Tratatul consacră unele excepţii în art.

36, în sensul ca,

Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau
restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe
motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță
publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a
animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor
bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecție a proprietății industriale și
comerciale". În cazul proprietăţii industriale şi comerciale,
excepţiile sau derogările sunt admise numai dacă ele sunt
justificate în scopul salvgardării dreptului care constituie
obiectul specific al acestei proprietăţi.
Conform art. 36, teza a doua, interdicțiile sau restricțiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele
membre.
Art. 36 instituie ceea ce doctrina numește regula rațunii , având
ca scop moderarea efectului principiului de bază, conform
căruia, măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect,
real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerare măsuri
având un efect echivalent.
Restricţii şi discriminări care afectează libera circulaţie a
mărfurilor pot apare şi ca o consecinţă a monopolurilor
comerciale ale statului. Art. 37 alin. 1 TFUE impune statelor
membre obligaţia de a adapta aceste monopoluri astfel încât să
se garanteze ca, atunci când perioada de tranziţie a luat sfârşit,
nici o discriminare privind condiţiile potrivit cărora mărfurile
sunt dobândite şi desfăcute nu va exista între naţionalii statelor
membre. Conform art. 37 alin. 2 statele membre nu vor
introduce nicio noua măsură care contravine principiului stabilit
la alin. 1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor
care privesc interzicerea taxelor vamale şi restricţiile cantitative
între statele membre.
Pentru a putea fi invocată o excepție de la principiul
liberei circulații a mărfurilor, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiții: - să nu existe în domeniu o directivă
de armonizare a legislaţiilor statelor membre, care să aibă
acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată (în cazul unor
măsuri de armonizare parțială, art. 36 poate fi invocat);
- să nu se instituie o discriminare între bunurile importate
sau exportate şi bunurile indigene care sunt comercializate pe
piaţa naţională a unui stat membru;
- măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea
obiectivului urmărit;
- măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în
vedere;
- măsura nu trebuie să fie discriminatorie.
Pe lângă excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE, pe cale
jurisprudențială s-a prevăzut și existența așa-numitelor cerințe
imperative/obiective de interes general (vizând anumite
interese protejate, precum cele privind protecția mediului) pe
care statele membre le pot utiliza pentru a justifica măsuri
naționale. Aceste cerințe imperative se referă în special la
eficiența controalelor fiscale, protecția sănătății publice,
corectitudinea tranzacțiilor comerciale, protecția
consumatorului, îmbunătățirea condițiilor de lucru, scopuri
culturale, echilibrul financiar al sistemului de securitate socială,
siguranța rutieră sau lupta împotriva infracționalității, care pot fi
invocate însă doar pentru a justifica normele aplicate fără
distincție între bunurile naționale și cele de import.
 2. NOTIUNEA DE “LUCRATOR”
Potrivit Curtii de Justitie a UE, noțiunea de “lucrător” nu
poate face obiectul unor definiţii naţionale sau al unor
interpretări restrictive, fiind o chestiune de drept comunitar şi nu
de drept naţional. Ca atare, aceasta are o semnificație
autonomă proprie dreptului Uniunii, trebuind să fie definită
în conformitate cu criterii obiective, care caracterizează
raporturile de muncă, ținându-se cont de drepturile și obligațiile
persoanelor implicate.
Pentru a defini conceptul de „lucrător”, Curtea de Justiţie a
pornit de la existenţa unui raport de muncă, apreciind drept
caracteristică esențială a acestui raport “circumstanţa că o
persoană îndeplineşte pentru un anumit timp în folosul
acesteia şi sub conducerea acesteia, prestaţii în schimbul
căreia primeşte o remuneraţie”
Elementele definitorii pentru ca un cetățean al unui stat
membru să se circumscrie noțiunii de „lucrător‖ în sens
european, sunt:
- prestarea unei activități economice (munca reală și
autentică, indiferent de durata ocupării unui loc de muncă,
programul de lucru limitat, productivitatea scăzută sau natura
raportului juridic dintre angajat și angajator, care poate fi atât un
raport de drept public, cât și unul de drept privat; lucrătorii cu
fracțiune de normă, stagiarii sau sportivii implicați în activități
lucrative intră în definiția Curții dacă activitatea lor este reală și
autentică);
- remunerația (aceasta poate îmbrăca și forma unor prestații în
natură; nivelul limitat al venitului nu împiedică o persoană să fie
considerată lucrător; este exclusă numai munca voluntară care
nu este remunerată sub nicio formă)
- existența unei relații de muncă în care lucrătorul este
subordonat angajatorului său (determinarea de către angajator a
activității, a remunerației și a condițiilor de lucru, permițând
diferențierea lucrătorilor de persoanele care desfășoară activități
independente).

3. DISTINCTIA DINTRE DREPTUL DE

STABILIRE SI LIBERTATEA DE A
PRESTA SERVICII
În conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (1) din TFUE,
dreptul de stabilire include dreptul de a începe și desfășura
activități independente și de a înființa și conduce întreprinderi,
ca activitate permanentă de natură stabilă și continuă, în aceleași
condiții ca cele stabilite de legislația statului membru de stabilire
pentru resortisanții săi proprii. Întrucât stabilirea trebuie să
încludă un element transfrontalier, regulile dreptului de stabilire
nu se pot aplica activităţilor ce se desfăşoară numai într-un stat
membru. Libertatea de stabilire presupune așadar exercitarea
într-un alt stat membru şi pentru un timp nelimitat, a unor
activităţi comerciale precum exercitarea de profesiuni liberale,
înfiinţarea unor societăţi comerciale sau înfiinţarea unor
sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state
membre. Prin „societăţi” se înţeleg societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept
public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Conform art. 56-57 din TFUE, libera prestare a serviciilor se
aplică tuturor serviciilor furnizate în mod normal contra unei
remunerații, în măsura în care acestea nu sunt reglementate prin
prevederi legate de libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor
și a persoanelor. Persoana care prestează un „serviciu‖ poate, în
acest scop, să își continue temporar activitatea în statul membru
în care este prestat serviciul, în aceleași condiții ca cele impuse
de statul membru respectiv propriilor resortisanți. În această
situaţie, prestatorul nu trebuie să se tabilească pe teritoriul
statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în
prezenţa libertăţii de stabilire. Elementul cheie ce permite
diferențierea între libertatea de stabilire și libera prestare a
serviciilor este acela de a şti dacă operatorul este stabilit în
statul membru în care prestează serviciul în cauză (stabilire)
sau activitățile sale în acest stat au caracter temporar (servicii).
Caracterul temporar al activităţii nu ar trebui să însemne că
prestatorul nu se poate dota cu o anumită infrastructură în statul
membru în care se prestează serviciul, cum ar fi un birou sau un
cabinet, în măsura în care această infrastructură este necesară în
scopul prestării serviciului în cauză.

4. ETAPELE PUNERII IN APLICARE A

POLITICII DE COEZIUNE
(DEZVOLTARE REGIONALA)
- Bugetul politicii şi normele de utilizare a acestuia sunt
stabilite de comun acord de Consiliu şi de Parlamentul
European pe baza unei propuneri a Comisiei. Pe lângă normele
comune pentru fondurile structurale şi de investiţii europene
(FEDR, FSE, FC, FEADR şi FEPAM) există norme specifice
pentru fiecare fond.
- Principiile şi priorităţile politicii de coeziune sunt create
printr-un proces de consultare între Comisie şi ţările UE.
Fiecare stat membru elaborează un proiect de Acord de
parteneriat care evidenţiază strategia ţării şi propune o listă de
programe. Pe lângă acesta, statele membre prezintă proiecte de
programe operaţionale (PO) care acoperă toate statele membre
şi/sau regiunile. Vor exista, de asemenea, programe de
cooperare care implică mai multe ţări.
- Comisia negociază cu autorităţile naţionale asupra
conţinutului final al Acordului de parteneriat, precum şi asupra
fiecărui program. Programele prezintă priorităţile ţării şi/sau
ale regiunilor sau domeniul de cooperare vizat. Lucrătorii,
angajatorii şi organismele societăţii civile pot participa la
programarea şi la gestionarea programelor operaţionale.
- Programele sunt puse în aplicare de statele membre şi de
regiunile acestora. Aceasta presupune selectarea, monitorizarea
şi evaluarea a sute de mii de proiecte. Această activitate este
 organizată de "autorităţile de gestionare" din fiecare ţară şi/sau
regiune.
- Comisia alocă fondurile (pentru a permite ţărilor să înceapă
efectuarea cheltuielilor pentru programele proprii).
- Comisia plăteşte cheltuielile autorizate pentru fiecare ţară.
- Comisia monitorizează fiecare program, împreună cu ţara
vizată.
- Comisia şi statele membre depun rapoarte pe perioada de
programare

5. MANDATUL EUROPEAN DE
ARESTARE (MEA)

Mandatul european de arestare constituie o procedură judiciară

simplificată de predare transfrontalieră - în scopul urmăririi
penale sau executării unei pedepse sau măsuri de siguranță
privative de libertate.
Mandatul de arestare emis de autoritatea judiciară a unei
țări este valabil pe întregul teritoriu al UE. Mecanismul, bazat pe
principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești, este
operațional în toate țările UE. Acesta funcționează prin contacte
directe între autoritățile judiciare.
Atunci când folosesc procedura mandatului european de
arestare, autoritățile trebuie să respecte drepturile procedurale
ale suspecților sau inculpaților - cum ar fi dreptul la informare,
dreptul de a fi asistat de un avocat și eventual de un interpret,
după cum se prevede în legislația țării în care este arestat.
Statul în care persoana este arestată trebuie să transfere
persoana respectivă în statul care a emis mandatul european de
arestare într-un termen maxim de 60 de zile de la arestarea
acesteia. Dacă persoana este de acord cu predarea, decizia de
predare trebuie să fie luată într-un termen de 10 zile.
Fapta pentru care s-a emis mandatul trebuie să se
pedepsească cu cel puțin 3 ani de închisoare în țara emitentă.
Statele membre ale UE nu mai pot refuza să își predea
propriii cetățeni, cu excepția cazului în care preiau sarcina
executării pedepsei cu închisoarea vizând persoana căutată.
Țara care execută mandatul poate cere unele garanții:
a. după o anumită perioadă persoana va avea dreptul de a
cere reexaminarea cazului dacă pedeapsa primită este închisoare
pe viață;
b. persoana căutată poate executa restul de pedeapsă în țara
care ar urma să îl predea, dacă are cetățenia acelei țări sau dacă
își are reședința obișnuită în acest stat.
O țară poate refuza să predea o persoană doar în cazul în
care există un motiv obligatoriu sau facultativ de refuz:
Motive obligatorii de refuz: - persoana a fost deja
judecată pentru aceeași infracțiune (ne bis in idem)
- persoana este un minor (nu a atins vârsta răspunderii
penale în țara în care a fost arestat)
 - a intervenit amnistia (persoana ar fi putut fi urmărită
penal în țara în care a fost arestată, dar în acel stat infracțiunea
face obiectul unei amnistii).
Motive facultative de refuz - exemple: - lipsa dublei
incriminări pentru alte infracțiuni în afara celor 32 menționate
anterior
- competență teritorială
- procedură penală în curs în țara de executare
- termen de prescripție.

6. OBIECTIVELE POLITICII UE IN PLAN

EXTERN
Obiectivele politicilor şi acţiunilor comune ale UE în plan
extern vizează:
- salvgardarea valorilor comune ale Uniunii Europene, a
intereselor sale fundamentale, a securităţii, independenţei şi
integrităţii sale;
- consolidarea şi sprijinirea democraţiei, a supremaţiei
legii, drepturilor omului şi dreptului internaţional;
- menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea
securităţii internaţionale în conformitate cu principiile
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite;
- sprijinirea dezvoltării durabile din punct de vedere
economic, social şi de mediu în ţările în curs de dezvoltare,
în vederea eradicării sărăciei;
- încurajarea integrării tuturor ţărilor în economia globală,
inclusiv prin abolirea restricţiilor în comerţul internaţional;
- promovarea unor măsuri pe plan internaţional menite a
menţine şi îmbunătăţi calitatea mediului şi managementul
sustenabil al resurselor naturale, pentru a asigura o
dezvoltare durabilă;
- asistarea populaţiilor, ţărilor şi regiunilor care se
confruntă cu dezastre naturale sau produse de om;
- promovarea unui sistem internaţional bazat pe o
cooperare multilaterală întărită şi buna guvernare la nivel
global.