şi gestionarea într-un mod raţional
şi ţinând cont şi de nevoile generaţiilor viitoare, a resurselor de mediu şi a factorilor de
mediu.
Dincolo de opiniile care consideră că dreptul mediului aparţine dreptului
administrativ, agrar, economic sau chiar dreptului internaţional public, deoarece
Conferinţa de la Stockholm l-a clasat printre drepturile omului, reglementările ce
vizează acest domeniu constituie o nouă ramură de drept având ca obiect raporturile
privind protecţia mediului înconjurător şi folosirea raţională a resurselor naturale.
În acelaşi timp, pentru a da eficacitate normelor sale precum şi unei protecţii
reale a mediului, unii specialişti se pronunţă ca, pe lângă conţinutul său specific,
dreptul mediului să i-a şi caracterul unui drept de coordonare, astfel încât
reglementările din alte ramuri să fie orientate spre scopul urmărit de această ramură
de drept.
Vom vedea pe parcursul analizei noastre, că poate nu întâmplător anumiţi autori
au dorit introducerea acestei noi ramuri de drept în cadrul dreptului internaţional
public, căci, nu este mai puţin adevărat că, pe lângă caracterul naţional, această ramură
are şi o importantă latură internaţională, datorată factorilor de mediu pe care îi
protejează prin reglementările sale.
Definiţia dreptului mediului Potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2005,
 modificată şi completată prin Legea nr. 265/2006, legea cadru în domeniul
Definiţia relaţiilor de mediu, prin noţiunea de mediu se înţelege: “ansamblul de condiţii şi
dreptului elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
mediului
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice,
precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.”
Dreptul mediului, ca nouă ramură de drept, aparţine dreptului public, deoarece
relaţiile sociale pe care le protejează interesează nu doar anumiţi indivizi ci întreaga
societate, existând chiar interesul statului în protejarea mediului înconjurător şi în plus,
normele sale de reglementare sunt obligatorii şi se impun cu puterea de coerciţie a
statului, fiind, în marea majoritate, imperative.
Apoi, relaţiile sociale pe care această ramură le ocroteşte vizează asigurarea
protecţiei, conservării şi exploatării durabile a resurselor naturale, atât la nivelul unei
comunităţi restrânse, cum ar fi oraşul comuna, sau judeţul, cât şi la nivelul întregii
societăţi, şi nu doar pentru prezent, ci se are în vedere şi conservarea şi menţinerea
nealterată a factorilor de mediu şi pentru generaţiile viitoare.

7
 În fine, nerespectarea obligaţiilor impuse de lege, pentru realizarea obiectivelor
dreptului mediului, menţionate mai-sus, atrage după sine răspunderea celor vinovaţi şi
sancţionarea acestora potrivit legii.

. §2. DREPTUL LA UN MEDIU SĂNĂTOS.

 Analiza terminologiei, "dreptul omului la un mediu înconjurător sănătos" este

importanta datorita necesităţii reflectării cât mai complete in denumire, atât a
Terminologie
conţinutului acestui drept cât şi a întinderii acestui conţinut.
şi
note generale In literatura de specialitate nu exista un consens cu privire la denumirea acestui
drept, fiind utilizate frecvent denumiri cum ar fi: drept la un mediu înconjurător
sănătos, drept la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, drept la un mediu înconjurător
de calitate; drept la conservarea mediului înconjurător.
Motivarea acestor denumiri are la bază: argumentul după care, dreptul
fundamental la un mediu sănătos reprezintă premisa realizării altor drepturi
fundamentale (cum ar fi: dreptul la viata, la sănătate, la integritate fizică şi morală, la
muncă, la proprietate, etc.); existenţa dispoziţiilor constituţionale privind drepturile
omului stipulate în tratatele internaţionale; existenţa obligaţiilor fundamentale ale
statului la refacerea, protejarea şi menţinerea echilibrului ecologic.
Mediul trebuie protejat atât pentru protejarea implicită a vieţii cât şi pentru
asigurarea calităţii ei, un astfel de drept ducând la o protecţie mult mai largă decât cea
care ar putea rezulta doar din dreptul protecţiei sănătăţii.
Aceasta formulare este motivata in sensul ca, participarea cetăţenilor la
conservarea mediului are un dublu aspect, de drept şi de îndatorire, aceştia nefiind doar
beneficiari pasivi ci si responsabili in conservarea şi protecţia mediului înconjurător.
In doctrina se folosesc si alte denumiri cum ar fi: "drept la un mediu
înconjurător decent", "drept la un mediu înconjurător sigur", "drept la un mediu curat",
"drept la un mediu înconjurător conservat", etc.
Denumirile prezente includ doar elemente de conţinut ale acestui drept, ele nu
au un caracter general, utilizarea lor putând crea neconcordanţa între formă, denumire
şi conţinut, datorita lipsei de generalitate. De aceea, pe lângă elemente ca: sănătos,
ecologic, curat, echilibrat, de calitate, este indicat să se folosească şi noţiunea de
"protecţie" care-i poate asigura acestui drept generalitatea optimă. De fapt, toate
noţiunile cuprinse in denumirea acestui drept sunt elemente de conţinut ale "protecţiei"
pentru ca in lipsa acesteia, mediul dispare si pe cale de consecinţă dispar toate
adjectivele menţionate mai sus în calitate de denumiri.
Dreptul omului la un mediu sănătos este un drept subiectiv atât universal
(global, colectiv) cat si individual. El este considerat ca fiind un drept nou in categoria
drepturilor fundamentale ale omului, conturat mai ales si in primul rând la nivel
internaţional.
Pornind de la faptul ca, drepturile omului sunt efective numai în măsura în care
sunt declarate prin legislaţiile interne ca drepturi fundamentale şi sunt garantate în
exercitarea lor, (deci numai dacă sunt înscrise în sistemul constituţional, legislativ si
judiciar al fiecărui stat) se impune în acest sens, corelarea reglementărilor interne cu
cele internaţionale.

8
 Trăsăturile dreptului la un mediu sănătos.Alături de trăsăturile generale ale
 oricărui drept fundamental, dreptul la un mediu sănătos şi protejat are şi o serie de
Trăsăturile trăsături specifice care îi conturează personalitatea, cum ar fi:
dreptului la un - este un drept subiectiv, strâns legat de fiecare individ, colectivitate sau
mediu populaţie;
înconjurător
- are caracter pozitiv, în sarcina statului fiind stabilite obligaţii cu caracter
sănătos
constituţional, precum si obligaţiile cuprinse in legi;
- este un drept fundamental la un mediu înconjurător real si nu ideal, ceea ce
presupune ca acest drept trebuie protejat pentru asigurarea echilibrului ecologic, a
calităţii si a curăţeniei, a siguranţei si decenţei vieţii;
- este un drept fundamental reglementat pentru generaţiile prezente si viitoare,
deci are caracter temporal;
- are un caracter preponderent preventiv si nu reparator al răspunderii pentru
daune ecologice in sensul ca, mediul înconjurător poate fi protejat in primul rând, prin
intermediul masurilor preventive;
- titularul dreptului la un mediu protejat este omul, individul;
- garantarea acestui drept este obligatorie, necesara atât la nivel naţional cat si
internaţional, datorita consecinţelor negative pe care le poate avea degradarea
mediului, asupra vieţii pe Pământ;
- este un drept fundamental nou, ce face parte din categoria drepturilor
fundamentale recunoscute relativ recent in constituţiile naţionale.

Natura juridica a dreptului fundamental la un mediu sănătos Dat fiind caracterul

 special al acestui drept, in privinţa naturii sale juridice, in doctrina s-au formulat o
Natura juridica a serie de opinii specifice, alături de cele existente in legătură cu natura juridică a
dreptului drepturilor fundamentale care sunt relevante pentru toate aceste drepturi, deci si pentru
fundamental la
cel in discuţie.
un mediu
sănătos Opiniile specifice si diferite referitoare la natura juridica a dreptului
fundamental la un mediu sănătos sunt determinate de noutatea acestui drept in
categoria drepturilor fundamentale, fapt pentru care, natura sa juridica n-a putut fi încă
analizată de către autorii care au avut-o in vedere pe cea a drepturilor fundamentale
deja consacrate.
O prima opinie in acest sens este cea după care, dreptul fundamental la un
mediu protejat este un drept de creanţă.
In motivarea acestei opinii se invoca faptul ca textele constituţionale nu fac
numai referiri la necesitatea protecţiei mediului ci, stabilesc îndatoririle statului in
acest domeniu, ceea ce face ca dreptul la un mediu înconjurător protejat sa reprezinte
creanţa cetăţenilor fata de stat, a cărui respectare presupune intervenţia pozitivă a
puterii publice. Aceasta opinie este contestata, deoarece se considera ca, obligaţiei
statului de a proteja mediul ii corespunde un drept ce nu poate fi de creanţă , iar
raportul juridic ce se naşte este un raport de drept constituţional (de drept public) ce nu
poate crea obligaţii (civile de drept privat) intre un creditor si un debitor ci numai
îndatoriri pentru protecţia mediului atât pentru stat cat si pentru cetăţeni, îndatoriri a
căror neândeplinire atrage acţionarea în justiţie având temei legal si nu un contract
civil.
Intr-o alta opinie, se consideră că dreptul la un mediu sănătos este un drept
pozitiv si nu natural pentru ca el creează în sarcina statului şi a cetăţenilor, in mod egal,
obligaţia de a-l conserva.
9
 Conform altor puncte de vedere, acest drept este un drept procedural,
confundându-se astfel natura sa juridică cu conţinutul.
S-a conturat si opinia după care dreptul la un mediu protejat este un drept moral
si nu legal; ori se ştie ca un drept subiectiv daca este un drept moral nu mai este drept.
Ne raliem opiniei după care, dreptul la un mediu sănătos, ca orice drept
fundamental este un drept subiectiv ce alcătuieşte împreună cu celelalte drepturi
subiective si obligaţii corelative, statutul juridic al cetăţeanului

Titularul/ii dreptului la un mediu sănătos În legătură cu titularul dreptului la un

 mediu sănătos si protejat, in literatura de specialitate s-au formulat mai multe opinii
Titularul/ii corespunzătoare teoriilor filozofice referitoare la relaţia om - natură. Amintim in acest
dreptului la un sens:
mediu sănătos - teoria antropocentrica (sau a finalităţii umane) - consideră ca singurul titular si
beneficiar al acestui drept este omul, individul;
- teoria cosmogonica - după care dreptul la un mediu sănătos aparţine naturii
care include si omul;
- teoria tendinţei umaniste - conform căreia dreptul la mediu sănătos există doar
pentru om ca singura finalitate, nu si pentru natura;
- teoria după care titularii acestui drept sunt atât individul cât si - teoria după
care titularii dreptului la un mediu sănătos sunt "popoarele" si chiar Pământul.
Teoriile care nu-l considera pe om ca titular al dreptului la un mediu sănătos nu
pot fi acceptate pe planul dreptului, deoarece titular al unui asemenea drept, din punct
de vedere juridic, poate fi numai omul, deoarece subiect de drept poate fi numai o
persoana fizica sau juridica. Omul trebuie considerat parte componenta a mediului, ce
nu poate fi desprins din punct de vedere juridic de acesta. Protecţia omului necesita
protecţia mediului a cărui protejare atrage pe cale de consecinţă protejarea fiinţei
umane.

 Consacrarea legală a dreptului la un mediu sănătos Dreptul la un mediu

înconjurător sănătos face parte din cea de a treia generaţie de drepturi, denumite şi
Consacrarea
legală a
drepturi de solidaritate, drepturi care pot fi realizate nu numai prin eforturi interne ale
dreptului la un statutului ci şi prin cooperare. Aceste drepturi s-au impus începând cu deceniul şapte al
mediu sănătos secolului XX.
Constituţia României, în noua sa formă revizuită în anul 2003, înscrie dreptul la
un mediu sănătos printre drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Capitolul
II din Titlul II. Textul art. 35, care se referă la un mediu sănătos, dispune:
“1. Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos
şi echilibrat ecologic.
2. Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitare acestui drept.
3. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător.”
Constatarea dreptului la un mediu sănătos ca unul dintre drepturile
fundamentale ale omului constituie rezultatul unei îndelungate evoluţii produse la nivel
european şi mondial.
Iniţial, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoale sale nu au
conţinut referiri la vreun astfel de drept în patrimoniu persoanelor fizice. Din cauză
problemelor ivite în ultimele două decenii legate de stratul de ozon, de poluarea apelor
10
 cu diverse substanţe nocive deversate în râuri de marii poluatori sau de accidentele
maritime în care mureau sute de vieţuitoare ca urmare a scufundării unor vase de
petrol, şi a atmosferei prin gazele de eşapament, etc., opinia publică internaţională a
început să conştientizeze din ce în ce mai acut criza la care suntem expuşi ca urmare a
neîngrijirii şi nerespectării mediului în care trăim.
Printre primele documente care au cuprins într-un fel sau altul referiri la dreptul
 la un mediu sănătos a fost Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio
de Janeiro la 5 iunie 1992, care arăta în chiar preambulul ei nevoia de conservare a
Reglementări
internaţionale diversităţii biologice, ca o preocupare a umanităţii. În urma acestei conferinţe, s-a
adoptat şi Declaraţia de la Rio, în data de 14 iunie 1992, care face referiri exprese
protecţia mediului: “protecţia mediului constituie o parte integrantă a procesului de
dezvoltare”.
Un alt document internaţional important ce consacra nevoia protejării mediului
a fost “Declaraţia Mileniului”, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U.
nr. 55/2 din 08.09.2000, în care la punctul 21 se arată: “Vom depune toate eforturile
pentru a scuti umanitatea, mai ales pe copii şi nepoţii noştri, de pericolul de a trăi pe
o planetă ruinată în mod iremediabil de activităţile oamenilor şi ale cărei resurse nu
vor mai fi suficiente pentru nevoile lor”.
Un alt document internaţional, este Declaraţia de la Johannesburg, adoptată
de Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă desfăşurat în perioada 26 august - 04
septembrie 2002, menţiona şi ea cerinţa soluţionării problemelor mediului în contextul
intensificării eforturilor pentru o dezvoltare durabilă.
Conţinutul dreptului la un mediu sănătos, este un conţinut complex, coci el
implică însă atât drepturi cât şi obligaţii. Aceasta pentru că de exemplu, dacă statul
poate cere tuturor persoanelor, fizice sau juridice, titulare ale acestui drept, respectarea
normelor de mediu, tot astfel, statul are obligaţia de a asigura acest cadru legislativ.
Pentru titularii acestui drept, natura sa complexă se manifestă prin faptul că fiecare
titular este îndreptăţit la a beneficia de un mediu sănătos, echilibrat ecologic, dar
totodată, există obligaţia generală ca fiecare titular în parte să se abţină de la activităţile
care ar putea aduce prejudicii, oricât de mici, mediului.
De menţionat că cele două concepte, de “protecţia mediului” şi de “dezvoltare
durabilă” nu sunt identice. Potrivit unor autori cele două concepte se condiţionează
reciproc, căci, “dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului
condiţionează dezvoltarea durabilă”.

§3. OBIECTUL DREPTULUI MEDIULUI ŞI METODA DE

REGLEMENTARE.

 Obiectul dreptului mediului Dreptul are întotdeauna ca obiect de reglementare

Obiectul
dreptului
relaţii sociale ce se stabilesc între diferite persoane, fie fizice fie juridice.
mediului Ceea ce face diferenţa între numeroasele ramuri ale sistemului dreptului este
specificitatea acestor relaţii sociale ce sunt diferite de la o ramură la alta, şi totodată
această specificitate şi eventual dezvoltare de-a lungul timpului, justifică şi autonomia
revendicată de diferitele ramuri de drept mai vechi sau mai noi.

11
 Relativ la dreptul mediului, după ce i-am proclamat autonomia, să vedem în ce
constă specificul relaţiilor pe care acesta le reglementează. Datorită activităţilor
complexe ce sunt cuprinse de reglementările existente în cadrul dreptului mediului,
anumiţi autori arată că această ramură de drept cuprinde patru categorii de relaţii
sociale, după cum urmează:
- relaţii sociale ce vizează protecţia mediului care se realizează potrivit legii,
prin instituirea anumitor obligaţii şi stabilirea unor condiţii speciale privind utilizarea
raţională a unor resurse naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a
efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente;
- relaţii sociale ce vizează conservarea mediului, prin care se urmăreşte
reproducerea şi întreţinerea dimensiunilor naturale ale acestuia;
- relaţii sociale referitoare la dezvoltarea calităţii mediului, care au ca obiect
definitoriu îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor naturali şi artificiali, în vederea
unor optime interacţiuni socio-economico-ecologice dintre om şi natură;
- răspunderea juridică pentru daună ecologică, unde se urmăreşte
sancţionarea faptelor de poluare a mediului şi de nerespectare a normelor de dreptul
mediului.
Sunt autori care apreciază că, specificul relaţiilor de dreptul mediului constă, pe
de o parte, în legătura directă dintre activităţile umane şi protecţia mediului, această
protecţie constând în prevenirea şi combaterea poluării, în menţinerea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de mediu şi în dezvoltarea durabilă a acestuia. Pe de altă parte, sfera
obiectului dreptului mediului circumscrie şi acele relaţii sociale ce iau naştere în
legătură cu structura organizatorică a protecţiei mediului, cu activităţile economice şi
sociale cu impact asupra mediului care trebuie să obţină acorduri şi/sau autorizaţii din
partea organelor de stat competente, cu îndeplinirea de către autorităţile centrale şi
locale a unor atribuţii specifice ce le revin în acest domeniu.
Cât priveşte reglementarea internă, O.U.G. nr. 195/2005 astfel cum a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 265/2006, din articolul 1 putem extrage că
obiectul reglementării noastre în domeniul mediului vizează: “protecţia mediului,
obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care
conduc la dezvoltarea durabilă”.
După toate aceste precizări şi clarificări, putem spune că obiectul dreptului
mediului îl reprezintă: “acele relaţii sociale care vizează raporturile referitoare la
utilizarea resurselor naturale, cele referitoare la protecţia, conservarea şi dezvoltarea
componentelor mediului înconjurător, precum şi relaţiile sociale privind activitatea
omului în biosferă, la toate nivelurile acesteia.”

Care este obiectul de reglementare al dreptului mediului? Vezi pag 13

12
 Metoda de reglementare Totodată, din punct de vedere al metodei în care statul
 reglementează diferitele categorii de relaţii sociale ce ţin de dreptul mediului, se
Metoda de remarcă metoda autoritarismului. Aceasta înseamnă, că prin normele dreptului
reglementare mediului, statul reglementează aceste relaţii sociale în mod autoritar, adică prin norme
cu caracter imperativ.
Caracterul normelor de dreptul mediului de a fi unele imperative, presupune, că
regulile stabilite prin intermediul lor nu sunt obligatorii, subiecţii raporturilor juridice
neavând posibilitatea de a deroga de la ele, aceştia neputând opta în sensul aplicării lor
sau nu.
Acest caracter imperativ al normelor vizează întreaga gamă de reglementări în
materie, cuprinzând atât normele preventive, cât şi cele defensive, represive sau
reparatorii.
Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru participanţii la
raporturile de dreptul mediului drepturi şi obligaţii, care se nasc nu prin voinţa lor, ci
prin efectul legii, ele neputând fi evitate, dacă părţile se găsesc în situaţiile prevăzute
de lege.
O altă caracteristică a normelor dreptului mediului este aceea că în marea lor
majoritate aceste norme sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică.

§4. RAPORTUL JURIDIC DE DREPTUL MEDIULUI.

Raportul juridic de dreptul mediului Raportul juridic de mediu este un

 raport ce ia naştere între persoane fizice, luate fie individual, fie colectiv, sau/şi între
Definiţia persoane juridice cu privire la combaterea poluării, protecţia, conservarea şi
raportului juridic dezvoltarea durabilă a elementelor mediului, relaţii reglementate prin norme juridice
specifice, a căror realizare este impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
Trăsăturile specifice ale raportului juridic de dreptul mediului se circumscriu la
 următoarele:
- ia naştere numai în legătură cu protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului;
Trăsăturile - la acest raport participă, în principiu, în calitate de subiecţi orice persoană
raportului juridic
fizică, juridică, inclusiv statul;
- părţile se află pe poziţii de subordonare;
- se naşte prin voinţa statutului exprimată în cadrul legilor pe care acesta le
elaborează prin autorităţile specifice acestei activităţi.
Izvoarele raportului de dreptul mediului derivă din fapte sociale sau juridice,
care pot fi evenimente sau activităţi umane. Ceea ce dă naştere raporturilor de dreptul
mediului este faptul social de care legea leagă producerea de consecinţe juridice.
Specific însă pentru dreptul mediului este faptul că izvoare ale acestei ramuri de drept
pot fi şi evenimentele naturale, produse independent de voinţa omului, evenimente care
au efecte poluante. Totodată, mai pot fi izvoare ale dreptului mediului şi acţiunile
omeneşte, în primul rând cele desfăşurate de persoanele juridice, dar nu numai, care au
efect poluant, precum şi activităţi care, din contră, au scopul de a înlătura efectele
poluării deja produse sau de îmbunătăţii condiţiile de mediu.
Ca în cazul oricărui raport juridic, şi acesta este compus din obiect, subiecţi şi
conţinut specific.
Obiectul raportului juridic de dreptul mediului, care nu trebuie confundat cu
 obiectul de reglementare al dreptului mediului, cuprinde toate acţiunile şi inacţiunile la
Obiectul
raportului juridic 13
 care părţile sunt îndreptăţite, cu alte cuvinte, conduita pe care trebuie să o urmeze
participanţii la aceste raporturi juridice faţă de componentele naturale şi artificiale ale
mediului.
Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice publice sau private, pe de o parte, statul şi entităţile administrativ-
 teritoriale, pe de altă parte.
Subiectele În categoria persoanelor fizice ca subiecte individuale de dreptul mediului pot fi
raportului juridic
atât cetăţenii români, cât şi persoanele cu cetăţenie străină, apatrizii sau cei cu o dublă
cetăţenie (chiar dacă nici una nu este română).
Relativ la persoanele juridice, acestea pot fi atât străine cât şi române.
Cât priveşte statul ca subiect al raportului de dreptul mediului, pe plan intern, el
poate fi doar subiect pasiv al acestor raporturi, deoarece el suportă consecinţele nefaste
ale nerespectării normelor de mediu. În acelaşi timp, statul poate fi şi subiect de
dreptul mediului la nivel internaţional, aspect în acre poate deveni şi subiect activ al
săvârşirii unor fapte poluatoare sau periculoase pentru un stat vecin.

Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este dat de drepturile şi

 obligaţiile corelative ce aparţin subiectelor de drept în legătură cu conservarea şi
dezvoltarea diferitelor componente ale mediului sau cu mediul înconjurător în
Conţinutul
raportului juridic
ansamblul său.
Din cadrul drepturilor, aşa cum sunt ele determinate de lege, avem
următoarele:
- dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic;
- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea anumitor condiţii de
confidenţialitate;
- dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
- dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei mediului;
- dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
protecţia meiului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, în probleme de
mediu, indiferent dacă s-a produs un prejudiciu sau nu;
- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
În ceea ce priveşte obligaţiile corelative, legea cadru în materie instituie
obligaţia generală, impusă tuturor subiectelor de dreptul mediului de a veghea la
protecţia acestuia. Pentru a putea îndeplini această obligaţie, se impune organelor
administraţiei publice centrale şi locale să prevadă în bugetele proprii fonduri necesare
pentru realizarea obligaţiilor rezultate din implementarea legislaţiei comunitare din
domeniul mediului, pentru programe de protecţia mediului. O altă obligaţie este aceea
ca autorităţile publice centrale şi locale să colaboreze cu autorităţile de mediu din
zonele pe care le administrează.

Care este metoda de reglementare în dreptul mediului?Vezi pag 14

14
 Unitatea de învăţare 2

§5. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI.

Principiile dreptului mediului Noţiunea de principiu al dreptului, în general,

 reprezintă acea idee călăuzitoare, diriguitoare pentru conţinutul normelor juridice.
Fiecărei ramuri a dreptului îi sunt specifice anumite principii. În cazul dreptului
Principiile
dreptului mediului, caracteristicile acestei ramuri a dreptului fac ca în cazul ei să vorbim despre
mediului principii ale dreptului intern, care se împart la rândul lor în principii de bază şi
principii decizionale, şi principii externe, care se împart şi ele la rându-le în principii
de bază şi principii specifice cu caracter restrâns.
Mare parte din principiile acestei ramuri de drept sunt consacrate de către legea
cadru, dar totodată, există şi principii pe care le găsim dispersate în diverse acte
normative. În ceea ce priveşte principiile reglementate de O.U.G. nr. 195/2005, astfel
cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 265/2006, art. 3 din acest act
normativ le enumeră, după cum urmează:
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul acţiunii preventive, principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
- principiul “poluatorul plăteşte”;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografice natural;
- principiul utilizării durabile a resurselor naturale;
- principiul informării şi accesului liber la justiţie;
- principiul dezvoltării colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

a) Principiile de bază pe plan intern.

Principiul potrivit căruia protecţia mediului este un element esenţial al politicii

 naţionale. Încă din art. 1 al legii cadru, se arată că un obiectiv de interes public major,
este protecţia mediului.
Principiul potrivit
căruia protecţia Valoarea social-juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi
mediului este un conservării factorilor de mediu, determină şi caracterul imperativ al normelor de drept
element esenţial în domeniu, deoarece nici o activitate umană nu se poate desfăşura fără respectarea
al politicii normelor de protecţie a mediului fiind, în consecinţă, o obligaţie generală ce revine
naţionale tuturor autorităţilor publice, centrale şi locale, precum şi persoanelor fizice şi juridice.
Protecţia mediului înconjurător are efecte directe şi indirecte, pe termen lung, în
toate compartimentele sistemului social, uman. Această activitate deosebit de
complexă se desfăşoară după o concepţie unitară, la nivel local şi naţional reclamând,
pe de o parte, menţinerea integrităţii mediului, respectiv a sistemelor suport ale vieţii,
printr-un control eficient al fluctuaţiilor factorilor umani în limitele de suportabilitate
ale acestora, şi pe de altă parte, reconstrucţia şi recuperarea celor degradaţi, fie ca
urmare a unor erori în strategia de dezvoltare, fie a unor catastrofe naturale.

15
 Protecţia mediului constituie o prioritate în cadrul activităţii de restructurare şi
redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi coloana vertebrală a
strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii în viitor.
Coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţilor de protecţie a mediului
înconjurător este asigurată la nivel naţional de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului
care reactualizează periodic strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi
a elementelor strategice prevăzute de lege, organizează sistemul naţional de
monitorizare integrată de fond şi de impact, informează autorităţile centrale pentru
sănătate privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului.
Activitatea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului nu poate fi realizată
corespunzător decât prin conlucrare cu autorităţile judeţene şi locale, care la rândul lor,
elaborează şi integrează politicile de mediu în strategiile şi politicile sectoriale,
corelează planificarea mediului cu cea de amenajare a teritoriului şi impun măsuri de
reconstrucţie ecologică.

 Principiul Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele

exercitării de naturale, în conformitate cu politica sa ecologică Potrivit Rezoluţiei Adunării generale
către stat a
dreptului
a O.N.U. nr. 2153/1996, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă
suveran de a asupra resurselor naturale şi a bogăţiilor naţionale în interesul propriei lor dezvoltări,
exploata ceea ce constituie un element esenţial al suveranităţii.
resursele De altfel, încă din 1972, Declaraţia de la Stockholm consacra principiul potrivit
naturale, în căruia, statele au dreptul suveran, în conformitate cu Carta O.N.U. şi principiile
conformitate cu
dreptului internaţional, de a-şi exploata propriile resurse, în funcţie de politica lor
politica sa
ecologică privind mediul înconjurător şi au datoria de a asigura ca activităţile exercitate în
limitele jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu provoace daune mediului înconjurător
în alte state.
În acelaşi sens, Constituţia României în art. 134 lit. d) consacră obligaţia
statutului de a exploata resursele naturale în concordanţă ci interesul naţional. În
acelaşi timp, supremaţia teritorială obligă statele să nu aducă nici o atingere teritoriilor
altor state, să le respecte integritatea mediilor lor terestre, aeriene, fluviale şi maritime.
În acelaşi timp, există situaţii în care anumite zone sau cum este cazul fluviilor,
să fie nevoie atât de o reglementare naţională cât şi de o reglementare internaţională,
ceea ce face ca regimul juridic privind mediul înconjurător să nu fie unitar.
 Principiul
prevenirii Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor. Este enunţat
riscurilor în O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 265/2006, art. 3
ecologice şi al
producerii
alin. 1 lit. c), ca fiind “principiul acţiunii preventive”, şi are la bază ideea că prevenirea
daunelor este de dorit faţă de îndepărtarea consecinţelor nefaste ale poluării.
În acest sens, o bună politică în domeniul mediului trebuie să aibă în vedere
evitarea de la început a poluării şi degradării acestuia, urmărind permanent incidenţa
activităţilor antropice şi adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de
dezvoltare.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii
cu caracter preventiv iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la
evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
Rolul principal îl are evaluarea de mediu, care constă în elaborarea raportului
de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele
implementării planurilor şi programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi

16
 a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra
deciziei luate (potrivit art. 2 alin. 1 pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 265/2006).
Domeniile specifice avute în vedere pentru evaluarea de mediu a anumitor
planuri şi programe sunt: amenajarea teritoriului şi urbanismul, utilizarea terenurilor,
agricultura, silvicultura, piscicultura, transportul, energia, industria, inclusiv activitatea
de extracţie a substanţelor minerale utile, gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor,
telecomunicaţiile, turismul.
Legea stabileşte o serie de obligaţii ce revin persoanelor fizice şi juridice
începând cu solicitarea şi obţinerea acordului şi/sau a autorizaţiei de mediu, pe baza
prezentării de către titularul proiectului sau activităţii a studiului de impact şi
terminând cu efectuarea bilanţului de mediu la încetarea activităţii generatoare de
impact de mediu.
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi cu substanţe şi deşeuri
periculoase. Precum şi alte deşeuri sunt obligate, printre altele să ţină evidenţa strictă a
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor
acestora care intră în sfera lor de activitate şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute
de autorităţile competente pentru protecţia mediului.

Principiul conservării biodiversităţii şi a cadrului biogeografic natural. Acest

 Principiul
principiu are în vedere protecţia cantitativă şi calitativă a resurselor, în sensul
conservării
biodiversităţii şi contemporan al conceptului, adică nu se referă numai la resursele energetice şi
a cadrului minereuri, ci şi la apele dulci şi marine cu ecosistemele lor, atmosfera şi clima, solul şi
biogeografic subsolul, flora şi fauna, ecosistemele naturale reprezentative, mediul urban şi cel
natural cultural istoric, ca expresie a civilizaţiei umanităţii.
Principiul conservării are în vedere biodiversitatea, sub cele trei aspecte:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemului de suport al vieţii;
- prezervarea diversităţii genetice;
- utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite din
ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care
acestea fac parte şi cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între
diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul
speciilor, dintre specii şi între ecosisteme.
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă care interacţionează într-o unitate
funcţională.

 Principiul Principiul “poluatorul plăteşte”. Principiul, pe care îl regăsim şi în cadrul art. 3

“poluatorul lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea
plăteşte”.
nr. 265/2006, semnifică angajarea răspunderii, fie de natură civilă, administrativă sau
chiar penală, a celui care, poluând mediul şi nerespectând astfel obligaţiile ce îi
reveneau, produce prejudicii acestuia. Agentul poluant va răspunde indiferent dacă
fapta sa este culpabilă sau nu.
Adoptat, mai întâi, pe plan internaţional, în 1972, principiul semnifica iniţial
cerinţa imputării poluatorului a cheltuielilor referitoare la măsurile de prevenire şi de
luptă contra poluării, decise de autorităţile publice, pentru ca mediul să fie menţinut
într-o stare acceptabilă. Principiul are şi o justificare economică, întrucât neefectuarea

17
 la timp a cheltuielilor pentru protecţia mediului atrage costuri mai ridicate, care trebuie
acoperite, fără a mai discuta de pierderea de profit.
Principiul ridică probleme complexe în plan economic, dar şi juridic, prin aceea
că se urmăreşte nu numai o simplă obligare a poluatorului de a repara prejudiciul, dar
şi de a i se imputa costul social al imputării generate de el.
Obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de către
autorul acesteia, iar executarea şi suportarea de către poluator a obligaţiilor ce conduc
la evitarea şi limitarea poluării.
Aplicat singur, principiul „poluatorul plăteşte” duce la consecinţe inadmisibile:
plătesc, deci pot să poluez. Din acest motiv el trebuie coroborat cu principiul prevenirii
şi principiul interzicerii poluării.
Noţiunea de “poluare” este definită prin art. 2 pct. 51 din Legea cadru ca fiind:
“introducerea directă sau indirectă a unui poluant acre poate aduce prejudicii
sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o
deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri
legitime”. Termenul provine din latinescul “polluero – ere” care semnifica a pângări, a
murdări a profana.
La rândul ei, noţiunea de “prejudiciu” primeşte şi ea o definiţie legală prin
acelaşi act normativ, ambele definiţii fiind de natură a pune capăt ambiguităţilor ce s-ar
fi putut naşte în lipsa lor: “efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori
dezastre”.

Principiul apărării factorilor naturali de mediu prin folosirea raţională a

 Principiul resurselor în funcţie de nevoi şi pentru asigurarea dezvoltării durabile.
apărării Sub aspectul păstrării echilibrului ecologic, o mare importanţă prezintă modul
factorilor în care se folosesc resursele naturale. Relaţia de folosire a naturii în care aceasta este
naturali de tratată ca un mijloc de satisfacere a tuturor nevoilor fundamentale ale omului, este unul
mediu prin
din elementele principale ale raportului om-natură.
folosirea
raţională a Resursele naturale care se reînnoiesc trebuie să fie utilizate în limitele în care se
resurselor în produce această reînnoire. Dar chiar şi aşa, aceste resurse naturale sunt şi ele limitate.
funcţie de nevoi Pe de altă parte, resursele naturale ce nu pot fi reînnoite trebuie astfel exploatate încât
şi pentru să nu rişte să se epuizeze, iar avantajele obţinute de pe urma folosirii lor să fie maxime.
asigurarea Omul poartă o răspundere specială în ce priveşte apărarea şi administrarea
dezvoltării
durabile patrimoniului constituit din flora şi fauna sălbatică şi mediul lor, ameninţate de un
concurs de factori defavorabili, aşa cum o reglementează şi Declaraţia de la Stockholm
din 1972.
În legătură cu folosirea raţională a resurselor naturale în vederea menţinerii şi
chiar a îmbunătăţirii calităţii mediului, toate persoanele juridice au obligaţia de a nu
polua mediu, de a lua măsuri pentru prevenirea sau limitarea efectelor dăunătoare ale
factorilor de naturali asupra mediului înconjurător, să reţină, să neutralizeze şi să
depoziteze reziduurile nerecuperabile, să retehnologizeze procesele de producţie în
sensul creşterii gradului de prelucrare şi de valorificare a resurselor materiale şi
energetice cu reducerea corespunzătoare a pierderilor şi a deşeurilor poluante, să
producă şi să folosească mijloacele de transport care nu poluează factorii de mediu, să
promoveze intens acţiunile de cooperare internaţională în domeniul protecţiei
mediului.

18
 Principii decizionale pe plan intern.

Principiul precauţiei în luarea deciziilor. Este prevăzut expres în dispoziţiile art.

 Principiul
3 alin.1 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2005.
precauţiei
Acest principiu priveşte luarea deciziilor mai întâi de către autorităţile pentru
protecţia mediului împreună cu alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale ce desfăşoară activităţi în acest domeniu, iar apoi de către persoanele fizice şi
juridice care desfăşoară activităţi economico-sociale, indiferent de stadiul eliberării
acordului sau autorizaţiei de mediu.
Precauţia include prevederea unui pericol posibil în domeniul mediului,
îndemnând la prevenire fiind în foarte strânsă legătură cu principiul prevenirii.
Prudenţa ce trebuie să caracterizeze luarea deciziilor în domeniul protecţiei
mediului poate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc pentru mediu.
 Principiul Principiul interzicerii poluării. Invadând şi alterând starea naturală a mediului,
interzicerii
poluarii
deşeurile şi reziduurile radioactive conduc la dezechilibre ale vieţii naturale, la
dispariţia unor specii de animale şi de plante , determinând posibilitatea ca întreaga
existenţă a lumii vii să fie supusă unor riscuri de distrugere.
Evitarea poluării trebuie să înceapă de la sursă, acţionând direct în procesul de
apariţie a reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procese de fabricaţie care să
nu genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minimum.
În evitarea poluării un rol deosebit de important revine sistemelor de
supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de
mediu. În acest scop, a fost organizat în ţara noastră, în anul 1991, Sistemul Naţional
de Monitoring Integrat care are la bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii
apelor, reţeaua de fond şi cea de emisie pentru supravegherea calităţii aerului, reţeaua
de ploi acide, reţeaua de radioactivitate, precum şi alte informaţii periodice privind
calitatea solurilor, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane.
La nivel naţional, Dispeceratul Sistemului de Monitoring Integrat, direcţie din
cadrul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, are rolul de a informa factorii politici
cu privire la problemele privind calitatea mediului, şi totodată, el este cel care
organizează şi îndrumă activitatea Sistemului de Monitoring Integrat la nivel naţional.
În plan local, instituţiile care asigură informarea precum şi rezolvarea
problemelor de mediu sunt Inspectoratele pentru Protecţia Mediului.

Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu.

E necesar sa Încă din cele mai vechi, participarea comunităţii la luarea deciziilor privind mediul în
ne implicăm
care trăiau era un exemplu de colaborare şi unitate socială. Astfel, se cunoaşte
preocuparea poporului olandez pentru a stăvili ca marea să le “înghită” teritoriul pe
care se aşezaseră, preocupare despre care avem informaţii că a existat încă din anul
100 d.Hr. Un alt exemplu în acest sens este sistemul legislativ suedez, care din secolul
al XVIII-lea propusese o serie de măsuri cu privire la participarea publicului în luarea
unor decizii.
În zilele noastre cea mai recentă reglementare la nivel internaţional cu privire la
participarea publicului la luarea deciziilor este cea de-a IV Conferinţă de la Aarhus,
desfăşurată sub egida “Un mediu pentru Europa” în anul 1998.
Cu prilejul acestei conferinţe, la care a participat şi România, ţara noastră fiind
printre cele 39 de state semnatare ale convenţiei, s-a decis, pe lângă participarea
publicului în luarea deciziilor de mediu, şi accesul la justiţie în această chestiune,
19
 precum şi garantarea dreptului de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să
declare un anumit interes.
Participarea publicului corect informat este un lucru benefic pentru că, pe de o
parte, permite indivizilor să contribuie la luarea deciziilor de mediu, făcând ca acestea
să fie acte mult mai responsabile, iar pe de altă parte, este o modalitate de a ridica
nivelul de conştientizare şi înţelegere asupra problemelor de mediu, asigurând o
implicare activă la soluţionarea acestora, oferind populaţiei posibilitatea de a cunoaşte
riscurile la care sunt supuşi indivizii, familiile şi comunitatea pentru a adapta
activităţile în mod corespunzător şi dă în acelaşi timp cetăţenilor dreptul şi sentimentul
că pot influenţa pozitiv starea mediului în ţara lor.
Fiecare stat parte la Convenţia de la Aarhus se obligă să asigure ca autorităţile
publice să pună informaţiile cerute la dispoziţia publicului, respectând prevederile
legislaţiei naţionale, fără ca solicitantul să declare un interes aparte, şi, în principiu, în
forma cerută de petent. Refuzul autorităţii cu privire la o astfel de cerere poate
interveni doar dacă aceea autoritate nu deţine informaţia solicitată, dacă cererea este
vizibil nerezonabilă şi dacă cererea vizează documente ce sunt în curs de elaborare,
precum şi în alte situaţii.
În ceea ce priveşte legislaţia internă, principiul este consacrat de art. 3 alin. 1
lit. h) din legea cadru, de dispoziţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţii de interes public.

Care este diferenţa dintre principiul prevenirii şi cel al precauţiei? Vezi pag 20

Principii
Principii externe. Principiile externe au aplicabilitate în relaţiile cu alte state.
externe
Ele au fost împărţite în principii de bază şi principii specifice cu caracter restrâns.
Din cadrul principiilor externe de bază au fost identificate:
- principiul sic utere tuo, caracterizat prin obligaţia statelor ce trebuie să aibă în
vedere ca activităţile realizate în limitele jurisdicţiei lor naţionale, să nu cauzeze daune
mediului altor state;

- principiul bunei vecinătăţi, caracterizat prin utilizarea propriului teritoriu

astfel încât să nu aducă un prejudiciu semnificativ statutului vecin, fiind intim corelat
cu principiul arătat mai-sus;
- principiul informării şi cooperării între state, caracterizat prin obligaţia
statelor de a realiza schimburi de informaţii ori consultări bilaterale sau regionale,
atunci când condiţiile de mediu dintr-un stat pot afecta pe cele ale altui stat;

- principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii, ce îşi propune

protejarea unor medii naturale, cum ar fi mediul maritim de mare adâncime, Luna şi

20
 celelalte corpuri cereşti, Antartica, frecvenţele radioelectrice, orbitele sateliţilor
geostaţionari, în ideea lansată de UNESCO că “degradarea sau dispariţia unui bun al
patrimoniului cultural şi natural constituie o sărăcie nefastă a patrimoniului tuturor
popoarelor lumii”;

- principiul prevenirii poluării, definit prin trei aspecte: protecţia la sursă,

principiul “minimizării” ( poluarea minimă este cea mai bună cale de prevenire), şi
luarea în considerare a intereselor generaţiilor viitoare.

Din cadrul principiilor externe specifice cu caracter restrâns, am reţinut ca

fiind mai importante:
- principiul nediscriminării, ce presupune asimilarea pagubelor sau a
prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se
vor produce în ţara în care sursele poluante au fost localizate;
- principiul interzicerii poluării, identic în conţinut cu cel aplicabil la nivel
naţional.

Unitatea de învăţare 3

§6. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Premisa naşterii raportului juridic de dreptul mediului o constituie preexistenţa

unei norme juridice. Pentru ca un raport juridic de dreptul mediului să ia naştere, în
condiţiile prevăzute de lege, este nevoie să intervină un fapt social, un fapt juridic care
să fie un eveniment sau o acţiune umană.
Prin urmare, izvoarele raportului juridic de mediu sunt acele fapte care dau
naştere unor raporturi concrete de dreptul mediului. Nu orice fapt social dă naştere,
modifică sau stinge un raport de dreptul mediului, ci numai acele fapte de care legea
mediului leagă producerea de consecinţe juridice.
Izvoarele dreptului mediului au următoarele particularităţi:
- toate normele lor sunt norme juridice imperative;
- majoritatea normelor au un caracter tehnic, constituind o veritabilă “ordine
publică tehnologică”.
Izvoarele de dreptul mediului se pot clasifica în: interne şi internaţionale, din
ultima categorie făcând parte, tratatele şi convenţiile internaţionale, pe care
Parlamentul României le-a ratificat, devenind astfel, potrivit dispoziţiilor art. 11
coroborat cu art. 20 din Constituţie, parte a dreptului intern.

Sunt astfel de izvoare internaţionale:

 Izvoare - Convenţia UNESCO privind patrimoniul mondial, cultural şi natural,
internaţionale încheiată la Paris în 1972, acceptată rin Decretul nr. 187/1990;
- Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, în 1971 şi ratificată de România prin
Legea nr. 5/1991;

21
 - Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al
deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora, ratificată de România prin Legea nr.
6/1991;
- Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, încheiată al Aarhus, în 1998, şi
ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.
În condiţiile aderării României la U.E., Tratatul de la Roma instituind
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), Tratatul de la Roma instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM), Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa, cu
prevederile lor în ceea ce priveşte şi dreptul mediului vor deveni parte a dreptului
intern.

 Izvoare În ceea ce priveşte normele interne ce constituie izvoare ale dreptului mediului
interne intră în această categorie Constituţia, legea, ordonanţele şi hotărârile de guvern.

Constituţia, astfel cum a fost revizuită, adaugă un text expres de lege care
instituie dreptul cetăţenilor români la un mediu sănătos. Reglementarea o găsim în
dispoziţiile art. 35 din Constituţie, reglementare căreia i se alătură textul de principiu al
art. 134 alin. 2 lit. d), e) şi f) dispoziţii ce vizează interesul statutului in exploatarea
resurselor naturale, precum şi refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, şi
menţinerea echilibrului ecologic, printre altele şi în scopul creşterii calităţii vieţii. Un
alt articol, ce face referire la protecţia mediului, îl reprezintă dispoziţiile art. 41 alin. 6
din Constituţie, care stipulând că “dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului” creează o adevărată servitute legală de mediu.

Codul. Cu toate că nu există până în prezent un cod al mediului care să

reunească cele mai importante acte normative şi reglementări în domeniu, există,
totuşi, anumite domenii, ce au trebuit a fi protejate şi prin norme ale acestei ramuri de
drept, şi care au fost cuprinse într-un cod. Un exemplu în acest sens este Codul silvic al
României (Legea nr. 46/2008).

Legea. Cel mai important izvor al dreptului mediului îl reprezintă însă legea.
Legea cadru în domeniul dreptului mediului o reprezintă O.U.G. nr. 195/2005, astfel
cum aceasta a fost modificată şi aprobată prin Legea nr. 265/2006, acte normative ce
au înlocuit Legea nr. 137/1995. Trebuie menţionat că din punct de vedere al naturii
sale, legea mediului este o lege ordinară. Alte legi care reglementează raporturi de
mediu sunt Legea apelor nr. 107/1996 (modificată prin legea nr. 310 din 28 iunie
2004), Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1996, Legea fondului
cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, Legea privind fondul piscicol, pescuitul
şi acvacultura nr. 192/2001, şi altele.

Hotărârile de guvern. Urmărind punerea în aplicare a altor acte normative cu o

natură juridică superioară, hotărârile de guvern intervin în faza punerii în practică a
normelor cadru conţinute în alte reglementări. În domeniul dreptului mediului au fost
adoptate 4 H.G. având ca obiect organizarea şi funcţionarea autorităţii centrale de
mediu: H.G. nr. 792/1992, H.G. nr. 457/1994, H.G. nr. 568/1997, H.G. nr. 17/2001.
Alte hotărâri de guvern în acelaşi domeniu de reglementare mai sunt: H.G. nr.
1174/2001 elaborată în executarea Legii nr. 73/2001 privind Fondul pentru mediu,
22
H.G. nr. 118/2002 privind aprobarea Programului de acţiune pentru reducerea poluării
mediului acvatic, cauzată de evacuarea unor substanţe periculoase, H.G. nr. 730/1997
pentru aprobarea Normativului privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a
apelor uzate evacuate în resturile de apă şi H.G. nr. 638/1999 privind aprobarea
Regulamentului de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice
periculoase şi accidentelor la construcţiilor hidrotehnice şi a Normativului cadru de
dotare cu materiale şi mijloace de apărare operativă împotriva inundaţiilor şi
gheţurilor.

Ordonanţele de guvern, ca acte normative ce reprezintă izvoare ale dreptului

mediului, putem menţiona: O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, O.U.G.
nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, O.U.G. nr. 244/2000 privind siguranţa barajelor,
OUG nr. 78/2000 privind regimul juridic al deşeurilor, O.U.G. nr. 34/2002 privind
prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării în România şi O.U.G. nr.
202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, unele dintre acestea
modificate.

Alte acte normative. Ca izvoare ale dreptului mediului se pot regăsi şi alte acte
normative, cum ar ordinele miniştrilor, sau acte ale autorităţilor publice judeţene şi
locale.

Care sunt dispoziţiile constituţionale cu incidenţă în dreptul mediului? Vezi p. 23

23
 = BIBLIOGRAFIE
I. Literatură de specialitate.

1. Duțu Mircea, Duțu Andrei, Dreptul mediului. Editia 4 , Ed. C.H. Beck,
2014,
2. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
3. DUŢU, Mircea, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

4. DUŢU, Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

5. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

6. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010.

7. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului”, Ed. Sfinx 2000, 2000.

8. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2004.

9. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2005.

II. Acte normative

1. Constituţia României, republicată după revizuire, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003;

2. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cunoscută şi sub denumirea

de Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale
(document elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi
intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953; România a ratificat Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994).

3. Legea mediului (O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi

aprobată prin Legea nr. 265/2006).

24
 Modulul II
REGIMUL JURIDIC PRIVIND
PROTECŢIA
ELEMENTELOR MEDIULUI NATURAL

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 4: Definirea conceptului de protecţie a mediului,

1 oră

 U.I. 5: protecţia juridică a solului şi subsolului, protecţia juridică a

fondului forestier şi a vegetaţiei forestiere.

1 oră

 U.I. 6 : protecţia juridică a biodiversităţii (a faunei terestre şi

acvatice, a ariilor protejate), protecţia juridică a apei, protecţia juridică a
atmosferei

1 oră

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe în ceea ce priveşte protecţia celor

mai importanţi factori de mediu.

25
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind protecţia
solului şi subsolului, a faunei terestre şi acvatice, a apei, a biodiversităţii, a ariilor
protejate şi a atmosferei.

Unitatea de învăţare 4

§1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE PROTECŢIE A MEDIULUI.

Definirea conceptului de protecţie a mediului Înainte de anii`70, protecţia

 mediului si politica mediului erau noţiuni la fel de necunoscute ca si cea de dreptul
mediului.
Conceptul de
protecţie a Cu timpul insa, guvernele statelor, organizaţiile si organismele internaţionale au
mediului acordat atenţie acestui domeniu atât de important. Pornind de la realitatea după care
calitatea vieţii pe pământ este dependenta de calitatea mediului, protejarea si
dezvoltarea mediului trebuie sa constituie una dintre preocupările contemporane
prioritare.
Protecţia si ameliorarea mediului este o sarcina naţională si internaţională, o
preocupare primordiala pentru toate guvernele, ce implica un complex de eforturi
materiale, financiare, politice, juridice, ştiinţifice si organizatorice. Se impune in acest
sens, elaborarea unui concept de protecţie a mediului, complex si realist, un concept ce
presupune protecţia tuturor factorilor de mediu, respectiv un concept care sa aibă in
vedere nevoile multiple ale omului, legile naturii, respectul pentru sănătate şi viaţă,
pentru progres si dezvoltare în strânsă armonie cu natura.
Activitatea complexa de protecţie a mediului trebuie sa înceapă cu lichidarea
cauzelor si a surselor poluării, ceea ce, consideram ca ar duce la prevenirea
consecinţelor acestui fenomen.
Protecţia mediului reprezintă un obiectiv de interes naţional si internaţional cu
efecte (directe si indirecte) pe termen lung in toate compartimentele sistemului social.
Protecţia mediului are ca scop înlăturarea influentelor negative asupra mediului
natural si artificial, asupra ecosistemului ca un tot unitar, reducerea si eliminarea
efectelor poluării.
Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de activităţi umane care au
ca scop principal ocrotirea omului, ca parte integranta a comunităţilor de viata
interdependente.
Pentru restabilirea echilibrului ecologic perturbat, este nevoie de intervenţia
omului printr-o activitate complexă, raţională şi ştiinţific fundamentata de protecţie a
factorilor de mediu naturali (sol, subsol, aer, apa, pădure, flora, fauna, rezervaţii) si
artificiali (aşezări omeneşti si lucruri realizate de om).
Protecţia mediului poate fi definita ca fiind o activitate umana ce are ca scop
concret prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viata pe pământ.
Mediul (natural si artificial) reprezintă cadrul de viaţa al întregii omeniri, pe
care civilizaţia tehnico - ştiinţifică l-a ameliorat dar l-a şi poluat, ea fiind totodată
considerată capabilă să ajute la prevenirea şi înlăturarea poluării.

26
 Pentru realizarea compatibilităţii intre sistemul economic, uman, ambiental si
tehnologic se impune stimularea progresului tuturor acestor dimensiuni.18
Sarcina protecţiei mediului aparţine întregii societăţi şi se realizează in interesul
întregii omeniri. Art.6 din Legea mediului dispune ca "Protecţia mediului constituie
obligaţia si responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale si locale,
precum si a tuturor persoanelor fizice si juridice". În acest scop, autorităţile
administrative au obligaţia să prevadă în bugetele proprii, programe în scopul
protecţiei mediului.
Problema protecţiei mediului trebuie privita sub doua aspecte:
- protecţia mediului are ca sarcina generala descoperirea cauzelor si surselor
poluării, stabilirea modalităţilor de prevenire, reducere şi înlăturare a efectelor poluării;
- protecţia mediului are ca sarcina concreta, protecţia diferitelor elemente
componente ale mediului natural si artificial.
Protecţia mediului este o sarcină generală a întregii societăţi, sarcinile concrete
ale protecţiei mediului fiind stabilite prin reglementările legale speciale referitoare la
protecţia factorilor de mediu.
Aşadar, sarcina dificilă şi complexă de protecţie a mediului nu se poate realiza
exclusiv de către organele de stat, fiind necesar în acest sens şi aportul organismelor
nestatale, a persoanelor fizice si juridice. Această activitate s-a generalizat în
majoritatea ţărilor lumii, devenind în prezent o adevărată "mişcare ecologică".
Mişcările ecologiste naţionale şi internaţionale mobilizează agenţii poluanţi să
acţioneze pentru protecţia şi ameliorarea mediului dar si pentru repararea prejudiciilor
ecologice cauzate.
Coordonarea si controlul activităţii de protecţie a mediului revin autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, autorităţilor publice teritoriale pentru
protecţia mediului, precum şi instituţiilor abilitate in acest sens prin lege, pentru
domeniile lor de responsabilitate.

Unitatea de învăţare 5

§2. PROTECŢIA JURIDICĂ A SOLULUI ŞI SUBSOLULUI.

 Protecţia juridică a solului şi subsolului. Una din componentele foarte

importante ale biosferei este solul. El este suportul de viaţă pentru toate plantele, este
Protecţia
juridică a unul dintre principalii depozitari ai substanţe vii a uscatului şi ai energiei potenţiale
subsolului biotice captate prin fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente vitale (carbon,
azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf). Solul în raport cu plantele şi evoluţia lor reprezintă
rizosfera. Cel mai mare pericol pentru rizosferă este degradarea acesteia, prin eroziune,
poluare şi demineralizare, ceea ce se petrece de câteva decenii, datorită cultivării unor
suprafeţe din ce în ce mai mari de sol, fără a se realiza în acelaşi timp şi o regenerare şi
o remineralizare a acestuia.
Poluarea solului este datorată şi este, totodată, în strânsă corelaţie cu poluarea şi
a celorlalţi factori naturali, apa şi atmosfera. Industrializarea masivă a dus la
pătrunderea în atmosferă a unor cantităţi tot mai mari de metale toxine, care pot inhiba
creşterea plantelor, şi în plus duc şi la intoxicarea organismului uman. Poluarea solului
27
 este datorată şi pulberilor şi gazelor nocive din aer, din apele reziduale, din pesticidele
şi îngrăşămintele chimice folosite.
Legea nr. 107/2001 privind ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate
defineşte terenurile degradate, ca fiind acele terenuri care, “prin eroziune, poluare sau
prin acţiunea distructivă a unor factori antropici, şi-au pierdut definitiv capacitatea de
producţie agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri”.
Protecţia solului şi a subsolului este reglementată prin dispoziţiile Capitolului
XI ale O.U.G. nr. 195/2006, modificată prin Legea nr. 265/2006.
Protecţia juridică a terenurilor în general şi acelor destinate agriculturii în
special, se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservarea şi
ameliorarea solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să
determine ca aceste terenuri să fie utilizate exclusiv pentru producţia agricolă sau
silvică, prin stabilirea obligaţiei generale a deţinătorilor de a le exploata şi folosi
potrivit destinaţiei lor.
Protecţia juridică cantitativă şi calitativă a solului se realizează prin stabilirea
unor obligaţii legale pentru orice deţinător de teren, fiind o problemă atât de interes
public cât şi privat.
Interesul public al acestei protecţii rezidă din faptul că statul, prin organele
centrale şi locale, este chemat să dezvolte sistemul naţional de supraveghere, evaluare,
prognoze, avertizare cu privire la starea calitativă a terenurilor agricole şi silvice şi să
adopte, să aplice şi să controleze măsurile ce se impun.
Garantarea aplicării tuturor măsurilor organizatorice, financiare, tehnice
cuprinse în actele normative adoptate în vederea protejării, conservării şi folosirii
întregului fond funciar al ţării este asigurată, pe planul dreptului, prin normele care
prevăd răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Protecţia calitativă a terenurilor. Pentru aceasta se execută lucrări de conservare

 şi ameliorare a solului, în care scop, organele de cercetare şi proiectare de specialitate
Protecţia întocmesc studii şi proiecte în corelare cu cele de amenajarea teritoriului. Legea
calitativă a fondului funciar prevede că, pentru realizarea coordonată a lucrărilor de interes comun,
terenurilor potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi apelor, căilor de comunicaţii,
aşezărilor omeneşti sau altor obiective economice şi sociale, terenurile care prin
degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau parţial capacitatea de producţie pentru
culturile agricole şi silvice se constituie în perimetre de ameliorare. Stabilirea
terenurilor care constituie grupele de ameliorare se face de Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor împreună cu Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, pe baza
propunerilor realizate de către oraşe şi comune.
Pentru aceasta se întocmeşte o anumită documentaţie, care se avizează de către
organele judeţene agricole şi silvice şi de protecţia mediului, care se înaintează apoi,
Ministerului Agriculturii.
Deţinătorii terenurilor ce au fost aprobate ca reprezentând perimetrul de
ameliorare, sunt obligaţi să pună la dispoziţie aceste terenuri pentru efectuarea
lucrărilor de ameliorare. Dar, trebuie menţionat totodată, că includerea unui teren în
categoria menţionată se poate face de către primărie cu acordul proprietarului. Dacă
acesta nu este de acord, primăria face o propunere motivată prefecturii, care va decide.
Ordinul prefectului cu privire la acest aspect poate fi contestat în faţa instanţelor de
contencios administrativ, potrivit legii speciale.

28
 Dacă prefectul decide că un anumit teren va intra în perimetrul de ameliorare,
atunci consiliul local este obligat să-i atribuie titularului în folosinţă un alt teren,
corespunzător ca suprafaţă şi natură, pe durata realizării lucrărilor de ameliorare.
Dacă statul nu dispune în localitatea respectivă de terenuri, şi proprietarul nu
este de acord să primească în altă parte teren în folosinţă, atunci se va aplica procedura
exproprierii pentru cauză de utilitate publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Terenurile cuprinse în perimetrele de ameliorare sunt scutite, pe durata
realizării ameliorării, de plata impozitelor datorate statutului.
Deţinătorii de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru
de ameliorare, care doresc să facă înierbări, împăduriri, corectarea solului sau alte
lucrări de ameliorare a acestora, vor primi în mod gratuit de la stat materialul necesar.
Cei care nu le folosesc în scopul arătat vor plăti contravaloarea lor.
Scopul acestor lucrări este valorificarea superioară a fondului funciar, în
principal creşterea potenţialului productiv al solului şi introducerea în circuitul
economic a terenurilor neproductive.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau privată.
Pentru cele de utilitate publică este obligatoriu acordul proprietarilor de terenuri.
Administratorii amenajărilor de îmbunătăţiri funciare de utilitate publică sunt
obligaţi, printre altele, să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de
mediu şi să aplice măsurile de corecţie atunci când constată anumite tendinţe negative,
după cum acestea rezultă din documentaţiile tehnico-economice şi/sau ecologice.
Amenajările teritoriale complexe legate de valorificarea unor resurse naturale
ale solului şi subsolului, de mari lucrări hidroenergetice, reţele de drumuri, mari
exploatări miniere sau forestiere, generează, la nivelul cerinţelor tehnice
contemporane, măsuri pentru adaptarea condiţiilor mediului natural şi construit la
necesităţile fundamentale ale colectivităţilor umane.
De aceea, se impune folosirea raţională a tuturor suprafeţelor de teren indiferent
de destinaţia economică şi socială care i s-a dat.

Protecţia cantitativă a terenurilor. Relativ la acest aspect, legea fondului funciar

 instituie principiul păstrării terenurilor agricole şi utilizării lor în scopuri productive.
Protecţia De aceea, legea instituie o procedură riguroasă de scoatere a terenurilor din circuitul
cantitativă a agricol, deoarece există tentaţia de a folosi terenurile agricole pentru o altă destinaţie
terenurilor decât cea normală. Totuşi, atunci când este cazul, scoaterea definitivă a celor
amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi a celor plantate cu vii şi livezi,
prin extinderea intravilanului localităţilor, se face la propunerea consiliilor locale, prin
ordin al directorului Direcţiei Agricole şi de Dezvoltare Rurală, cu avizul Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. Scoaterea definitivă din circuitul agricol
şi silvic a terenurilor situate în extravilan se face cu plata unor taxe aferente.
În vederea protejării terenurilor agricole, art. 102 din Legea nr. 18/1991
modificată, arată că liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuţie a
energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare,
produsele petroliere, gaze şi alte instalaţii, se vor amplasa în imediata vecinătate a
căilor de comunicaţii, pentru a nu stânjeni lucrările agricole.

 Protecţia subsolului. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, art 136 alin. (3) din
Constituție, bogăţiile de orice fel ale subsolului fac obiectul proprietăţii publice, putând
Protecţia
subsolului fi date spre exploatare unor persoane juridice publice sau private, în regim de
concesionare sau închiriere. Intră în acest regim de protecţie resursele naturale ale
29
 subsolului, ale platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice
şi acumulările de nămol, precum şi alte bunuri şi resurse naturale ale subsolului.
Statul are obligaţia să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu
interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi conservare a
mediului.
 Persoanele juridice care exploatează resursele subsolului au obligaţia, ca mai
înainte de aceasta să obţină acordul sau autorizaţia de mediu şi de a respecta
Exploatarea
prevederile acestora, de a reface terenurile afectate, aducându-le în parametrii
resurselor
naturale ţinând productivi şi ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional conform
cont de protecţia prevederilor şi în termenele conţinute în acordul şi sau autorizaţia de mediu, de a
solului monitoriza zona, de a aduce la cunoştinţa autorităţilor locale orice accidente de natură
a pune în pericol ecosistemul terestru, şi de a acţiona pentru refacerea acestuia.
De o mare importanţă pentru protejarea subsolului o reprezintă modul de
desfăşurare a activităţii de extragere a petrolului. Astfel, operaţiunile petroliere se pot
desfăşura numai în cadrul unor perimetre de exploatarea cu respectarea măsurilor
stabilite în acordurile petroliere periclitarea, prin modul de exploatarea a operaţiunilor
petroliere, a posibilităţilor exploatării viitoare a zăcământului sau încălcarea normelor
privind protecţia şi exploatarea raţională a zăcămintelor oria normelor privind protecţia
mediului de către titularul acordului petrolier, atrage după sine, retragerea dreptului de
administrare sau de concesionare.
Nerespectarea regimului de protecţie a solului şi a subsolului atrage
răspunderea contravenţională sau penală a celor vinovaţi, potrivit dispoziţiilor art. 97-
99 din O.U.G. nr. 195/2006 modificată prin Legea nr. 265/2006.

§3. PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER ŞI A VEGETAŢIEI

FORESTIERE

Protecţia fondului forestier este reglementată prin dispoziţiile art. 69 din

Capitolului XI din legea mediului, care instituie o serie de obligaţii legale pentru
deţinătorii de terenuri forestiere, ce nu au un titlul juridic asupra lor.
Pe lângă dispoziţiile din legea cadru, un important act normativ şi de dată
recentă este Codul silvic al României (Legea nr. 46/2008 publicată în M. Of. nr. 238
din 27.03.2008, cu modificările și completările ulterioare).
Potrivit legii [art. 1(1) din Codul silvic], fondul forestier naţional îl constituie
 ”Totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc
Noţiunea de fond nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor
forestier naţional pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în
amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse in acestea ulterior, în
condiţiile legii”, indiferent de natura dreptului de proprietate.
Potrivit art. 1 din Codul silvic, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate
împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică,
a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive,
cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea
ulterior, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier
naţional.
Toate terenurile incluse în fondul forestier naţional sunt terenuri cu destinaţie
forestieră. Conceptul primordial rămâne cel de fond forestier naţional, în raport cu

30
 care se delimitează cel de vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, respectiv
suprafaţă de teren din afara fondului forestier naţional, acoperită cu arbori, care
nu îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită din
următoarele categorii:
- plantaţii cu specii forestiere de pe terenurile agricole;
- vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;
- fâneţe împădurite;
- plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele de protecţie a
lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare;
- arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;
- zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;
- parcurile dendrologice şi arboreturile, altele decât cele
cuprinse în păduri;
- aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi
comunicaţie.
Principala componentă a fondului forestier naţional şi conceptul tehnico-
juridic central în materie este pădurea. Potrivit Codului silvic, sunt considerate
păduri, terenurile cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha, / acoperite cu arbori; arborii
trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale de
vegetaţie. Termenul pădure include:
- pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1
ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii;
- perdelele forestiere de protecţie;
- jnepenişurile;
- păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată
numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.
Pădurile ocupă un loc important în cadrul vieţii economice şi sociale fiind
ameninţate în acelaşi timp de numeroase acţiuni distructive care impun măsuri
concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională şi regenerare.
Alte concepte importante sunt următoarele
- amenajament silvic (documentul de bază în gestionarea
pădurilor, cu conţinut tehnico-organizatoric şi economic,
fundamentat ecologic);
- amenajarea pădurilor (ansamblul de preocupări şi măsuri
menite să asigure aducerea şi păstrarea pădurilor în stare
corespunzătoare din punctul de vedere al funcţiilor ecologice,
economice şi sociale pe care acestea le îndeplinesc);
- regimul silvic (sistemul unitar de norme tehnice silvice,
economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea,
protecţia şi paza fondului forestier, în scopul asigurării
gestionării durabile.

Proprietatea asupra fondului forestier Potrivit art. 3 alin. (1) din Codul silvic,
 fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată. Indiferent de
Proprietatea forma de proprietate, fondul forestier constituie bun de interes naţional.
asupra fondului După forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi:
forestier - fondul forestier proprietate publică a statului;

31
 - fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrative
teritoriale;
- fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
- fondul forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-
teritoriale
Este vorba de o pluralitate a drepturilor de proprietate asupra fondului
forestier.
Potrivit legii, este interzisă trecerea terenurilor forestiere din domeniul
public al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat al acestora prin
hotărâre a consiliului local, judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. De asemenea, este interzisă includerea pădurilor în
intravilan.

Regimul silvic aplicabil Potrivit art. 6 din Codul silvic, fondul forestier naţional
 este supus regimului silvic.
Regimul silvic După cum am văzut, regimul silvic este definit ca un sistem unitar de norme cu
caracter tehnic silvic, economic şi juridic, privind amenajarea, paza, protecţia
contra dăunătorilor, exploatarea şi regenerarea pădurilor în vederea asigurării
gestionării durabile a ecosistemelor forestiere, a cărui respectare este obligatorie
pentru toţi proprietarii de păduri sau alţi deţinători.
Asupra conţinutului regimului silvic reţinem că:
- normele tehnice silvice reglementează activităţile de amenajare şi
regenerare a pădurilor, protecţie a pădurilor împotriva dăunătorilor,
îngrijire, punere în valoare a masei lemnoase şi de exploatare a lemnului,
atât pentru pădurile proprietate publică, cât şi pentru pădurile
proprietate privată.
- normele cu caracter economic au în vedere totalitatea obligaţiilor
financiare ce revin proprietarilor de păduri, pentru asigurarea regenerării
pădurilor, stării de sănătate a acestora, efectuării lucrărilor de amenajare,
îngrijire şi punere în valoare, precum şi la modalităţile de finanţare.
- normele juridice cuprind totalitatea reglementărilor cu specific
silvic.
Elaborarea normelor ce constituie regimul silvic revine autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură, care exercită şi controlul
aplicării acestui regim.
Aşadar, la nivel concret, regimul aplicabil unei anumite păduri, unui anumit
teren cu destinaţie forestieră, este desemnat de natura proprietăţii publice sau
private căreia îi aparţine, la care se adaugă regimul silvic.
Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toţi deţinătorii de fond
forestier.

Gestionarea durabilă a pădurilor Întreaga activitate de gospodărire a fondului

 forestier naţional este îndreptată către atingerea următoarelor obiective:
- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional;
Modul de
gestionare a - întregirea fondului forestier naţional până la nivelul optim de
padurii 35% din teritoriul ţării;
- reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate de factori naturali
şi antropici;
32
 - menţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul
posibilităţilor pădurii;
- conservarea biodiversităţii ecosistemelor forestiere.
Gestionarea durabilă a pădurilor cuprinde următoarele
componente, cu un regim juridic special reglementat de Codul silvic:
- amenajarea pădurilor;
- conservarea biodiversităţii;
- reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor;
- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional;
- prevenirea şi stingerea incendiilor;
- paza şi protecţia pădurilor;
- produsele specifice fondului forestier naţional;
- exploatarea masei lemnoase;
- provenienţa şi circulaţia materialelor lemnoase;
- cercetarea ştiinţifică din silvicultură;
- dezvoltarea conştiinţei forestiere;

Amenajarea pădurilor Modul de gestionare a fondului forestier naţional se

reglementează prin amenajamente silvice.
Amenajamentele silvice se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unităţi de
producţie şi/sau de protecţie, cu respectarea normelor tehnice de amenajare.
Acestea din urmă se elaborează de autoritatea care răspunde de silvicultură,
cu respectarea următoarelor principii:
- principiul continuităţii recoltelor de lemn;
- principiul eficacităţii funcţionale;
- principiul asigurării conservării şi ameliorării biodiversităţii;
- principiul economic.
Amenajamentele silvice cuprind perioade de 10 ani, cu excepţia celor care
privesc pădurile de plop, salcie şi alte specii repede crescătoare, la care perioada
de valabilitate este de 5 sau 10 ani.
Amenajamentele stabilesc, pentru fiecare grupă de pădure, măsuri de
gospodărire diferenţiate în vederea realizării de structuri care să asigure
îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor pe care le au.
Elaborarea amenajamentelor silvice se face în concordanţă cu prevederile
planurilor de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. Pe baza datelor din
amenajamentele silvice şi din alte lucrări de specialitate se întocmeşte periodic
inventarul fondului forestier, la nivel naţional şi teritorial.
Modul de gospodărire durabilă a pădurilor atrage recunoaşterea internaţională a
acestora potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1476/2002 pentru aprobarea unor măsuri
pentru gospodărirea durabilă a pădurilor1. Actul normativ introduce posibilitatea
solicitării, de către administratorii sau deţinătorii de păduri, organismelor recunoscute
pe plan internaţional a certificării pădurilor. Pădurile fondului forestier naţional se
supun certificării în funcţie de solicitările pieţei produselor forestiere.2

Conservarea biodiversităţii Potrivit art. 26 din Codul silvic, conservarea

biodiversităţii ecosistemelor forestiere implică măsuri de gestionare durabilă, prin
aplicarea de tratamente intensive, care promovează regenerarea naturală a speciilor
din tipul natural fundamental de pădure şi prin conservarea

33
pădurilor virgine şi cvasivirgine. Legea are în vedere şi constituirea de arii naturale
protejate de interes naţional, care cuprind şi păduri, constituire condiţionată de
avizul prealabil al autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.
Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor se
realizează în concordanţă cu prevederile amenajamentelor silvice şi/sau ale studiilor de
specialitate, studii fundamentate în conformitate cu normele tehnice specifice.
La regenerarea pădurilor se aplică regimul codrului1, urmărindu-se conservarea
genofondului şi a ecofondului, realizarea de arborete de calitate superioară, precum şi
exercitarea cu continuitate de către acestea a funcţiilor de protecţie. Excepţie fac
arboretele de plopi indigeni, de salcie, de salcâm şi zăvoaiele în care este admis
regimul crângului .
Regia Naţională a Pădurilor şi proprietarii de păduri au obligaţia să înfiinţeze
Fondul de conservare şi regenerare a pădurilor purtător de dobândă, neimpozabil,
deductibil fiscal şi având regimul rezervelor fiscale. Fondul se află la dispoziţia şi în
contul administratorului sau al prestatorului de servicii silvice.

Asigurarea integrităţii fondului forestier naţional Terenurile forestiere

proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau
al vreunui dezmembrământ al acestuia. Proprietatea forestieră nu poate fi divizată sub
limita de 1 ha.
Legea interzice expres reducerea suprafeţei fondului forestier naţional (art.
35). Prin excepţie, este permisă reducerea suprafeţei fondului forestier naţional prin
scoatere definitivă, pentru realizarea obiectivelor de interes naţional, declarate de
utilitate publică, în condiţiile legii.
Ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier este permisă în cazurile
prevăzute de lege, pe o perioadă determinată de timp de maximum 10 ani.
Solicitările de scoatere definitivă sau de ocupare temporară de terenuri din
fondul forestier se aprobă de:
- conducătorul autorităţii publice centrale care răspunde de
silvicultură, pentru suprafeţe de până la 10 ha, cu posibilitatea
delegării de competenţă conducătorului subunităţilor teritoriale
de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de
silvicultură, până la suprafaţa de 1 ha;
- Guvern, la propunerea autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură, pentru suprafeţe de peste 10 ha.
Regia Naţională a Pădurilor poate realiza schimburi şi/sau cumpărări de
terenuri în numele statului, pe bază de acte autentice, pentru lichidarea enclavelor
şi corectarea perimetrului pădurilor. Terenurile care fac obiectul schimbului
dobândesc situaţia juridică şi destinaţia terenurilor pe care le schimbă. Statul
are drept de preempţiune la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul
forestier proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acestuia, la preţ şi în condiţii
egale. Vânzătorul are obligaţia de a înştiinţa în scris administratorul pădurilor
proprietate publică a statului despre intenţia de vânzare, acesta putându-şi exercita
dreptul de preempţiune în termen de 30 de zile de la înştiinţare. In cazul în care
administratorul pădurilor proprietate publică a statului nu îşi manifestă în scris
intenţia de cumpărare, vânzare este liberă. Nerespectarea de către vânzător a

34
obligaţiei de înştiinţare atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare
încheiat.

Prevenirea şi stingerea incendiilor Proprietarii pădurilor, ai perdelelor forestiere

de protecţie şi ai terenurilor degradate pe care s-au realizat lucrări de împădurire,
precum şi ocoalele silvice sunt obligaţi să aplice şi să respecte normele specifice de
prevenire şi stingere a incendiilor, aprobate prin ordin comun al conducătorului
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al autorităţii publice
centrale pentru administraţie şi interne (art. 48).

Paza şi protecţia pădurilor Proprietarii de păduri sunt obligaţi să asigure

paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a
degradărilor, a păşunatului şi a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier.
Se interzice păşunatul în păduri, perdele forestiere de protecţie şi în
perimetrele de ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare. Prin excepţie, în
caz de forţă majoră, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sau
unităţile sale teritoriale, după caz, pot aproba păşunatul în fondul forestier, dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- se desfăşoară pe durată limitată;
- se practică doar în anumite perimetre ale pădurii;
- solicitările de aprobare aparţin autorităţilor publice locale;
- s-a obţinut acordul proprietarului;
- este solicitat în cazuri temeinic justificate.
Nu poate fi aprobat păşunatul în arboretele în curs de regenerare, în
plantaţiile şi regenerările tinere, precum şi în pădurile care îndeplinesc funcţii
speciale de protecţie.
Trecerea animalelor domestice prin pădure spre zonele de păşunat,
adăpat sau adăpostire se aprobă de ocolul silvic, cu acordul proprietarului pădurii, pe
trasee delimitate şi în perioade precizate; pentru pădurile proprietate publică a
statului acordul se dă de către administrator.
Legea interzice trecerea animalelor domestice prin pădurile în arboretele în
curs de regenerare, în plantaţiile şi regenerările tinere, precum, în ariile naturale
protejate de interes naţional, în perimetrele de ameliorare, precum şi în perdelele
forestiere de protecţie.
Accesul public în pădure este permis numai în zone amenajate şi pe trasee
marcate în acest sens.
Accesul public în pădure cu autovehicule, motociclete, ATV-uri etc, este
interzis cu excepţia activităţilor sportive, de recreere şi turism, care se pot practica
numai cu acordul proprietarului sau al administratorului pădurilor proprietate
publică a statului.
Supravegherea stării de sănătate a pădurilor presupune stabilirea lucrărilor
necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor care se
realizează prin serviciul de specialitate din cadrul autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură.
Protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor se asigură prin instituirea regimului de
carantină fito-sanitară.

Produsele specifice fondului forestier naţional

35
 Produsele specifice fondului forestier naţional sunt bunurile ce se realizează
din acesta, respectiv produse lemnoase şi nelemnoase. Produsele pădurii aparţin
proprietarilor sau deţinătorilor acesteia, cu excepţia faunei de interes cinegetic şi a
peştelui din apele de munte.
Volumul maxim de lemn ce se poate recolta din păduri nu poate depăşi
posibilitatea stabilită prin amenajament silvic.
Produsele lemnoase ale pădurii şi ale vegetaţiei forestiere din afara fondului
forestier se recoltează pe bază de autorizaţie de exploatare eliberată de ocolul silvic.
Produsele nelemnoase specifice fondului forestier se recoltează în conformitate
cu normele tehnice aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale
care răspunde de silvicultură.

Exploatarea masei lemnoase se face în conformitate cu instrucţiunile privind

termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului
lemnos, aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde
de silvicultură. Exploatarea masei lemnoase se face de persoane juridice atestate
de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Prin excepţie,
persoanele fizice pot exploata în regie proprie un volum de maximum 20 mc/an
din pădurile pe care le au în proprietate.
Arborii destinaţi tăierii de inventariază şi, după caz, în funcţie de natura
tăierii, se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic
împuternicit, în conformitate cu normele tehnice.
Dispozitivele speciale de marcat au regimul mărcilor şi al sigiliilor, iar
tiparele lor se înregistrează şi se păstrează la birourile notariale.
La exploatarea masei lemnoase se folosesc tehnologii de recoltare, de
colectare şi de transport al lemnului din pădure care să nu producă degradarea
solului, a drumurilor forestiere şi a malurilor apelor, distrugerea sau
vătămarea seminţişului utilizabil, precum şi a arborilor nedestinaţi exploatării,
peste limitele admise de normele tehnice.

Provenienţa si circulaţia materialelor lemnoase Indiferent de provenienţa

lor, materialele lemnoase se transportă numai însoţite de documente specifice
de transport, din care să rezulte cu certitudine legalitatea provenienţei acestora.
Controlul circulaţiei materialelor lemnoase se efectuează de către:
- personalul silvic;
- ofiţerii şi agenţii de poliţie abilitaţi;
- personalul care exercită controlul financiar fiscal din cadrul
autorităţii publice centrale pentru finanţe publice, precum şi
cel al Gărzii Financiare.
Materialele lemnoase găsite în circulaţie fără documente specifice de
transport, cu documente specifice de transport a căror valabilitate a expirat sau
care nu au înscrisă provenienţa legală se confiscă.
Materialele lemnoase însoţite de documente specifice de transport care
nu sunt completate corespunzător se reţin şi se predau în custodie celui mai
apropiat ocol silvic sau către persoane fizice ori juridice care deţin spaţii
corespunzătoare de depozitare, cu acordul acestora. Dacă în termenul stabilit de
personalul împuternicit care a dispus reţinerea sau ca urmare a unei hotărâri
judecătoreşti, nu se confirmă provenienţa legală, acestea se confiscă.

36
 Administrarea fondului forestier naţional Potrivit legii, toate pădurile, indiferent de
forma de proprietate, sunt administrate prin ocoale silvice. Ocoalele silvice sunt de
 două tipuri:
- ocoale silvice de stat - din structura Regiei Naţionale a
Administrarea
fondului forestier Pădurilor - Romsilva, care administrează păduri proprietate
naţional publică a statului şi care sunt înfiinţate de aceasta;
- ocoale silvice private care sunt înfiinţate, în condiţiile legii, de
unităţile administrativ-teritoriale, de persoane fizice ori de
persoane juridice care au în proprietate fond forestier sau de
asociaţii constituite de acestea.
Aceste ocoale silvice sunt de interes naţional şi pot administra sau asigura
servicii silvice, după caz, şi pentru alte proprietăţi, pe bază de contracte.
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia
Naţională a Pădurilor — Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub
autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. De
asemenea, fondul forestier proprietate publică a statului se administrează şi de
institute publice de cercetare sau de instituţii de învăţământ de stat cu profil silvic.
Ocoalele silvice de stat şi private se autorizează prin înscriere în Registrul
naţional al administratorilor de păduri şi al ocoalelor silvice, ţinut la nivelul autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură.

Formele răspunderii juridice în domeniu Potrivit art. 104 din Codul silvic,
încălcarea prevederilor acestui act normativ atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
materială, civilă, contravenţională sau penală. Angajarea răspunderii disciplinare şi
materiale se explică prin aceea că legislaţia silvică stabileşte prohibiţii şi obligaţii - şi
nu puţine la număr - pe seama angajaţilor unităţilor silvice care, pentru faptele lor
cauzatoare de prejudicii, săvârşite în cadrul raportului juridic de muncă, pot fi traşi la
răspundere disciplinară şi/sau materială.
Codul silvic reglementează un număr de 7 infracţiuni la regimul silvic,
dispoziţiile sale completându-se cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de
procedură penală.

Protecţia vegetaţiei forestiere situată pe terenurile din afara fondului forestier.

 Pe lângă fondul forestier, mai există o categorie, ce excede primei, şi anume
Vegetaţia vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului forestier.
forestieră din Potrivit legii, vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului
afara fondului forestier cuprinde:
forestier - păşunile împădurite;
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole;
- plantaţiile de pe terenurile degradate
- plantaţiile forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor hidrotehnice
şi de îmbunătăţiri funciare, precum şi cele situate de-a lungul cursurilor de apă al
canalelor de irigaţii;
- perdelele forestiere de protecţie şi arborii situaţi de-a lungul căilor de
comunicaţie din extravilan;
- zonele verzi din jurul oraşelor, comunelor altele decât cele cuprinse în fondul
forestier, plantele din intravilan cu specii forestiere exotice, jnepenişurile din zona
alpină;
- parcurile dendrologice, altele de cât cele cuprinse în fondul forestier naţional.
37
 Modul în care se asigură administrarea şi gospodărirea vegetaţiei forestiere din
afara fondului forestier este reglementat prin Normele tehnice silvice privind
gospodărirea vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara fondului forestier naţional.
Potrivit acestei reglementări, inspectoratele silvice teritoriale din subordinea
Direcţiei generale a pădurilor din cadrul autorităţilor publice centrale care răspund de
silvicultură sunt obligate să ţină evidenţa terenurilor cu vegetaţie forestieră situate în
afara fondului forestier naţional. Încadrarea funcţională a vegetaţiei forestiere se va
face ţinând cont de obiectivul sau de factorul de mediu pe care îl protejează.
Vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului forestier se
administrează de către proprietarii acesteia, persoana fizice şi juridice sau de
împuterniciţii lor legali şi se gospodăresc în regim silvic de protecţie, conservare şi
exploatare.
Persoanele fizice sau juridice care deţin astfel de terenuri au obligaţia de la
gospodări, de a asigura paza lor, fiind totodată răspunzători de tăierea, ruperea sau
scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi, lăstari, precum şi de defrişarea
ilegală a acestei vegetaţii. Totodată, există obligaţia legală de a asigura la timp lucrările
de igienă, de a menţine în stare normală de sănătate aceste vegetaţii, ceea ce presupune
şi prevenirea şi combaterea dăunătorilor şi a bolilor.
În ceea ce priveşte păşunatul şi tăierea vegetaţiei forestiere aceste două
activităţi se supun unor reguli bine stabilite. Astfel, păşunatul se poate realiza numai cu
acordul proprietarilor sau al deţinătorilor şi numai în condiţiile în care nu se produc
fenomene de eroziunea solului, iar tăierea vegetaţiei forestiere se va face la cererea
proprietarilor numai după marcarea prealabilă de către organele silvice abilitate.
Defrişarea vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara fondului forestier
naţional este interzisă în următoarele situaţii:
- în zonele în care vegetaţia forestieră îndeplineşte funcţii speciale de protecţie;
- pe terenurile cu înclinare mai mare de 300;
- înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii prevăzută de normele legale în
materie.

Perdelele forestiere de protecţie Perdelele forestiere de protecţie sunt o

 categorie a vegetaţiei forestiere situată pe terenurile din afara fondului forestier.
Ele au rolul de:
Perdele forestiere
de protecţie - protecţie a terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi de
ameliorare a condiţiilor climatice din perimetrul apărat;
- protecţie şi antieroziune a solului împotriva fenomenelor de eroziune;
- protecţie a căilor de comunicaţie şi de transport, în special contra înzăpezirii;
- de protecţie a digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii, şi a
altor astfel de fenomene;
- protecţie a localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.
Astfel de perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole se înfiinţează în
zonele din Câmpia Română, Câmpia Tisei, Lunca Dunării şi Podişul Dobrogei

Ce este regimul silvic? Vezi pag 33

38
 Unitatea de învăţare 6
§4. PROTECŢIA JURIDICĂ A BIODIVERSITĂŢII (A FAUNEI TERESTRE ŞI
ACVATICE, A ARIILOR PROTEJATE)

Prin termenul faună se înţelege “totalitatea animalelor de pe mapamond, sau

 doar dintr-o anumită regiune sau teritoriu”.
Fauna Legislaţia românească face referire atât a fauna terestră cât şi la fauna acvatică.
Protecţia juridică a faunei este realizată prin referire la animale sălbatice, domestice şi
păsări, aspecte pe care le vom aborda şi noi în continuare.
Protecţia juridică a faunei vizează în primul rând animalele sălbatice şi păsările
migratoare, căci, problema animalelor domestice este aceea a asigurării unor condiţii
fireşti de există din partea deţinătorului şi a asigurării protecţiei lor sanitare.
Poluarea mediului şi acţiunile necontrolate ale oamenilor au dus cu timp la
micşorarea numărului de exemplare dintr-o specie, sau chiar la dispariţia unora, creând
serioase dezechilibre mediului înconjurător, ştiut fiind faptul existenţei unei simbioze
între faună floră şi mediul ambiant al acestora. În prezent există mai multe convenţii
internaţionale prin care s-a urmărit protecţia unor specii de animale, cum ar fi, de
exemplu balenele, focile sau urşii polari.
La nivel naţional protecţia biodiversităţii este asigură prin dispoziţiile
 Capitolului VIII din legea cadru, precum şi prin legislaţia specifică în domeniu, în timp
Biodiversitatea ce la nivel internaţional România a aderat al Convenţia privind protecţia patrimoniului
mondial, cultural şi natural, adoptată la Conferinţa generală a UNESCO, la Paris
la 16 noiembrie 1972 şi ulterior aderării, adică în 1991, Delta Dunării fiind declarată
rezervaţie a biosferei. Tot în legătură cu protejarea biodiversităţii, România a mai
aderat şi la Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, aceste
zone fiind privite ca habitat al păsărilor acvatice, convenţie încheiată la Ramsar în
1971 sub egida UNESCO. Alte documente internaţionale ce protejează sub diverse
forme biodiversitatea sunt: Convenţia de la Paris din 1968 privind transportul
internaţional al animalelor, Convenţia de la Bonn din 1979 cu privire la habitatul
speciilor migratoare, Convenţia de la Berna din 1979 referitoare la conservarea vieţii
sălbatice şi a mediului natural în Europa, Convenţia de la Montego Bay din 1982
referitoare la dreptul mării, Directiva Consiliului Europei din 1979 referitoare la
conservarea păsărilor sălbatice, etc.
Potrivit legii cadru, la proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al
unei arii naturale protejate este obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra
acesteia, urmată de avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat
natural, de conservare a funcţiilor ecosistemelor şi de protecţie a speciilor sălbatice de
floră şi faună, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei şi a condiţiilor

39
 impuse prin acordul de mediu, automonitorizarea, precum şi monitorizarea de către
structurile de administrare, până la îndeplinirea acestora.
Totodată, legea impune deţinătorilor, cu orice titlu, a suprafeţelor terestre şi
acvatice ce sunt supuse refacerii ecologice, sau care sunt incluse într-o arie naturală
protejată să respecte măsurile stabilite de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului.
Vom aborda în continuarea, modul cum este realizată protecţia faunei la nivel
naţional, pe grupe de animale, cele mai importante, şi anume: protecţia fondului
cinegetic, a animalelor domestice şi a păsărilor, ca elemente ale faunei terestre, şi
protecţia juridică a mediului marin.

Protecţia fondului cinegetic Cadrul legal în materie este reprezentat de Legea

 nr. 407/2006,a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic care stabileşte o serie de
măsuri ce privesc:
Protecţia fondului
cinegetic.Principii
- administrarea şi gestionarea durabilă a fondului cinegetic;
- obligaţiile ce revin deţinătorilor de terenuri pe care se arondează
fonduri de vânătoare;
- exercitarea vânătorii;
- instituirea fondului de protecţie a vânatului;
- răspunderea juridică în domeniu.
Conform legii fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din
populaţiile din speciile de faună sălbatică existente pe teritoriul României.
în scopul administrării, gestionării şi protecţiei durabile a vânatului legea
instituie următoarele principii generale care marchează conţinutul şi finalitatea
reglementării juridice în materie:
- Fauna de interes cinegetic reprezintă o resursă naturală regenerabilă
Recunoaşterea acestui principiu, care pune accentul pe protecţia fondului
cinegetic, prezintă multe consecinţe de ordin juridic, dintre care menţionăm:
administrarea şi gestionarea fondului cinegetic în scopul conservării biodiversităţii
faunei sălbatice, menţinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii şi satisfacerii altor
cerinţe social-economice; caracterul imperativ, de ordine publică, al reglementărilor în
materie
- Vânatul este bun public de interes naţional şi internaţional.
Acest principiu stabileşte regimul de drept civil al fondului
cinegetic. El consacră aplicarea, deopotrivă, a tuturor reglementărilor pertinente
conţinute în legislaţia internă şi documentele internaţionale ratificate de ţara noastră
sau la care România a aderat.
Vânatul face parte din domeniul public de interes naţional şi în această
calitate se caracterizează prin următoarele:
- prin natura şi destinaţia expresă a legii face parte din categoria
bunurilor care trebuie protejate şi conservate spre a fi transmise
generaţiilor viitoare (respectiv, utilizate durabil);
- este supus unui regim special, de drept al mediului, în baza
căruia este ocrotit şi gospodărit în mod durabil;
- aparţine patrimoniului naţional;
- se găseşte în protejarea şi paza autorităţilor publice.

 Administrarea şi gospodărirea durabilă a fondului cinegetic Semnificaţiile sale

Administrarea
fondului cinegetic
40
 se desprind din înţelesul noţiunii de utilizare durabilă, respectiv folosirea resurselor
regenerabile într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al
acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor
prezente şi viitoare. în acest scop, potrivit legii, fondul1 cinegetic este decupat în
fonduri de vânătoare, ca 'unităţi de gospodărire cinegetică. Ele se constituie pe
toate categoriile de teren, indiferent de proprietar şi sunt astfel delimitate încât să
asigure o cât mai mare stabilitate vânatului în cuprinsul acestora..
Exercitarea vânătorii în scopul ameliorării calităţii Ca activitate social-economică
vânătoarea se exercită în scop recreativ-sportiv, didactic sau de cercetare ştiinţifică.
Toate acestea trebuie să urmărească în final ameliorarea calităţii vânatului.
Administrarea fondului cinegetic al României se realizează de către autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură, în calitate de administrator. Pe lângă
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură s-a înfiinţat Consiliul
Naţional de Vânătoare ca organism distinct, specializat în domeniul cinegetic, cu
structuri proprii în teritoriu.
Gestionarea fondului cinegetic se face în baza dreptului de gestionare,
atribuit de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură prin contracte
de gestionare, pe o perioadă de 10 ani.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 407/2006, categoriile de gestionari care pot încheia
contracte de gestionare sunt următoarele:
a) administratorii pădurilor proprietate privată;
b) administratorii pădurilor proprietate publică a unităţilor
administrativ-teritoriale;
c) organizaţiile de vânătoare. Acestea sunt persoane juridice
române constituite în condiţiile legii, pe baza principiului liberei asocieri
a vânătorilor, în scopul gestionării durabile a vânatului şi al exercitării
vânătorii recreativ-sportive;
d) administratorul pădurilor proprietate publică a statului.
Conform art. 10 din lege, are această calitate persoana juridică care
reprezintă statul român în calitatea sa de proprietar de fond funciar, în vederea creării
şi stabilirii dreptului de gestionare pentru vânatul din fondurile de vânătoare, în
conformitate cu prevederile legii;
e) instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea
ştiinţifică în domeniul cinegetic;
f) instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu
vânatul şi vânătoarea.
Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice se realizează, în condiţiile
legii, direct sau prin licitaţie publică.

Obligaţiile gestionarilor fondurilor de vânătoare Conform legii, gestionarii

 fondurilor de vânătoare sunt obligaţi să asigure gestionarea durabilă a vânatului, pe
Obligatiile baza unor studii de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, paza şi
gestionarilor ocrotirea vânatului prin personal de specialitate sau inspectori voluntari de
fondurilor de vânătoare. Personalul de specialitate este dotat, în condiţiile legii, cu armament şi
vanatoare echipament corespunzător, iar inspectorii voluntari de vânătoare sunt asimilaţi, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu personalul care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii publice.

41
 Deţinătorii cu orice titlu ai terenurilor pe care se arondează fonduri de
vânătoare, persoane fizice şi juridice, sunt obligaţi să permită exercitarea vânătorii,
aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului, precum şi amplasarea instalaţiilor şi
amenajărilor vânătoreşti provizorii câtă vreme prin aceste acţiuni nu se afectează
folosinţa de bază a terenurilor.
Totodată, ei sunt obligaţi să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru
protecţia vânatului şi a mediului său de viaţă şi răspund pentru pagubele pe care le
cauzează acestuia prin acţiuni ilicite.
Protecţia vânatului Conform legii, în scopul conservării biodiversităţii faunei
 sălbatice, animalele de interes vânătoresc, inclusiv cele prădătoare, se vânează
Protecţia numai în limitele cotei de recoltă aprobate şi ale reglementărilor tehnice privind
vânatului organizarea şi practicarea vânătorii, prin metode care nu vătăma animalul capturat şi
numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate.
Pentru protecţia şi înmulţirea unor specii valoroase de vânat se pot înfiinţa, cu
acordul autorităţii publice care răspunde de silvicultură, crescătorii de vânat,
destinate popularilor, în care, prin tehnologii adecvate, se asigură păstrarea
caracterului sălbatic şi adaptabilitatea acestuia la condiţiile mediului natural.

Răspunderea pentru pagubele cauzate de vânat revine gestionarului fondului de

 vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură.
Răspunderea
pentru pagubele Deţinătorii cu orice titlul ai pădurilor şi vegetaţiei forestiere au pe lângă
cauzate de vânat obligaţiile de protejare a fondului forestier, aşa cum am precizat deja, şi obligaţiile
privind exploatarea fondului cinegetic şi piscicol. Dintre aceste obligaţii amintim: să
permită exercitarea vânătorii, să aplice măsurile de protecţie a vânatului şi să ia
măsurile prevăzute de lege pentru protecţia vânatului şi a mediului său de viaţă.
Deţinătorii răspund pentru pagubele produse fondului de vânătoare prin acţiuni ilicite.
Cel mai important element ce ţine de protecţia faunei sălbatice o reprezintă
reglementarea regimului de vânătoare. Pentru aceasta legea fondului cinegetic şi de
protecţie a vânatului stabileşte locurile, perioadele şi mijloacele pentru realizarea
 vânatului. În cazuri de excepţie, pentru păstrarea biodiversităţii şi a echilibrului
ecologic, se pot stabili perioade temporare de restricţie sau de extindere a perioadei de
Permisul de
vânătoare vânătoare pentru unele specii. Vânătoarea se exercită numai de vânători, posesori de
permis de vânătoare, ce trebuie avizate anual, şi pe bază de autorizaţii eliberate de
gestionarul fondului de vânătoare. Permisul de vânătoare se poate elibera cetăţenilor
români sau rezidenţilor în România cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
- dacă persoana solicitantă a împlinit vârsta de 18 ani;
- a efectuat un an de stagiatură;
- a absolvit examenul de vânător susţinut în faţa unei comisii de specialişti
constituită la nivel judeţean;
- are dreptul de portarmă şi,
- nu a fost sancţionat în ultimii trei ani, pentru săvârşirea vreunei contravenţii
prevăzute de Legea nr. 103/1996, astfel cum a fost modificată.
Pentru promovarea unei etici vânătoreşti, legea interzice următoarele activităţi:
- vânătoarea pe alt fond decât cel autorizat;
- vânarea cerbilor, căprioarelor sau caprelor negre prin utilizarea altor cartuşe
decât cele cu proiectile unice;
- utilizarea momelilor otrăvitoare sau tranchilizante;

42
 - urmărirea vânatului şi exercitarea vânătorii din autovehicule;
- comercializarea de către persoanele fizice a vânatului sau a trofeelor de
vânătoare.
Pentru nerespectarea obligaţiilor impuse de lege, aceasta stabileşte o serie de
sancţiuni de natură contravenţională, penală sau civilă (materială), precum şi sancţiuni
disciplinare.

Care sunt obligaţiile gestionarilor de loturi de vânătoare? Vezi pag 43

Protecţia ariilor naturale protejate.Actualmente, regimul juridic al ariilor

naturale protejate este reglementat de O.U.G. nr. 57/2007 (Publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 442 din 29 iunie 2007) în scopul garantării conservării şi
utilizării durabile a patrimoniului natural ca obiectiv de interes public major şi
componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă.
 Prin arie naturală protejată se înţelege: “zona terestră, acvatică şi sau
Aria naturală
protejată
subterană cu perimetrul legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi
.Definiţie conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură,
cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită”.
În stabilirea regimului juridic al ariilor naturale protejate, , legea în domeniu,
instituie următoarele principii:
- garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural - obiectiv
de interes public major;
- conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural – componentă a
strategiei naţionale;
- instituirea regimului de arie naturală protejată şi de zonă de protecţie a
bunurilor din patrimoniul natural – obiectiv prioritar faţă de alte obiective.
În scopul asigurării dezvoltării durabile, conservarea patrimoniului natural are
la bază ca elemente strategice: utilizarea durabilă, menţinerea şi ameliorarea calităţii
mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate, participarea publicului şi dezvoltarea
colaborării internaţionale.

 Categorii de arii naturale Instituirea regimului juridic Conform prevederilor

Aria naturală O.U.G. nr. 57/2007 instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în
protejată. raport cu orice alte obiective, cu excepţia celor care privesc:
Categorii
- asigurarea securităţii naţionale;
- asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;
- prevenirea unor catastrofe naturale.

43
 Regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de
deţinător, iar respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu prevederile legale
în materie.
Pentru asigurarea măsurilor speciale de ocrotire şi conservare in situ3 a
bunurilor patrimoniului natural, s-a instituit un regim diferenţiat de ocrotire,
conservare şi utilizare, pentru următoarele categorii de arii naturale protejate:
b) de interes nationah rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale,
monumente ale naturii, rezervaţii naturale şi parcuri naturale;
c) de interes internaţional : situri naturale ale patrimoniului
natural universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională,
rezervaţii ale biosferei;
d) de interes comunitar sau situri „Natura 2000" : situri de
importanţă comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie
specială avifaunistică; '
e) de interes judeţean sau local : stabilite numai pe domeniul
public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
Instituirea ariilor naturale protejate se face prin:
 - lege;
- prin hotărâre de Guvern;
Modalităţi de
instituire a ariilor - prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia
naturale mediului
protejate - prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale.
Propunerile de instituire a regimului de arie naturală protejată au la bază o
documentaţie ştiinţifică avizată de Academia Română.
Pentru constituirea şi administrarea ariilor naturale protejate se iau în
considerare interesele comunităţilor locale, integrând şi participarea localnicilor în
protejarea acestor zone, deoarece se urmăreşte şi păstrarea tradiţiilor locale şi
valorificarea resurselor în beneficiul comunităţilor respective.
Odată instituite, ariile protejate şi zonele de protecţie se evidenţiază în mod
obligatoriu în planurile naţionale, zonale şi locale de amenajare a teritoriului. În
perimetrele ariilor naturale protejate şi în vecinătatea acestora nu se realizează
activităţi care ar putea avea un impact negativ asupra mediului. Autorizarea oricărei
activităţi din perimetrul şi din vecinătatea ariilor naturale protejate se face numai cu
acordul structurilor de administrare a respectivei arii naturale protejate.
Pe lângă ariile naturale mai sunt ocrotite şi conservate coridoarele ecologice,
zonele umede naturale, pajiştile naturale cu avizul consiliului judeţean şi al Academiei
Române.

 Administrarea ariilor naturale protejate. Administrarea ariilor naturale protejate

se face fie de către autorităţile publice centrale ce prezintă atribuţii în protecţia
Administrarea
ariilor naturale mediului împreună cu Academia Română pentru cele declarate astfel prin hotărâri de
protejate guvern, fie de către autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene pentru cele
declarate astfel prin hotărâri ale acestor autorităţi publice.
Administrarea propriu-zisă a ariilor naturale protejate se poate face însă prin
intermediul unor structuri administrative special constituite, care în cazul rezervaţiilor
biosferei, a parcurilor naţionale şi naturale, a zonelor umede de importanţă
internaţională este obligatorie. Alături de acestea se pot găsi şi consilii consultative de
administrare, ambele alcătuite din personal calificat.

44
 Administrarea ariilor naturale protejate se mai poate face şi prin intermediul
unor regii autonome, companii, societăţi naţionale şi comerciale, servicii
descentralizate, instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, persoane fizice, ce au în
acest caz, calitatea de custode.
Administratorii ariilor naturale protejate elaborează planurile de management şi
regulamentele ariilor protejate, care se avizează de către Academia Română şi se
aprobă de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului. Respectarea acestui
plan este obligatorie atât pentru cei care le administrează cât şi pentru persoanele fizice
sau juridice care deţin terenuri sau desfăşoară activităţi în zonă.
În anumite cazuri, pentru ariile naturale protejate care nu au sau nu necesită
administratori se instituie custozi. Custodele poate fi o persoană fizică sau juridică care
prezintă calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru aplicarea măsurilor de
ocrotire şi conservare a bunurilor încredinţat, atestate de către autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului.

Controlul şi supravegherea ariilor naturale protejate. Controlul asupra

 respectării prevederilor legale se organizează de către autoritatea publică centrală
Controlul si pentru protecţia mediului şi se exercită prin persoane special împuternicite din cadrul
supravegherea aparatului central al acestei autorităţi, autorităţile judeţene de protecţia mediului,
ariilor naturale personalul administraţiilor sau administratorii şi custozii ariilor naturale protejate,
protejate
inspectoratele silvice şi oficiile cinegetice teritoriale.
Controlul şi supravegherea ariilor naturale protejate se mai exercită şi de către
Academia Română, ca for ştiinţific, cu rol şi de avizare şi expertizare, precum şi de
către Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii şi Comisia Naţională UNESCO,
în cazul rezervaţiilor biosferei.
Autorităţile publice centrale cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului, iar la
nivel teritorial autorităţile locale şi judeţene, au în ceea ce priveşte controlul şi
supravegherea ariilor naturale protejate şi următoarele atribuţii, mai importante:
- elaborează şi coordonează rapoartele naţionale în domeniu;
- organizează reţeaua ariilor naturale protejate şi stabileşte regimul de
administrare al acestora;
- aprobă, cu avizul Academiei Române, planurile de management şi
regulamentele ariilor naturale protejate;
- organizează Sistemul informaţional al diversităţii biologice şi Sistemul de
schimb de informaţii prin mecanismul internaţional în domeniul diversităţii biologice.

 Regimul juridic al rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”. Rezervaţiile biosferei

sunt o categorie de arii naturale protejate impusă de rezultatul cercetărilor făcute în
Rezervaţia
Biosferei Delta cadrul Programului internaţional “Omul şi Biosfera” elaborat în anul 1971, pe o
Dunării perioadă nelimitată de către UNESCO.
Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării” a fost înfiinţată prin Hotărârea de Guvern
nr. 264/1991 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. În prezent ea
funcţionează în baza Legii nr. 82 din 07.12.1993 , modificată şi completată prin
O.U.G. nr. 112/2000, aprobată la rândul ei prin Legea nr. 454/2001.
Valoarea patrimoniului natural al Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” este
recunoscută prin includerea acesteia în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei,
în cadrul programului “Omul şi Biosfera”, prin declararea ca zonă umedă de
importanţă internaţională, ca habitat pentru păsările acvatice şi prin includerea ei pe
Lista patrimoniului natural mondial UNESCO 1991.
45
 În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 82/1993, prin rezervaţie a biosferei se
 înţelege: “zona geografică cu suprafeţe de uscat şi de ape, în care există elemente şi
Rezervaţia formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă
Biosferei. biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural
Definiţie. naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare, în scopul
protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea
activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a
resurselor sale naturale”.
Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării” cuprinde: Delta Dunării, Complexul
lagunar Razelm-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-
Tulcea, cu zona inundabilă, sărăturile Murighiol-Plopu şi litoralul Mării Negre de la
braţul Chitila până la Capul Midia, inclusiv marea teritorială până la izobata de 20 m şi
până la contactul cu Podişul Dobrogean cu zonele umede şi palustre.
Din punct de vedere al organizării administrativ teritoriale, Rezervaţia se
întinde pe teritoriul a trei judeţe: Tulcea, Constanţa şi Galaţi.
În principiu, suprafeţele terestre şi acvatice din cadrul Rezervaţiei constituie
patrimoniu natural al României şi fac parte din domeniul public de interes naţional, cu
excepţia acelor terenuri deţinute în mod legal de persoane fizice, terenurile care sunt
proprietatea privată a unităţilor administrativ teritoriale şi terenurile ocupate de
amenajările agricole şi piscicole.
În vederea administrării Rezervaţiei a fost creată Administraţia Rezervaţiei, cu
sediul în municipiul Tulcea, organism aflat în subordinea Ministerului Apelor şi
Protecţiei Mediului. Administraţia Rezervaţiei are atribuţii şi capacitate de acţiune pe
întreg teritoriul acesteia.
Printre principalele atribuţii ale Administraţiei Rezervaţiei se numără:
- evaluarea stării ecologice a patrimoniului natural;
- stabilirea şi aplicarea măsurilor de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor
deltaice;
- administrează în mod direct domeniul public de interes naţional din perimetrul
Rezervaţiei şi ia măsuri pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizico-geografice
componente;
- emite acordul şi autorizaţia de mediu pentru desfăşurarea activităţilor din
perimetrul Rezervaţiei pentru persoanele fizice şi juridice.
Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de Consiliul ştiinţific, în
subordinea căruia se află Colegiul executiv. Preşedintele Consiliului Ştiinţific şi al
Colegiului executiv este guvernatorul Administraţiei Rezervaţiei, fiind numit de către
guvern, la propunerea ministrului apelor şi protecţiei mediului, cu avizul prefectului
Judeţului Tulcea.
Administraţia Rezervaţiei prezintă următoarele compartimente: managementul
ecologic, relaţii externe, informare şi educaţie, corpul de inspecţie şi pază, şi direcţia
economică.
Din punct de vedere structural Rezervaţia “Delta Dunării” este împărţită în trei
tipuri de zone: zone cu regim de protecţie integrală, zone tampon şi zone economice.
Zonele cu regim de protecţie integrală cuprind formaţiunile fizice şi biologice
sau grupurile de asemenea formaţiuni care au o valoare universală excepţională,
habitatele speciilor de animale şi plante şi situ-rile naturale care au o valoare
excepţională din punct de vedere ştiinţific. Aceste zone sunt administrate direct de
către Administraţia Rezervaţiei.

46
 Zonele tampon cuprind suprafeţele de teren sau de ape care înconjoară zonele
cu regim de protecţie integrală. În baza autorizaţiei şi a permiselor de practicare emise
de Administraţia Rezervaţiei în aceste perimetre se pot desfăşura următoarele activităţi:
valorificarea resurselor pin folosirea unor tehnici nepoluante, pescuitul, păşunatul
animalelor, turismul, cercetare ştiinţifică, realizarea de filme.
Zonele economice reprezintă restul suprafeţelor rămase după excluderea
primelor două tipuri de zone. În baza autorizaţiei şi a permiselor de practicare emise de
Administraţia Rezervaţiei precum şi a autorizaţiei eliberate persoanelor fizice şi
juridice de către Consiliul Judeţean Tulcea, se pot desfăşura activităţi economico-
sociale tradiţionale (pescuit, recoltarea stufului, păşunat, vânătoare, recoltarea fânului,
exploatarea masei lemnoase), turism, şi alte activităţi economice specifice zonei.
Suprafeţele de teren situate în teritoriul Rezervaţiei în cadrul cărora impactul
produs de activitatea umană sau de anumite fenomene naturale au condus la
degradarea ecosistemelor naturale, la apariţia unor dezechilibre sau au determinat
pierderea unor ecosisteme specifice, se declară de către Consiliul ştiinţific al
Administraţiei zone de reconstrucţie ecologică.
Concesionarea terenurilor din Rezervaţie se face numai pe bază de licitaţie
publică, conform cu H.G. nr. 311/2002.

Cum se realizează administrarea ariilor naturale protejate? Vezi pag 47

§5. PROTECŢIA JURIDICĂ A APEI.

Protecţia juridică a apei. După ce am realizat analiza faunei acvatice şi

 protejarea păsărilor de apă, să trecem acum să analizăm protecţia juridică a însăşi
mediului acestor animale, şi anume, apa, în general.
Protecţia
juridică a Apa - elementul vital pentru fiecare fiinţă terestră, inclusiv omul şi pentru
apei. întreaga planetă; structura umană este alcătuită din 70% apă, iar pe glob aproape
Reglementări acelaşi procent însoţeşte cantitatea de apă în comparaţie cu zonele ocupate de uscat
interne şi (adică 2/3 – 66,67%). Imensa majoritate a apei, din totalul general, se regăseşte în
internaţionale
oceane, (97%), în timp ce restul infim îl regăsim în gheţari (2%) şi abia apoi în apa
potabilă a fluviilor, lacurilor sau râurilor (1%). Concluzia este că accesul al resursele
de apă prezintă dificultăţi, datorate în prezent nu doar cantităţii aparent reduse de apă
potabilă, ci în special, datorită poluării masive a acesteia şi a consumului excesiv şi
dezechilibrat.
Revenind la reglementarea protecţiei juridice a apelor, pe plan intern aceasta se
realizează prin Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr.
310/2004, precum şi prin capitolul IX din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, modificată prin Legea nr. 265/2006, în timp ce la nivel internaţional,
47
preocupările s-au axat asupra prevenirii poluării apelor fluviale, având ca rezultat
încheierea la Helsinki, în 1992 a Convenţiei privind protecţia şi utilizarea cursurilor de
apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale, convenţie aplicabilă la nivel european.
Potrivit legii cadru a protecţiei mediului, protecţia apelor de suprafaţă şi
subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii
şi productivităţii biologice a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra
mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale.
În România autoritatea centrală ce se ocupă cu aplicarea strategiei şi politicii
naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă este
Administraţia Naţională Apele Române. Acest organism naţional are următoarele
atribuţii mai importante:
- elaborează balanţa apei pe bazine hidrografice şi la nivelul ţării;
- monitorizează starea şi evoluţia cantitativă şi calitativă a apelor;
- elaborează diagnoze şi prognoze hidrologice şi avertizează în caz de
producerea a unor fenomene hidrologice periculoase;
- reprezintă România la Organizaţia Meteorologică Mondială, pe linie de
hidrologie;
- elaborează planurile de apărare împotriva inundaţiilor;
- colaborează permanent cu comisiile de dezastre, cu unităţile de ordine
publică, cu autorităţile publice teritoriale, pentru sănătate şi altele şi altele;
- asigură funcţia de unic prestator al serviciilor de gospodărire a apelor.
Administraţia Naţională Apele Române are în subordine direcţii de ape,
organizate la nivelul bazinelor hidrografice ca instituţii publice cu personalitate
juridică. La nivelul fiecărei direcţii de apă se organizează un Comitet de bazin.

Protecţia calitativă şi cantitativă a resurselor de apă în dreptul intern. Conform

art. 1 din Legea 107/1996, Legea apelor, astfel cum a fost modificată, “apele reprezintă
o sursă naturală, regenerabilă, vulnerabilă şi limitată”, indispensabilă vieţii, ce
reprezintă materie primă pentru activităţi productive, surse de energie, cale de transport
şi factor determinat în menţinerea echilibrului ecologic.
Apele fac parte integral din patrimoniul public, protecţia apelor fiind un
element de interes general.
Principiul ce stă la baza gospodăririi apelor este principiul solidarităţii umane şi
interesului comun, ce constă în colaborarea tuturor factorilor de decizie ai
administraţiei publice, împreună cu utilizatorii de apă şi reprezentanţii populaţiei,
pentru realizarea maximului de profit social.
Gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor se realizează de către Administraţia
naţională Apele Române şi prin filialele sale bazinale, unde întâlnim un comitet de
bazin format din 15 membri, toate aceste comitete colaborând între ele pentru aplicarea
strategiei de gospodărire a apelor.
Folosirea apelor de suprafaţă sau subterane poate fi liberă pentru băut, adăpat,
udat, spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii
sau se folosesc instalaţii de mică capacitate, destinate exclusiv nevoilor gospodăreşti
proprii.
În cazul folosirii apei pentru alimentarea cu apă potabilă, pentru industrie,
irigaţii producerea de energie electrică, pescuit, plutărit, navigaţie, precum şi atunci
când se realizează evacuarea în rezervele de apă a apelor uzate, se impune respectarea
normelor sanitare şi de protecţie a apelor şi existenţa unei autorizaţii eliberate de
organul de gospodărire a apelor.
48
 Apele uzate industriale, ca şi apele de mină, pentru care nu există tehnologii sau
procese de epurare eficiente pot fi injectate numai în straturile de foarte mare
adâncime, pe baza unor studii speciale, a avizului acordat de Agenţia Naţională pentru
Resurse Minerale şi a avizului de gospodărire a apelor.
În cazuri de poluri accidentale, filialele bazinale ale Autorităţii Naţionale
“Apele Române” vor avertiza imediat utilizatorii de apă şi autorităţile administraţiei
publice a localităţilor din aval pentru a lua măsuri de protecţie a apelor şi de diminuare
a pagubelor.
Potrivit art. 55 din Legea mediului, protecţia apelor de suprafaţă şi subterane,
precum şi a ecosistemelor acvatice are ca obiectiv menţinerea şi ameliorarea calităţii şi
productivităţii naturale a acestora, pentru a fi evitate consecinţele negative ce ar rezulta
asupra mediului, sănătăţii umane şi animale, precum şi a asupra unor bunuri materiale.
În vederea protejării resurselor de apă, art. 58 din Legea mediului, consacră o
serie de obligaţii pentru persoanele juridice şi fizice, dintre care amintim:
- să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a
migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute de autorizaţia de
mediu;
- să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele
naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;
- să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce
impurificarea apelor de suprafaţă;
- să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele
umede şi de coastă deşeuri de orice fel şi să nu introducă în ape substanţe explozive,
tensiune electrică, narcotice sau alte substanţe periculoase.

Cum se realizează protecşia calitativă şi cantitativă a apei? Vezi pag 48.

§6. PROTECŢIA JURIDICĂ A ATMOSFEREI.

 Strategia naţională în domeniu şi sistemul de monitorizare a calităţii aerului.

Potrivit Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice,
Importanţa
atmosfera împreună cu hidrosfera şi geosfera, alcătuiesc sistemul climatic al plantei
atmosferei
noastre.
Protecţia juridică a atmosferei a devenit de actualitate în momentul în care
umanitatea a conştientizat că poluarea aerului are efecte nocive asupra acestui factor de
mediu, prin diminuarea cantităţii de ozon din compoziţia chimică a atmosferei. Aerul
atmosferic ar trebui să conţină 78% azot, 21 % oxigen, iar în restul de 1 % gaze nobile
şi 0,03% dioxid de carbon. Numai că în prezent el s-a “îmbogăţit” cu peste 3000 de
alte substanţe chimice.
Printre factorii care produc poluarea atmosferei se numără gazele emise de
 autoturisme, aeronave şi chiar navele spaţiale, gazele toxice emise ca deşeuri în diferite
Politica industrii (cum ar fi industria prelucrătoare, energetică, etc.), gazele rezultate ca urmare
naţională în
domeniu. 49
Strategii şi
măsuri active
a folosirii unor tehnologii neadecvate, (de exemplu, freonul folosit mult timp la
fabricarea frigiderelor), reducerea pădurilor principalul factor de reîmprospătare a
aerului prin emisia de O2.

Politica naţională de protecţie a atmosferei constă în principal din următoarele:

- introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la
sursă;
- gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la
realizarea celor mai scăzute nivele care să nu depăşească capacitatea de regenerare a
atmosferei;
- gestionarea resursei de aer în sensul asigurării sănătăţii umane;
- modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de evaluare şi gestionare
integrată a calităţii aerului.
În cadrul strategiei naţionale în domeniul protecţiei atmosferei se au în vedere
următoarele obiective:
- menţinerea calităţii aerului;
- îmbunătăţirea calităţii aerului;
- adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea până la eliminare a efectelor
negative asupra mediului, inclusiv la nivel transfrontalier;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la
care România este parte.

Planul naţional de protecţie a atmosferei se elaborează de către autoritatea

publică centrală pentru protecţia mediului, în colaborare cu autorităţile competente
implicate, cu titularii de activitate şi cu publicul interesat.
Acesta se adoptă prin hotărâre de Guvern, ca parte integrantă a Planului
naţional de acţiune pentru protecţia mediului, putând fi revizuit în funcţie de progresele
realizate în domeniul protecţiei atmosferei şi cu cerinţele protecţiei mediului în
general.
Întreaga reglementare privind protecţia atmosferei este străbătută de multiple
aplicaţii ale principiului participării publicului în probleme de mediu. Depăşirea
pragurilor de alertă se aduce la cunoştinţa publicului în mod operativ, prin cele mai
eficiente mijloace de informare în masă, prin intermediul autorităţii de mediu
competente, cu specificarea măsurilor ce se impun în acest sens. În situaţia în care
valorile limită sunt depăşite pentru mai mulţi poluanţi , se elaborează planuri şi
programe integrate pentru toţi poluanţii respectivi. În zonele şi aglomerările în care, în
urma evaluării calităţii aerului, se constată că valorile concentraţiilor în aerul
înconjurător pentru unul sau mai mulţi poluanţi depăşesc pragul de alertă, autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului iniţiază elaborarea planului de gestionare ,
respectiv a planului integrat de gestionare.

Monitorizarea calităţii aerului este realizată prin Sistemul naţional de evaluare

şi gestionare integrată a calităţii aerului, sistem care include Sistemul naţional de
monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de
poluanţi atmosferici, sisteme ce sunt realizate pentru prima dată la noi în ţară.
Structurile aparţinând Sistemului naţional de monitorizare a calităţii aerului au
obligaţia de a derula activitatea de monitorizare de a raporta şi furniza informaţia în
conformitate cu criteriile şi procedurile comune.

50
 Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice privind protecţia atmosferei. Potrivit
dispoziţiilor art. 64 din noua lege a mediului persoanele fizice şi juridice au
următoarele obligaţii în ceea ce priveşte protecţia atmosferei:
- să respecte reglementările în vigoare specifice privind protecţia atmosferei;
- să adopte măsuri tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor
atmosferici;
- să doteze instalaţiile tehnologice, care poluează, cu sisteme de
automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor;
- să nu pună în exploatare instalaţii prin care se depăşesc limitele maxime
admise, conform legilor în vigoare;
- să realizeze diminuarea, modificarea sau chiar încetarea activităţilor
generatoare de poluare, dacă autorităţile competente o cer;
- să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a
surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă la depăşirea
nivelului limită de zgomot ambiental.

Cum se realizează monitorizarea calităţii aerului? Vezi pag 56

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Literatură de specialitate.

1. Duțu Mircea, Duțu Andrei, Dreptul mediului. Editia 4 , Ed. C.H. Beck,
2014,

51
 2. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
3. DUŢU, Mircea, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

4. DUŢU, Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

5. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

6. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010.

7. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului”, Ed. Sfinx 2000, 2000.

8. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2004.

9. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2005.

II. Acte normative

1. Legea nr. 17/1990, privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive.

2. Legea nr. 18/1991, Legea fondului funciar.

3. Legea nr. 82/1993, modificată prin O.U.G. nr. 112/2000, aprobată la

rândul ei prin Legea nr. 454/2001 privind Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”.

4. Legea nr. 46/2008 (Codul silvic al României), publicată în M. Of. nr. 238
din 27.03.2008.

5. Legea nr. 103/1996, modificată prin O.U.G. nr. 69/2000, privind fondul
cinegetic şi protecţia vânatului.

6. Legea nr. 107/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004,

(cu modificări aduse prin Ordonanţa de urgenţă nr. 114 din 17/10/2007, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 713 din 22/10/2007).

7. Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor.

8. O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea

fondului forestier naţional.

9. Legea nr. 1/2000 privind retrocedarea terenurilor forestiere (Legea Lupu).

10. O.U.G. nr. 263/2000 privind regimul juridic al ariilor naturale protejate.

11. H.G. 230/2003 privind delimitarea ariilor naturale protejate.

52
 11. Legea nr. 107/2001 privind ameliorarea prin împădurire a terenurilor
degradate.

12. O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi aprobată prin Legea
nr. 265/2006, Legea mediului.

.MODULUL III

REGIMUL JURIDIC AL
ACTIVITĂŢILOR ECONOMICO-SOCIALE
CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 7: Aspecte generale,reglementarea activităţilor economice şi

sociale cu impact asupra mediului.

1 oră

 U.I. 8: Procedura de evaluare şi autorizare a acestora, auditul de

mediu, proceduri speciale de autorizare,

3 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe în ceea ce priveşte autorizarea

activităţilor umane, în special social-economice cu impact asupra mediului

53
 Obiective operaţionale: : Însuşirea unor noţiuni de bază privind procedura de
evaluare şi autorizare a unor astfel de activităţi, auditul de mediu, şi proceduri speciale
de autorizare

Unitatea de învăţare 7

§1. ASPECTE GENERALE

În conformitate cu lucrările Conferinţelor de la Stockholm, Rio de Janeiro şi

Johanesburg, realizate sub egida O.N.U., mediul uman a fost clasificat în: mediu
natural, modificat şi amenajat; mediu construit şi mediu social. Ceea ce interesează
dreptul mediul sunt numai primele două, adică mediul natural şi mediul construit, în
sensul în care planificând aşezările umane şi urbanizarea va trebui să se evite daunele
provocate mediului natural, pentru a realiza o optimizare a activităţilor umane în
contextul unui mediu sănătos.
Aspectele juridice ale urbanizării au însemnătate nu doar teoretică ci şi practică
în dreptul mediului, căci sistematizarea teritoriului, autorizarea executării construcţiilor
se pot realiza numai cu luarea în considerare a prevederilor Legii protecţiei mediului şi
a legislaţiei speciale relativă la aceste activităţi.
Protecţia juridică a aşezărilor umane. Noţiunea de aşezare umană desemnează:
 “orice localitate, fie oraş, sat, comună, municipiu, metropole”. În cadrul aşezărilor
Aşezarea umane pentru realizarea protecţiei mediului este necesar ca organele centrale şi locale
umană
ale puterii executive să elaboreze şi să promoveze strategia naţională de mediu în
general, inclusiv la nivel de recomandări pentru strategiile şi politica în domeniu, să
realizeze planificarea de mediu corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, să creeze cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi
participarea la deciziile privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a
teritoriului şi urbanism.
Pentru realizarea acestor obiective, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului,
 autoritatea centrală, acţionează prin intermediul organelor sale teritoriale. Un rol
Factori de important îl joacă Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului. Agenţia Naţională
decizie pentru Protecţia Mediului este menită să acţioneze pentru a asigura populaţiei un
mediu sănătos în armonie cu dezvoltarea economică şi cu progresul social al României.
Misiunea agenţiei, ca de altfel şi a celor 42 de agenţii judeţene, aflate în subordine
directă este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generaţiile prezente şi
viitoare şi realizarea unor îmbunătăţiri majore şi continue ale calităţii aerului, solului şi
apelor. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului îşi indeplineşte misiunea prin
exercitarea următoarelor atribuţii:
 planificarea strategică de mediu;
 monitorizarea factorilor de mediu;

54
  autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului;
 implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu la nivel naţional şi local;
 raportările către Agenţia Europeană de Mediu, pe următoarele domenii:
calitatea aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.
Un alt factor de decizie în vederea protecţiei mediului îl reprezintă Consiliile
locale, care au următoarele atribuţii: să îmbunătăţească microclimatul urban prin
amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din
zonele limitrofe, să înfrumuseţeze şi să protejeze în acelaşi timp peisajul local, să
realizeze salubrizarea unităţii administrativ teritoriale pe care o conduc, să optimizeze
arhitectura şi densitatea de locuire, să întreţină spaţiile verzi, parcurile, aliniamentele
arborilor şi a perdelelor de protecţie stradală, interzicerea folosirii de către anumite
vehicule mari a unor străzi sau bulevarde, şi altele.
În acest domeniu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului este
organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării
şi politica guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor
publice şi construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale.
În acelaşi timp şi populaţia, precum şi persoanele juridice au anumite obligaţii
în această sferă a protecţiei mediului:
- să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului un acord şi/sau autorizaţia de
mediu;
- să se supună ordinului de încetare temporară sau definitivă a activităţii;

- să informeze autorităţile competente şi populaţia în caz de eliminări

accidentale de poluanţi în mediu sau de accident major;
- să adopte soluţii adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau
activităţilor noi, precum şi pentru modificare celor existente;
- să nu degradeze mediul amenajat prin depozitări necontrolate de deşeuri de
orice fel;
- să contribuie la îmbunătăţirea microclimatului urban prin diferite activităţi.

Unitatea de învăţare 8

§2. REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE

CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI. PROCEDURA DE EVALUARE ŞI
AUTORIZARE A ACESTORA.

Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe. Înainte de începerea

procedurii de autorizare obligatorie a activităţilor care produc impacturi negative
 asupra mediului, pentru adoptarea unor planuri şi programe acolo unde legea prevede
Evalurea de expres aceasta, este necesară evaluarea de mediu, procedură care are ca scop,
mediu integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea
anumitor planuri şi programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a

55
 rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra
deciziei luate, conform legislaţiei în vigoare.
Evaluarea de mediu constă în elaborarea raportului de mediu, consultarea
 publicului şi a autorităţilor competente implicate în implementarea anumitor planuri şi
Raportul de programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor
mediu consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate.
Evaluarea de mediu se realizează în următoarele domenii: amenajarea
teritoriului şi urbanism, utilizarea terenurilor agricole şi silvice, piscicultura,
transportul, energia, industria, gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor,
telecomunicaţiile şi turismul.
Ca urmare a efectuării evaluării de mediu şi a raportului ce rezultă în urma
acesteia, autorităţile competente emit un aviz de mediu care condiţionează aprobarea
planurilor şi a programelor în domeniile în acre acestea sunt cerute.
Aceste autorităţi competente sunt de fapt autorităţile pentru protecţia mediului
la nivel central şi teritorial (de exemplu, Inspectoratul pentru Protecţia Mediului
Dâmboviţa, I.T.M.).

 Studiul de impact. Studiul de impact este un act preliminar, absolut necesar în

cadrul procedurii de autorizare. Plecând de la principiul precauţiei şi al acţiunii
Studiul de
impact.Etape preventive, instituirea procedurii de autorizare şi obligativitatea efectuării unui studiu
asupra consecinţelor acţiunilor umane asupra mediului şi a soluţiilor ce trebuie
întreprinse, constituie mijloacele juridice eficace pentru realizarea dezvoltării durabile.
În cadrul studiului de impact, se porneşte de la evaluarea impactului asupra
mediului, ce reprezintă un proces prin care se identifică efectele directe şi indirecte,
sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii
oamenilor şi mediului.
Evaluarea impactului de mediu se realizează într-o fază pregătitoare, şi anume
aceea a pregătirii documentaţiei, urmărindu-se iniţial impactul pe care respectivul
proiect îl are asupra oamenilor, florei, faunei, apei, solului, aerului, climei şi peisajului.
În vederea realizării unui astfel de evaluări se parcurg trei etape:
- încadrarea proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului;
- definirea domeniului evaluării şi realizarea raportului privind studiul de
evaluare a mediului;
- analiza calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.
În cadrul primei etape, evaluarea impactului se realiză prin unităţi specializate
care sunt atestate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Legea prevede că autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate
excepta de la evaluarea impactului anumite proiecte sau părţi ale acestora, în cazuri
excepţionale, cum ar fi asigurarea ordinii publice sau a siguranţei naţionale. În acest
caz, autoritatea publică care iniţiază proiectul va trebui totuşi să aplice o altă metodă de
evaluare corespunzătoare şi să aducă la cunoştinţa publicului atât informaţiile astfel
dobândite, cât şi motivele care au dus la ceastă excepţie.
În cea de-a doua etapă, de definire a domeniului de evaluare, autoritatea
competentă pentru protecţia mediului pregăteşte şi transmite titularului de proiect un
îndrumar referitor la problemele de mediu care trebuie tratate în evaluarea de impact şi
la gradul de extindere a acestora.
În fine cea de–a treia etapă, porneşte de la îndrumarul referitor la probleme de
mediu care au fost tratate în evaluarea de impact de către titularul proiectului, şi pe
baza acestuia se efectuează studiul de evaluare a impactului, rezultatele sale fiind
56
 prezentate în raportul care se înaintează autorităţii competente pentru protejarea
mediului.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului analizează calitatea raportului
la studiul de evaluare şi ia decizia de acceptare sau de refacere a acestui raport, şi după
caz de emitere sau de respingere motivată a acordului de mediu.
În raport cu terţii dacă o pagubă se produce ulterior datorită lucrării şi constă în
consecinţe neprevăzute în evaluarea impactului asupra mediului raspunderea revine
titularului planului, proiectului respectiv.
Sub un alt aspect, şi respectând principiul legal al informării şi participării
 publicului la luarea deciziilor, orice solicitare de acord de mediu pentru proiecte supuse
Studiul de evaluării impactului asupra mediului se aduce la cunoştinţa publicului de către
impact si autorităţile competente pentru protecţia mediului, pentru ca acesta să-şi poată exprima
raportul de
opinia înainte de adoptarea deciziei de emitere a acordului de mediu.
mediu
Rezultatele consultării publicului şi informaţiile obţinute se iau în considerare
în procedura de emitere a acordului de mediu.
Prin comparaţie cu alte studii tradiţionale, studiul de impact este un document
previzional, urmărind să analizeze în mod anticipat ce efecte pot avea asupra mediului,
în ansamblul său realizarea proiectului sau programului supus analizei. În acest sens, în
cadrul studiului de impact găsim scenarii şi strategii de acţiune. Tot de aici pleacă şi
nevoia de a realiza programe pe termen lung de studiere a impactului, cu deosebire în
cazul direcţiilor importante de dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei, cum ar fi: energia,
informatica, biologia, genetica, etc.

Ce este studiul de impact? Vezi pag 61

 Actele de reglementare privind protecția mediului

Avizul
1. Noţiune
În procesul de receptare a acquis-ului comunitar de mediu, legislaţia
românească a optat pentru denumirea generică de „acte de reglementare“ (to regulate),
pentru autorizaţiile, acordurile şi avizele de mediu, iar O.U.G. nr. 125/2005 privind
protecţia mediului a preferat o definiţie prin enumerarea acestora, şi nu o prezentare
sintetică a respectivei noţiuni.
Potrivit art. 8 alin. (1) din actul normativ, autorităţile competente în domeniu,
cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu şi a structurilor subordonate acesteia, conduc

57
procedura de reglementare1 şi emit (eliberează), după caz, trei categorii de acte de
reglementare: avize de mediu, acorduri şi autorizaţii/autorizaţii integrate de mediu.
În ciuda denumirilor diverse şi diferite faţă de terminologia curentă, acestea
sunt acte tehnico-juridice, instrumentate conform unei proceduri speciale, emise şi care
exprimă decizia autorităţilor competente în materie de mediu şi stabilesc condiţii
pentru desfăşurarea proiectelor, planurilor sau activităţilor, precum şi drepturi şi
obligaţii pentru titularii acestora, din perspectiva asigurării protecţiei mediului şi
conservării naturii.
Astfel de acte se emit numai dacă planurile şi programele, proiectele, respectiv
programele pentru conformare privind activităţile existente prevăd prevenirea,
reducerea, eliminarea sau compensarea, după caz, a consecinţelor negative asupra
mediului, în raport cu prevederile aplicabile din normele tehnice şi reglementările în
vigoare. Toţi titularii care desfăşoară activităţi ce fac obiectul procedurilor de
reglementare din punct de vedere al protecţiei mediului sunt obligaţi să respecte
termenele stabilite de autoritatea competentă de protecţia mediului în derularea acestor
proceduri. În caz contrar se ajunge la încetarea procedurii, iar actul de reglementare
este anulat.

2. Categorii
Actele de reglementare sunt de trei feluri: avize, autorizații și acorduri.

2.1. Avizul de mediu

Avizele reprezintă forme procedurale de consultare prealabilă, de către
autoritatea decidentă, a unei alte autorități sau a unui compartiment din structura
proprie. De regulă, avizele nu au forța juridică a unui act administrativ decât în mod
excepțional, atunci când ele însele produc efecte juridice.
În dreptul mediului, având în vedere importanța monitorizării activităților ce
pot afecta mediul, avizele sunt definite ca acte administrative, fiind ele însele decizii
administrative, care se includ în procedura elaborării altor acte decizionale de natură
legislativă, administrativă sau contractuală.
Astfel, avizele de mediu, pe care le emite autoritatea competentă de mediu,
privesc:
- planurile și programele prevăzute de lege, ce se supun aprobării
Parlamentului sau altor autorități publice, sub această condiție a avizării;
- omologarea produselor de protecţie a plantelor și autorizarea
îngrăşămintelor chimice;
- vânzarea pachetului majoritar de acțiuni, vânzarea de active, fuziunea,
divizarea, dizolvarea urmată de lichidare, concesionarea etc., care privesc titularii
planurilor, proiectelor sau activităților;
- avizul Natura 2000 care este impus de lege în situațiile când planul sau
proiectul poate avea un impact asupra ariilor naturale protejate, de interes comunitar,
incluse sau care urmează a fi incluse în rețeaua ecologică Natura 2000.
Indiferent de denumire, avizele de mediu reprezintă avize conforme a căror
solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea/emiterea/ aprobarea
ş.a. unor documente cărora li se adresează şi faţă de care certifică integrarea
1
Cuvântul „reglementare“ aici nu se foloseste în sensul de a supune ceva unor norme, unor reglementări
legale, ci în sensul de a actiona, a conduce, a derula elaborarea avizului, acordului si
autorizaiei/autorizatiei integrate de mediu, cu scopul de a proteja în activitatea economico-socială
mediul natural si mediul artificial creat de mintea si mâna omului.

58
considerentelor privind protecţia mediului. Funcţia lor esenţială este aceea de a asigura
receptarea exigenţelor ecologice în acte administrative, politico-juridice etc. care pot
sau au un impact semnificativ asupra mediului, dar al căror obiectiv principal
definitoriu este de altă natură. Aceste cerinţe ale avizului reprezintă o condiţie de
legalitate a însuşi actului ce urmează a se emite, neîndeplinirea lor atrăgând nulitatea
absolută a acestuia. Avizele de mediu sunt operaţiuni tehnico-juridice deosebit de
importante însă, după cum arătam, nu constituie acte administrative (de mediu) de sine
stătătoare. Prin urmare, nu pot fi contestate în justiţie decât odată cu actul pe care îl
condiţionează.

2.2. Acordul de mediu

Acordul este un act administrativ prin care se exprimă consimțământul unei
autorități administrative – în speță, autoritatea pentru protecția mediului – pentru
emiterea unui act administrativ de către o altă autoritate publică.
Astfel, acordul are ca efect juridic coautoratul celor două autorități la actul
administrativ final. Acordul are o poziţie intermediară între avize şi autorizaţii, cu un
profil juridic specific, datorită scopului urmărit şi regimului juridic aplicabil. Potrivit
legii, solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiectele
publice sau private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente care pot
avea impact semnificativ asupra mediului (art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2005).
Legislația de mediu reglementează două forme ale acordului:
- o formă generică, denumită acord de mediu, care se impune în toate
cazurile de realizare a unui proiect și stabilește condițiile și măsurile pentru protecția
mediului;
- o formă specifică denumită acord de import pentru organisme
modificate genetic, aplicabil numai acestor activități de import.
În ambele situații, autoritatea competentă devine coautoare a altor acte
administrative: în primul caz, a actului de aprobare a unui proiect, iar în celălalt caz, a
actului de autorizare a importului specific.
În dreptul mediului, acordurile autorităților competente de mediu sunt
prealabile sau anterioare actelor administrative ale autorităților din alte domenii. Sunt
cazuri în care însăși legea face o astfel de precizare: acordul de mediu pentru o practică
sau activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de emiterea autorizației de
către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear.
O caracteristică a acordului de mediu este aceea că, spre deosebire de
autorizaţia de mediu, se emite în paralel cu celelalte acte de reglementare emise de
autorităţile competente potrivit legii. Sunt şi cazuri în care, după eliberarea acordului
de mediu şi în legătură directă cu acesta se emit şi alte acte administrative precum:
autorizaţia de construire, avize sau acorduri cerute pentru diverse alte domenii, în
condiţiile legii.

2.3. Autorizația de mediu

Lato sensu, ea reprezintă actul administrativ în baza căruia se pot desfăşura, în
mod legal, activităţile existente şi începe activităţile noi cu posibil impact semnificativ
asupra mediului. Autorizațiile sunt acte administrative decizionale necesare pentru
desfășurarea unor activități sau funcționarea unor instalații.
Legea reglementează următoarele categorii de autorizaţii:

59
 - autorizația de mediu, care privește o activitate existentă sau o activitate nouă,
având un impact semnificativ asupra mediului;
- autorizația integrată de mediu, care privește exploatarea, în totalitate sau în
parte, a unei instalații, pentru a garanta că funcționarea acesteia respectă prevederile
privind prevenirea și controlul integrat al poluării;
- autorizația privind activitățile cu organisme modificate genetic, care privește
exclusiv acest domeniu, ca o formă specifică de autorizare.
Autorizaţiile de mediu se pot clasifica, în funcţie de criteriul folosit, în mai
multe categorii. Principala clasificare are în vedere activitatea pe care o
„reglementează“; potrivit acestui criteriu există, pe de o parte, autorizaţii care permit
realizarea de activităţi care, în mod direct ori indirect, presupun contaminarea sau
deversarea asupra unei resurse naturale, iar pe de alta, autorizaţii care permit efectuarea
de activităţi care, în plus, este posibil sau au efectiv un impact semnificativ asupra
mediului. Diferenţa dintre cele două categorii este semnificativă. Astfel, în plan
concret, în timp ce, în cazul permiselor de deversare, ceea ce se autorizează este
impactul asupra mediului, şi nu activitatea care îl produce, permisele de activităţi cu
impact asupra mediului autorizează activităţile care produc acest impact, şi nu
impactul însuşi. În esenţă, cele din urmă presupun un control asupra cauzelor
impactului ecologic, în timp ce cele din prima categorie iau în consideraţie doar
caracteristicile şi condiţiile impactului. Din această perspectivă, este vorba de un
control în privinţa cauzei şi a tuturor consecinţelor asupra mediului pe care activitatea
respectivă le are, iar primul tip de autorizaţii se referă la un control privind efectele şi
anumite surse de contaminare, fără a se ţine seama sau să se analizeze toate formele de
impact pe care activitatea îl are sau îl produce.
Diferenţa dintre cele două categorii de autorizaţii se manifestă, mai cu seamă,
în privinţa procedurii de acordare a lor. În cazul autorizaţiilor de deversare sau poluare,
procedura are ca obiectiv acordarea acestor autorizaţii, drept pentru care demersul
procedural se realizează prin aprecierea condiţiilor în care deversarea sau contaminarea
se vor produce. Dimpotrivă, în situaţia celorlalte autorizaţii, cele vizând activităţi sau
executarea de proiecte, se analizează nu numai problemele ecologice (impactul
proiectului asupra mediului), ci şi proiectul însuşi.
Pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, în cazul activităţilor existente, care nu
sunt conforme cu normele şi reglementările de mediu în vigoare, este necesară
efectuarea bilanţului de mediu (apreciată prin decizia autorităţii competente pentru
protecţia mediului), urmat de programul pentru conformare (negociat cu titularul
activităţii), iar în cazul activităţilor noi se impune evaluarea impactului de mediu.
Bilanţul de mediu este o instituţie juridică de drept al mediului; scopul său
constă în stabilirea cauzelor care au generat sau vor genera un anumit nivel al emisiilor
de poluanţi evacuaţi în mediu şi al altor efecte cu impact negativ asupra factorilor de
mediu pentru activitatea analizată.
Procedura de realizare a bilanţului de mediu este stabilită prin ordin al
conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Efectuarea bilanţului de mediu de către titularul activităţii este obligatorie
pentru stabilirea obligaţiilor şi costurilor privind refacerea calităţii mediului în zona de
impact a activităţilor desfăşurate pe un amplasament. El este esenţial pentru stabilirea
obligaţiilor de refacerea a calităţii mediului degradat.
Potrivit legii, bilanţul de mediu reprezintă lucrarea elaborată de persoane fizice
sau juridice atestate conform legii, în scopul obţinerii avizului pentru stabilirea
obligaţiilor de mediu sau a autorizaţiei de mediu, şi care conţine elementele analizei
60
tehnice prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative
cumulate, anterioare, prezente şi anticipate ale activităţii, în vederea cuantificării
impactului de mediu efectiv de pe un amplasament; în cazul în care se identifică un
impact semnificativ, bilanţul se completează cu un studiu de evaluare a riscului. Dintre
evaluările de risc cea mai importantă este evaluarea sănătăţii. Ca rezultat al evaluării
riscului se pot identifica acele riscuri care nu se pot accepta situaţie în care se vor
propune măsuri de remediere şi/sau de realizare a unei monitorizări adecvate.
Pe baza concluziilor şi recomandărilor bilanţului de mediu, autoritatea
competentă pentru protecţia mediului stabileşte cu titularul activităţii programul
pentru conformare.
Programul pentru conformare este un plan de măsuri cuprinzând etapele care
trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu
sau avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu de către titularul activităţii, sub
controlul autorităţii competente pentru protecţia mediului, în scopul respectării
prevederilor legale privind protecţia mediului; programul pentru conformare face parte
integrantă din autorizaţie de mediu sau din avizul pentru stabilirea obligaţiilor de
mediu. Programul pentru conformare este necesar pentru orice obiectiv care continuă
sau care îşi încetează activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin funcţionarea
curentă sau anterioară. Evaluarea prejudiciilor se efectuează prin bilanţul de mediu,
raportând starea mediului şi măsurile necesare pentru remediere la standardele şi
reglementările în vigoare. Este obligatorie îndeplinirea măsurilor cuprinse în
programul pentru conformare la termenele stabilite. Durata programului de conformare
va avea în vedere perioada minimă necesară realizării măsurilor tehnice, în raport de
posibilităţile financiare şi tehnice ale titularului proiectului sau activităţii. Un program
de conformare nu poate depăşi însă perioada de valabilitate a autorizaţiei de mediu, cu
excepţia măsurilor de remediere a prejudiciilor aduse mediului prin activităţi
anterioare.
Sunt exceptate de la obţinerea autorizaţiei de mediu activităţile desfăşurate de
structurile componente ale sistemului de apărare, ordine publică şi securitate naţională.
Ca specie a autorizaţiei de mediu, legea reglementează autorizaţia integrată de
mediu, ce se aplica inițial în cazul activităţilor supuse regimului stabilit prin Ordonanţa
de Urgenţă nr. 152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării 1 (aprobată,
cu modificări, prin Legea nr. 84/2006). În prezent, O.G. nr. 152/2005 a fost abrogată
prin Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale1.
Spre deosebire de acordul de mediu, autorizaţiile de mediu au un caracter de
sinteză, în sensul că se emit după obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii, după
caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii şi exprimă cerinţele definitorii pentru
cazul respectiv.
Funcţionarea fără autorizaţie de mediu este interzisă pentru activităţile care fac
obiectul procedurii de autorizare din punct de vedere al protecţiei mediului.
De asemenea, funcţionarea fără autorizaţie integrată de mediu este interzisă
pentru activităţile supuse legislaţiei privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.
Titularul activităţii are obligaţie de a informa autorităţile publice teritoriale
competente pentru protecţia mediului cu privire la rezultatele automonitorizării
emisiilor de poluanţi reglementaţi, precum şi cu privire la accidente sau pericole de
accidente.

1
Publicată în M. Of. nr. 1078 din 30 noiembrie 2005.
1
Publicată în M.Of. nr. 671 din 1 noiembrie 2013.

61
 3. Durata autorizaţiilor; revizuirea şi suspendarea acestora
Actele de reglementare sunt acte administrative ale căror efecte sunt limitate în timp.
În acest sens, art. 16 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, stabilește
următoarele:
- avizul de mediu și acordul de mediu își păstrează valabilitatea pe toată
perioada punerii în aplicare a planului sau programului, respectiv proiectului;
- autorizaţia de mediu/autorizaţia integrată de mediu sunt valabile 10 ani,
cu excepţia celor emise cu program pentru conformare care sunt valabile pe toată
perioada derulării programului, dar nu mai mult de 60 de zile de la data scadentă de
realizare a ultimei măsuri din programul respectiv. În orice caz, aceasta nu poate depăși
ultimul termen al planului sau programului.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite sau revizuieşte, după
caz, actele de reglementare.
În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de
reglementare sau se modifică condiţiile care au stat la baza emiterii lor, autoritatea
competentă decide, după caz, pe baza notificării titularului, menţinerea actelor de
reglementare sau necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la
această decizie. Până la adoptarea unei decizii, este interzisă desfăşurarea oricărei
activităţi sau realizarea proiectului, planului ori programului care ar rezulta în urma
modificărilor care fac obiectul notificării. În situaţia în care se decide revizuirea actelor
de reglementare, se poate cere şi refacerea raportului privind impactul asupra mediului
sau a bilanţului de mediu, după caz.
Revizuirea implică reevaluarea tuturor elementelor acestor acte administrative,
inclusiv termenul de valabilitate. Practic, are loc o adaptare a documentelor în cauză la
evoluţiile de fapt.
În privința autorizaţiei integrate de mediu, operatorul are obligația să informeze
autoritatea competentă cu privire la orice modificări planificate în exploatarea
instalației. La această informare (notificare) autoritatea competentă revizuieşte, după
caz, autorizația integrată de mediu sau condițiile prevăzute în aceasta.
Iniţiativa revizuirii poate aparţine atât titularului actului de reglementare, cât şi
autorităţilor publice competente.
Acordul de mediu şi autorizaţia/ autorizaţia integrată de mediu se suspendă de
către autoritatea competentă pentru protecţia mediului care a emis actul de
reglementare, pentru neconformarea cu prevederile precizate în acestea, după o
notificare prealabilă prin care se poate acorda un termen de cel mult 60 de zile pentru
îndeplinirea obligaţiilor, după care se dispune măsura. Suspendarea se menţine până la
eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni. Pe perioada suspendării, desfăşurarea
proiectului sau activităţii este interzisă. Aşadar, suspendarea este o sancţiune specifică
dreptului mediului care poate avea drept consecinţă finală oprirea execuţiei proiectului
sau încetarea activităţii. În planul răspunderii juridice, legea califică drept infracţiune
continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau a
autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu (art. 98 alin. 1 pct. 6 din O.U.G. nr.
195/2005).
În cazul în care nu s-au îndeplinit condiţiile stabilite prin actul de suspendare,
autoritatea competentă pentru protecţia mediului dispune, după expirarea termenului
de suspendare, anularea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de
mediu, după caz.

62
 Dispoziţiile de suspendare, precum şi cele de încetare a desfăşurării proiectului sau
activităţii sunt executorii de drept.
Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea atelor de
reglementare se soluţionează de instanţele de contencios administrativ competente.

4. Competenţe
De la regula generală a competenţei agenţiilor de mediu de emitere a actelor de
reglementare, există următoarele excepţii:
a) – Guvernul, prin hotărâre la propunerea autorităţii publice pentru protecţia
mediului, emite: - acordul de mediu sau decizia de respingere a solicitării,
autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu pentru proiectele/ activităţile miniere care
utilizează substanţe periculoase în procesul de prelucrare şi concentrare, pentru
capacităţi de producţie mai mari de 5 milioane tone/an sau dacă suprafaţa pe care se
desfăşoară activitatea este mai mare de 1000 ha; - acordul de mediu sau autorizaţia de
mediu pentru instalaţiile cu risc nuclear major (centrale nuclearoelectrice, reactoare de
cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear ars şi depozite finale ale
combustibilului nuclear ars);
b) – Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului (Ministerul
Mediului, Apelor și Pădurilor) emite autorizaţiile şi acordurile de import privind
importul organismelor/microorganismelor modificate genetic, precum şi acordul şi
autorizaţia de mediu privind utilizarea în condiţii de izolare a microorganismelor
modificate genetic şi introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor
modificate genetic vii, după solicitarea avizelor necesare;
c) - Agențiile județene pentru protecția mediului emit acordul de mediu
pentru proiectele publice sau private ale căror amplasamente se situează pe teritoriul
județului respectiv, cu excepția proiectelor aflate sub incidența legislației privind
prevenirea și controlul integrat al poluării;
d) – Agențiile regionale pentru protecția mediului emit acord de mediu
pentru toate priectele aflate sub incidența legislației privind prevenirea și controlul
integrat al poluării din regiunea de dezvoltare și pentru toate priectele care fac obiectul
evaluării impactului asupra mediului și/sau al evaluării adecvate, al căror amplasament
se întinde pe suprafața a două sau mai multe județe din cadrul aceleiași regiuni de
dezvoltare;
e) – Agenția Națională pentru Protecția Mediului emite acordul de mediu
pentru toate proiectele care fac obiectul evaluării impactului asupra mediului și/sau al
evaluării adecvate, al căror amplasament se întinde pe suprafața a două sau mai multe
regiuni de dezvoltare;
f) – Administrația Rezervației Biosferei “Delta Dunăriiˮ emite acordul de
mediu pentru proiectele propuse a se realiza în perimetrul rezervației;
g) – Agenția Regională pentru Protecția Mediului Galați emite acordul de
mediu pentru proiectele al căror amplasament se întinde atât pe teritoriul unui județ din
afara perimetrului Administrația Rezervației Biosferei “Delta Dunăriiˮ, cât și în
perimetrul acesteia.

5. Natura juridică a actelor de reglementare

Actele de reglementare (avizele, acordul de mediu sau autorizaţia/autorizaţia
integrată de mediu) sunt acte administrative ce prezintă aceeaşi natură juridică,
diferenţele purtând asupra momentului şi sferei de acţiune. Ele fac parte din categoria
63
 actelor administrative individuale, prin care se stabilesc drepturi şi/sau obligaţii
determinate pentru subiectul căruia i se adresează. Sunt „autorizaţii semilibere“, în
sensul că sunt emise în baza unui drept de apreciere al autorităţilor publice de mediu
condiţionat însă de un element obiectiv – evaluarea impactului asupra mediului - şi
altul subiectiv – concluziile desprinse în urma dezbaterilor publice şi consultării
publicului. Toate acestea le conferă un caracter revocabil, dar care trebuie să fie
fundamentat şi motivat.
În baza autorizării titularul dobândeşte dreptul de a realiza proiectul sau
desfăşura activitatea respectivă din perspectiva cerinţelor de protecţie a mediului.
Întotdeauna autorizaţiile sunt eliberate sub rezerva drepturilor terţilor şi nu
creează dreptul câştigat de a polua. În toate cazurile, poluatorul trebuie să - şi asume
răspunderea civilă şi penală a actelor sale şi nu se va putea adăposti în spatele
autorizaţiei administrative care i-a fost eliberată, pentru a se justifica în privinţa unei
vătămări a drepturilor tuturor.

6. Studiul de pericol
Studiul de pericol constituie o variantă a studiului de impact şi trebuie să figureze, în
cazurile determinate, în documentaţia de autorizare, alături de acesta, în vederea
precizării măsurilor preconizate de industriaş în caz de accident. Documentul este
menit să prefigureze pericolele pe care poate să le prezinte o activitate industrială în
caz de accident şi să justifice adoptarea anumitor măsuri de a reduce posibilitatea
efectelor acestora, îar în caz de producere să permită limitarea sau chiar înlăturarea
consecinţelor lor. Această situaţie impune ca uneori studiile de pericol să fie
completate, eventual, prin studii de siguranţă (utilizate mai ales în domeniul
nuclear).
Prevederile şi concretizarea unor asemenea studii se realizează prin planurile
de urgenţă.

§3. AUDITUL DE MEDIU.

 Auditul de mediu.Scopul unui astfel de audit este acela de a ajuta la protejarea

mediului înconjurător, prin controlul managerial al tehnicilor care îl implică şi de a
Scopul auditului
de mediu permite estimarea măsurii în care aceste practici respectă politica ecologică a
întreprinderii.
În mod obligatoriu, auditul include toate obligaţiile prevăzute de lege.
Ca instrument managerial un astfel de audit îşi propune să stabilească dacă
tehnologiile, utilajele şi conducerea unei unităţi industriale funcţionează corect din
punct de vedere al protecţiei mediului. Un astfel de audit va verifica respectarea
normelor legale în domeniu, cum este posibilă reducerea riscurilor legate de
nerespectarea normelor legale, şi altele.
În principal auditul de mediu trebuie să analizeze următoarele chestiuni:
- un mediu înconjurător raportat la tehnologii;
- siguranţa în exploatare a utilajelor şi normele de protecţie a muncii;
- medicina muncii;
- calitatea produselor şi a echipamentelor de protecţie, etc.
 64
Etapele
auditului
 Etapele de desfăşurare ale auditului sunt următoarele:
- activitatea de pre-audit în care se stabileşte unitatea sau secţia aleasă pentru
desfăşurarea auditului, formarea echipei de audit, stabilirea planului de audit obţinerea
unor informaţii de bază;
- activitatea de teren care presupune cunoaşterea unităţii vizate, analiza
mecanismelor de control, acumularea de informaţii, evaluări, discutarea concluziilor cu
personalul unităţii;
- activitatea de post-audit – stabilirea concluziilor, a raportului şi a planului de
acţiune, implementarea planului de acţiune în unitate şi urmărirea realizării lui.
De altfel, aceste etape sunt specifice oricărui audit, indiferent de domeniul în
care se realizează.
În final auditul este conceput pentru a oferi firmei sau instituţiei unde este
realizat câteva repere pentru ceea ce mai este de îmbunătăţit în domeniul mediului,
reduce posibilitatea aplicării unor sancţiuni, reduce riscurile producerii unor accidente,
permite o fundamentare a programelor de îmbunătăţire a activităţii, furnizează baze de
date utile.

§4. PROCEDURI SPECIALE DE AUTORIZARE.

Gospodăririea apelor, Legea apelor nr. 107/1996 prevede obligativitatea

obţinerii în faza de proiectare, a avizului de gospodărire a apelor, care reglementează
atât regimul lucrărilor care se construiesc pe ape sau în legătură cu apele, cât şi
activităţile social-economice cu efecte potenţial negative asupra componentei
hidraulice a mediului.
Avizul de gospodărire a apelor reprezintă actul care condiţionează din punct de
vedere tehnic şi juridic:
- finanţarea de la bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi execuţia
obiectivelor noi de investiţii ce urmează să fie construite pe ape sau în legătură cu
apele de suprafaţă, subterane, inclusiv construcţiile şi instalaţiile care se execută pe
litoralul Mării Negre, faleză, plajă şi fundul apelor maritime interioare şi al mării
teritoriale;
- dezvoltarea, modernizarea sau retehnologizarea unor procese tehnologice sau
a unor instalaţii;
- realizarea de lucrări de interes public ce se construiesc pe ape sau în legătură
cu apele, a căror execuţie va conduce la restrângerea sau la sistarea unor activităţi
existente.
În situaţii de urgenţă care necesită acţiuni imediate pentru siguranţa naţională şi
în condiţiile în care circumstanţele nu permit o analiză detaliată a solicitării avizului, se
poate emite un aviz de gospodărire a apelor pentru situaţie excepţională.
Pentru lucrările la care nu este necesar avizul de gospodărire a apelor
investitorul are obligaţia de a notifica Administraţiei Naţionale “Apele Române”
începerea execuţiei, fiind obligatorie respectarea acestei proceduri.
Avizul de gospodărire a apelor se solicită de către beneficiarul sau titularul de
investiţie, în faza de proiectare a studiului de fezabilitate, pe baza unei documentaţii
tehnice, elaborate conform legii (Capitolul II din Normativul documentaţiilor tehnice,
aprobat prin Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 277/1997).
Refuzul de emitere a avizului poate fi contestat pe calea contenciosului
administrativ.

65
 Avizul de gospodărire a apelor poate fi modificat la solicitarea titularului de
investiţie dacă:
- până la finalizarea proiectării s-au modificat soluţiile tehnologice ori
parametrii de funcţionare;
- există necesitatea corelării cu noi tehnologii depoluante;
- se impune înlăturarea efectelor negative asupra apelor ca urmare a modificării
parametrilor hidrologici.
În caz de renunţare la execuţia lucrărilor care au făcut obiectul unui aviz de
gospodărire a apelor, beneficiarul investiţiei solicită retragerea acestuia.
Avizul poate fi reînnoit numai dacă se respectă integral prevederile
documentaţiei pentru care s-a emis avizul iniţial. Solicitarea de reînnoire trebuie făcută
cu cel puţin 3 luni înainte de data expirării acestuia.
Autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului emit avizul de gospodărire a
apelor pe baza referatului tehnic de specialitate realizat de Administraţia Naţională
“Apele Române”.

Autorizaţia de gospodărire a apelor reprezintă actul ce condiţionează din punct

 de vedere tehnic şi juridic, funcţionarea sau exploatarea obiectivelor noi, construite pe
ape sau în legătură cu apele de suprafaţă, subterane, cu zona costieră, faleza, litoralul şi
Autorizaţia de
cu plaja mării, cu apele maritime interioare, marea teritorială, zona economică
gospodărire a
apelor exclusivă şi cu platoul continental, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare
a celor existente (art. 38 din Ordinul m.a.p.m. nr. 699/1999).
Prin abţinerea autorizaţiei de gospodărire a apelor, utilizatorul de apă
dobândeşte după caz:
- dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă;
- dreptul de evacuare în receptorii naturali – adică cursuri de apă, lacuri, Marea
Neagră, etc.
- dreptul de funcţionare sau de exploatare a lucrărilor, construcţiilor şi
instalaţiilor executate pe ape;
- dreptul de folosinţă a albiilor minore şi în alte scopuri decât pentru recreere şi
plimbare;
- dreptul de exploatare a nisipurilor şi pietrişurilor prin exploatări organizate
sau în limita cantităţii maxime de 500 m3.
În perioadele de secetă când se aplică restricţii, prevederile autorizaţiei de
gospodărire se subordonează planurilor de restricţie pe toată durata de aplicare a
acestora.
Autorizaţia se solicită de către beneficiarul obiectivului de investiţie şi se emite
de aceleaşi organe care dau şi avizul.
Autorizaţia de gospodărire a apelor se eliberează pe o perioadă diferită, în
funcţie de natura lucrărilor.
Autorizaţia poate fi modificată sau retrasă în următoarele situaţii:
- la nerespectarea prevederilor programelor de etapizare sau a condiţiilor
prevăzute în cuprinsul ei, din vina titularului;
- nerespectarea sistematică a regulamentului de exploatare;
- pentru prevenirea sau asigurarea combaterii efectelor inundaţiilor;
- în cazul poluării sistematice a resurselor de apă;
- la modificarea parametrilor de capăt autorizaţi în legătură cu prelevarea şi
evacuarea apelor;

66
 - în vederea asigurării în mod echitabil şi eficient a cerinţelor de apă nou-
apărute.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Literatură de specialitate.

1. Duțu Mircea, Duțu Andrei, Dreptul mediului. Editia 4 , Ed. C.H. Beck,
2014,
2. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
3. DUŢU, Mircea, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

4. DUŢU, Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

5. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

6. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010.

7. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului”, Ed. Sfinx 2000, 2000.

8. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2004.

9. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2005.
II. Acte normative

1. Legea nr. 107/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004,

Legea apelor.

2. Legea nr. 61/1998, Legea minelor.

3. O.U.G. nr. 76/2001, privind înregistrarea şi autorizarea comercianţilor.

4. O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi aprobată prin Legea nr.
265/2006, Legea mediului.

67
 MODULUL IV

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
ÎN DREPTUL MEDIULUI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 9: conceptul de răspundere juridică şi corelaţia sa cu dreptul

mediului

1 oră

 U.I. 10: răspunderea civilă în dreptul mediului

2 ore

 U.I.11 : răspunderea contravenţională în dreptul mediului

2 ore
68
  U.I. 12 : răspunderea penală în dreptul mediului

3 ore

Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştinţe generale relative la răspunderea

în dreptul mediului.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind elementele
specifice ale răspunderii civile delictuale în dreptul mediului, precum şi ale răspunderii
contravenţionale şi penale în această ramură.

Unitatea de învăţare 9
§1. CONCEPTUL DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ ŞI CORELAŢIA SA CU
DREPTUL MEDIULUI.

Noţiunea de răspundere juridică este adeseori corelată cu aceea de sancţiune

sau reparaţie. Ca marea majoritatea a ramurilor dreptului şi dreptul mediului prezintă
sancţiuni specifice pentru nerespectarea normelor sale. Aceste sancţiuni pot consta de
la repararea prejudiciului, în cadrul răspunderii civile delictuale, până la aplicarea unor
amenzi contravenţionale în cadrul răspunderii contravenţionale sau, chiar mai grav
aplicarea unor pedepse în cadrul stabilirii răspunderii penale pentru infracţiuni
specifice din dreptul mediului.
Prin urmare, în cadrul dreptului mediului întâlnim trei forme de răspundere:
răspunderea civilă delictuală, răspunderea contravenţională şi răspunderea penală.
Singura ce poate fi aplicată cumulat cu una din celelalte două forme de răspundere este
răspunderea civilă delictuală.
De remarcat că, în cadrul răspunderii juridice în dreptul mediului persoana
poate răspunde şi pentru fapte ilicite ce cauzează prejudicii şi care sunt reprobabile
prin caracterul lor ilicit, dar şi pentru fapte ce sunt licite, normale, dar a căror
sancţionare se impune datorită faptului că pot constitui uneori cauze ale vătămărilor
produse mediului şi sănătăţii oamenilor.

Care formele răspunderii în dreptul mediului? Vezi pag 65

69
 Unitatea de învăţare 10

§1. Răspunderea civilă în dreptul mediului.


Reglementarea 1.1. Noţiuni introductive
răspunderii Datorită specificului prejudiciilor cauzate mediului (vătămarea unor interese
civile în dreptul generale ale societăţii, producerea de efecte în lanţ, urgenţa reparării lor ş.a.) se
mediului
manifestă tendinţa instituirii unei răspunderi civile obiective pentru risc, cum s-a făcut
deja în privinţa pagubelor nucleare sau a celor rezultate prin activitatea aeronavelor.
Riscul ecologic are unele particularităţi date de faptul că poluarea este de cele
mai multe ori rezultatul unor acumulări lente, cu efecte prelungite în timp, depăşind
pragurile naturale de echilibru şi producând efecte deosebit de grave pentru existenţa şi
funcţionarea sistemului natural. El poate afecta concomitent mai multe componente ale
mediului. De aceea, caracterul specific al riscului impune reguli particulare şi în
privinţa răspunderii pentru prejudiciile astfel create. După cum este cunoscut, regimul
răspunderii civile pentru risc prezintă o serie de avantaje, mai ales în materie
ecologică, în raport cu răspunderea bazată pe culpă. În primul rând, indemnizaţia
victimei va avea loc întotdeauna, contrar teoriei răspunderii pentru culpă când, uneori,
se întâlnesc cazuri în care nu se poate antrena răspundere şi, în consecinţă, repararea
prejudiciului astfel produs. Chiar cazurile de exonerare de răspundere sunt
reglementate restrictiv la forţa majoră şi acesteia recunoscându-i-se efectele absolvirii
în anumite condiţii.
În domeniul ecologic este deosebit de important să se asigure în toate cazurile o
reparare a prejudiciului datorită specificului şi consecinţelor deosebit de grave pe care
le pot genera pagubele.
Apoi sunt unele situaţii în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este
imposibilă iar consecinţele produse nu pot rămâne neacoperite; mai mult, pot să se
agraveze dacă nu sunt remediate în timp util.

70
 De aceea este necesar, mai ales în privinţa poluării, ca dispoziţiile legale în
materie să asigure o reparare completă, eficientă, oportună a oricărui prejudiciu adus
mediului.

1.2 Regimul răspunderii pentru prejudiciu instituit prin O.U.G.

nr.195/2005
O.U.G. nr. 195/2005 aduce importante noutăţi în domeniul răspunderii pentru
prejudiciu ecologic, consacrând, dincolo de regimul clasic al răspunderii civile, stabilit
prin art. 1357 şi urm. din Codul civil, două principii generale, speciale şi
complementare în materie de răspundere pentru prejudiciu şi anume: răspunderea
obiectivă, independentă de culpă şi respectiv, răspunderea solidară, în caz de pluralitate
de autori [art.95 alin.(1)]. În completarea şi în măsura în care nu contravin acestor
principii derogatorii de la dreptul comun, urmează a se aplica dispoziţiile Codului
civil. Prin adoptarea noii legi nu este abandonat regimul clasic al răspunderii civile, ci
este vorba despre o adaptare a instituţiei răspunderii civile la specificitatea protecţiei
mediului, în sensul satisfacerii cerinţelor principiului fundamental „poluatorul
plăteşte“.
În ceea ce priveşte câmpul de aplicare a regimului special de răspundere,
criteriul determinant îl reprezintă natura prejudiciului. În acest sens, în art. 2 pct. 52
din ordonanţă legiuitorul defineşte prejudiciul ca „efectul cuantificabil în cost al
daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi,
activităţi dăunătoare ori dezastre“. Prin urmare, ori de câte ori va fi vorba de un
asemenea „prejudiciu ecologic“ se vor aplica cele două principii (al răspunderii
obiective şi al răspunderii solidare) derogatorii de la dreptul comun.
Răspunderea obiectivă, fără culpă, bazată pe ideea de risc şi de garanţie
reprezintă forma răspunderii juridice pentru prejudiciile cauzate mediului prin orice
activitate sau inactivitate de către orice persoană fizică şi juridică, de către orice agent
poluant.
Caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul cauzat mediului exprimă
următoarele:
- poluatorul, parte în raportul juridic de răspundere, este ţinut responsabil indiferent
că este sau nu vinovat, că este sau nu culpabil;
- poluatorul este ţinut responsabil chiar pentru cazul de forţă majoră;
- pentru a se exonera de răspundere, poluatorul trebuie să dovedească culpa gravă a
victimei sau, eventual, un cataclism natural excepţional;
- victima poluării, cealaltă parte a raportului de răspundere, este îndreptăţită să
pretindă repararea prejudiciului încercat, dovedind doar prejudiciul suferit şi raportul
de cauzalitate dintre fapta poluatorului şi prejudiciu.
În raport de dispoziţiile legale se poate observa că sunt supuse regimului special de
răspundere două categorii de daune. Prima este reprezentată de daunele provocate
sănătăţii umane sau bunurilor prin intermediul mediului afectat de poluanţi, activităţi
dăunătoare sau dezastre. Prin intermediul mediului sunt afectate şi interese colective
ca atare, reparaţia nu putea fi asigurată corespunzător în condiţiile dreptului clasic,
care presupune lezarea unor interese individuale, clar identificate. A doua categorie o
constituie prejudiciile cauzate mediului, independent de lezarea directă a unui interes
uman. În această situaţie mediul natural nu mai este „vectorul“ daunelor, ci chiar
obiectul acestora.

71
 Astfel, în privinţa întinderii reparaţiei, aceasta are un caracter integral, în sensul că se
referă atât la pagubele suferite de victimă, cât şi la degradările produse mediului,
precum şi la costurile măsurilor de depoluare, de readucere în starea anterioară.
Prin art. 95 alin. 1 teza a doua din ordonanţă, se introduce cel de-al cincilea caz
de solidaritate pasivă legală în materie de obligaţii, spre deosebire de situaţia prevăzută
în Codul civil, când fapta ilicită trebuie să fie imputabilă mai multor persoane; în cazul
prejudiciului ecologic, coautorii săi răspund solidar, independent de culpă, obiectiv.
Aşadar, legea instituie răspunderea solidară în cazul pluralităţii de autori. Este o
condiţie indispensabilă dat fiind caracterul difuz al poluării, de cele mai multe ori
rezultat al mai multor surse de poluare şi al unor acte succesive.
În această situaţie victima nu este pusă în situaţia de a demonstra contribuţia
fiecărui poluator în parte, probă care ar presupune cunoştinţe şi mijloace tehnice, care
de cele mai multe ori ar depăşi posibilităţile acesteia. Solidaritatea debitorilor
(solidaritate pasivă) dă posibilitatea victimei să fie indemnizată pentru întreg
prejudiciul de către oricare dintre debitorii solidari – aceştia fiind obligaţi la acelaşi
lucru (solidum). Este vorba de o obligaţie solidară de drept, în virtutea legii.
În alineatul secund al art. 95 este reglementată o situaţie în care răspunderea
pentru daunele cauzate mediului poate avea şi un caracter subiectiv. Astfel, în acord cu
normele comunitare şi cu reglementările specifice existente în dreptul intern, în cazul
prejudiciilor cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, răspunderea poate fi şi
subiectivă.
Precizarea pe care legiuitorul o face în cuprinsul art. 95 alin. (3) în sensul că
prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform
prevederilor ordonanţei şi a reglementărilor specifice, încearcă să suplinească
eliminarea obligaţiei de asigurare prin trimiterea la o viitoare lege specială.

1.3. Transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 2004/35/CE

Directiva nr. 2004/35/CE asupra responsabilităţii de mediu privind prevenirea şi
repararea daunelor aduse mediului vizează stabilirea unui cadru comun pentru
răspunderea de mediu, fondat pe principiul poluatorul plăteşte, în vederea prevenirii
şi reparării daunelor ecologice la un cost rezonabil pentru societate.
Reglementarea comunitară este transpusă în dreptul intern prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului.
Reglementarea internă presupune: „ca exploatantul a cărui activitate a cauzat
un prejudiciu asupra mediului ori o ameninţare iminentă cu un asemenea prejudiciu,
să fie ţinut responsabil din punct de vedere financiar, în scopul de a incita exploatanţii
să adopte măsuri şi să dezvolte practici proprii care să minimizeze riscurile financiare
aferente“. Concepţia actului normativ este marcată de principiul „poluatorul plăteşte“
având la bază ideea că operatorul trebuie să suporte atât costurile măsurilor de
prevenţie adoptate de autorităţile publice pentru a preîntâmpina survenirea unei
pagube, cât şi pe cele ale reparării acesteia, atunci când s-a produs.

1.3.1. Domeniul de aplicare

Ca regulă, orice prejudiciu asupra mediului cauzat de una dintre activităţile
profesionale prevăzute în anexa nr. 3 a ordonanţei (pentru care răspunderea este
obiectivă), este supus regimului special stabilit de aceasta. În plus, în cazul
biodiversităţii, sunt vizate şi prejudiciile cauzate de orice activitate profesională, alta
72
 decât cele prevăzute în anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acţionează cu intenţie
sau din culpă.
I. Activităţile profesionale aflate la originea prejudiciilor asupra mediului
Preluând dispoziţiile comunitare în materie, Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2007
a înscris în anexa nr. 3 o serie de activităţi profesionale prezumate ca periculoase
pentru speciile şi habitatele naturale protejate, apă şi sol. Orice prejudiciu cauzat
mediului de o activitate prevăzută în anexa nr. 3 va trebui prevenit ori, după caz,
reparat cu condiţia ca activitatea respectivă să fie de natură profesională. Sunt vizate
astfel 11 categorii de activităţi profesionale precum: funcţionarea instalaţiilor supuse
autorizării integrate de mediu, activităţi de gestionare a deşeurilor periculoase sau
nepericuloase, transportul mărfurilor periculoase etc.
II. Prejudiciul asupra mediului
În ceea ce priveşte prejudiciul asupra mediului, Ordonanţa de urgenţă nr.
68/2007 distinge trei categorii de prejudicii asupra mediului: - cauzate speciilor şi
habitatelor naturale protejate, aduse apelor şi, respectiv, solului, înţelegând prin
prejudiciu „o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare
măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau
indirect“. Aşadar, sunt vizate atât prejudiciile directe, cât şi cele mediate, indirecte. De
asemenea, prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate presupune
existenţa unor „efecte semnificative“, în anexa nr. 3 precizându-se criteriile pentru
stabilirea caracterului semnificativ al acestora.
„Serviciu legat de resursele naturale“ este definit de lege ca „funcţiile asigurate
de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului“.

1.3.2. Obligaţiile ce revin administraţiei publice şi operatorului

Ordonanţa impune atât operatorilor, cât şi autorităţilor publice să ia măsuri de
prevenire şi/sau reparare a prejudiciului şi stabileşte modul de suportare a costurilor
aferente acestora.
I. Obligaţiile ce revin operatorului. În măsura în care prejudiciile aduse
mediului rezultă din activităţi profesionale, atât măsurile preventive, cât şi cele
curative se află în sarcina operatorului. Ordonanţa defineşte operatorul ca „orice
persoană fizică sau juridică de drept public sau privat care desfăşoară sau deţine
controlul unei activităţi profesionale sau, în cazul în care legislaţia naţională prevede
acest lucru, care a fost investită cu putere economică decisivă asupra funcţionării
tehnice a unei astfel de activităţi, inclusiv deţintorul unui act de reglementare pentru o
astfel de activitate ori persoana care înregistrează sau notifică o astfel de activitate“.
a) Măsurile (acţiunile) preventive. Potrivit legii, orice operator este ţinut să
evite, prin toate mijloacele posibile şi licite, producerea prejudiciului de mediu. Astfel,
în cazul unei ameninţări iminente cu un asemenea prejudiciu, acesta este obligat să ia
imediat măsurile preventive necesare şi să informeze autorităţile competente (agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii de Mediu): în
termen de 2 ore de la luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării; în termen de o oră de
la finalizarea măsurilor preventive, despre măsurile întreprinse pentru prevenirea
prejudiciului şi eficienţa acestora şi în termen de 6 ore de la momentul la care a
constatat ineficienţa lor, în cazul în care ameninţarea persistă. În înţelesul ordonanţei,
măsurile preventive sunt „orice măsuri luate ca răspuns la un eveniment, o acţiune sau
o omisiune care a creat o ameninţare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului, în
scopul prevenirii sau diminuării prejudiciului“.

73
 Luarea măsurilor prevenite necesare de către operator poate fi solicitată şi de agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului care îi poate da şi instrucţiuni în acest sens. De
asemenea, autoritatea respectivă, în orice moment, poate să ia ea însăşi măsurile
preventive necesare, dar nu înainte ca cel care conduce agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului să fi solicitat operatorului acest lucru. Ca o excepţie de la regulă,
agenţia poate lua măsurile preventive necesare fără o solicitare prealabilă a
operatorului, atunci când acesta: - nu şi-a îndeplinit obligaţia de a lua măsurile
preventive; - nu s-a conformat instrucţiunilor ori, după solicitare, nu a răspuns la
aceasta; - nu poate fi identificat; - nu are obligaţia de a suporta costurile.
b) Măsurile (acţiunile) reparatorii. Potrivit legii, în cazul producerii unui
prejudiciu asupra mediului, în afară de a informa „în maxim 2 ore de la producerea
prejudiciului“ agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al
Gărzii de Mediu, operatorul este obligat să „acţioneze imediat pentru a controla, izola,
elimina sau, în caz contrar, pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau alţi factori
contaminaţi, în scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudicului asupra mediului şi
a efectelor negative asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării serviciilor“.
Operatorul identifică măsurile reparatorii posibile „cele mai potrivite“ în conformitate
cu anexa nr. 2 din ordonanţă, şi le transmite, în 15 zile de la producerea accidentului,
agenţiei judeţene pentru protecţia mediului spre aprobare. Conform anexei, se distinge
între regimul alegerii celor mai potrivite măsuri care să asigure repararea prejudiciului
asupra apelor sau a speciilor ori habitatelor naturale protejate şi, respectiv, cel aferent
reparării prejudiciului asupra solului.
Ordonanţa instituie două reguli specifice în privinţa reparării:
- dreptul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului de a decide care dintre
prejudicii trebuie reparat cu prioritate în situaţia în care s-au produs mai
multe prejudicii asupra mediului şi nu se poate asigura luarea, în acelaşi
timp, a măsurilor reparatorii şi;
- în luarea deciziei, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului ia în
considerare, printre altele, atât natura, dimensiunea şi gravitatea diferitelor
prejudicii produse, cât şi posibilitatea regenerării naturale, acordându-se
atenţie riscurilor pe care prejudiciul le prezintă pentru sănătatea umană.

II.Obligaţiile autorităţilor publice

În concepţia ordonanţei şi ca o expresie a specificului răspunderii pe care o
instituie, rolul principal în prevenirea şi repararea prejudiciilor aduse mediului este
conferit autorităţilor publice, care sunt singurii titulari ai acţiunilor destinate să evite
ori să remedieze daunele ecologice vizate. În acest sens, autoritatea competentă pentru
stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea
caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului este agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului; un rol consultativ general au comisariatele judeţene ale Gărzii
Naţionale de Mediu iar un altul specific, în funcţie de factorul de mediu potenţial
afectat, este prevăzut pentru: direcţiile bazinale de apă, consiliile ştiinţifice organizate
la nivelul ariilor naturale protejate, oficiile de studii pedologice şi agrochimice
judeţene şi inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare, precum şi Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului.
Obligaţiile stabilite pentru autorităţi sunt diverse, precum:
- identificarea prejudiciului asupra mediului şi/sau a operatorului responsabil;
- evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului şi
stabilirea măsurilor reparatorii;
74
 - obligarea operatorului de a lua măsurile preventive şi, în absenţa acestora,
să ia măsurile preventive necesare;
- obligarea operatorului la recuperarea costurilor măsurilor preventive sau
reparatorii;
- obligarea operatorului la luarea măsurilor reparatorii şi, în absenţa acestora,
să ia măsurile reparatorii necesare ş.a.
În acelaşi timp, ordonanţa stabileşte un mecanism de control şi supraveghere,
precum şi un sistem sancţionator pentru nerespectarea obligaţiilor stipulate,
constituit din contravenţii şi infracţiuni.

1.3.3. Intervenţia terţului interesat

Deşi principalul rol în prevenirea şi repararea prejudiciilor de mediu este
acordat autorităţii competente, ordonanţa prevede şi un „mecanism de control extern“
în cadrul căruia, în virtutea „dreptului la acţiune“, anumite persoane fizice sau juridice,
inclusiv organizaţiile neguvernamentale pot cere autorităţii publice să acţioneze şi
chiar să conteste modul de acţiune (ori absenţa acţiunii) din partea acesteia. Astfel este
recunoscut dreptul de a transmite observaţii şi a solicita luarea măsurilor preventive şi
reparatorii căci, potrivit art. 20 din ordonanţă, orice persoană fizică sau juridică,
inclusiv orice organizaţie neguvernamentală „care promovează protecţia mediului şi
care îndeplineşte condiţiile cerute de legislaţia în vigoare“, afectată ori posibil să fie
afectată de un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată într-un drept
al său ori într-un interes legitim, pe de o parte, are dreptul să transmită comisariatului
judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu orice observaţie referitoare la producerea unui
prejudiciu asupra mediului sau a unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu,
iar pe de alta, să solicite agenţiei judeţene pentru protecţia mediului (în scris sau prin
mijloace electronice de comunicare) să ia măsurile de prevenire şi/sau reparare
prevăzute de lege.

1.3.4. Excluderea de la răspundere.

Operatorul este exonerat de răspundere într-o serie de ipostaze relativ clasice, în
raport cu prejudiciul asupra mediului sau al ameninţării iminente cu un astfel de
prejudiciu produs de:
- acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;
- un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil;
- activităţile al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau
securitatea internaţională ori cele al căror unic scop îl reprezintă apărarea
împotriva dezastrelor naturale;
- cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de
siguranţă necesare;
- s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune
obligatorie emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau
instrucţiune eliberate ca urmare a unei emisii sau incident cauzat de
activităţile operatorului.
De asemenea, actul normativ exclude anumite tipuri de prejudicii care sunt deja
acoperite de reguli specifice de drept internaţional, respectiv:
- prejudiciul cauzat mediului sau orice ameninţare iminentă cu un astfel de
prejudiciu(cauzat prin hidrocarburi) care decurge dintr-un incident pentru
care răspunderea sau compensarea este reglementată de una dintre

75
 convenţiile internaţionale prevăzute în anexa nr. 4, la care Românie este
parte;
- riscurile nucleare sau prejudiciul asupra mediului ori ameninţării iminente
cu un astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activităţi care intră sub
incidenţa Tratatului privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sau
sunt cauzate de un incident sau activitate pentru care răspunderea sau
compensarea sunt reglementate de oricare din instrumentele internaţionale
prevăzute în anexa nr. 5, la care Românie este parte.
Precizăm faptul că pagubele care nu sunt acoperite prin aceste convenţii nu sunt
vizate de excluderea reglementată în actul normativ.
Directiva comunitară a pevăzut posibilitatea ca statele membre, iar Ordonanţa
de urgenţă nr. 68/2007 a uzat de aceasta, să stabilească alte două cauze de exonerare.
Astfel, potrivit art. 28, prin excepţie, operatorul nu suportă costul acţiunilor reparatorii
luate, dacă dovedeşte că nu a acţionat cu intenţie sau din culpă şi că prejudiciul asupra
mediului a fost provocat de: - o emisie sau un eveniment autorizat în mod special şi în
deplină concordanţă cu condiţiile prevăzute în actul de reglementare eliberat conform
normelor care implementează măsurile prevăzute în anexa nr. 3, în vigoare la data
emisiei sau evenimentului; - o emisie, o activitate sau orice modalitate de utilizare a
unui produs în decursul unei activităţi, pentru care operatorul demonstrează că nu era
posibil, conform stadiului cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice existente la data când
emisia a fost eliberată sau când a avut loc activitatea, să producă un prejudiciu asupra
mediului. Pe marginea acestor dispoziţii facem următoarele precizări:
- sarcina probei revine operatorului, care trebuie să dovedească faptul că nu a
acţionat cu intenţia sau culpă;
- cauza exoneratoare nu acţionează decât în absenţa intenţiei sau culpei,
aceste două noţiuni fiind de strictă interpretare, întrucât se derogă de la
principiul reparării integrale a prejudiciului adus mediului;
- aceste cauze de exonerare sunt limitate la acţiunile (măsurile) reparatorii şi,
ca atare, nu acoperă costurile măsurilor preventive;
- operatorul poate întâmpina dificultăţi în probarea tuturor condiţiilor
(„deplina concordanţă“) din actul de reglementare.

1.3. 5. Natura răspunderii instituită prin O.U.G. nr. 68/2007

Urmând concepţia Directivei 2004/35/CE, ordonanţa instituie un regim special de
răspundere, cu caracter public, o răspundere de natură preponderent administrativă,
„de drept al mediului“, distinctă şi diferită de răspunderea civilă de tip clasic şi de
răspunderea administrativă propriu-zisă.
În acest context, răspunderea de mediu reprezintă, mai degrabă, o reparaţie
(prin suportarea costurilor acţiunilor preventive şi reparatorii), decât o răspundere în
înţelesul clasic al dreptului civil, caracter exprimat prin cele trei reguli aferente
regimului său specific: răspunderea obiectivă (pentru activităţile prevăzute în anexa nr.
3), solidaritatea pasivă între operatori, în anumite condiţii şi garanţii financiare.
Referitor la solidaritatea pasivă, aceasta cunoaşte două ipostaze: - obligaţia de a
suporta solidar costurile măsurilor preventive sau reparatorii de către doi sau mai mulţi
operatori care au cauzat un prejudiciu asupra mediului sau o ameninţare iminentă cu un
astfel de prejudiciu; - răspunderea solidară şi indivizibilă între operator şi consorţiu
sau compania multinaţională din care acesta face parte pentru prejudiciul asupra
mediului sau o ameninţare iminentă cu un asemenea prejudiciu pe care a produs-o.

76
 Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2007 are caracter de reglementare specială în
raport cu Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, regimul instituit de aceasta este de strictă
interpretare şi se aplică prejudiciului asupra mediului precizat de ea (vizând prejudiciul
asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate, apelor şi solului). Diferenţa de
domeniu de aplicare în legătură cu sfera de daune vizate, urmează regulile impuse în
art. 95 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.

§2. Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la

răspunderea civilă delictuală

a) Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în
domeniul energiei nucleare, 1960, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare de la Viena, 1963 şi a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor
convenţii, adoptat la Paris în 1988, documente ratificate de România prin Legea nr.
106/1992, a fost adoptată Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare.
Potrivit legii prin daună nucleară se înţelege:
1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire
mai-sus, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană
îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma
producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este
semnificativă;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un proces economic faţă de
orice utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a
mediului şi dacă nu este inclusă la pct. 2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de
măsuri;
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a
instanţei competente.
Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă obiectiv şi exclusiv,
pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear
survenit la instalaţia sa, ori implicând un material nulcear care provine din această
instalaţie sau este trimis către ea.
În cazul unui accident survenit în timpul transportului de materiale nucleare,
răspunderea civilă pentru daune revine în întregime transportatorului – considerat
operator, în sensul legii – la cererea şi cu consimţământul operatorului instalaţiei.
Accidentul nuclear este definit ca fiind orice fapt sau succesiune de fapte având
aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară, iar cu privire la măsurile preventive,
crează o ameninţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune.
Atunci când o daună nucleară antrenează răspunderea mai multor operatori şi
nu se poate determina cu certitudine partea de daună imputabilă fiecăruia, ei răspund
solidar şi integral, răspunderea fiecăruia neputând fi superioară cuantumului care îi
este aplicabil, potrivit legii.
77
 În situaţia în care o daună nucleară şi una nenucleară sunt cauzate de un
accident nuclear sau, conjugat, de un accident nuclear şi de unul sau mai multe
evenimente diferite şi dauna nenucleară nu poate fi separartă cu certitudine de cea
nucleară, ea este considerată ca daună nucleară cauzată de producerea accidentului
nuclear.
Răspunderea obiectivă pentru daune nucleare diferă de răspunderea obiectivă
clasică, deoarece operatorul nu se poate sustrage de la aceasta invocând cauzele de
exonerare din dreptul comun (forţa majoră, cazul fortuit etc.). Operatorul este exonerat
de răspundere numai dacă face dovada că:
- dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil,
insurecţie sau ostilitate;
- dauna se datorează, în tot sau în parte, neglijenţei grave a persoanei care a suferit-o
sau când această persoană a acţionat greşit sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a
cauza o daună.
În ceea ce priveşte sistemul de despăgubire, Legea nr. 703/2001 limitează
răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la un plafon maximal care
nu poate inferior de echivalentul în lei a 300 milioane DST (acesta reprezentând,
conform art. 3, lit.f, unitatea de contabilitate definită de Fondul Monetar Internaţional,
utilizată de acesta pentru propriile tranzacţii şi operaţiuni).
Această regulă comportă o serie de excepţii prevăzute expres de lege.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres
numai în următoarele situaţii:
- atunci când un asemenea drept a fost prevăzut expres într-un contract scris;
- dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune ori inacţiune săvârşită de o persoană
fizică, cu intenţia de a cauza o daună nucleară.
Legea prevede dreptul la acţiune în regres şi al statului în măsura în care acesta a
alocat fonduri publice, potrivit legii.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena care dă dreptul statelor ca
prin legi naţionale, să poată fixa termene de prescripţie a dreptului la despăgubire mai
mari de 10 ani, dacă conform legii statului pe teritoriul căruia se află instalaţia,
răspunderea exploatantului este acoperită printr-o asigurare sau orice altă garanţie
financiară, ori prin fonduri publice, Legea nr. 703/2001, prevede în art. 12, în funcţie
de gravitatea daunelor nucleare produse, că dreptul la despăgubire se prescrie, dacă
acţiunea nu a fost promovată în decurs de:
- 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de
deces sau rănire;
- 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de
producerea celorlalte daune nucleare, prevăzute de lege (cu excepţia costurilor
măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri).
În cadrul acestor termene şi fără ca ele să fie depăşite, dreptul la despăgubire al
victimei se stinge, dacă acţiunea nu a fost intentată în termen de 3 ani de la data când a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului.
Legea prevede că persoana care a suferit dauna şi a întrodus acţiunea în
termenele prevăzute de lege, îşi poate modifica cererea, dacă dauna s-a agravat, chiar
şi după expirarea acestor termene, cu condiţia să nu fi survenit o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă din partea instanţei competente.

b) Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate mediului de către aeronave

78
 Răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave persoanelor şi bunurilor care nu
se află la bord în cursul decolării, zborului sau aterizării, este reglementată de art. 97
din Codul aerian (1982) şi este bazată pe ideea unei răspunderi obiective,
independentă de culpă.
Interpretarea textului de lege mai-sus menţionat conduce la formularea
următoarelor caracteristici:
- răspunderea revine exploatantului aeronavei;
- prejudiciul trebuie cauzat persoanelor sau bunurilor acestora care nu se află la
bordul navei;
- răspunderea este obiectivă, independentă de culpa exploatantului aeronavei sau a
unei terţe persoane;
- răspunderea poate fi înlăturată numai dacă exploatantul aeronavei dovedeşte că
prejudiciul este rezultatul intenţiei sau neglijenţei grave a victimei; proba forţei
majore, a cazului fortuit, a faptei terţului sau a culpei uşoare a victimei nu înlătură
această răspundere.

Unitatea de învățare 11

§1. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului.

Pe lângă răspunderea civilă delictuală ce urmăreşte în primul rând repararea
daunelor produse prin faptele licite sau ilicite ale titularului unei activităţi desfăşurate
în domeniul dreptului mediului, mai există şi alte forme de răspundere mai grave,
anume răspunderea contravenţională şi răspunderea penală.

Răspunderea contravenţională intervine pentru a sancţiona fapte prevăzute de

lege ca fiind contravenţii şi apreciate de legiuitor ca având un grad sporit de gravitate.
Răspundere Dispoziţiile în materie contravenţională din dreptul mediului le regăsim în
a legea mediului, precum şi în alte legi speciale, ordonanţe hotărâri de guvern sau chiar
acte normative ale organelor judeţene şi /sau locale, dar ele trebuiesc completate cu
dispoziţiile legii generale în domeniul contravenţional şi anume O.G. nr. 2/2001 astfel
cum aceasta a fost aprobată prin Legea 180/2002, şi modificată şi completată prin
O.U.G. nr. 108/2003, Legea nr. 526/2004, O.G. nr. 8/2006, Legea nr. 182/2006 şi
Legea nr. 352/2006.
Acest act normativ defineşte contravenţia ca fiind: “fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare de lege, prin hotărâre a Guvernului ori
prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti”.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt:

a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;

79
 c. obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii;
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
Sancţiunile
a. confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţio
contravenţii;
b. suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
c. închiderea unităţii;
d. blocarea contului bancar;
e. suspendarea activităţii agentului economic;
f. retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori
pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g. desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei
săvârşite. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea
faptei şi pot fi cumulate.
Sancţiunile contravenţionale pot fi aplicate persoanelor fizice, cetăţeni români,
străini, apatrizi, persoane cu dublă cetăţenie, cât şi persoanelor juridice de drept public
sau privat, române sau străine dar care au sediul la noi în ţară, cu condiţia ca fapta sau
o parte a ei să fi fost săvârşită pe teritoriul României.
Prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale se urmăreşte realizarea
Scopul următoarelor scopuri:
sancţiunilo - determinarea agentului poluator la respectarea normelor legale în materie;
- constituirea unor fonduri pentru finanţarea investiţiilor antipoluante, deoarece
sumele obţinute din amenzi intră în astfel de fonduri;
- crearea unui echilibru între agenţii poluatori şi cei care nu poluează, în sensul
în care cei care poluează să nu obţină venituri mai mari din activităţi nelegale prin
comparaţie cu cei care respectă legea.
În ceea ce priveşte cauzele care înlătură răspunderea contravenţională,
prescripţia este una dintre acestea. Aceasta cunoaşte două formă: prescripţia aplicării
sancţiunii şi prescripţia executării sancţiunii. Potrivit O.G. nr. 2/2001 aplicarea
sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei
sau, în cazul contravenţiilor continue, de la data constatării faptei.
Atunci când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea
constituie doar contravenţie, termenul de prescripţie este întrerupt pe durata realizării
urmării penale sau în faza de judecată, cu condiţia ca sesizarea să se fi făcut în
Prescripţia în termenul de 6 luni arătat.
cadrul Prescripţia operează totuşi, dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un
răspunderii an de la data săvârşirii faptei, sau a constatării ei, dacă prin lege nu se dispune altfel.
contravenţio În ceea ce priveşte executarea amenzii contravenţionale ea se prescrie în termen
de 1 lună dacă procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat în
acest interval de timp.
Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 2 ani
de la data aplicării sau un 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Contravenţia se constată printr-un proces–verbal întocmit de către comisarii de
mediu sau persoane împuternicite din cadrul gărzii Naţionale de Mediu şi
Administraţiei Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”, de către personalul autorizat din
cadrul autorităţilor publice locale, de către administratorii şi custozii ariilor naturale
protejate, precum şi personalul împuternicit în acest sens din cadrul Comisiei
80
 Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare, Ministerului Apărării Naţionale şi
Ministerului Administraţiei şi Internelor. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei
poate fi atacat prin formularea unei plângeri în termen de 15 zile de la comunicarea
acestuia. Plângerea se depune la organul constatator care este obligat să o primească şi
să înmâneze o dovadă contestatorului cu privire la depunerea plângerii. Organul
constatator împreună cu dosarul acestuia legat de contravenţia săvârşită va înainta
plângerea judecătoriei în raza teritorială a căreia s-a săvârşit contravenţia. Plângerea
suspendă executarea.
Dacă procesul-verbal nu este atacat în termenul legal el devine executoriu fără
realizarea altor formalităţi.
În ceea ce priveşte contravenţiile stabilite de legea mediului acestea sunt
prevăzute de dispoziţiile art. 94 şi sunt împărţite în trei categorii de la cele care
prezintă un grad de pericol social scăzut şi până la cele cu un grad de pericol social mai
ridicat. Gradul de pericol este apreciat în mare parte prin prisma sancţiunii aplicate,
amenzile plecând de la suma de 25.000 lei noi şi putând ajunge în cazul cel mai grav la
100.000 de lei noi pentru persoanele juridice, şi de la 3.000 de lei noi putând ajunge la
15.000 lei noi în cazul persoanelor fizice.
Este de observat, însă, că numărul contravenţiilor este extrem de mare, legea
instituind prin aceasta o serie de norme preventive, în ideea şi a disciplinării agenţilor
economici şi pentru a realiza o protecţie efectivă mediului.
Unitatea de învățare 12
§1. Răspunderea penală în dreptul mediului.
Din categoria instrumentelor juridice de protecţie si conservare a mediului,
mijloacele de drept penal sunt cele mai severe.
Răspunder Răspunderea penală, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice
ea penală
dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia si dezvoltarea
mediului. Prin implicarea legii penale in protecţia mediului, se urmăreşte realizarea in
primul rând a uneia din funcţiile sale fundamentale, respectiv funcţia preventivă
(prevenţia generală şi prevenţia specială).
Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei mediului, se înscrie in cadrul
răspunderilor infracţionale, specificul angajării ei in domeniul protecţiei mediului fiind
determinat de natura obiectului ocrotit de lege, respectiv factorii de mediu, a căror
atingere este adusă prin infracţiunea săvârşită. În ceea ce priveşte răspunderea penală,
ea reprezintă cea mai gravă formă de răspundere instituită în sfera dreptului, în general
şi implicit şi în sfera dreptului mediului. Sancţiunile specifice în cadrul răspunderii
penale aplicabile persoanei fizice pot fi amenda penală, care generează cazier penal, şi
închisoarea. Stabilirea pedepsei se face în funcţie de criteriile generale de
individualizare, prevăzute în actualul cod penal în art. 72, şi care sunt: dispoziţiile
penale din partea generală a codului penal, limitele de pedeapsă fixate de lege, gradul
de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală.
Comportamentele inconvenabile din punct de vedere social-economic sunt
reglementate si incriminate atât prin norme de incriminare-cadru cât şi prin norme de
incriminare speciale.
Potrivit noii reglementări din dreptul penal, introdusă prin Legea nr. 278/2006,
şi persoana juridică poate fi în prezent subiect activ al infracţiunii, alături de subiectul
clasic, care era persoana fizică. Pentru persoana juridică sancţiunile sunt cele prevăzute

81
 de art. 531, dezvoltate în Capitolul IV, Titlul III din codul penal (art. 71 1 - 717), existând
o singură pedeapsă principală, amenda, şi mai multe pedepse complementare, care o
pot însoţi, de la dizolvarea acesteia (cea mai gravă) şi până la afişarea sau difuzarea
hotărârii de condamnare (aparent, cea mai uşoară).
În orice caz, chiar dacă legea mediului prevede o serie de infracţiuni, denumite
de doctrină ecologice, desfăşurarea procesului penal şi aplicarea normelor de drept
substanţial va avea obligatoriu în vedere normele din codul penal şi din codul de
procedură penală.
De altfel, în ceea ce priveşte infracţiunile ecologice descoperim că însuşi codul
penal prevede trei astfel de infracţiuni, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind
importul de deşeuri şi reziduuri (art. 3022), infectarea apei (art. 311) şi traficul de
substanţe toxice (art. 312).

Infracţiunea ecologică, poate fi definită ca fiind fapta socialmente periculoasa,

Infracţiunea săvârşită cu vinovăţie, ce reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii in domeniul
ecologică protecţiei mediului, a vieţii si sănătăţii oamenilor. Infracţiunea ecologică este acea
fapta periculoasa ce constă in poluarea mediului (natural sau artificial), perturbarea
activităţii de prevenire, reducere sau înlăturare a poluării, de natură să pună in pericol
sănătatea oamenilor, animalelor si plantelor sau sa producă mari pagube economiei
naţionale.
Infracţiunea de mediu reprezintă o categorie relativ noua, de ultima generaţie,
in cadrul general al infracţiunilor. Ea are ca rezultat afectarea obiectiva a calităţii
mediului sau punerea in pericol a acestei valori sociale. Infracţiunile de mediu pot fi
fapte comisive sau omisive săvârşite cu vinovăţie sub forma de intenţie sau culpă sub
toate modalităţile lor.
Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere
penală in dreptul mediului. Raportul juridic penal de mediu cuprinde: subiectele,
conţinutul si obiectul.
Subiectele raportului de răspundere penala in dreptul mediului sunt: subiectele
active (persoane fizice si juridice) si subiectele pasive (statul). Persoana fizica este
subiect activ dacă îndeplineşte condiţiile generale de responsabilitate juridica penala.
De regula, subiecţii activi sunt calificaţi. Subiectul pasiv general la infracţiunile de
mediu este stabil, deoarece el este chemat sa asigure respectarea ordinii de drept pe
teritoriul asupra căruia îşi exercita suveranitatea, respectiv, respectarea calităţii
mediului. Subiecte pasive secundare sunt acele persoane fizice sau juridice care sunt
titulare ale valorii sociale protejate.
Obiectul raportului juridic de mediu îl reprezintă acţiunea-inacţiunea prin care
se încalcă dispoziţiile legale cu privire la menţinerea, dezvoltarea si protejarea durabila
a mediului, la respectarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.
Răspunderea penală pentru infracţiunile ecologice atrage sancţionarea penală.
În ceea ce priveşte infracţiunile din legea mediului acestea sunt prevăzute de
art. 98 şi sunt împărţite în trei categorii după limitele de pedeapsă şi gravitatea lor.
Agravanta la aceste infracţiuni prevăzută de art. 98 alin. 5 din legea mediului constă în
producerea unui pericol pentru sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare
de persoane, sau dacă aceste infracţiunile au avut vreuna dintre urmările prevăzute în
art. 182 din codul penal ori au cauzat o pagubă materială importantă, sau au produs
moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale.
În ceea ce priveşte regimul de urmărire şi judecată al acestor infracţiuni, art. 99
din legea mediului nu stabileşte reguli speciale, în acest sens, dispunând că sunt
82
aplicabile normele generale în materie, toate aceste infracţiuni fiind urmărite din
oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate. De asemenea, toate
infracţiunile din legea mediului, prezintă tentativă iar aceasta se sancţionează, tot
potrivit dispoziţiilor din codul penal.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Literatură de specialitate.

1. Duțu Mircea, Duțu Andrei, Dreptul mediului. Editia 4 , Ed. C.H. Beck,
2014,
2. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
3. DUŢU, Mircea, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

4. DUŢU, Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

5. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

6. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010.

7. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului”, Ed. Sfinx 2000, 2000.

8. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2004.

9. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2005.

II. Acte normative

1. Constituţia României, republicată după revizuire, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003.

2. Codul penal al României.

3. O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor.

4. Legea nr. 703/2001privind răspunderea civilă pentru daune nucleare.

83
84