Dinamica Geochimică A Sistemelor Naturale

DINAMICA GEOCHIMICĂ A SISTEMELOR NATURALE 2017-2018 / Curs II
I. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE DE BAZĂ
I.2. Fenomenul de poluare

I.2-1. Conceptii si puncte de vedere
I.2-2. Surse si forme de poluare
I.3. Poluanti
I.3-1. Consideratii preliminare
I.3-2. Caracteristicile fizico-chimice generale ale poluanţilor
I.3-2.1. Solubilitatea
I.3-2.2. Densitatea
I.3-2.3. Vascozitatea
I.3-2.4. Constanta de repartiţie octanol / apă
I.3-2.5. Constanta Henry
I.3-2.6. Capacitatea de adsorbţie pe cărbune activ
I.3-2.7. Bideogradabilitatea
I.3-3. Poluantii anorganici
I.3-3.1. Caracteristicile generale ale poluantilor anorganici
I.3-3.2. Principalele clase de poluanti anorganici
I.2. Fenomenul de poluare

I.2-1. Conceptii si puncte de vedere
Fenomene naturale Activităţi antropice
Poluarea mediului
Efectele acute Efectele cronice

 datorate unor concentraţii  datorate faptului că în mod obişnuit diverşii
deosebit de mari ale poluanţilor din poluanţi în mediu nu ating nivele foarte
ridicate pentru a produce efecte acute, dar
mediu, care au repercusiuni
prezenţa lor continuă, chiar la concentraţii
puternice asupra organismului
scăzute, nu este lipsită de consecinţe
uman. nedorite;
 formele de manifestare cele mai frecvente
ale acţiunii poluării mediului asupra
sănătăţii;
 Noţiunea de „mediu înconjurător” sau „mediu ambiant”:

 Uniunea Europeană  ansamblu de elemente şi fenomene naturale şi antropice care, în
complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului.
 România (Legea protecţiei mediului)  ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferei, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv, valorile materiale şi spirituale.
 „Mediul” reprezintă mult mai mult decât un concept; este o realitate din care şi
societatea umană face parte.
 Problemele legate de mediu sunt o responsabilitate directă, atât a societăţii umane per
ansamblu, cât şi a fiecărui om în parte.
 Sfera problemelor legate de mediul înconjurător:
 hazarde şi dezastre,  Nu se pot dat soluţii generale.

 degradarea mediului,  Cunoaşterea lor necesită o abordare sistemică
 poluarea mediului etc. interdisciplinară.
Studiile de mediu:
 în scop ştiinţific
 în scopuri practice imediate:
● prognozarea şi prevenirea apariţiei fenomenelor de degradare / poluare a
mediului;
● gestionarea fenomenelor de degradare / poluare a mediului în cazul pariţiei;
● diminuarea efectelor produse de diferite fenomene distructive
● refacerea componentelor mediului afectat de un anumit fenomen distructiv.
 Poluarea:
 [Literatura de specialitate]: introducerea (directă sau indirectă) în mediul
înconjurător, printr-o activitate umană, a unor substanţe sau energii susceptibile de
a contribui sau de a cauza:
(i) un pericol potenţial pentru sănătatea omului,
(ii) deteriorarea resurselor biologice, a ecosistemelor sau a bunurilor materiale,
(iii) un obstacol în calea utilizării legitime a mediului [Gh. Neag et al., 2001].
 [Conferinţa Mondială a O.N.U., Stockholm – 1972]: un ansamblu de modificări ale
componentelor naturale prin prezenţa unor componente străine (numite poluanţi)
ca urmare a activităţii omului şi care provoacă prin natura şi concentraţia lor,
respectiv prin durata de acţiune, efecte nocive asupra sănătăţii, creează disconfort
sau împiedică folosirea unor componente ale mediului esenţiale vieţii.
 Poluare  Degradare a mediului  Risc

 Poluare  Poluant  Concentraţii / Limite de toleranţă (praguri; concentraţii limită) /
Condiţii de mediu
 Poluare  Efecte directe / Efecte indirecte / Manifestări efective / Manifestări potenţiale
Efecte directe produse asupra societăţii (oamenilor)
Efecte produse asupra celorlalte componente ale

indirecte mediului
Efectele
poluării
mediului Stabilirea unor limite (praguri sau nivele) admisibile ale
conţinuturilor şi formelor de speciaţie ale poluanţilor,
diferenţiate în funcţie de componentele mediului la care
fenomenul de poluare se manifestă efectiv sau potenţial.
 diagnosticarea fenomenelor de poluare

 stabilirea caracterelor fenomenelor de poluare
 stabilirea măsurile de prevenire / depoluare cele mai adecvate.
Dezastru natural / antropic

Hazard natural / antropic
Fenomenul de poluare
Risc
Degradare a mediului
Concordant cu Strategia Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor (International Strategy for

Disaster Reduction, ISDR-2001) în categoria dezastrelor antropice sunt incluse cele produse de
om (ex. - accidentele tehnologice, explozii, emanaţii de gaze toxice, accidente legate de
transporturi şi agricultură etc.) care necesită măsuri speciale de prevenire. Fenomenele de
poluare sunt incluse în categoria hazardelor antropice regionale sau / şi locale.
 Degradarea (deteriorarea) mediului – include întreaga gamă de fenomene şi procese

dăunătoare mediului.
probabilitatea de apariţie într-o anumită perioadă a unui fenomen potenţial

dăunător pentru om, pentru bunurile sale materiale şi pentru mediul
înconjurător
 Hazardul
fenomenele naturale / antropice dăunătoare omului, ale căror consecinţe sunt
datorate depăşirii unor limite de siguranţă impuse de societate
măsura în care un sistem poate fi afectat în urma impactului cu un

hazard
 Vulnerabilitatea
cuprinde totalitatea condiţiilor fizice, sociale, economice şi de mediu
care măresc susceptibilitatea sistemului respectiv.
totalitatea forţelor şi a resurselor prin care societatea poate să facă faţă

unui hazard reuşind să reducă nivelul riscului prin atenuarea efectelor
 Capacitatea de negative
rezistenţă
capacitatea unui sistem expus la un hazard de a-şi menţine structura şi
un nivel acceptabil de funcţionalitate
probabilitatea unor consecinţe dăunătoare sau pierderile posibile care

rezultă din interacţiunea dintre un hazard şi condiţiile de vulnerabilitate
probabilitatea de expunere a omului, a bunurilor create de acesta şi a

 Riscul mediului la acţiunea unui anumit hazard de o anumită mărime şi
vulnerabilitatea acestora
Risc = [Hazard] x [Vulnerabilitate]

● Noţiunea de „degradare a mediului” este mai generală şi mai cuprinzătoare decât

noţiunea de „poluare a mediului”.
● Nu pot fi considerate ca forme de poluare fenomene ca:
 eroziunea solului
 scufundările şi alunecările de teren
 excavarea şi decopertarea solului
 erupţiile vulcanice etc.,
acestea încadrându-se mult mai adecvat în sfera noţiunii de „deteriorare a mediului”,
respectiv „hazard”.
● O parte dintre aceste fenomene pot juca rolul de „iniţiatori” ai unor fenomene de
poluare – exemple:
 erupţiile vulcanice,
 scufundările şi alunecările de teren din zonele de exploatare a sării geme (NaCl)
sau a hidrocarburilor (ţiţeiul şi gaze naturale) etc.
În astfel de cazuri poluarea apare mai degrabă ca un fenomen asociat proceselor de
degradare a mediului, respectiv ca un efect iniţiat şi cu evoluţie spaţio-temporală
„favorizată” (în mare parte „întreţinută”) de procesele de degradare a mediului.
Fenomenele de poluare asociate unei erupţii vulcanice. Notaţii: (1) fisuri generate în
scoarţă de erupţia vulcanică; (2) scufundare şi alunecare de teren determinată de
erupţia vulcanică.
● Fenomenele de degradare a mediului şi cele de poluare – efecte generale:

 dezechilibre la diverse nivele de organizare,
 perturbarea funcţionării normale a anumitor componente ale mediului
Exemple:
 perturbarea locală a echilibrelor chimico-mineralogice şi biochimice;
 perturbarea ciclurilor naturale ale elementelor chimice sau / şi a sistemelor ecologice etc.
● Dezechilibrele produse în mediu de fenomenele de degradare / poluarea mediului :

 au o evoluţie latentă până în momentul când sunt atinse valorile limită de
stabilitate caracteristice unui anumit nivel de organizare sau a unui anumit sistem
 dacă sunt depăşite valorile limită de stabilitate:
 dezechilibrele provocate (forţate) evoluează foarte rapid, cu viteze mai mari
decât „dezechilibrele naturale”,
 perturbările produse în mediu, la o anumită scară, au amplitudini foarte mari şi
de cele mai multe ori caracter ireversibil,
 anumite sisteme naturale îşi pierd „identitatea” (se distrug sau se modifică
radical), iar prin readaptarea mediului sunt generate noi sisteme,
interdependenţe şi procese.
I.2-2. Surse si forme de poluare
● Legătura sistemică dintre diferite componente ale mediului determină riscuri comune, de
acelaşi nivel sau de niveluri diferite, generate în mod obişnuit de aceleaşi surse de poluare 
apariţia şi evoluţia fenomenelor de poluare la o anumită componentă a mediului are
inevitabil efecte şi asupra altor componente în raport cu care poluanţii intervin indirect
Exemplu: poluarea solurilor are care efect indirect poluarea apelor subterane, a apelor de
suprafaţă sau a sistemelor biologice din proximitate
orice substanţă (solidă, lichidă, gazoasă sau vapori) sau orice formă de energie
(radiaţii electromagnetice, ionizante, termice, fonice etc.) care introduse în mediu
modifică echilibrul natural al constituenţilor acestuia, putând provoca daune
organismelor vii, bunurilor materiale şi utilizării legitime a mediului
 Poluant
Mecanisme de acţiune:
 direct  acţiunea nocivă, toxică, asupra sistemelor biologice, respectiv a
omului,
 indirect  dezechilibrele şi perturbările produse la nivelul diferitelor
componente ale mediului care au ca efecte modificări ale proprietăţilor
mediului, care influenţează indirect sistemele biologice şi omul.
Clasificarea formelor de poluare în funcţie de natura acestora:

 Poluare fizică
 Poluarea termică
 Poluarea radioactivă
 Poluarea cu materiale minerale sau organice în suspensie
 Poluarea sonoră
 Poluare chimică
 Poluarea cu substanţe minerale (anorganice)
 Poluarea cu substanţe organice (naturale sau sintetice)
 Poluare biologică
 produsă de eliminarea şi răspândirea în mediul înconjurător a germenilor patogeni:
microorganisme, viruşi, bacterii.
Clasificarea formelor de poluare după gradul de extindere in perimetrul afectat:
 Poluare punctiformă (locală)
 Poluare liniară
 Poluare difuză
Clasificarea formelor de poluare după caracterul acţiunii acestora:
 Poluare permanentă
 Poluare accidentală
Principalele cauze şi forme de poluare

Poluare Punctiformă (locală) Liniară Difuză
 Accidente de transport  Poluarea accidentală a  Poluarea accidentală
 Spargerea unor conducte cursurilor de apă aflate în masivă a atmosferei şi
 Spargerea unor rezervoare cu conexiune cu apele subterane solului
Accidentală produse chimice şi / sau  Poluarea accidentală de-a  Inundaţii
(ocazională) petroliere lungul şoselelor şi căilor ferate  Ruperea unor baraje
 Accidente industriale
 Conflicte militare
 Sabotaj
 Deversarea pe sol şi în acvifer  Scurgerea necontrolată din  Administrarea
a unor efluenţi industriali reţelele de asanare defectuoasă a
(inclusiv ape cu temperaturi  Distrugerea chimică a ierburilor îngrăşămintelor agricole /
mai ridicate) crescute de-a lungul şoselelor şi nămolurilor de la staţiile
 Instalarea unor depozite căilor ferate de epurare
necontrolate de deşeuri şi  Scurgeri necontrolate din  Deversarea pe sol şi în
steril conductele unor instalaţii acvifer a apelor provenite
Permanentă  Funcţionarea defectuoasă, cu tehnologice din drenajul agricol
(cronică) pierderi de substanţe nocive,  Realimentarea acviferelor de  Poluarea cronică a
a unor instalaţii şi maşini către râuri sau canale cu apă atmosferei
 Executarea şi exploatarea poluată  Asanarea autonomă a
defectuoasă a forajelor şi  Pătrunderea apelor marine în locuinţelor, concepută şi
puţurilor de extracţie a apelor acvifer, prin exploatare exploatată defectuos
subterane exagerată  Rezervoare individuale de
combustibil pentru
locuinţe
Forme de poluare a apelor, solurilor şi aerului prin activităţi industriale. Notaţii: (I) Rezervor
stocare materii prime; (II) Rezervor de stocare produse finite.
Tipuri de poluare: (1) poluare cronică difuză, (2) poluare accidentală masivă, (A) poluare difuză,
(B) poluare punctiformă, (C) poluare liniară.
Clasificare formelor de poluare în funcţie de componentele mediului afectate:

Poluarea aerului (atmosferei)
Principalele sursele de poluare:
 surse naturale – diverse procese naturale:
 solul, care suferă fenomene de eroziune cu eliberare de particule foarte fine;
 plantele şi animalele – pot elimina în aer diverse elemente (fulgi, polen, păr),
 erupţiile vulcanice - care elimină în aer mari cantităţi de gaze, particule
solide, vapori.
 surse artificiale – diferite activităţi ale omului:
 procesele de combustie – de la încălzirea locuinţelor şi până la combustibilul
utilizat pentru producerea de energie în scopuri industriale;
 procesele industriale – care pot răspândi în aer diverşi poluanţi eliminaţi de
întreprinderile industriale;
 transporturile – rutiere, feroviare, aeriene şi navale.
Principalele elemente poluante:
 suspensiile - reprezentate de particulele solide sau lichide dispersate în atmosferă;
 gazele - poluanţi în stare gazoasă sau vapori.
Poluarea apei
Principalele surse de poluare:
 Surse organizate:
 apele reziduale comunale - care rezultă din utilizarea apei în locuinţe şi instituţii
publice: conţin microorganisme (dintre care multe patogene), compuşi organici şi
anorganici (detergenţi, hidrocarburi, solvenţi), metale grele etc.;
 apele reziduale industriale - provenite din diverse procese de fabricaţie sau sunt
utilizate la transport, ca solvent sau separator, la purificarea şi spălarea materiilor
prime, semifinite şi finite, sau a ustensilelor şi instalaţiilor, şi au o compoziţie
heterogenă;
 apele reziduale agrozootehnice - provenite ca urmare a utilizării apei în scopuri
agricole (irigaţii), alimentarea animalelor şi salubritatea crescătoriilor de animale.
 Surse neorganizate – sunt reprezentate de apele meteorice (ploaie, zăpadă),
reziduurile solide, diversele procese manufacturiere practicate necorespunzător
(exemplu: topirea inului sau cânepii)
 elemente biologice - reprezentate, în principal, de microorganismele patogene;
 elemente chimice - reprezentate de substanţe chimice organice sau anorganice.
Poluarea solurilor
Principalele surse de poluare:

 Reziduuri menajere – rezultate din activitatea zilnică a oamenilor în locuinţe şi
localuri publice;
 Reziduuri industriale – provenite din diversele procese tehnologice; includ materii
brute, finite sau intermediare şi au o compoziţie foarte variată în funcţie de ramura
industrială şi de tehnologia utilizată.
Exemple:
 în industria alimentară – predominant componente organice;
 în industria chimică, metalurgică, siderurgică, minieră – predominant substanţe
chimice organice sau anorganice;
 Reziduuri agrozootehnice – legate în special de creşterea animalelor.

 Elemente biologice - reprezentate de organisme (bacterii, virusuri, paraziţi),
eliminate de om şi de animale, fiind în cea mai mare parte patogene; acestea fac
parte integrantă din diferitele reziduuri (menajere, animaliere, industriale etc.).
 Rolul reziduurilor este extrem de divers şi controversat în acelaşi timp:
- servesc ca suport nutritiv pentru germeni, insecte şi rozătoare,
- suferă procese de descompunere cu eliberare de gaze toxice,
- pot fi antrenate în sursele de apă, pe care le degradează etc.
 Elemente chimice - sunt în cea mai mare parte, de natură organică.
I.3. Poluanti
I.3-1. Consideratii preliminare
 Poluant = orice substanţă (solidă, lichidă, gazoasă sau vapori) sau orice formă de energie
(radiaţii electromagnetice, ionizante, termice, fonice etc.) care introduse în mediu modifică
echilibrul natural al constituenţilor acestuia, putând provoca daune organismelor vii, bunurilor
materiale şi utilizării legitime a mediului.
Poluanţi
Mecanisme de acţiune
Directe Indirecte
Acţiunea nocivă / toxică asupra Dezechilibre şi perturbări produse la

sistemelor biologice / omului nivelul diferitelor componente ale mediului
Efecte
Modificarea Indirecte asupra

proprietăţilor mediului sistemele biologice şi
asupra omul
 Poluare chimică  Poluant: element / compus chimic

Substanţe organice sintetice:

 în mod curent se utilizează cca 80.000 compuşi organici de sinteză
 rata critică de creştere anuală este de cca 1000 compuşi organici
Exemple:
 Pesticidele şi compuşii organici volatili  poluanţii cei mai cunoscuţi pentru
soluri şi ape subterane.
 Solvenţii care conţin alcani şi alchene colorate  deosebit de toxici pentru
organismele vii; sunt insolubili în apă.
 Solvenţii industriali uzuali (ex.: tricloretena, tetracoretena etc.)  poluanţi
Poluanţi
chimici comuni ai solurilor şi apelor subterane.
Compuşi anorganici:
 Metale şi nemetale  specii ionice (simple şi complexe, anionice şi
cationice)
 Acizi (hidracizi, oxoacizi, sulfoacizi)
 Baze (hidroxizi),
 Săruri (sulfuri, sulfaţi, sulfiţi, azotaţi, azotiţi, cianuri, sulfocianuri etc.)
 Combinaţii complexe
 Complecşi organo-metalici.
 Efectele poluante produse de un anumit compus chimic într-o anumită componentă

a mediului sunt dependente de:
 natura acesteia
 forma de ocurenţă / speciaţie
 mobilitate
 concentraţie
 biodisponibilitate.
 Nu orice compus chimic poate fi inclus printr-o simplă diagnosticare în categoria

poluanţilor.
 Simpla prezenţă a unor compuşi chimici într-o componentă a mediului nu poate
constitui neapărat un fenomen de poluare.
Exemplu - Poluarea solurilor cu Pb(II)
Efectul toxic asupra sistemelor biologice:

 Toxic tiolopriv, deplasând unele metale din metaloenzime (ex. –
cele care participă la sinteza hemoglobinei).
 Toxic cardio-circulator (hipertensiune, arterioscleroză).
Efecte  La nivel celular inhibă cofactorii NADH şi NADPH, influenţând
directe
procesele redox.
 Neurotoxic al SNC şi la nivelul nervilor periferici. Nefrotoxic.
Efect perturbativ asupra proceselor pedogenetice

Efectele toxice ale metalelor grele asupra activităţii microbiene din soluri
[A. Kabata-Pendias şi A.B. Mukherjee, 2007]
Concentraţia Observaţii
metalului în sol, Procese inhibate Acţiune Acţiune
ppm DW constantă temporară
Respiraţia solului Cd, Hg, Ni, Zn -
< 10 Mineralizarea azotului Hg -
Nitrificare Hg -
Respiraţia solului Cd, Cu, Pb Hg
< 100 Mineralizarea azotului Cd, Cu, Ni, Pb Hg
Nitrificare Cd, Cu, Ni, Zn Hg
Respiraţia solului - Cd, Cr, Cu, Ni, Zn
< 1000 Mineralizarea azotului - Cr, Cu, Ni, Zn
Nitrificare - Cd, Cr, Cu, Ni
Respiraţia solului - Pb
< 10.000 Mineralizarea azotului - Cd, Pb
Nitrificare - Pb, Zn
 Precipitarea Pb2+ sub formă de carbonat:

Pb(2aq )  CO32(aq )  PbCO3( s ) K sp  7,40.10 14 (1)
 Perturbarea echilibrului carbonat-bicarbonat din sol
 Perturbarea ciclului pedogeochimic al carbonului
 Dacă procesul are loc la interfaţa mineral / soluţie  inhibă / destabilizează
fazele solide minerale pe care se fizează (oxizi şi oxihidroxizi de Al, Fe, Si;
fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi).
Efecte  Precipitarea Pb2+ sub formă de fosfat, hidroxid, sulfat:
indirecte Pb(2aq )  HPO42(aq )  PbHPO4( s ) K sp  1,30.10 10 (2)
3Pb(2aq )  2 PO43(aq )  Pb3 ( PO4 ) 2( s ) K sp  8,00.10 43 (3)
Pb(2aq )  2 HO (aq )  Pb (OH ) 2 ( s ) K sp  1,20.10 15 (4)
8
Pb (2aq )  SO 42(aq )  PbSO 4 ( s ) K sp  1,60.10 (5)
 Perturbarea echilibrelor fosfaţilor, sulfaţilor, oxizilor, oxihidroxizilor
 Perturbarea ciclului pedogeochimic al fosforului, sulfului etc.
 Dacă procesele au loc interfaţa mineral / soluţie  inhibă / destabilizează
fazele solide minerale pe care se fixează.
În condiţiile celor mai multe soluri, se formează săruri bazice de plumb cu solubilitate foarte
mică (stabilitate ridicată)  procesele de fixare a Pb(II) decurg spontan, fiind favorizate
termodinamic, energetic.
 Fixarea Pb(II) pe materia organică din sol (prin adsorbţie, schimb ionic sau /
şi complexare):
Efecte  Modificarea funcţiilor pedogenetice şi a dinamicii globale a materiei
indirecte organice
 Modificarea dinamicii azotului, cabonului, sulfului
 Modificarea dinamicii proceselor biochimice
Valorile constantelor (log Ks) de stabilitate a complecşilor metal-acid humic şi metal-acid fulvic,
la diferite valori ale pH-lui din mediu [A. Kabata-Pendias şi A.B. Mukherjee, 2007]
Cation pH = 3 pH = 3,5 pH = 5 pH = 7
Metal-AF Metal-AH Metal-AF Metal-AF Metal-AH Metal-AH
Cu2+ 3,3 6,8 5,8 4,0 - 8,7 8,7 – 12,0 12,3
Ni2+ 3,2 5,4 5,5 4,0 – 4,2 6,10 –7,6 9,6
Co2+ 2,8 - 2,2 3,7 – 4,1 - -
Pb2+ 2,7 - 3,1 4,0 – 6,2 8,30 -
Zn2+ 2,3 5,1 1,7 2,3 - 3,6 7,2 10,3
Mn2+ 2,1 0 1,5 3,7 – 3,8 0 5,6
Cd2+ - 5,3 - - 5,5 – 6,4 8,9
Fe2+ - 5,4 5,1 5,8 6,4 4,8
Ca2+ 2,7 0 2,0 2,9 – 3,4 0 6,5
Mg2+ 1,9 0 1,2 2,1 – 2,2 0 5,5
Fe3+ 6,1 11,4 - - 8,5 6,6
Procesele (1)-(5)
determină o scădere a
concentraţiei Pb(II) în Reducerea acţiunii toxice directe a plumbului
soluţia solului – forma
toxică a plumbului.
Atenuează mobilitatea Pb(II)

Fixarea pe
fazele solide Se limitează capacitatea
din sol Limitează capacitatea Pb(II) de a Pb(II) de a produce
interacţiona cu componentele „efecte” în mediu
solului
Pb(II) = poluant local, latent sau remanent.

I.3-2. Caracteristicile fizico-chimice generale ale poluanţilor
Acţiunea unui poluant asupra anumitor componente ale mediului se manifestă

stadial, în etape, printr-o succesiune de procese elementare: migraţie, speciaţie,
distribuţie interfazică şi interacţiune cu componentele mediului.
Consecinţe
 Efectele produse de poluanţi (efectele globale, sesizate direct şi măsurabile) =
rezultanta acţiunii mecanismelor directe şi indirecte.
 În funcţie de caracteristicile mediului şi ale poluanţilor, tipul interacţiunilor „poluant
– mediu” (care determină în esenţă efectele produse de un poluant dat în mediu:
toxicitate, perturbări, distrucţii etc.) poluanţii manifestă o anumită selectivitate şi
specifictate în efectele produse asupra componentelor din mediu.
 Viteza şi amplitudinea (intensitatea) efectelor produse în mediu de către un poluant
sunt dependente în mare măsură de limita de toleranţă a unei anumite componente
a mediului în raport cu poluant dat (valoarea minimă a limitei de stabilitate a
componentei mediului în aport cu perturbaţii sau dezechilibrele produse de un
poluant).
Aproape toţi poluanţii chimici îşi manifestă agresivitatea asupra mediului în două etape:
 La valori mai mici decât limita de toleranţă:

 Predominante: formele indirecte de acţiune
 Procesele (de distrucţie în mediu, de migrare şi distribuţie a poluanţilor) decurg
relativ lent
 In cazul multor poluanţi chimici se realizează:
1. Acumularea în mediu  prin procese elementare de adsorbţie, absorbţie,
schimb ionic, complexare, precipitare, coprecipitare, bioacumulare etc. – în
soluţii apoase şi la interfaţa solid / lichid, respectiv solid / gaz şi lichid / gaz.
2. Procese de speciaţie  pot genera specii chimice cu acţiune mai puternică sau
mai slabă decât forma iniţială sub care poluantul a pătruns în mediu
 La valori mai mari decât limita de toleranţă:

 Predominate: formele directe de acţiune ale poluanţilor
 Acţiunea nocivă şi procesele de distrucţie în mediu decurg rapid şi ireversibil
Înţelegerea mecanismelor poluării chimice  cunoaşterea proprietăţilor şi

parametrilor de bază ai poluanţilor şi a mediului în care se realizează distribuţia
acestora.
 Reactivitatea chimică (acido-bazică şi redox)

 Concentraţia (activitatea termodinamică) totală şi a formelor de
speciaţie / ocurenţă
 Activitatea biologică şi biodisponibilitatea
 Solubilitatea
 Capacitatea de complexare
Proprietăţile
 Masa şi dimensiunile atomice / moleculare
şi parametrii
poluanţilor  Structura chimică
chimici  Coeficientul de repartiţie octanol / apă
 Capacitatea de adsorbţie şi / sau schimb ionic
 Capacitatea de difuzie şi migrare
 Densitatea
 Vâscozitatea
 Stabilitatea chimică, hidrolitică, radiochimică sau fotochimică
 Biodegradabilitatea
 Compoziţia chimică şi / sau mineralogică

 Structura
 Textura
 Morfologia
 Densitatea
 Porozitatea
Proprietăţile şi  Permeabilitatea
parametrii mediului de  Capacitatea de retenţie a gazelor şi lichidelor
dispersie  Temperatura
 pH-ul
 Potenţialul redox
 Salinitatea (forţa ionică)
 Constanta dielectrică
 Activitatea biologică
In practică se utilizează de obicei parametrii:

 care sunt mai uşor de determinat cu precizie ridicată;
 există date sigure pentru constantele fizico-chimice;
 sunt direct corelaţi probabilitatea de distribuţie a poluanţilor în sol, apă,
atmosferă sau sisteme biologice.
● Efectele produse de un poluant chimic apar, sub o formă sau alta, simultan cu intrarea sa
în mediu.
● Din momentul intrării unui poluant în mediu acesta participă la o multitudine de procese
elementare:
(1) difuzie – nereactivă sau reactivă;
(2) speciaţie;
(3) adsorbţie – desorbţie şi / sau absorbţie;
(4) schimb ionic;
(5) disociere – asociere electrolitică, fotochimică, radiolitică;
(6) hidroliză – în soluţie sau la interfaţă;
(7) complexare – în soluţie sau la interfaţă;
(8) precipitare – solubilizare (în soluţie sau la interfaţă);
(9) procese redox – în soluţie sau la interfaţă;
(10) descompunere hidrolitică, termică, fotochimică, radiolitică, biochimică;
(11) combinare chimică, biochimică etc.
● Prin intermediul proceselor elementare (care se pot desfăşura succesiv, în lanţ sau în regim
competitiv, de concurenţă) se realizează:
(i) migrarea
(ii) distribuţia interfazică
a poluanţilor în mediu, respectiv aceştia îşi manifestă selectiv efectele asupra mediului.
I.3-2.1. Solubilitatea
 Solubilitatea unui compus chimic = cantitatea maximă de substanţă care se poate
dizolva într-un solvent dat (apă, soluţii apoase de diferite compoziţii, solvenţi organici
etc.) la o anumită temperatură.
Echilibrul general de solubilitate a unui compus greu solubil de tipul MmAn:
M m An ( s )  M m An ( aq )  mM (naq )  nA(maq) (1)
a An m .aMm n
K s'  ( aq ) ( aq )
(2)
aM m An ( s ) So
K '
 ( a M n  ) .( a A m  )
m n

s ( aq ) ( aq )
Kn (4)
a M m An ( s )  1 (3)
a M m An ( aq )
Kn  (5)
m n
( a M n  ) ( a Am  )
( aq ) ( aq )
( a M n  ) m ( a Am  ) n 1
Kd   (6) K s  [ M (naq ) ]m .[ A(maq) ]n
( aq ) ( aq )
a M m An ( aq ) Kn (10)
S 0  a M n An ( aq ) ai   i .[i ] (8)
(7)
i 1 (9)
K’s – produsul termodinamic de activitate;

Ks – produs de solubilitate (constantă condiţională); dimensiunea lui Ks este (mol / l)m+n;
So – solubilitatea intrinsecă; valoarea acesteia nu se cunoaşte cu precizie, forma moleculară
solvită reprezentând, în general, o fracţiune mică (0,11 %) din cantitatea totală a
substanţei dizolvate;
Kn – constanta de globală de formare a complexului dintre ionii;
Kd – constanta de disociere a perechii de ioni.
● Relaţia (4) = relaţia fundamentală a echilibrului de solubilitate: în soluţia saturată a

electrolitului MnAm, la temperatură şi presiune constante, produsul activităţilor
termodinamice ale ionilor este constant.
● Dacă solubilitatea în apă a compusului MnAm este mică, soluţia saturată a acestuia va fi
diluată, astfel că, în conformitate cu convenţia Henry, relaţia fundamentală a
echilibrului de solubilitate (4) se poate exprima prin relaţia (10). Această relaţie este
valabilă numai pentru soluţii diluate.
Conform echilibrului de solubilitate (1), solubilitatea molară a substanţei MmAn se poate

exprima în funcţie de:
 concentraţia ionilor Mn+ şi Am- din soluţie,
 produsul de solubilitate a substanţei respective
M   mn A 
n m (12-a)
S
1
m
 1
n
  
M n  A m (11)
A   mn M 
m n (12-b)
M 
n
n m (14-a)
 mn    K s
n
   
n m
n ( mn) m ( mn)
(13)
K s     M n     A m
m n
A 
m
m n (14-b)
 mn    K s
m
S  m n
Ks
(15)
M   m.S
n (17-a)
m m .n n
A   n.S
m (17-b)
K s  m m .n n .S ( m  n ) (16)
 Solubilitatea reflectă cantitatea de substanţă trecută din faza solidă în soluţie, indiferent sub
ce formă.
 Produsul ionic este determinat de concentraţiile speciilor ionice din soluţie.
 În cazul când în soluţie substanţa dizolvată este prezentă în forme nedisociate în cantităţi
apreciabile, corelarea mărimilor S şi Ks prin ecuaţiile anterioare va fi eronată. În asemenea
cazuri solubilitatea este mai mare decât valoarea estimată cu relaţia (10) şi invers.
 Corelarea produsului de solubilitate cu solubilitatea unei substanţe trebuie făcută cu
prudenţă şi din alt punct de vedere: uneori se obişnuieşte ca din examinarea valorilor
produselor de solubilitate să se tragă concluzii asupra substanţelor respective, presupunând că,
dacă Ks creşte, implicit va creşte şi S. Acest lucru este însă valabil numai în cazul când produsul
de solubilitate şi solubilitatea au aceleaşi dimensiuni (cazul electroliţilor de acelaşi tip). În alte
cazuri, variaţiile celor două mărimi diferă.
Exemplu:
La 25oC solubilitatea sulfatului de calciu este: S = 2,080 g CaSO4 / L.
 Dacă nu se ţine cont de cele discutate anterior, din această valoare a solubilităţii se calculează
un produs de solubilitate Ks = 2,3.10-4.
 În acest caz însă, nu se poate neglija nici concentraţia moleculelor nedisociate în soluţie şi nici
efectul forţei ionice, soluţia saturată fiind relativ concentrată. În soluţia saturată de CaSO4:
([Ca(2aq ) ].[SO42(aq ) ]) /[CaSO4( aq ) ]  5,25.10 3 CaSO   8,57.10

4 ( aq )
3
[mol / L]
Adică mai mult de 60 % din substanţa dizolvată se află sub formă nedisociată. Ţinând cont numai
de acest aspect, se poate calcula un produs de solubilitate Ks = 4,50.10-5.
Dacă se ia în considerare şi efectul forţei ionice (f = 0,545), valoarea corectă a constantei de
solubilitate este Ks = 2,58.10-5.
I.3-2.2. Densitatea
 Densitatea – este un parametru important pentru stabilirea gradului de

flotabilitate a poluanţilor în soluţii apoase naturale.
 Densitatea = mărime care defineşte, în general, distribuţia spaţială a particulelor

materiale sau a fluxurilor (de electroni, radiaţie electromagnetică, linii de forţă a
câmpurilor magnetice etc.).
 Pentru cazul substanţelor: densitate = masa unităţii de volum:
m
 ; [kg/m3; kg/dm3; g/cm3] (20)
V
în care: m – masa [g; kg]; V – unitatea de volum [m3; dm3; cm3].
Densitatea relativă = mărime adimensională care defineşte densitatea unui material

în raport cu densitatea altui material de referinţă:
 pentru gaze – densitatea relativă se exprimă în raport cu densitatea aerului, a
cărui valoare, în funcţie de presiune şi temperatură, este:
P 3
d aer  1,293  ; kg .m (21)
1  3,67  10 3.T
în care: P – presiunea [atm.]; T – temperatura [oC].
 pentru lichide şi solide – densitatea relativă se exprimă în raport cu densitatea
apei, care la 4oC are valoarea de 1 g.cm-3.
● În cazul granulelor solide poroase densitatea nu este o mărime univocă şi sunt

necesare precizări dacă această mărime se referă la densitatea reală, densitatea
aparentă, densitatea aparentă de volum sau densitatea în vrac:
 Densitatea reală = densitatea materialului poros propriu-zis din care se scade
volumul ocupat de pori.
 Densitatea aparentă – se referă la o granulă singulară de material solid, al cărui
volum este definit de suprafaţa sa geometrică exterioară.
Dacă se cunoaşte volumul de pori pe unitatea de masă (Vp) şi densitatea reală a
granulei (dR), se poate calcula densitatea aparentă (dA) cu relaţia:
1
Vp 
1

1 dR  (22)
(21) 1
dA dR Vp 
dR
 Densitatea aparentă de volum sau în vrac – se referă la densitatea unui număr
mare (reprezentativ) de granule, cuprinse într-un volum V, cunoscut. Conform acestei
definiţii, masa materialului cuprinde, atât porii granulei, cât şi spaţiile libere dintre
granule. Valoarea numerică a densităţii aparente de volum depinde de împachetarea
granulelor.
I.3-2.3. Vascozitatea
 Vâscozitatea – proprietate care determină gradul de infiltraţie a poluanţilor în

faze solide (sol, sedimente, aluviuni, roci etc.), precum şi mobilitatea acestora în
sisteme multifazice-multicomponente.
Exemplu - de acest parametru depinde de asemenea forma şi mărimea corpului de
impregnare cu poluanţi, atât a zonei nesaturate, cât şi a zonei saturate în cazul
acviferelor.
I.3-2.4. Constanta de repartiţie octanol / apă
 Constanta de repartiţie octanol / apă (Ko/w) – se defineşte ca raportul dintre

concentraţia substanţei în octanol şi concentraţia acesteia în apă.
 Are valori cuprinse între 10-3 şi 107.

Compuşii hidrofili (sunt mai solubili în apă): Ko/w < 10
Compuşii hidrofobi (greu solubili / insolubili în apă): Ko/w > 10
 Valoarea Ko/w :
 evidenţiază adsorbţia compuşilor chimici pe sol, sedimente sau aluviuni;
 informaţii referitoare la solubilitatea şi bioconcentraţia compuşi chimici;
 corelat cu conţinutul de compuşi organici din sol, poate fi utilizat pentru:
(i) aprecierea cantităţi de poluant adsorbit de sol
(ii) determinarea factorului de întârziere a deplasării poluantului.
I.3-2.5. Constanta Henry
 Constanta Henry – pentru soluţii neideale, legea lui Henry stabileşte că

presiunea parţială la echilibru a unei substanţe în aer, deasupra interfeţei aer /
apă este proporţională cu concentraţia acestei substanţe în apă:
Pi  K H . X i (22)
în care: KH – constanta Henry [atm.]; Pi – presiunea parţială a substanţei „i” într-un

lichid aflat în echilibru cu faza gazoasă [atm.]; Xi – fracţia molară a substanţei „i”.
 În general, cu cât valoarea constantei Henry aferentă unui poluant este mai ridicată
(> 160) cu atât poluantul este mai volatil.
I.3-2.6. Capacitatea de adsorbţie pe cărbune activ

 Capacitatea de adsorbţie pe cărbune activ – se cunoaşte faptul că nu toţi
compuşii organici se adsorb în egală măsură pe cărbunele activ. De exemplu –
compuşii cu masă moleculară mică şi compuşii polari nu se adsorb bine pe
cărbune activ.
 Pentru evaluarea capacităţii de adsorbţie a compuşilor chimici de către cărbune
activ se utilizează izotermele de adsorbţie  permit evaluarea cantităţii de cărbune
activ necesară pentru adsorbţia totală a unei cantităţi determinate de compus chimic.
I.3-2.7. Bideogradabilitatea
 Bideogradabilitatea poluanţilor chimici (în special cei organici) - se poate realiza
în condiţii aerobe şi în condiţii anaerobe, în funcţie de structura lor moleculară şi
de condiţiile de mediu.
 După potenţialul lor de biodegradare, poluanţii chimici (în special cei organici) se
pot încadra în trei grupe:
Poluanţi degradabili (D) – au o capacitate mare de degradare biologică în condiţii
aerobe;
Poluanţi persistenţi (P) – pot fi degradaţi în condiţii mai energice într-un interval de
timp mai mare;
Poluanţi recalcitranţi (R) - nu se pretează la biodegradare
I.3-3. Poluantii anorganici
I.3-3.1. Caracteristici generale
 metale şi nemetale  specii ionice (simple şi complexe, anionice şi cationice);

 acizi (hidracizi, oxoacizi, sulfoacizi)
 baze (hidroxizi)
 săruri (sulfuri, sulfaţi, sulfiţi, azotaţi, azotiţi, cianuri, sulfocianuri etc.)
 combinaţii complexe
 complecşi organo-metalici.
 Substanţele = speciile chimice unitare şi bine definite din punct de vedere al compoziţiei
chimice.
 Simple (elemente chimice)
 Compuse (combinaţii chimice)
 Element chimic:
 un ansamblu de atomi identici, caracterizaţi prin anumite proprietăţi;
 specie de atomi având acelaşi număr atomic (număr de ordine, Z)
 substanţă chimic pură, formată din atomi identici din punct de vedere fizico-chimic.
 toţi atomii unui element chimic au aceeaşi greutate atomică, aceleaşi dimensiuni, acelaşi
număr de ordine (număr atomic) şi aceeaşi capacitate de combinare
Metale
 în condiţii obişnuite sunt solide (excepţie: Hg), conduc curentul electric şi
căldura (conducţie electronică; conductori de ordinul I), au luciu
caracteristic şi proprietăţi mecanice deosebite (ductilitate, maleabilitate);
 elemente electropozitive:
P = 0,70 (Cs) – 1,70 (Sn, Pb) – 2,20 (Au, metale platinice);
potenţial de ionizare scăzut, afinitate pentru electroni redusă;
 Metale reprezentative (gr. principale din SPE): P = 0,70 (Cs)-1,70 (Sn, Pb)
 Metale de tip „s”: metalele alcaline (grupa I.A); metalele alcalino-
pământoase (grupa II.A);
Elemente  Metale de tip „p”: Al, Ga, In, Tl, Ge, Sn, Pb, Sb, Bi, Po;
chimice  Metale tranziţionale (grupele secundare din SPE):
 Metale de tip „d”; P = 1,60 – 2,20 (Au, metale platinice)
 Metale de tip „f” (lantanide şi actinide) P  1,70
Nemetale
 în condiţii obişnuite sunt solide (sulf), lichide sau gaze (majoritatea), nu
conduc curentul electric şi căldura (dielectrici; izolatori), nu au proprietăţi fizico-
mecanice deosebite (sunt casante, nu sunt maleabile sau ductile etc.);
 elemente electronegative:
P = 2,00 (B, As) – 4,00 (F);
potenţial de ionizare ridicat; afinitate pentru electroni ridicată
Gaze rare
Metalele alcaline Halogeni
Metalele alcalino-pământoase Calcogeni
I.A II.A Semimetale (metaloide) ?! III.A IV.A V.A VI.A VII.A VIII.A
H He
Li Be B C N O F Ne
Na Mg III.B II.B Al Si P S Cl Ar
K Ca Sc Zn Ga Ge As Se Br Kr
Rb Sr Y Metale tranziţionale Cd In Sn Sb Te I Xe
Cs Ba La Hg Tl Pb Bi Po At Rn
Fr Ra Ac 112
Metale Nemetale
blocul elementelor de tip „p”
blocul
elementelor
(metalelor) Ce Lantanide
de tip „s”
Th Actinide
1995 IUPAC masses and Approved Names from http://www.chem.qmw.ac.uk/iupac/AtWt/
masses for 107-111 from C&EN, March 13, 1995, p. 35- 112 from http://www.gsi.de/z112e.html
Metale tranziţionale de tip „d”
Lantanide
Actinide
Metale tranziţionale de tip „f”

Ocurenţa generală a elementelor

în crusta terestră [P.A. Cox, 1995]
H II.A III.A IV.A V.A VI.A VII.A He

Li Be B C N O F Ne
Na Mg III.B IV.B V.B VI.B VII.B VIII.B IX.B X.B I.B II.B Al Si P S Cl Ar
K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr
Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe
Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn
Fr Ra Ac
Minerale oxidice* sau halide *Include: oxizi, oxihidroxizi, oxosăruri

Gaze necombinate Oxizi / halide / sulfuri
Sulfuri Metale necombinate / sulfuri
Metale necombinate Radioactive

Lantanidele şi actinidele – minerale oxidice
Scade electronegativitatea
Se accentuează: caracterul nemetalic; acid; oxidant

Se accentuează: caracterul metalic; bazic; reducător
Se accentuează: caracterul metalic; bazic; reducător
Creşte electronegativitatea
Scade electronegativitatea
Creşte electronegativitatea
Se accentuează: caracterul nemetalic; acid; oxidant
FORME ATOMICE (Gazele rare: Ne, Ar, Kr, Xe, Rn)

Homoatomice (O2, N2, Cl2 et)
FORME
MOLECULARE
Heteroatomice (H2O, H2SO4)
ELEMENTE
CHIMICE Homoatomice Cationi (Na+, BiO+, UO22+)
FORME
IONICE Anioni (Cl-, O2-, SO42-, SiO44-)
Heteroatomice
Izotopi
FORME NUCLIDICE Izobari
Izotoni
Nuclizii = specii de atomi caracterizaţi prin valori determinate ale numărului de protoni (Z) şi
numărului de neutroni (N). Notaţia nuclizilor:
A
Z [ Simbolul elementului ]
Specia Z N A
Izotopi Acelaşi Diferit Diferit
Izobari Diferit Diferit Acelaşi Specii de nuclizi
Izotoni Diferit Acelaşi Diferit
Izotopi = specii de nuclizi cu acelaşi număr atomic, dar cu număr de masă diferit datorită
numărului diferit de neutroni.
 izotopii unui element pot fi naturali sau artificiali, respectiv stabili sau radioactivi (se
dezintegrează)
 izotopii aceluiaşi element chimic au aceeaşi structură electronică  toate speciile de
nuclizi cu acelaşi număr atomic (Z) formează un element chimic
Izotopii sodiului
Denumire Simbol Z N A
1
Protiu 1 H 1 0 1
Izotopii naturali ai
hidrogenului Deuteriu
2
1 H sau D 1 1 2
3
Tritiu 1 H sau T 1 2 3
Izobari = specii de nuclizi cu număr atomic diferit şi număr de masă identic

Nuclizii izobari: Co -
60
30
60
28 Ni ; 113
40 Cd - 113
49 In
Specia Z N A
60
28 Ni 28 32 60
60
30 Co 30 30 60
Izotoni = specii de nuclizi cu număr atomic şi număr de masă diferite, dar cu acelaşi
număr de neutroni
Specii de nuclizi izotoni: 30
14 Si  31
15 P  32
16 S
14
6 C  15
7 N  16
8O
Specia Z N A
30
14 Si 14 16 30
31
15 P 15 16 31
32
16 S 16 16 32
Izomeri nucleari = specii de nuclizi care au numărul atomic şi numărul de masă identice, dar
diferă între ei prin proprietăţile radioactive
Exemplu: 35 Br  35 Br
80 ** 80 *
Elemente monoizotopice (elemente unitare) – formate dintr-un singur izotop

natural;
 se cunosc 21 de elemente monoizotopice:
4 Be 9
F 11 Na 13 Al 15 P 21 Sc 25 Mn 33 As 39 Y 45 Rh 53 I 55 Co
59 Pr 60 Nd 65 Tb 67 Hg 69 Tm 76 Os 79 Au 83 Bi
 elementele monoizotopice au numere atomice impare – excepţie: Be, Nd, Os
 au mase atomice unitare
Elemente poliizotopice – conţin cel puţin doi izotopi naturali stabili;
 pentru elementele cu Z = 1 – 83 se cunoaşte cel puţin un izotop stabil – excepţie:
43Tc 61 Pm
 toate elementele cu Z > 83 (plasate în sistemul periodic al elementelor după Bi-
83) nu prezintă izotopi naturali stabili
 elementul cu cei mai mulţi izotopi stabili este staniul - 10 izotopi naturali stabili
 pentru definirea masei atomice trebuie să se ţină cont de proporţiile diferiţilor
izotopi la compoziţia elementului respectiv  se defineşte o masă atomică
ponderală: n
 [%]i 
A pond .     Mi 
i 1  100 
în care: [%]i – contribuţia procentuală a izotopului „i” la masa atomică a elementului,
Mi – masa nuclidică a izotopului „i”.

Fosfuri. Siliciuri. Carburi. Boruri. Azoturi. Seleniuri. Telururi
HIDRURI Metalice. Nemetalice
Hidracizii (HX) HF, HCl, HBr, HI, H2S etc.
Borului: H3BO3; HBO2
Carbonului: H2CO3
Siliciului: H4SiO4; H2[SinOn+1(OH)2]
Azotului: HNO2; HNO3

ACIZI
Fosforului: H3PO3; H3PO4; (HPO3)n; Hn+2PnO3n+1
Arsenului: H3AsO3; H3AsO4
Sulfului: H2SO3; H2SO4; H2S2O7
OXOACIZII Seleniului: H2SeO3; H2SeO4
Telurului: H2TeO3; H2TeO4.2H2O
Halogenilor: HClO; H2ClO2; HClO3; HClO4;

HBrO; HIO; HBrO3; HIO4
COMPUŞI Metalelor tranziţionale*: H2CrO4; H2MoO4; H2WO4; H2MnO4
ANORGANICI
HIDROXIZI NaOH; KOH; (Ca(OH)2; Mn(OH)2; Al(OH)3; Pb(OH)2
Halogenuri: MCl; MBr; MF**
Sulfuri: M2S; MS; M2S3; MHS
Carbonaţi: MCO3; M(HCO3)2

SARURI
Silicaţi: M4SiO4
OXOSARURI Azotaţi: MNO3
Fosfaţi: M3PO4; M2HPO4
Sulfaţi: MSO4; M(HSO4)2 Clasificarea relativă a

OXIZI Metalici. Nemetalici compuşilor anorganici.
*În sări de oxidare
COMBINATII COMPLEXE (COMPUŞI COORDINATIVI)
ridicate (maxime).
COMPUSI MACROMOLECULARI
**Metal monovalent
I.3-3.2. Principalele clase de poluanti anorganici
A. Acizi anorganici
● Concepţia lui Arrhenius (este fundamentată pe teoria disociaţiei electrolitice): compuşi de
tip electrolit (care disociază la dizolvare în apă) care conţin ioni de hidrogen (H+) ionizabili:
HCl  H (aq )  Cl (aq )
H 2 SO4( aq )  2 H (aq )  SO42(aq )
● Concepţia lui Brönsted şi Lowry (teoria protolitică a acizilor şi bazelor): compus capabil să
cedeze (doneze) protoni: 
[ Baza ]1  [ H ]
[ Acid ]1  [ Baza]1  H (aq ) Ka 
[ Acid ]1
CH 3  COOH  CH 3  COO   H 
CH 3  COOH  H 2 O  CH 3  COO   H 3 O 
● Concepţia lui Lewis (teoria electronică a acizilor şi bazelor): compus care poate accepta o
pereche de electroni (molecula acidului are un deficit de electroni; orbitale atomice vacante,
neocupate cu electroni).
H   HO :  H : O : H
H   : NH 3  NH 4
HO(aq )  Amf (aq )  Amf  OH ( aq )  Amf  O(aq )  H (aq ) (disocierea amfoliţilor)
monoprotici – conţin un singur atom de hidrogen ionizabil; disociază într-o singură

etapă (treaptă);
Acizi
poliprotici – conţin doi sau mai mulţi protoni ionizabili; disociază în mai multe
etape (trepte);
H 3 PO4  H   H 2 PO4
H 2 PO4  H   HPO42
HPO42  H   PO43
H 3 PO4  3H   PO43
tari – la dizolvare disociază total; în soluţiile acizilor tari întreaga cantitate de solvit
dizolvată va fi prezentă sub forme disociate (ionice)
Acizi
slabi –la dizolvare disociază parţial; în soluţiile acizilor slabi solvitul va fi prezent,
atât sub formă disociată, cât şi sub forme moleculare (nedisociate)
hidracizi –compuşi binari:

hidrogen + elemente nemetalice (halogeni, sulf, arsen, fosfor etc.)
Acizi
oxoacizi – au molecula formată din:
hidrogen + un anion complex (oxoanion: nemetal + oxigen)
Acidul Anionul Sarea

HCl  H   Cl  Cloruri: MCln; M – metal
HCl - acid clorhidric
clorură NaCl; CaCl2; FeCl3
HBr  H   Br  Bromuri: MBrn; M – metal
HBr – acid bromhidric
bromură KBr; MgBr2; SbBr3
HF  H   F  Fluoruri: MFn; M – metal
HF – acid fluorhidric
fluorură NH4F; NaF; CaF2
H 2 S  H  HS 

Sulfuri acide (hidrosulfuri):
H2S – acid sulfhidric hidrosulfură (sulfură acidă) M(HS)n; NaHS; Cd(HS)2
(hidrogen sulfurat) HS   H   S 2  Sulfuri: M2Sn; M – metal
sulfură Na2S; As2S3; As2S5
HNO3  H   NO3 Azotaţi: M(NO3)2; M – metal
HN(V)O3 – acid azotic
Azotat (nitrat) Cd(NO3)2; Mg(NO3)2; NaNO3
HNO2  H   NO2 Azotiţi: M(NO2)n; M – metal
HN(III)O2 – acid azotos
Azotit (nitrit) KNO2; Fe(NO2)2
H 2 SO4  H   HSO4 Sulfaţi acizi: M(HSO4)n
sulfat acid (hidrosulfat) KHSO4; Ca(HSO4)2
H2S(VI)O4 – acid sulfuric
HSO4  H   SO42 Sulfaţi: M2(SO4)n
sulfat BaSO4; Li2SO4;Fe2(SO4)3

H 2 SO3  H  HSO 
3 Sulfiţi acizi: M(HSO3)n
sulfit acid (hidrosulfit) KHSO3; Sr(HSO3)2
H2S(III)O3 – acid sulfuros
HSO  H   SO32

3 Sulfiţi: M2(SO3)n
sulfit Ag2SO3; (NH4)2SO3
Acidul Anionul Sarea

H 3 PO4  H   H 2 PO4 Dihidrogenofosfaţi (fosfaţi diacizi):
Dihidrogenofosfat M(H2PO4)n; NaH2PO4; Mg(H2PO4)2
(fosfat diacid)
H 2 PO  H  HPO42
 
Monohidrogenofosfaţi (fosfaţi monoacizi):
H3P(V)O4 – acid fosforic 4
monohidrogenofosfat M2(HPO4)n; K2HPO4; Al2(HPO4)3

(fosfat monoacid)
HPO42  H   PO43 Foafaţi neutri: M3(PO4)n; Ca3(PO4)2; AlPO4
fosfat neutru
H 3 PO3  H  H 2 PO3

Fosfiţi: CaHPO
H3P(III)O3 – acid fosforos 3
fosfit
HClO4  H   ClO4 Percloraţi: M(ClO4)n
HCl(VII)O4 - acid percloric
perclorat Mg(ClO4)2; NaClO4
HClO3  H   ClO3 Cloraţi: M(ClO3)n; KClO3
HCl O3 – acidul cloric
(V)
clorat
 
HClO2  H  ClO2 Cloriţi: M(ClO2)n
HCl(III)O2 – acid cloros
clorit
HClO  H   ClO  Hipocloriţi: M(ClO)n
HCl(I)O – acid hipocloros
hipoclorit Fe(ClO)2
H 3 AsO 4  H  H 2 AsO 4

Arsenaţi: Na2HAsO4
H3As O4 – acid arsenic
(V)
arsenat
H 3 AsO3  H   H 2 AsO3 Arseniţi: NaH2AsO3
H3As(III)O3 – acid arsenos
arsenit
H CrO  H 
 HCrO 
Cromaţi: Na2CrO4; Mg(HCrO4)2
H2Cr O4 – acid cromic
(VI) 2 4 4
cromat
  Permanganaţi: KMnO4
HMn(VII)O4 – acid permanganic HMnO4  H  MnO4
permanganat
 Denumirea hidracizilor:
acid + [numele nemetalului] + hidric
 Denumirea oxoacizilor:
 Nemetalul în S.O. joasă (minimă):
acid + [numele nemetalului] + os
 Nemetalul în S.O. ridicată (maximă):
acid + [numele nemetalului] + ic
B. Bazele anorganice (hidroxizii)
● Concepţia lui Arrhenius (este fundamentată pe teoria disociaţiei electrolitice): compuşi de tip
electrolit care conţin ioni de hidroxil (HO-) ionizabili:
NaOH  Na   HO 
● Concepţia lui Brönsted şi Lowry (teoria protolitică a acizilor şi bazelor): este compusul capabil
să accepte protoni;
● Concepţia lui Lewis (teoria electronică a acizilor şi bazelor): compus care poate ceda (dona) o
pereche de electroni (molecula bazei posedă perechi de electroni neparticipante).
monoprotice – conţin o singură grupare hidroxil ionizabilă; disociază într-o singură
etapă (pot accepta un singur proton);
Baze
poliprotice – conţin două sau mai multe grupări hidroxil ionizabile; disociază în mai
multe etape (pot accepta doi sau mai mulţi protoni)
Al (OH ) 3  [ Al (OH ) 2 ]   HO 
[ Al (OH ) 2 ]   [ Al (OH )]2  HO 
[ Al (OH )]2  Al 3  HO 
Al (OH ) 3  Al 3  3HO 
tari – la dizolvare disociază total; în soluţiile bazelor tari întreaga cantitate de solvit
dizolvată va fi prezentă sub forme disociate (ionice)
Baze
slabe –la dizolvare disociază parţial; în soluţiile bazelor slabe solvitul va fi prezent,
atât sub formă disociată, cât şi sub forme moleculare (nedisociate)
Nomenclatura hidroxizilor:
hidroxid de [numele metalului]
C. Sărurile
 Compuşi formaţi dintr-un cation (ion pozitiv; provenit de la un metal) şi un anion (ion negativ;
provenit de la un nemetal);
 Compuşi de tip electrolit  la dizolvare în apă disociază (cu sau fără hidroliză), total sau
parţial;
 Se formează prin reacţia dintre un acid şi o bază (reacţie de neutralizare):
 de la hidracizi  săruri binare: cloruri, bromuri, fluoruri, sulfuri, arseniuri etc.
 de la oxoacizi  oxosăruri: azotaţi, sulfaţi, fosfaţi.
NaOH  HCl  NaCl  H 2 O

2 KOH  H 2 SO4  K 2 SO4  2 H 2 O
NaCl – disociere totală, fără hidroliză:
NaCl   Na   Cl 
( Disociere )
FeCl3 – disociere totală / parţială cu hidroliză acidă

FeCl 3   Fe 3  3Cl 
( disociere )
Fe 3  ( H   HO  ) ( [ Fe(OH )]2  H 

hidroliza )
Fe 3  2( H   HO  ) ( [ Fe(OH ) 2 ]   2 H 

hidroliza )
Fe 3  3( H   HO  ) ( [ Fe(OH ) 3 ]0  3H 

hidroliza )
Solventul să autodisocieze – să fie amfoter sau să prezinte o funcţie

acido-bazică (acid sau bază):
H 2 O  H   HO  K w  [ H  ].[ HO  ]
Condiţiile de
apariţie a Sarea (electrolitul) să conţină cel puţin un ion cu funcţie acidă sau bazică
fenomenului puternică:
de hidroliză Acid tare + Bază tare  Săruri fără hidroliză
Acid tare + Bază slabă  Săruri cu hidroliză acidă
Acid slab + Bază tare  Săruri cu hidroliză bazică
Acid slab + Bază slabă  Săruri cu hidroliză acidă / bazică
Reacţii de hidroliză
● Reacţiile dintre ionii (proveniţi din disocierea unui electrolit) cu proprietăţi acido-bazice
puternice (acizi / baze tari conjugate) şi ionii proventi din disocierea apei (ionii H+ sau HO-).
 Sunt procese acido-bazice în care ionii unei sări care hidrolizează funcţionează ca acid
sau ca bază, iar apa (solventul) funcţionează ca bază sau ca acid.
 Din reacţiile de hidroliză  acizi sau baze moleculare / ionice cu funcţii amfotere.
NH 4 Cl   NH 4( aq )  Cl(aq )

( Disociere)
NH4OH (bază slabă)  NH4+ (acid conjugat tare) – hidrolizează

HCl (acid tarea)  Cl- (bază conjugată slabă) - nu hidrolizează
NH 4( aq )  ( H   HO  )  NH 4 OH  H (aq ) (hidroliză acidă)
CH 3  COONa   CH 3  COO(aq )  Na(aq

( Disociere)
CH3-COOH (acid slab)  CH3-COO- (bază conjugată tare) – hidrolizează

NaOH (bază tare)  Na+ (acid conjugat slab) – nu hidrolizează
CH 3  COO(aq )  ( H   HO  )  CH 3  COOH  HO(aq ) (hidroliză alcalină)

D. Combinaţiile complexe
● sfera interioară (ionul complex) – care conţine:

 un atom central (generatorul de complex; un cation metalic);
 un anumit număr de anioni sau molecule neutre (liganzi) legate de generatorul
de complex prin legături coordinative (dative).
Numărul de liganzi legaţi coordinativ de generatorul de complex (ionul central) =
numărul de coordinare.
● sfera exterioară (de ionizare) – conţine cationi sau anioni ionizabili (la dizolvare în
apă disociază)
sfera exterioară (de ionizare) sfera interioară (ionul complex)
K 2 [ PtCl 6 ]    2 K   [ PtCl 6 ] 2
( Dizol var e )
atom central (generatorul de complex) liganzi

Nomenclatura combinaţiilor complexe – în funcţie de natura liganzilor

1. Liganzii = specii ionice: se denumeşte prima dată sfera interioară (ionul complex) şi apoi se
denumeşte sfera exterioară (de ionizare):
numărul liganzilor (mono-, di-, tri-, tetra-, penta-, hexa-.] + numele ligandului + numele
ionului central cu S.O. (în paranteze rotunde) + denumire sfera exterioară:
Exemple:
K2[PtCl6] – [hexa – cloro – platinat(II)] de potasiu
K4[FeII(CN)6] – [hexa-ciano-ferat (II)] de potasiu
Na[CoII(NO3)3] – [tri-nitro-coltiat(II)] de sodiu
Na[Al(OH)4] – [tetra – hidroxo – aluminat] de sodiu
2. Liganzii = specii neutre (molecule): se denumeşte prima dată sfera exterioară şi

apoi se denumeşte sfera interioară.
Exemple:
[Cu(NH3)4](OH)2 – hidroxid [tetra-ammino-cupric]
[Ag(NH3)2](OH)2 – hidroxid [di-ammino-argentic]
Denumirea liganzilor:
NO2- – nitro; NO- - nitrozo; Cl- - cloro; Br- - bromo; F- - fluoro, I- - iodo, SO42- - sulfato,
CN- - ciano; HO- - hidroxo; NH3 – ammino; H2O – aqua.

Dinamica Geochimică A Sistemelor Naturale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dinamica Geochimică A Sistemelor Naturale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DINAMICA GEOCHIMICĂ A SISTEMELOR NATURALE 2017-2018 / Curs II

I. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE DE BAZĂ

I.2. Fenomenul de poluare

I.2. Fenomenul de poluare

Fenomene naturale Activităţi antropice

Efectele acute Efectele cronice

 Noţiunea de „mediu înconjurător” sau „mediu ambiant”:

 Sfera problemelor legate de mediul înconjurător:

 hazarde şi dezastre,  Nu se pot dat soluţii generale.

 Poluare  Degradare a mediului  Risc

Efecte directe produse asupra societăţii (oamenilor)

Efecte produse asupra celorlalte componente ale

 diagnosticarea fenomenelor de poluare

Dezastru natural / antropic

Concordant cu Strategia Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor (International Strategy for

 Degradarea (deteriorarea) mediului – include întreaga gamă de fenomene şi procese

probabilitatea de apariţie într-o anumită perioadă a unui fenomen potenţial

măsura în care un sistem poate fi afectat în urma impactului cu un

totalitatea forţelor şi a resurselor prin care societatea poate să facă faţă

probabilitatea unor consecinţe dăunătoare sau pierderile posibile care

probabilitatea de expunere a omului, a bunurilor create de acesta şi a

Risc = [Hazard] x [Vulnerabilitate]

● Noţiunea de „degradare a mediului” este mai generală şi mai cuprinzătoare decât

● Fenomenele de degradare a mediului şi cele de poluare – efecte generale:

● Dezechilibrele produse în mediu de fenomenele de degradare / poluarea mediului :

Clasificarea formelor de poluare în funcţie de natura acestora:

Principalele cauze şi forme de poluare

Clasificare formelor de poluare în funcţie de componentele mediului afectate:

Principalele surse de poluare:

Principalele elemente poluante:

Acţiunea nocivă / toxică asupra Dezechilibre şi perturbări produse la

Modificarea Indirecte asupra

 Poluare chimică  Poluant: element / compus chimic

Substanţe organice sintetice:

 Efectele poluante produse de un anumit compus chimic într-o anumită componentă

 Nu orice compus chimic poate fi inclus printr-o simplă diagnosticare în categoria

Exemplu - Poluarea solurilor cu Pb(II)

Efectul toxic asupra sistemelor biologice:

Efect perturbativ asupra proceselor pedogenetice

 Precipitarea Pb2+ sub formă de carbonat:

Atenuează mobilitatea Pb(II)

Pb(II) = poluant local, latent sau remanent.

I.3-2. Caracteristicile fizico-chimice generale ale poluanţilor

Acţiunea unui poluant asupra anumitor componente ale mediului se manifestă

 La valori mai mici decât limita de toleranţă:

 La valori mai mari decât limita de toleranţă:

Înţelegerea mecanismelor poluării chimice  cunoaşterea proprietăţilor şi

 Reactivitatea chimică (acido-bazică şi redox)

 Compoziţia chimică şi / sau mineralogică

In practică se utilizează de obicei parametrii:

K’s – produsul termodinamic de activitate;

● Relaţia (4) = relaţia fundamentală a echilibrului de solubilitate: în soluţia saturată a

Conform echilibrului de solubilitate (1), solubilitatea molară a substanţei MmAn se poate

([Ca(2aq ) ].[SO42(aq ) ]) /[CaSO4( aq ) ]  5,25.10 3 CaSO   8,57.10

 Densitatea – este un parametru important pentru stabilirea gradului de

 Densitatea = mărime care defineşte, în general, distribuţia spaţială a particulelor

Densitatea relativă = mărime adimensională care defineşte densitatea unui material

● În cazul granulelor solide poroase densitatea nu este o mărime univocă şi sunt

 Vâscozitatea – proprietate care determină gradul de infiltraţie a poluanţilor în

 Constanta de repartiţie octanol / apă (Ko/w) – se defineşte ca raportul dintre

 Are valori cuprinse între 10-3 şi 107.

 Constanta Henry – pentru soluţii neideale, legea lui Henry stabileşte că

în care: KH – constanta Henry [atm.]; Pi – presiunea parţială a substanţei „i” într-un