Metode de stimulare si dezvoltare a creativității în și prin

educația muzicală școlară și extrașcolară

Profesorul de educație muzicală – formator și modelator de personalități creative

„Creativitatea este un proces de învățare aparte, la care elevul și profesorul sunt una și aceeași
persoană” – Arthur Koestler
Profesia de educator, îndrumător, profesor, ca de altfel price altă profesie, este rezultatul
acumulării unei culturi profesionale, a unei tehnici de lucru, a formării unei calități specifice
pe care le presupune această profesie. Astfel, poate fi analizată personalitatea unui profesor
prin prisma premiselor necesare alegerii unei asemenea profesii și prin prisma pregătirii
propriu-zise pentru exercitarea ei. Primul aspect se referă la calitățile sale aptitudinale, iar cel
de-al doilea la cultura sa, rezultat al pregătirii și experienței acumulate, al formării unor
trăsături de personalitate. [1]
Cultura profesorului este rezultatul educației și pregătirii sale. Componentele ei sunt cultura
generală și filozofică, cultura de specialitate și cultura psihopedagogică. Multiplele sarcini pe
care le are de îndeplinit în școală și societate impun ca o primă coordonată a pregătirii sale, un
larg orizont cultural, cuprinzând cunoștințe din diverse domenii ale științei, tehnicii și culturii,
dublat de o bază filozofică menită să-i asigure o viziune de ansamblu supra lumii și devenirii
ei. Rezultatul acestui bagaj cultural este deci elementul filozofic care-i permite să înțeleagă
sensul și destinul omului în univers.”(Ioan Nicola )
Pregătirea de specialitate constă asimilarea de cunoaștere într-un anumit sector al științei,
tehnicii, culturii sau artei care mai apoi va fi pusă în valoare prin actul pedagogic al
comunicării, predării unui obiect de învățământ. Fiecare profesor este pregătit temeinic pe
unul dintre aceste domenii. Profesorul trebuie să fie în permanență bine informat, la curent cu
cele mai recente descoperiri, cu dezbaterile și controversele de actualitate, ce au loc într-un
domeniu, fără a fi confundat, desigur, cu omul de știință.
Cultura psihopedagogică pe care orice profesor trebuie să și-o însușească, constă în acele
noțiuni și modalități de acțiune, de lucru care înlesnesc comunicarea pedagogică și
eficientizează ora de curs. Dar, fără a rezona psihologic cu cei care trebuie să absoarbă
informațiile, această pregătire pedagogică este neutră din punct de vedere educativ.
Psihopedagogia stă la baza pregătirii profesorului și îi îngăduie acestuia transformarea
informațiilor cultural-științifice pure, seci în mesaje educaționale. Cultura psihopedagogică
este formată din noțiuni de psihologie pedagogie, metodică, altfel spus totalitatea
cunoștințelor teoretic-educative și ale personalității umane, iar pe de altă parte din totalitatea
priceperilor și deprinderilor practice necesare în desfășurarea acțiunii educaționale.[2]
În concluzie, personalitatea profesorului presupune o serie întreagă de calități determinate de
specificul și complexitatea muncii pe care o desfășoară: calități atitudinale , umanism în
general și dragoste de copii în special, calități atitudinale și caracterial-morale, conștiința
responsabilității și a misiunii sale, calități aptitudinale,calitățile gândirii, calitățile limbajului,
atenției, memoriei; aptitudinea de a cunoaște și a înțelege psihicul celui supus acțiunii
educative; aptitudinea empatică; aptitudini organizatorice; puternic spirit de observație, tact
pedagogic încununat de măiestrie pedagogică.
A fi profesor înseamnă a fi mai presus de orice artă. Aparent profesie simplă și banală, aceasta
nu este totuși la îndemâna oricui. Pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăța pe alții cum să
învețe este o operă niciodată încheiată și care implică multă răbdare, multe momente de
incertitudine, de descurajare și multe ore de studiu, permanenta perfecționare. Totuși, la
capătul acestui drum te pot aștepta multe bucurii și satisfacții.
Fiecare educator, învățător și profesor din întregul sistem de învățământ, trebuie să fie atât un
bun specialist în domeniu, cât și un bun îndrumător. Numai îmbinând aceste două calități,
cadrele didactice își vor îndeplini în bune condiții sarcina de înaltă responsabilitate și onoare
în formarea tinerei generații. A reveni mereu asupra rolului și funcțiilor profesorului,
înseamnă a încorpora noile achiziții ale cercetării pedagogice și a preciza domeniile și
direcțiile de competență ale acestuia. Rolul profesorului rămâne mereu în prim-plan în opera
de formare a personalității elevilor. Cu toate că a sporit și influența altor factori în procesul
educației, profesorul își păstrează numeroase prerogative în acest domeniu, el fiind principalul
modelator al personalității elevilor, începând de la imprimarea unei conduite externe, până la
formularea aspirațiilor și idealurilor lor de viață.
Există câteva caracteristici pe care ar trebui să le posede atât cei care își doresc să îmbrățișeze
această profesie, cât și cei care deja sunt implicați în acest univers al educației:
- Un profesor bun este acele care știe când să fie la dispoziția copiilor, știe să empatizeze cu
ei, să le înțeleagă universul, să le sesizeze interesele care îi animă.
- Profesorul trebuie să reprezinte autoritate publică, reprezentant al statului; transmițător de
cunoștințe și educator, evaluator al elevilor, partener al părinților în misiune educativă,
membru în colectivul școlii, dar și un bun coleg pentru ceilalți profesori.
- Trebuie să aibă conștiința misiunii sale, având obligația de a observa și evalua, deschiderea
de a primi sugestii, aptitudine de a organiza și regiza procesul de instruire.
- Relația profesorului cu elevii nu trebuie să se reducă doar la aspect formal, administrativ,
reglementată fiind de coduri deontologice sau normative instituționale. Aceasta va trebui
adecvată și personalizată neîncetat, dimensionată și relativizată la specificul grupului școlar
sau la membrii acestuia.
- Profesorul trebuie să știe că autoritatea, o dimensiune pozitivă în educație, nu se impune, ci
se câștigă; autoritatea liber atribuită potențează, așadar, calitatea actului educativ.
- O capacitate deosebită, necesară în articularea unui raport optim al profesorului, o reprezintă
empatia. Aceste presupune transpunerea profesorului în „ființa” elevilor săi, intuind
procesualitatea cognitivă și afectivă a celor care interacționează cu el, vibrând și retrăind la
modul afectiv stări, gânduri, proiecte.
- Profesorul nu ar trebui să fie doar persoana care propune conținuturi, trasează sarcini și cere
anumite conduite, așa cum nici clasa școlară nu este doar un spațiu unde se tratează un subiect
din programă după o normă academică; în clasă se poate învăța mai mult decât o materie, se
învață o lecție de viață.
- Profesorul este „dator” să stimuleze și să întrețină curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, să
le modeleze comportamentele sociale, să le întărească încrederea în forțele proprii, dar mai
ales trebuie să îi ajute în găsirea identității.
- Evaluarea pe care acesta o va face trebuie să fie întotdeauna obiectivă; profesorul nu trebuie
să permită în nici un caz instalarea unor efecte derutante în sistemul său de apreciere și notare.
- Elevul nu trebuie să fie considerat ca fiind un simplu obiect pasiv asupra căruia se
acționează, ci un actor cu implicare activă în alegerea și adaptarea actului de instruire.
- Profesorul trebuie să creeze multiple situații de implicare a elevilor, să-i antreneze efectiv în
procesul de deslușire a adevărurilor, trebuie să se la se abordat, interogat de elevi.
- Trebuie să le cultive elevilor ideea potrivit căreia și cadrul didactic la rândul său are de
învățat de la ucenicii săi; elevii devin astfel coresponsabili de calitatea procesului instructiv-
educativ, căci deși profesorul este mereu implicat în activitate, el trebuie să fie completat și
chiar ajutat de elevi.
- Profesorul trebuie să adopte în orice împrejurare o atitudine corectă față de elev; trebuie să
respecte trăsăturile individuale ale elevului, să-l motiveze în activitatea de învățare apelând la
cele mai eficiente strategii.[3]
Pentru eficiența procesului instructiv – educativ, cadrul didactic are datoria morală de a
adopta un stil de conducere adecvat caracteristicilor elevilor. Alegerea unui stil potrivit va
avea un impact puternic, pozitiv asupra multor aspecte esențiale ale vieții. Elevii ar putea
atinge performanțe mult mai rapid, ar putea deveni mult mai motivați, ar avea loc o dezvoltare
a relațiilor interpersonale între aceștia, dar mai ales ar duce la instalarea unui climat afectiv
pozitiv.
Transformările importante intervenite în dezvoltarea societății afectează într-o mare măsură și
viața școlară. Cererea crescândă de educație, educație permanentă, îmbinarea învățământului
cu cercetarea și producția, obligă școala să și revizuiască principiile, obiectivele, structura,
metodologia și stilul de lucru, pentru a răspunde adecvat exigențelor tot mai mari pe care
societatea i le pune în față.
Statutul cadrelor didactice este reconsiderat, ceea ce înseamnă a reexamina dintr-o perspectivă
nouă, a-i aduce îmbunătățirile care i se impun, a revedea funcțiile acestor cadre și poziția lor
în relație cu elevii și cu ceilalți factori educativi, a le spori ponderea formativă în ansamblul
activităților ce le desfășoară. A revedea statutul cadrului didactic ar mai putea însemna al
pune de acord cu noile obiective ale școlii, cu noile date ale cercetări științifice, c noile
modalități de lucru în activitatea didactico – educativă. Noul statut al profesorului impune o
pregătire mai complexă, mai largă și mai temeinică, determinată și de responsabilitatea ce îi
revine și de rolul accentuat al elevului în procesul propriei formări, precum și de
modernizarea tehnologiei didactice.
Profesorul ocupă o poziție cheie în activitatea de organizare, programare, realizare și evaluare
a procesului educațional. În calitate de conducător el trebuie să creeze condiții optime de lucru
și viață, să imprime un stil de viață plăcut, să introducă o notă de optimism, să mențină o
disciplină liber consimțită, să aplice principiile științifice în stabilirea regimului zilnic, a
orarului de lucru, a alternării timpului de lucru cu cel liber, să stimuleze la muncă pe fiecare
elev și să facă din colectivul clasei un factor educativ. Calitatea de educator îl obligă să
exercite și să transpună în practică, la nivelul clasei, toate funcțiile conducerii: organizare,
planificare, îndrumare, coordonare, evaluare, decizie. Ca organizator trebuie să dovedească
însușiri obiective în activitatea didactică și educativă, în predarea specialității prin care
acționează asupra formării elevilor.
Orice profesor ar trebui să fie un creator de modele, de proiecte educaționale,de profile, de
metode și procedee, un inovator. O asemenea calitate îi pretinde profesorului imaginație,
abilitate, inovație în toate împrejurările, nu numai în cadrul lecțiilor. Orice elev este un unicat
și fiecare cere un anumit tratament pentru a se realiza optimal. A stabili condițiile, tratamentul
și modalitățile prin care fiecare elev își poate pune în valoare mai bine disponibilitățile și
calitățile sale și a obține succese înseamnă a descoperi specificul fiecăruia și a ști să adaptezi
tehnologia educației acestor particularități.
Creativitatea profesorului poate acționa la diferite niveluri: la nivalul concepției de organizare
a predării unei discipline, la nivelul sistemului de predare prin originale și eficiente forme de
organizarea activității și prin lecții creatoare, la nivelul utilizării unei metodologii
diversificate, atractive, interesante; la nivelul relațiilor profesor - elev, spre mobilizarea
acestuia pentru autoformare, autoinstruire și autoeducare sub îndrumarea competentă a
profesorului. Profesorul este creator în sensul adaptării tehnologiei de lucru la specificul
fiecărui colectiv și al fiecărui elev, în sensul anticipării, inventării și proiectării de noi modele,
obiective tipologii sau prototipuri de metode, caractere, structuri. Creativitatea profesorului se
manifestă în toate domeniile învățământului și educației, cuprinzând și activitatea școlară.[4]
Orice profesor are posibilitatea și trebuie să dezvolte interesele, aptitudinile și talentele
elevilor, ajutându-i să-și valorifice la maximum calitățile. Ghidarea elevului de-a lungul anilor
în școală, astfel încât să se realizeze pe deplin este cea mai autentică probă a unei acțiuni
pedagogice reușite. Modelând personalitatea fiecărui elev, profesorul este preocupat să
descopere direcția optimă de dezvoltare a acestuia și de stimulare a capacităților necesare
împlinirii sale.
Întotdeauna un profesor cu o conduită creativă promovează învățarea de la sine, fără efort și o
atmosferă neautoritar; el încurajează procesele gândirii creatoare și îi îndeamnă pe elevi să
lucreze suplimentar. Acest tip de educator își îndeamnă elevii să caute noi conexiuni între
date, să-și imagineze, să facă asociații de diferite tipuri, să găsească soluții la probleme, să
combine materialele și noțiunile în modele noi și neașteptate; de asemenea, el folosește în
cadrul dezbaterilor, întrebări deschise de tipul: De ce?, Cum?, În ce mod?, Ce se întâmplă
dacă?, etc. Întrebările de felul acesta conduc la atitudinea de explorare, dezvoltă curiozitatea
epistemică, instaurează un climat socio-afectiv favorabil cooperării și stimulează, astfel
tendințele creative ale elevilor. Profesorul poate asigura elevilor săi o învățare creativă, ce
presupune: inițiativă proprie, munca independentă, încredere în forțele proprii, reacție pozitivă
la solicitările mediului.
Aptitudinile creatoare ale elevilor nu se dezvoltă de la sine, ci prin exerciții de inițiere în
tehnicile creației artistice, prin lărgirea orizontului lor artistic, în funcție de gradul de
dezvoltare a sensibilității, gândirii, imaginației și limbajului elevilor în diferite domenii ale
artei: literar, muzical, arte plastice, etc.
Pornind de la ideea că în activitatea de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un loc principal, căci
jucându-se el își satisface nevoia de mișcare, de a acționa cu obiecte reale sau imaginare, de a
se transpune în diferite roluri și situații care îl apropie de realitatea înconjurătoare, folosirea
jocului didactic în procesul de învățământ face ca elevul să învețe cu plăcere. El devine
interesat de activitatea care se desfășoară; jocul didactic poate face ca cei mai timizi să devină
mai volubili, mai activi, mai curajoși, să capete mai multă încredere în capacitatea lor, mai
multă siguranță și tenacitate în răspunsuri. Prin jocuri introduse în diferite momente ale
lecției, pe lângă atmosfera destinsă, vie, atrăgătoare și de bună dispoziție care se creează în
clasă, se realizează și o învățare activă, acordând un rol dinamic intuiției și imaginației. Rolul
profesorului nu este de a preda cunoștințele în mod telegrafic sau de a prezenta de-a gat
soluțiile, ci de a provoca anumite situații, probleme, elevii găsind calea cea mai bună și mai
ușoară spre rezolvare. Copiii ar trebui lăsați să-și confrunte părerile, să învețe din propriile
greșeli, dând curs liber imaginației și fanteziei fiecăruia.[5]
Creativitatea cadrului didactic trebuie să-și facă simțită prezența în fiecare verigă a actului
educațional, astfel o parte din creativitatea școlarului rezidă din creativitatea cadrului didactic
care necesară modificarea modului de gândire și a stilului de lucru în clasă, cristalizate în
secole de învățământ tradițional, puțin preocupat de această latură a personalității elevului –
creativitatea.
Misiunea de educator al profesorului nu încetează odată cu terminarea lecției, ci se manifestă
dincolo de cadrul acesteia. Profesorul trebuie să cunoască potențialul creativ al fiecărui elev,
să observe manifestările creative ale acestora nu numai în timpul orei ci și în activitățile
extracurriculare, să le formeze obișnuința aprecierii. Aspirațiile elevilor, valorile morale și
intelectuale prețuite de ei, acționează asupra personalității, încă maleabile a acestora, făcându-
i să capete atributele spre care tind și pe care le valorizează; preadolescentul împrumută
deseori de la adulți un anumit sistem de valori. Așadar, ceea ce va prețui profesorul va prețui
și el, conștient sau involuntar. Profesorii creativi determină avântul creativității fără eforturi
speciale. Secretul constă în transferul setului de valori propice creativității de la profesor la
elev, fenomen urmat de automodelarea copilului în funcție atitudinile și convingerile devenite
„ ale lui”. Dar în mod similar se petrec lucrurile în cazul profesorilor rigizi și convenționali,
din păcate.
Unul din obiectivele cadru din Curriculum Național pentru educația muzicală este: Cultivarea
sensibilității, a imaginației și creativității muzicale. Acest obiectiv așează într-o postură
dificilă. Educația muzicală nu dispune de aceleași condiții pe care le re, de exemplu, educația
plastică, pentru încurajarea creativității.
Cultivarea creativității poate urma trasee accesibile elevilor:
- potrivirea unor formule ritmice pe anumite versuri cunoscute elevilor;
- inventarea unei melodii simple pe texte recomandate;
- improvizații ritmice ( instrumente de percuție simple), melodice;
- modificarea conștientă a unor teme muzicale;
- inventarea unor jocuri care să se integreze în anumite cântece;
- pregătirea unui spectacol artistic;
Creativitatea trebuie extinsă și spre activitatea interpretativă în prezentarea de către elevi a
anumitor serbări și momente artistice în fața unui public. O altă modalitate de încurajare a
creativității este jocul didactic. Este vorba în primul rând de jocul cu caracter creativ,
asemănător celui din folclorul copiilor, unde ei înșiși inventează anumite scenarii și creează
numere muzicale adecvate. Câteva exemple de jocuri muzicale și jocuri artistice ar fi:
- „dirijorul” – elevul dirijează „corul” clasei sau un ansamblu instrumental;
-„compozitorul” – elevul alcătuiește un acompaniament ritmic la o melodie, alege
instrumentele adecvate conținutului muzicii;
-„ghicește cine cântă” – dintre elevii clasei sau ce voce ce instrument se aude într-o lucrare;
- alegerea muzicii potrivite la o poveste, prezentare Power-Point, dans, poezie;
- pantomima muzicală – redarea prin gesturi a cea ce îi transmite muzica, dialogul muzical,
cântatul în grup.
Care ar putea fi mesajul direct ce l-ar transmite orice profesor de muzică micului învățăcel
emoționa și temător?
„Nu predăm muzica pentru că așteptăm tu să devii un muzician profesionist. Nu așteptăm să
cânți întreaga viață decât dacă asta îți spune inima…
Predăm muzica pentru ca tu să recunoști frumosul.
Predăm muzica pentru ca tu să ai mai multă compasiune.
Predăm muzica pentru ca tu să poți fi în totalitate o ființă umană.”
La vârsta școlară se pot trezi sentimente intelectuale, sociale, estetice, prin contactul direct cu
creația artistică. Este momentul cel mai prielnic pentru familiarizarea copilului cu creații
muzicale accesibile particularităților lor de vârstă (zicători, ghicitori, povești, cântece, jocuri
de copii din folclor și din diverse genuri ale muzicii culte). Formare și dezvoltarea prin cântec
a calității de ansamblu a individului uman – Personalitatea creativă – cu accente de gândire
logică, plină de imaginație, originală.[6]
Educația muzicală aduce beneficii multiple pentru copil la nivelul dezvoltării cognitive,
sociale și emoționale:
- dezvoltarea memoriei și a gândirii, importante în învățare,
- dezvoltarea auzului și a ascultării, a aptitudinilor muzicale,
- dezvoltarea vorbirii și limbajului,
- dezvoltarea încrederii a stimei de sine, a abilităților sociale,
- stimularea creativității,
- dezvoltarea capacității de exprimare a propriilor trăiri,
- dobândirea echilibrului emoțional pentru succesul pe termen lung,
- mijloc eficient de satisfacere a nevoii de joc și de mișcare.
La fel de importante sunt beneficiile în valorificarea sincretică și transdsciplinară a
cunoștințelor și deprinderilor asimilate la educația muzicală, cât și la celelalte discipline de
cultură generală ce se concretizează în îmbunătățirea nivelului serbărilor școlare și a altor
activități școlare sau extrașcolare care includ coordonata muzicală.

[1] Cosmovici, Andrei (2008) – Psihologia școlară, Ed. Polirom, Iași

[2] Truță Elena, Mardar Sorina, (2009 ) - Relația profesori – elevi: blocaje și deblocaje, Ed.
Aramis – Educație XXI, București.
[3] www.ziaruzidul.ro – Palade Delia, Arta de a fi profesor;
[4] www.artabm.ro – Stimularea creativității
[5] www.artabm.ro – Dezvoltarea creativității artistice
1. [6]www.concursurilecomper.ro – Contribuția educației la dezvoltarea creativității.