Curs 1 - Notiuni introductive

Dr administrativ = o ramura a dr public, diviziunea intre cele 2 mari ramuri de drept(public si

privat) facandu-se inca din Antichitate, potrivit adagiului Publicum ius est ad statum rei romanae
spectat, privatum est ad singulorum utilitatem pertinem, adica dreptul public este cel care vizeaza
viata statului, a cetatii, raporturile dintre cetate si cetatean, aspectele de interes public general, iar
dreptul privat se refera la interesele particularilor, raporturile dintre acestia, aspectele cu caracter
privat.

Notiunea centrala a dreptului adm. este cea de administratie, a carei etimologie (ad=la, catre
si minister=servitor, supus) releva semnificatia ei de activitate pusa in slujba a ceva, a intereselor
generale, a nevoilor comunitatii, de satisfacere a acestor nevoi prin mijloace de drept public.

Administratia = o componenta a puterii executive, una dintre cele 3 clasice puteri in stat,
despre a caror separare s-a exprimat inca din Antichitate Aristotel si s-a conturat in timp ca principiu
sau teorie a separatiei puterilor in stat, fundamentata de Monstesquieu in lucrarea Despre spiritul
legilor. Aceasta reprezinta una din teoriile filosofice si politice, pe care s-a format gandirea moderna,
alaturi de teoria contractului social si teoria drepturilor naturale. Ea a aparut in perioada
absolutismului monarhic, cand erau concentrate intr-o singura mana si dreptul de a face legea si cel
de a o pune in executare si cel de a judeca litigiile, monarhul avand drepturi absolute asupra vietii
supusilor sai.

Nevoia de separare a puterilor a pornit de la realitatea regasita in orice societate, potrivit

careia acela care detine puterea are tendita sa abuzeze de ea. Pentru a stopa abuzul, puterea trebuie
sa opreasca puterea, adica puterile sa fie incredintate unor titulari diferiti, care sa se controleze si
contracareze reciproc. Insa puterile niciodata si nicaieri nu au fost complet separate una de cealalta.
In mod traditional, exponentii unei puteri exercita prerogative specifice si altor puteri. Ex: seful
statului, indiferent de forma de guvernamant, este cel care promulga legile, investindu-le astfel cu
forta obligatorie pt toti cei care cad sub incidenta lor. Dreptului de a promulga legea ii corespunde si
cel de a se opune promulgarii, utilizand mijloace specifice fiecarui sistem. Ex: in sistemul romanesc,
potrivit art. 77 din Constitutie, presedintele promulga legea in maximum 20 de zile si se poate opune
promulgarii fie sesizand CCR, fie solicitand reexaminarea legii, procedura la care poate apela o
singura data. In alte state, seful statului dispune de dreptul de veto. Tot el poate sa acorde gratierea
individuala, gratierea colectiva putand fi data de Parlament prin lege organica.

Constatam, in acest fel, o separare, dar si o colaborare intre puteri de natura sa determine
acel echilibru mentionat si de art. 1 alin. (4) din Constitutie. Delegarea legislativa, de asemenea, si
angajarea raspunderii guvernului sunt modalitati prin care guvernul, care este unul din cei 2 sefi ai
executivului, exercita prerogative legislative, in conditiile in care art. 61 din Constitutie proclama
parlamentul ca fiind unica autoritate legiuitoare a tarii.

Principiul separatiei puterilor in stat nu s-a regasit proclamat in mod expres in forma initiala
a Constitutiei, insa el rezulta de o maniera implicita din modul in care sunt reglementate in titlul 3,
intitulat Autoritatile publice, autoritatile care realizeaza prerogativele celor 3 clasice puteri in stat.
 Pana la revizuirea din 2003 a Constitutiei, sintagma de puteri ale statului era utilizata doar in
art. 80 alin. (2) care reglementeaza functia de mediere a presedintelui intre puterile statului si intre
stat si societate.

Prin legea de revizuire, a fost completat art. 1 cu actualul alin. (4), potrivit caruia statul se
organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor in stat, legislativa, executiva si
judecatoreasca, in cadrul democratiei constitutionale.

Ideea de separatie a puterilor, care a fost consacrata in primele constitutii ale lumii, pana la
jum. sec XX, s-a impus a fi adaptata corespunzator modului de organizare si functionare a statului,
modificarilor intervenite, principiilor constitutionalismului modern, refractare a unei separatii rigide,
astfel cum a fost ea conceputa initial. Mai mult chiar, un argument in plus il reprezinta si existenta
unor autoritati publice cu rol fundamental in functionarea statelor moderne, care prin statutul lor nu
pot fi incadrate in niciuna din cele 3 clasice puteri in stat, cum ar fi CCR, toate autoritati autonome
de rang constitutional, menite sa contribuie la mentinerea acelui echilibru al puterilor inerent
oricarei democratii constitutionale, functionarii oricarui stat.

Curs 2 - Administratia publica-concepte fundamentale, definitie, trasaturi

Administratia publica este o componenta a puterii executive, fara a fi insa singura

dimensiune(caracteristica) a acesteia.

Potrivit doctrinei clasice de dr. public, activitatea executivului se concretizeaza in 2 mari

forme:

 ADMINISTRAREA(ca activitate a administratiei publice)=satisfacerea nevoilor

cotidiene, curente, de interes public.
 GUVERNAREA=luarea deciziilor esentiale pt prezentul si mai ales viitorul statului in
plan intern si international, construirea de strategii.
Intre cele 2 concepte exista o intrepatrundere, dat fiind faptul ca administratia are
misiunea sa puna in executare inclusiv deciziile rezultate din actul de guvernare. Pentru
exemplificare, invocam statutul juridic al guvernelor interimare, astfel cum reiese din
dispozitiile art. 110 alin (4) din Constitutie, potrivit caruia guvernul ale carui mandate a
incetat indeplineste doar actele necesare pt administrarea treburilor publice; el nu mai
guverneaza, el administreaza, iar legea de Organizare si Functionare a sa(a Guvernului)-
90/2001 dezvolta aceste norme constitutionale aratand, spre exemplu, ca un Guvern
demisionar nu mai poate sa adopte ordonante (simple/de urgenta), nu isi mai poate angaja
raspunderea.

Notiunea de ,,aministratie publica,, poate fi definita in doua sensuri:

a) In sens FORMAL/ORGANIC=ansamblu de autoritati si institutii care desfasoara

activitate de natura administrativa.
 b) In sens MATERIAL, FUNCTIONAL=ansamblul modalitatilor, acte, fapte, operatiuni prin
care se concretizeaza administratia publica.
Reunind cele doua sensuri, administratia publica poate fi definita ca reprezentand:
“Activitatea desfasurata de Presedintele Romaniei, Guvernul, administratia centrala de
specialitate, cu caracter subordonat sau autonom, administratia publica locala, precum si
institutii, servicii aflate in subordonarea sau coordonarea acestora, prin care in regim de
putere publica se duc la indeplinire legile sau in limitele legii se presteaza anumite servicii
publice.”

I. Prima trasatura este ca administratia publica este realizata de un ansamblu de

autoritati si institutii denumite generic “autoritati/organe ale administratiei
publice locale”. In regimul de tip totalitar, administratia publica era realizata
exclusiv de autoritati de natura statala, era o administratie de stat (etatica). In
sistemul constitutional actual, administratia publica este realizata de doua
categorii de autoritati:
a) Autoritati de natura statala (Presedintele, guvernul, prefectul, administratia
centrala)
b) Autoritati de natura autonoma locala, formata din autoritati publice alese de
colectivitatile teritoriale din unitatile administrativ-teritoriale. Art. 120 CR
asaza la baza organizarii si functionarii administratiei publice in unitati
administrativ-teritoriale principiile autonomiei locale descentralizarii si
deconcentrarii serviciilor publice.
Sub aspect administrativ, teritoriul Romaniei este organizat in :

 unitati administrative de baza - comune, orase (municipii)

 unitati administrativ-teritoriale de nivel intermediar - judetele
Acestor unitati administrativ-teritoriale le este recunoscut, in virtutea autonomiei
locale de care dispun, dreptul de a-si alege organele deliberative si executive care sa
exercite in numele lor activitatile necesare pt rezolvarea treburilor publice.

Urmeaza sa identificam astfel autoritati administrative care se constituie la nivel

central si la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale in care se regasesc in egala masura
structuri de natura statala si de natura autonoma locala dupa cum urmeaza:

1) La nivel central:
a) Presedintele si Guvernul - cei doi sefi ai executivului bicefal
b) Administratia centrala de specialitate:
1.Ministere-care se pot organiza si functiona numai in subordinea guvernului.

2.Alte organe ale administratiei de specialitate, care la randul lor pot fi:

 in subordinea guvernului(altele decat ministerele),

 in subordinea unui minister,
 autoritati centrale autonome(putandu-se infiinta numai prin lege
organica-SRI)
2) La nivelul judetului:
Administratie de stat formata din:
 1. Prefectul-reprezentantul guvernului in teritoriu
2. Serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si celorlalte organe centrale de
specialitate care sunt conduse de prefect
3. Administratiile de natura autonoma: consiliul judetean(organ colegial cu caracter
deliberativ), presedintele consiliului jdetean (organ unipersonal, cu caracter executiv
care se alege in mod indirect de catre consilierii judeteni), regii autonome, societati
publice, institutii publice (in subordonarea/coordonarea consiliului judetean si a
presedintelui)
3) La nivel local, avem numai autoritati de administrare de natura autonome locale
formate din:
1. Consiliul local (organul eliberativ al autonomiei locale, care se constituie la nivelul
comunelor, oraselor). Pe langa aceasta sintagma de C.L., regasim in art. 122 alin. (1)
din Constitutie si notiunile de consilii comunale si orasenesti. Textul consacra rolul
consiliilor judetene de a coordona activitatea consiliilor comunale si orasenesti in
vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.
2. Primarul (autoritate executiva a autonomiei locale)
3. Regii autonome, societati comerciale, institutii publice aflate in coordonarea/
subordonarea consiliilor locale si a primarului.
Principiul autonomiei locale, ca si cel al autonomiei in general, exclude existenta
unor rapoturi de subordonare intre autoritatile care functioneaza in baza lui si oricare alte
autoritati publice, indiferent de nivelul si competenta acestora. El nu exclude insa
exercitarea altor roluri de catre alte autoritati publice cum ar fi conducerea generala de
Guvern a intregii administratii publice sau coordonarea de catre consiliile judetene a celor
locale.

Asupra administratiei locale, prin reprezentarea lui in teritoriu, prefectul verifica

controlul de legalitate al actelor autoritatilor autonome locale si judetene, evocat in
doctrina prin conceptul de ”tutela administrativa”. Izvorul sau constitutional se regaseste in
art. 123 alin. (5) CR, potrivit caruia Prefectul poate sa atace in fata instantelor de
contencios-administrativ actele autoritatilor autonome locale pe care le considera nelegale,
ceea ce atrage suspendarea de drept a actelor atacate.

II. A doua trasatura: ea se realizeaza intr-un regim de putere publica. Notiunea

evoca ansamblul de prerogative (puteri speciale) exorbitante, derogatorii de la
dreptul comun, cu care sunt investite autoritatile publice si prin intermediul
carora fac sa prevaleze interesul public general atunci cand vine in conflict cu
interesul particular. Preemptiunea(prioritatea) interesului public asupra celui
particular este de esenta administratiei publice, a vietii publice in general si a
activitatii celor care detin diferite functii sau demnitati in stat.
Exista situatii in care regimul de putere publica se impleteste cu un regim de
drept privat in derularea diferitelor activitati de natura administrativa, el
pastrandu-si rolul conducator asupra regimului de drept comun. Exemplu:
bunurile proprietate publica sunt puse in valoarea prin anumite proceduri, acte
juridice intre care se regasesc si contractele de concesiune sau de inchiriere. In
regimul juridic al acestor contracte se regasesc si reguli de drept privat, cum ar fi
dreptul la o anumita negociere a clauzelor contractului, insa primordial este
 regimul de putere publica prin care se urmareste
salvgardarea(apararea,protejarea) interesului general(exemplu: o mare parte din
clauzele acestor contracte sunt de natura reglementara, sunt prestabilite de
legiuitor iar libertatea de vointa a partilor se exprima prin raportare la acestea).

III. A treia trasatura: administratia publica are doua componente de baza:

1. Executarea legii
2. Prestarea de servicii publice in limitele legii
Notiunea de ”executarea a legii” trebuie inteleasa atat in sensul ei traditional
care evoca modalitati complete de punere in aplicare a unei legi, cat si in sensul
modern, acela de emitere/adoptare de acte juridice cu forta inferioara legii prin
care aceasta este pusa in executare efectiv. Exemplu: art. 108, alin. (2) CR
prevede ca Hotararile Guvernului sunt adoptate pt organizarea executarii legilor,
aceasta inseamna ca adoptarea unei hotarari de guvern trebuie sa fie precedata
de existenta unei legi ale carei dispozitii le dezvolta, ea neputand nici sa
inlocuiasca legea, nici sa o modifice, nici sa o abroge. Acest lucru este impus si de
principiul simetriei juridice, potrivit caruia un act juridic poate fi
modificat/completat/abrogat printr-un alt act juridic care are cel putin aceeasi
forta/ o forta juridica superioara.

Un regim juridic distinct au OG-urile sau OUG-urile, a caror menire este sa

inlocuiasca legea, avand astfel forta unei legi organice/ordinare (dupa caz). Este
necesar insa ca si regimul Ordonantelor Guvernului sa fie inteles prin raportare la
rolul Parlamentului de unica autoritate legiuitoare a tarii. In cazul OG, acest rol se
concretizeaza prin adoptarea de catre Parlament a unei legi de abilitare prin care
imputerniceste Guvernul sa adopte OG in domenii care nu fac obiectul unei legi
organice, precum si in posibilitatea, daca legea de abilitare o prevede, ca OG sa
se supuna ulterior aprobarii Parlamentului in interiorul termenului de abilitare. In
cazul OUG, acestea sunt intotdeauna supuse aprobarii Parlamentului, ele
neputand intra in vigoare decat dupa ce au fost depuse spre aprobare la
Parlament si dupa ce, evident, au fost publicate in Monitorul Oficial, deoarece
nepublicarea lor ar atrage inexistenta actului.

Serviciul Public reprezinta cea de-a doua modalitate de concretizare a administratiei,

forma traditionala a acesteia, dreptul administrativ fiind insusi definit la inceputurile sale ca
drept al serviciilor publice.

Serviciul public reprezinta o activitate desfasurata de un agent public sau de un

organ/agent privat autorizat de un organ public, prin care se urmareste satisfacerea unor
nevoi sociale cu caracter general. In mod traditional, serviciul public a fost prestat de agenti
publici (structuri ale statului). In timp, initiativa privata a patruns in acest domeniu din ce in
ce in mai multe servicii, realizandu-se fie integral de structuri private, fie de structuri private
in colaborare cu structuri publice. In legislatia si doctrina contemporana, aceasta situatie
este evocata prin sintagma „parteneriat public-privat”.
 Exista, in egala masura, anumite servicii publice care nu pot face obicetul privatizarii
( Serviciile de Relatii Externe, Diplomatia, executarea pedepselor privative de libertate-desi
exista state unde functioneaza inchisori private). Atunci cand statul transfera unui particular
dreptul de a presta un anumit serviciu public, el nu se degredeaza de orice
obligatie/responsabilitate cu privire la modul in care particularul presteaza efectiv serviciul.
Statul conserva dreptul de a supraveghea modul in care particularul realizeaza activitatea
pentru care a fost autorizat, avand dreptul de a sanctiona eventualele nereguli, de a
suspenda/ face sa inceteze activitatea serviciului respectiv.

Prestarea de servicii publice prin intermediul structurilor private este recunoscuta si

la nivel constitutional de art. 31 in alin. (4) CR vorbeste despre mijloacele de informare in
masa, iar art 32 alin. (5) CR recunoaste ca invatamantul de toate gradele se poate desfasura
in unitati de stat, particulare, confesionale.

Dreptul statului de a supraveghea modul in care particularii presteaza serviciile pt

care au fost autorizati poarta denumirea traditionala de „politie administrativa”, care difera
de sensul comun al termenului de „politie”, insa imprumuta de la acesta seminificatia
activitatii de supraveghere a respectarii legii in modul in care este organizat si functioneaza
serviciul respectiv. Respectarea legii, raportarea la conditiile acesteia reprezinta o trasatura
esentiala a activitatii administratiei, a modului in care aceasta isi realizeaza misiunea.

Curs 3 – Izvoarele scrise de drept administrativ

TGD imparte izvoarele de drept in 2 mari ramuri:

a. Izvoare materiale – prin care se evoca imprejurarile, conditiile concrete care determina
aparitia unei norme juridice
b. Izvoare formale – prin care intelegem formele concrete pe care le imbraca regulile juridice,
care, la randul lor, sunt SCRISE si NESCRISE.

Izvoarele scrise ale dreptului

CONSTITUTIA

- Lege fundamentala cu carcater suprem si repr. izvorul principal de drept pt toate ramurile,
inclusiv pt cel administrativ.
- Caracterul suprem care ii confera calitatea de primul izvor in ierarhia izvoarelor juridice se
proclama chiar in continutul sau, respectiv art.1 alin. (5), potrivit caruia: In Romania,
respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.
- Dpdv al calitatii prevederilor Constitutiei de a constitui sau nu izvoare pt dr. administrativ,
identificam 2 mari categorii de situatii:
1.dispozitii care vizeaza institutii, principii, care apartin dr. administrativ si care pot fi
considerate izvoare constitutionale exprese ale acestei ramuri de drept;
 2.dispozitii care consacra reguli aplicabile si altor autoritati publice, statului in ansamblul sau
si chiar tuturor subiectelor de drept public sau privat in egala masura si care pot fi
considerate izvoare constitutionale implicite.
Din I categorie, fac parte texte constitutionale sau chiar parti(capitole, sectiuni), care
vizeaza in mod expres dr. administrativ. Ex: capitolul V al titlului 3 poarta denumirea
ADMINISTRATIA PUBLICA, rezultand chiar din denumire si din continutul acestui capitol ca
avem de-a face cu norme care reprezinta izvoare expreseale dr. administrativ. De altfel,
existenta unui capitol cu aceasta denumire a si determinat doctrina de specialitate sa se
intrebe daca autoritatile reglementate in acest capitol sunt singurele care apartin
administratiei publice. Raspunsul este negativ, in sensul ca in capitolul V al titlului 3 sunt
grupate autoritatile publice care realizeaza exclusiv administratie publica sustrasa jocului
politic in conditiile si limitele legii, insa autoritati care desfasoara activitati de natura
administrativa se regasesc si in alte parti ale Constitutiei, cum ar fi capitolele II-IV ale titlului
3, referitoare la presedinte, guvern si raporturile acestuia cu parlamentul.
Din a II-a categorie, fac parte prevederi precum art.1 alin. (5), art.16 care proclama
egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii si autoritatilor publice, fara privilegii si discriminari,
coroborat cu principiul ca nimeni nu este mai presus de lege.

LEGEA ca izvor de drept in general si ca izvor de drept administrativ in

particular

Termenul de lege este utilizat in 2 acceptiuni:

1. Stricto sensu, el invoca actele juridice ale parlamentului care proarta aceasta denumire
sau alte acte normative cu forta juridica a legii, respectiv OG (legislatia primara).
2. Lato sensu, el invoca orice act juridic care produce efecte obligatorii pt subiectele de
drept, indiferent de denumire si de organul de la care emana.

Actuala Constitutie, prin art.73, consacra existenta a 3 categorii de legi:

- Legi constitutionale
- Legi organice
- Legi ordinare

Legile constitutionale = cele prin care se modifica sau se revizuieste Constitutia dupa
procedura prevazuta in titlul 7 al sau. Sub aspectul modului in care ea poate fi modificata,
Constitutia RO face parte din categoria constitutiilor semirigide.

In principiu, toate normele constitutionale pot face obiectul unei revizuiri, cu exceptia celor
pe care art.152, intitulat Limitele revizuirii, le plaseaza in afara posibilitatii de a fi revizuite. Textul
contine prevederile care vizeaza anumite valori, considerate esentiale pt ordinea constitutionala
actuala, cum ar fi caracterele statului roman(national, independent, unitar, indivizibil), forma de
guvernamant(republicana), integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si
limba oficiala. Textul prevede si anumite limitari ale revizuirii Constitutiei raportate la rezultatul
revizuirii(cand se determina suprimarea drepturilor, libertatilor si garantiilor acestora), precum si
limite ale revizuirii determinate de anumite contexte politice, de existenta a unor situatii
exceptionale(starea de asediu, de urgenta sau de razboi).

Legile organice si ordinare – intre ele exista atat similitudini, cat si deosebiri de regim juridic,
care determina ca in sistemul constitutional actual, legea ordinara sa reprezinte regula si legea
organica exceptia.

Primul criteriu de diferentiere = obiectul de reglementare

Legea organica reglementeaza acele materii prevazute in Constitutie, fie in art.73 alin. (3),
literele a-s, fie alte domenii sau materii la care trimite norma de la litera t a textului. Legea ordinara
reglementeaza restul materiilor care nu sunt reglementate prin lege organica.

Al doilea criteriu de diferentiere = modul de adoptare

Legea organica se adopta cu majoritatea absoluta, adica majoritatea membrilor fiecarei

camere art.86 alin.(1). Legea ordinara se adopta cu majoritate relativa, adica majoritatea membrilor
prezenti din fiecare camera.

Asemanari:

- Legea se promulga de catre presedinte, aceasta reprezentand o atributie specifica a fiecarui

sef de stat, indiferent de forma de guvernamant, careia ii corespunde dreptul acestuia de a
se opune promulgarii, uzitand de proceduri constitutionale specifice (reexaminarea legii sau
sesizarea CCR in sistemul romanesc).
- Obligativitatea publicarii in M.OF. sub sanctiunea ca legea nu produce efecte decat daca a
fost publicata (inexistenta care, desi nu este prevazuta expres ca sanctiune ca in cazul
actelor guvernului sau ale presedintelui, rezulta implicit din interpretarea textului referitor la
momentul la care ea intra in vigoare.
- Momentul intrarii in vigoare a legii poate fi, ca regula, 3 zile de la publicare, atunci cand
legea nu prevede in continutul ei o alta data ulterioara publicarii.
- Neretroactivitatea legii, potrivit careia legea produce efecte doar pt viitor, cu exceptia legii
penale si a legii contraventionale mai favorabile.

Multe din domeniile enumerate de Constitutie vizeaza materii ale dr. administrativ, ceea ce
face ca legile organice care il reglementeaza sa fie izvoare exprese ale acestei ramuri de drept.
Ex: organizarea guvernului, statutul functionarilor publici, contenciosul administrativ etc.

O lege in general, indiferent de caracterul ei (organic,ordinar), constituie izvor al unei ramuri

de drept daca reglementeaza institutii, reguli specifice acesteia.

ORDONANTELE GUVERNULUI
 Sunt adoptate in baza delegarii legislative, prevazuta de art.115 din Constituie, care
invoca un transfer de atributii normative de la parlament, ca unica autoritate legiuitoare catre
guvern care este clasicul executiv, putand imbraca 2 forme:

- Ordonantele simple sau obisnuite, care se adopta in baza unei legi speciale de abilitare, prin
care parlamentul imputerniceste guvernul sa adopte acest tip de act normativ intr-un
anumit domeniu si pana la o anumita data. Poate fi vorba numai despre un domeniu sau o
materie care tine de legea ordinara, nu si organica. Legea de abilitare poate sa prevada, fara
a fi obligatorie, posibilitatea ca ordonanta sa fie ulterior supusa aprobarii parlamentului,
pana la implinirea termenului de abilitare.
Desi norma este permisiva, in practica regula o reprezinta supunerea ordonantei simple
aprobarii parlamentului. Acesta poate sa respinga sau sa aprobe ordonanta in tot sau in
parte printr-o lege in care se cuprind, dupa caz, si efectele juridice produse de ordonanta pe
perioada cat a fost in vigoare.

Ordonanta de urgenta se deosebeste de cea obisnuita prin faptul ca ea nu mai presupune o lege
speciala de abilitare, adoptandu-se in baza unei abilitari de rang constitutional, prin care se
imputerniceste guvernul sa adopte OUG atunci cand exista o situatie extraordinara.
Constitutia nu defineste aceasta sintagma, CCR deslusindu-i sensul in jurisprudenta sa, ca
reprezentand o situatie care, prin specificul sau, confera iminenta in a fi reglementata,
inlaturand posibilitatea de a se recurge la procedura parlamentara obisnuita anevoioasa si cu
intindere in timp. Constitutia impune ca situatia extraordinara sa necesite reglementarea, sa
elimine posibilitatea amanarii reglementarii, iar guvernul are obligatia sa motiveze urgenta in
continutul ordonantei.

Spre deosebire de cele simple, OUG:

a. Se supun intotdeauna aprobarii parlamentului, neputand intra in vigoare decat dupa ce
au fost depuse la parlament si publicate in MOF, in caz contrar intervenind inexistenta
lor.
b. Pot reglementa si materii ale legilor organice, caz in care parlamentul le va adopta cu
majoritatea ceruta pt acest tip de lege.

Este exclusa posibilitatea ca acest tip de ordonante sa reglementeze materii ale legilor
ordinare, sa afecteze regimul institutiilor fundamentale ale statului, al drepturilor,
libertatilor si indatoririlor fundamentale, al drepturilor electorale sau sa vizeze masuri de
trecere silita a unor bunuri in proprietatea publica.

Unele din elementele de regim juridic al acestui tip de ordonante au fost introduse sau
modificate prin legea de revizuire din 2003, pt a ordona modul in care guvernul recurge la
ele, pt a tempera excesele care determina adeseori transformarea din modalitate speciala
de legiferare in regula, cu consecinta afectarii rolului parlamentului de unica autoritate
legiuitoare a tarii.

Ordonantele, indiferent de tipul lor:

 - Se semneaza de primul-ministru si se contrasemneaza de ministrii care au sarcina punerilor
in executare;
- Se publica in M.OF., nepublicarea atragand inexistenta lor.

! Daca Constitutia prezinta legislatia suprema, legea si ordonanta guvernului constituie asa-
zisa legislatie primara, iar hotararile guvernului formeaza nivelul urmator al legislatiei secundare.

HOTARARILE GUVERNULUI

- Actul juridic al acestuia, prin care guvernul isi executa misiunea specifica de organ executiv,
ele adoptandu-se cum prevede art.108. alin(2) pt organizarea executarii legilor. Acest
caracter de a pune legea in executare determina ca hotararea guvernului sa fie praeter
legem si secundum legem, adica ulterioara legii careia ii dezvolta continutul fara a putea
adauga, suprima sau abroga din continutul legii.
- Hot. Guvernului sunt acte administrative care, dpdv al efectelor pe care le produc, pot avea
caracter normativ(atunci cand produc efecte general obligatorii si sunt opozabile erga
omnes) sau caracter individual(atunci cand produc efecte fata de un subiect determinat de
drept).
- In calitate de acte administrative, se supun controlului de legalitate exercitat pe calea
contenciosului administrativ, garantat de catre art.126 alin(6) si de legea organica nr.
554/2004 a contenciosului administrativ.
- Ca si ordonantele guvernului, se supun regulii semnarii si contrasemnarii si se publica in
MOF, sub sanctiunea inexistentei. Se admite insa o exceptie de la publicare a hotararilor cu
caracter militar, care, dat fiind specificul lor, se comunica numai institutiilor interesate.

TRATATELE INTERNATIONALE

- Sunt reglementate prin art.11, 20 si 21 din Constitutie, din continutul carora rezulta
urmatoarele:
a. La negocierea tratatelor internationale participa Guvernul Romaniei care le negociaza,
presedintele care le incheie in numele Romaniei, ca reprezentant al acesteia si
parlamentul care le ratifica intr-un termen rezonabil.
b. Tratatele care au fost ratificare de parlament fac parte din dreptul intern.
c. In materia drepturilor si libertatilor fundamentale, se consacra prin art.20 prioritatea
reglementarilor internationale asupra celor interne, cu exceptia cazului in care normele
interne contin dispozitii mai favorabile.
d. Pentru ca un tratat international sa constituie izvor al dr. administrativ, el trebuie sa
intruneasca mai multe conditii, si anume:
 Sa fie de aplicatie directa, nemijlocita
 Sa contina reglementari din sfera administratiei publice
 Sa fie ratificat de parlament, cu consecinta patrunderilor in dreptul intern.

ACTELE ADMINISTRATIEI MINISTERIALE

 - Poarta denumiri diferite, respectiv: ordine, instructiuni etc, formand asa-zisa legislatie
tertiara.
- Pot avea caracter normativ sau individual.
- Sunt acte administrative, iar atunci cand prin obiectul lor de reglementare vizeaza materii
ale dreptului administrativ, reprezinta izvoare exprese pt aceasta ramura de drept.

ACTELE ADMINISTRATIEI PUBLICA DIN UNITATILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE

- Includem ordinele prefectului, hotararile consiliilor locale si judetene, dispozitiile primarilor

si presedintilor de consilii judetene, care produc efecte juridice in raza de competenta a
autoritatilor administrative de la care emana.

Curs 4 – Izvoarele nescrise ale dr. administrativ

OBICEIUL sau CUTUMA

- In unele state, obiceiul este recunoscut ca un veritabil izvor al dreptului in egala masuna in
care in altele, fara a i se nega influenta pe care o are asupra ordinii dintr-o tara, nu i se
confera regimul de veritabil izvor de drept. Sunt tari unde nu regasim constitutii scrise,
existand asa-zise constitutii cutumiare, situatie in care se afla Regatul Unit sau Israelul.
- In ceea ce priveste Romania, desi, traditional,nu a fost recunoscuta calitatea de veritabil
izvor de drept a obiceiului, actuala Constitutie contine dispozitii care obliga la regandirea
unei asemenea viziuni. In chiar art. 1 alin (3), in forma rezultata in urma revizuirii, sunt
enumerate valorile supreme ale Romaniei ca stat de drept democratic si social, care au acest
caracter in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman.
- Art. 44 reglementeaza dreptul de proprietate privata si prevede in alin. (7) obligatia
titularului unui asemenea drept de a respecta sarcinile privind protectia mediului si
asigurarea bunei vecinatati, precum si respectarea tuturor celorlalte sarcini care, potrivit
legii sau obiceiului, revin acestuia. Constatam din interpretarea textului ca el asaza pe acelasi
plan obiceiul cu legea (conjunctia SAU care reuneste cele 2 concepte) dpdv al obligatiilor, al
sarcinilor pe care le genereaza unui proprietar.
- Un ultim text este art. 120, care reglementeaza cele 4 principii de rang contitutional care
stau la baza organizarii si functionarii administratiei publice in unitatile administrativ-
teritoriale:
 deconcentrarea serviciilor publice
 autonomia locala
 descentralizarea
 dreptul cetatenilor apartinand unei minoritati nationale, care au o pondere
semnificativa intr-o unitate administrativ-teritoriala(adica peste 20%) de a-si folosi
limba natala in scris si oral, in relatiile cu administratia publica locala si cu serviciile
 deconcentrate ale ministerelor si celorlalte organe ale administratiei centrale de
specialitate
- Principiul autonomiei locale, recunoscut la nivelul intregii UE, care a adoptat si o Carta a
autonomiei locale, ratificata de Romania, presupune dreptul si capacitatea efectiva a
colectivitatilor locale de a fi conduse de autoritati pe care ele insele le aleg si care au
responsabilitatea sa administreze respectivele colectivitati in limitele legii. In baza
autonomiei locale se pot constitui anumite norme cutumiare, rezultate din practici
administrative repetate, pe care autoritatile publice au obligatia sa le respecte ca si cand ar fi
veritabile izvoare de drept. Ex: desfasurarea de diferite activitati in zile declarate prin lege
libere(oficierea de casatorii, organizarea de targuri, festivaluri, zile ale localitatii etc), care
obliga functionarii din administratia locala sa fie prezenti si sa se implice in buna desfasurare
a acestor activitati, cu consecinta interventiei unor forme de raspundere in caz contrar.

- Pentru ca obiceiul sa reprezinte un veritabil izvor de drept in general si de drept

administrativ in particular, el trebuie sa intruneasca mai multe conditii, si anume:
1. Practica indelungata sau repetabilitatea
2. Recunoasterea de catre colectivitate, de catre cei care cad sub incidenta lui, a
obligativitatii respectarii unor norme cutumiare
3. Sa vizeze relatii sociale care se circumscriu sferei dreptului administrativ

JURISPRUNDENTA (practica instantelor judecatoresti sau precedentul

judiciar)
- Ca regula, ea nu reprezinta un veritabil izvor de drept, fara a se contesta insa influenta pe
care o are asupra formarii si aplicarii dreptului.
- In Franta, unde regasim o jurisdictie administrativa speciala, distincta de jurisdictia
judiciara de drept comun, jurisprundenta tribunalelor administrative este recunoscuta ca
fiind creatoare de drept administrativ. Se recunoaste, de altfel, ca dreptul administrativ
francez e facut mai mult de judecator decat de legiuitor, iar aptitudinea tribunalelor
administrative de a creea norme de drept este evocata prin conceptul jurislator, adica
dreptul facut de judecator.
- Si in sistemul de drept romanesc regasim situatia in care jurisprudenta este tratata ca
veritabil izvor al dreptului. Astfel, legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede
ca hotararile judecatoresti prin care s-a anulat, in tot sau in parte, un act administrativ
normativ sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se publica in MOF,
atunci cand privesc un act administrativ care emana de la un organ central sau in MOF al
judetului, cand emana de la un organ loca. Ex: daca s-a anulat, in tot sau in parte, o hotarare
a guvernului sau un ordin al ministrului, hot judecatoreasca se va publica in MOF, iar daca s-
a anulat o hot de Consiliu local/judetean, dispozitie a primarului, se va publica in MOF al
judetului sau muncipiului Bucuresti, dupa caz.
 - Un regim special are jusprudenta CCR, intemeiat pe prevederile art. 146, 147, raportat la
art. 142 alin (1), care confera acestei autoritati rolul de garant al Constitutiei. Potrivit art.
147 alin (4), deciziile CCR se publica in MOF, iar de la data publicarii, sunt obligatorii si au
putere pt viitor.
- ICCJ, conform art. 126 alin (3), asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre
instantele judecatoresti, potrivit competentelor sale (este vorba despre recursul in interesul
legii si dezlegarea unei chestiuni prealabile).
- Constatam ca atat jusprundenta CCR in integralitatea ei, atat prin solutie, cat si prin
considerente, este obligatorie, avand valoare de izvor de drept, ca si jurisprudenta
instantelor de contecios administrativ, care vizeaza anularea unui act aministrativ normativ.
De vreme ce actul administrativ normativ este cel care produce efecte juridice general
obligatorii si este opozabil tuturor, este firesc ca si hotararile judecatoresti care il anuleaza in
tot sau in parte sa aiba un asemenea caracter.

DOCTRINA sau literatura de specialitate

- Desi nu este un veritabil izvor de drept, ea influenteaza atat procesul de formare, cat si
procesul de aplicare a dreptului. Elaborarea unor acte normative complexe, atat la nivel
national, cat si la nivel european, implica participarea ca regula a specialistilor intr-o anumita
ramura.
- In Romania, elaborarea ultimelor 4 coduri de drept material sau substantial si procedural
civil si penal s-a realizat prin implicarea teoreticienilor de marca, iar codurile administrativ si
de procedura administrativa, care se afla in baza de elaborarea, presupun participarea si a
specialistilor in dreptul administrativ.
- La nivel european, a fost elaborat proiectul unui cod de procedura administrativa, care
este propus a fi aprobat sub forma unei directive de catre o retea de specialisti in dreptul
public din state membre ale UE.
- Hot judecatoresti, de asemenea, in considerentele prin care motiveaza solutiile
pronuntate, se raporteaza, ca regula, la informatii relevante din doctrina de specialitate.
- In concluzie, fara a reprezenta un veritabil izvor de drept, doctrina participa la formarea si
aplicarea dreptului national si european in egala masura.

NORMA DE DREPT ADMINISTRATIV

ca
Norma de drept, in general, repr. o regula de conduita generala, abstracta, cu caracter
obligatoriu, a carei respectare sau executare se realizeaza de bunavoie, iar in caz de nevoie, prin
interventia fortei de constragere a statului.
 Normele de drept administrariv sunt acelea care prescriu reguli de conduita valabile in sfera
acestei ramuri de drept, ele vizand, in esenta, ceea ce constituie obiectul principal al administratiei
publice, respectiv executarea legii si prestarea, in limitele legii, a serviciilor publice. Ca orice norma
juridica, si cea de dr administrativ, este formata din 3 parti, respectiv IPOTEZA, DISPOZITIA si
SANCTIUNEA.

Prin IPOTEZA, se realizeaza definirea unor termeni, prezentarea circumstantelor in care se

aplica norma, subiectele la care se ferea, termene. Dpdv al modului in care este redactata ipoteza
unei norme juridice, ea poate fi: absolut determinata sau relativ determinata, ea prevazand, dupa
caz, cu exactitate, contextul in care norma urmeaza sa se aplice sau, dimpotriva, cu caracter general,
conferindu-i subiectului libertatea de a adopta sau nu o anumita conduita. In acest fel, se genereaza
si 2 tipuri diferite de compententa, respectiv: competenta legala, cand subiectul de drept este tinut,
prin modul in care forma este redactata, sa faca sau sa nu faca ceva sau competenta de apreciere,
cand subiectului de drept ii este recunoscuta aptitudinea de a alege sau nu conduita de urmat.

DISPOZITIA cuprinde actiunile si inactiunile care revin subiectului activ(titulatul de drepturi)

si respectiv subiectului pasiv (titularul de obligatii). Ca si in alte ramuri de drept, intalnim dispozitii
imperative(impun o anumita conduita), prohibitive(interzic o anumita conduita) si permisive(nici nu
obliga, nici nu interzic).

SANCTIUNEA cuprinde consecintele care sunt atrase de incalcarea normei. Ca regula,

sanctiunile se clasifica corespunzator formelor de raspundere juridica specifice unei ramuri de drept.
In dr administrativ, sunt recunoscute a exista 3 mari tipuri de raspundere, si anume:

 raspunderea administrativ disciplinara,

 raspunderea administrativ contraventionala
 raspunderea administrativ patrimoniala.
Fiecareia din aceste forme ii corespund sanctiuni specifice, chiar daca unele dintre ele au o
denumire comuna (avertismentul, amenda), insa au regim juridic specific fiecarei forme.

Sanctiunile in dreptul administrativ se mai diferentiaza si in fct de obiectul pe care il vizeaza,

putand fi vorba de:

 sanctiuni cu privire la persoane(destituiri din functie, retrogadari, revocari),

 sanctiuni cu privire la acte juridice(anularea unor asemenea acte in tot sau in parte sau
inexistenta lor).

O problema discutata cu privire la normele de dr administrativ, atat de drept substantial sau

material, cat si de drept procedural sau procesual, a fost posibilitatea codificarii lor. S-au
exprimat argumente care sustin necesitatea codificarii sau, dupa caz, care o contesta,
invocandu-se, in general, faptul ca administratia reprezinta o activitate in continua transformare,
ca nevoile sociale pe care ea le satisface se modifica in permanenta, ceea ce ar ingreuna o
eventuala codificare. Au fost insa supuse codificarii ramuri de drept care deriva din dr
administrativ, respectiv dreptul financiar fiscal, prin cele 2 coduri fiscal si de procedura fiscala.

De esenta unui cod este stabilitatea, statornicia normelor sale, insa, in practica, realitatea nu
valideaza o asemenea axioma, intalnindu-se frecvente modificari la nivelul codurilor adoptate.
 Pentru dreptul administrativ, au fost elaborate si aprobate prin hotarari de Guvern cele 2
proiecte de coduri administrative si de procedura administrativa, a.i. devine iminenta
parcurgerea procedurii de adoptare a lor, care, dincolo de criticile si de neincrederea exprimata,
prezinta relevanta pt perfectionarea activitatii in administratia publica centrala si locala in egala
masura.

RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV

Ca orice raporturi juridice, repr. acele relatii sociale care au cazut sub incidenta unei norme
juridice. In doctrina s-au exprimat mai multe opinii cu privire la tipurile de raporturi care se
regasesc in sfera administratiei publice.

Initial, intr-o conceptie, s-a considerat ca raporturile de drept administrativ pot sa imbrace
numai forma raporturilor de subordonare, dat fiind daptul ca administratia se afla pe o pozitie
supraordonata fata de celelalte subiecte de drept in legatura cu care actioneaza.

Intr-o a doua conceptie, s-a recunoscut ca, pe langa raporturile de subordonare, trebuie
recunoscute si raporturi de colaborare, existand subiecte de dr administrativ care se afla pe
pozitie de egalitate juridica. Subordonarea ierarhica si principiul ierarhiei in general sunt
specifice administratiei publice. In raportul de subordonare ierarhica, subiectul supraordonat
are mai multe prerogative fata de cel care ii este subordonat, cum ar fi dreptul de a-i organiza
activitatea, dreptul de a-i numi si revoca din functie conducatorii, dreptul de a-i controla
activitatea, dreptul de a aplica sanctiuni care pot privi actele organului subordonat, ca si
personalul acestuia.

In administratie, exista autoritati care se afla intr-o asemenea ierarhie, de ex: ministerele si
alte organe de specialitate in subordinea Guvernului, prefectul in subordinea Guvernului, dar
exista si autoritati publice intre care nu exista asemenea raporturi.

Celor 2 categorii le-au mai fost adaugate in doctrina si asa-zisele raporturi de participare
care s-ar creea intre membrii unui organ colegial(membrii Guvernului, membrii unui Consiliu
local/judetean). Identitatea acestor rapoturi este insa infirmata de faptul ca membrii organului
colegial nu se afla si nu actioneaza in nume propriu in cadrul organului colegial, nu exprima
vointe juridice distincte, creatoare de drepturi si obligatii, un asemenea rol avandu-l doar
organul colegial de la care emana actul.
 In conformitate cu sistemul actual de drept, pot fi identificate mai multe tipuri de raporturi
de drept administrativ.

O prima categorie o formeaza raporturile de subordonare, care se pot stabili intre

autoritatile publice plasate intr-o ierarhie una fata de cealalta.

O a doua categorie sunt raporturile de colaborare, care se stabilesc intre autoritati publice
aflata pe o pozitie de egalitate juridica, intre care nu exista aspecte de ierarhie
interinstitutionala. Ex: raporturile dintre 2 autoritati centrale autonome sau dintre autoritatile
autonome locale.

Legea administratiei publice locale prevede in mod expres ca intre primar si Consiliul local nu
exista raporturi de subordonare, insasi Constitutia in art. 123 alin (4) prevede ca intre prefecti,
pe de o parte, Consiliile locale si primari, precum si Consiliile judete si presedintii acestora, de pe
alta parte, nu exista raporturi de subordonare. Inexistenta subordonarii intre prefect si
autoritatile autonome nu exclude insa existenta altor tipuri de raporturi intre acestea pe care
insasi Constitutia le prevede in art. 123 alin (5), iar legea nr. 340/2004 a prefectului si legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ le dezvolta, care poarta denumirea traditionala,
recunoscuta si de lege, si anume TUTELA ADMINISTRATIVA.

Raporturile de tutela administrativa reprezinta astfel ce-a de-a treia categorie de raporturi
de drept administrativ si ele imbraca, in mod traditional, forma raporturilor dintre prefect si
administratia autonoma locala. Prin legea nr. 554/2004 s-a extins acceptiunea sintagmei de
tutela administrativa si la raporturile existente intre Agentia Nationala a Functionarilor Publici,
care este o autoritate de specialitate in subordinea Ministerului Afacerilor Interne, care
realizeaza managementul functiei publice in Romania si autoritatile care au in structura lor
functii publice.

In virtutea acestor raporturi de tutela, ANFP poate sa atace actele acestor autoritati publice,
care incalca legislatia privind functionarii publici, ceea ce atrage suspendarea de drept a
respectivelor acte. Tutela se bazeaza astfel pe dreptul unor autoritati publice de a supraveghea
legalitatea activitatii altor autoritati cu posibilitatea atacarii in instanta a actelor prin care
acestea incalca legea.

O ultima categorie de raporturi sunt cele de coordonare, prevazute chiar de Constitutie in

art. 122, potrivit caruia Consiliul judetean are rolul de a coordona activitatea Consiliilor
comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

Curs 5 – Organizarea administratiei publice

Administratia publica este infaptuita de subiecte de drept care poarta denumirea

generica de organe ale administratiei publice.
 Notiunea evoca acea categorie de subiect de drept care actioneaza in regim de
putere publica pt realizarea unei activitati de natura administrativa care consta in
executarea legii si prestarea de servicii publice in limitele legii.

Initial, adm. publica era realizata exclusiv de organe publice, de structuri de natura
statala. In timp, initiativa privata a patruns si in acest domeniu, anumiti agenti privati
asumandu-si, in anumite conditii reglementate de lege, care presupun o anumita autorizare
din partea unui organ competent, desfasurarea unei activitati de natura administratriva. Din
aceasta perspectiva, notiunea de organ al administratiei publice include in prezent, pe langa
structurile publice(reprezentate de organe ale statului sau ale unitatilor administrativ-
teritoriale, care actioneaza exclusiv intr-un regim de putere publica) si anumiti agenti privati
care au primit autorizarea legala sa desfasoare de natura administrativa, care, sub aspectul
regimului sau juridic, este supusa atat normelor de drept public, cat si unor norme de drept
privat.

Constitutia nu utilizeaza conceptul de organ al administratiei publice, insa foloseste

notiuni care se circumscriu acestei sintagme-gen, reprezentand specia in raport cu aceasta.
Ex: organe de specialitate(art. 116 alin (1)), administratia publica centrala de
specialitate(denumirea sectiunii I a cap. 5), autoritati administrative autonome ( art. 117 alin
(3)), autoritatile administratiei publice (art. 121 alin (1)), precum si concepte, denumiri, care
evoca o anumita categorie distincta, determinata de organ administrativ, cum ar fi Consiliul
Local, Guvernul, Consiliul Judetean, prefectul, primarul etc.

Reglementarea constitutionala a administratiei publice, in general si a organelor care

o realizeaza, in particular o regasim in titlul III, care este consacrat autoritatilor publice,
aceasta notiune ingloband, pe de o parte, toate autoritatile care realizeaza prerogativele
celor 3 clasice puteri in stat si sunt reglementate in acest titlu, iar, pe de alta parte, si alte
autoritati publice care fie apartin celor 3 puteri si sunt reglementate in titlul III, fie exced
acestora si se regasesc in alte parti ale Constitutiei (Avocatul Poporului in titlul II, Curtea de
Conturi in titlul IV, CCR in titlul V etc) sau care nu sunt reglementate in Constitutie, dar au
fost create prin lege (organica, daca au caracter autonom) si desfasoara o activitate de
interes general – ex: ANI = Agentia Nationala de Integritatea.

Notiunea de autoritate publica nu o regasim in Constitutie numai in titlul III, ea fiind

reglementata si in alte parti ale Constitutiei. Ex: in titlul II, consacrat drepturilor, libertatilor
si indatoririlor fundamentale, ea este in mod constant evocata, ca regula, atunci cand se
consacra drepturi si libertati fundamentale. Ex: art. 26, care, in alin. (1), prevede ca
autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala sau privata, art. 31, care, in
alin. (2), instituie obligatia autoritatilor publice de a asigura informarea corecta a
cetatenilor, art. 51, care recunoaste dreptul cetatenilor de a se adresa autoritatilot publice
cu petitii sau art. 52, care reglementeaza dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica
printr-un act administrativ.
 In doctrina, s-a purtat o anumita discutie in perioada postbelica, cu privire la
determinarea subiectelor de drept care realizeaza administratia publica.

Intr-o prima conceptie, s-a considerat ca administratia publica poate si este efectiv
realizata doar de autoritati administrative (Scoala de la Bucuresti).

Intr-o a doua opinie, impartasita de Scoala de la Cluj, s-a considerat ca administratia

publica nu este realizata numai de autoritatile administrative, dat fiind faptul ca si alte
autoritati publice, care nu apartin sferei Executivului, realizeaza activitati de natura
administrativa. Aceasta teza a fost evocata sub denumirea Administratie – mijloc de
realizare a competentei, in vreme ce prima teza a ramas cunoscuta sub denumirea de
Administratie – scop. Aceasta din urma include autoritatile care au ca scop principal
realizarea administratiei publice, in vreme ce Administratia – mijloc include acele autoritati
publice care au o alta misiune potrivit legii, dar care, pt realizarea acestei misiuni, sunt
obligate sa desfasoare si activitati administrative. Ex: pt functionarea Parlamentului, este
necesara existenta unui corp de functionari publici, denumiti functionari publici
parlamentari, care sunt functionari cu statut special, a caror recrutare si activitate, in
general, presupune realizarea unor acte si operatiuni de natura administrativa. De altfel,
orice autoritate publica, indiferent de obiectul de activitate, de competenta sa, se afla in
situatia de a desfasura, tocmai pt realizarea acestei competente, si activitati administrative.

Rezulta ca, in spiritul si litera Constitutiei, se promoveaza teza Administratiei –

mijloc, ca si cea a Administratiei – scop, de altfel, in sensul in care Constitutia, pe de o parte,
reglementeaza autoritatile administrative propriu-zise care apartin sferei Executivului, dar,
pe de alta parte, prevede ca activitati administrative, concretizate prin acte administrative,
sunt realizate si de alte autoritati publice. In acest sens, atat art. 52, cat si art. 126 alin. (6)
fac trimitere la acte administrative ale autoritatilor publice care se supun unui control
general de legalitate, exercitat de instantele judecatoresti pe calea contenciosului
administrativ. Spiritul normelor constitutionale este dezvoltat de dispozitii legale, intre care
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care defineste notiunea de autoritate
publica intr-un scop care include orice organ al astatului sau al unitatii teritoriale care
realizeaza, in regim de putere publica, o activitate de interes public, precum si subiectele de
drept privat care au primit autorizarea legala pt a desfasura o activitate cu acest caracter.

In teoria generala a organizarii, regasim si conceptul de sarcini ale administratiei

publice sau misiuni ale acesteia, prin care se evoca ansamblul nevoilor sociale care au fost
obiectiv determinate, evaluate politic si consacrate prin norme de drept care reprezinta
obiectivele, ratiunea de a fi a organelor administrative.

Pt a putea desfasura o activitate administrativa, subiectele de drept trebuie sa

dispuna de o anumita capacitate administrativa, notiune care se evoca vocatia, aptitudinea
unui subiect de drept de a-si asuma drepturi si obligatii in sfera drepturilor si obligatiilor
care tin de sfera administratiei publice. Atunci cand aceste drepturi si obligatii exista in mod
real, sunt recunoscute si consacrate printr-un act normativ, avem de a face cu competenta
unui organ administrativ, notiune care semnifica ansamblul drepturilor si indatoririlor cu
care este investit, prin lege, un organ, un subiect de drept pt a desfasura activitati de natura
administrativa.

In dretul public, in general, si in dreptul administrativ, in particular, sunt recunoscute

mai multe tipuri de competenta, si anume:

a. Competenta materiala (rationae materiae) – ansamblul atributiilor cu care este

investita, prin lege, o anumita autoritate administrativa (sau autoritate publica in
general) sub aspectul continutului acestor atributii. Pot exista, dpdv al
specificitatii acestor atributii, 2 tipuri de competenta materiala:
- Competenta materiala generala – de care dispun autoritatile publice, ale
caror atributii acopera intreaga administratie publica la nivelul unui stat
sau a unei colectivitati teritoriale. Ex: presedinte, guvern, prefect, consilii
locale/judetene, primar.
- Competenta materiala de specialitate – care acopera un anumit
domeniu, ramura, sector al administratiei publice. Insasi denumirea
primei sectiuni a cap. 5 din titlul III este aceea de Administratia centrala
de specialitate. Insa, organe de acest tip se regasesc si la nivel teritorial,
cum ar fi serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si celorlalte
organe ale administratiei centrale de specialitate sau diferite servicii
publice care sunt utilizate si functioneaza sub coordonare/in
subordonarea autoritatilor autonome locale.
b. Competenta teritoriala (rationae loci) – prin care se evoca intinderea in spatiu a
atributiilor unui organ administrativ si poate fi de 2 feluri:
- Competenta teritoriala la nivel national sau generala – de care dispun
toate autoritatile centrale.
- Comepetenta teritoriala locala – indentificata la nivelul unei unitati
administartive teritoriale, de care beneficiaza autoritatile administratiei
publice din unitatitile administrativ teritoriale, inclusiv prefectul, care, in
calitatea de reprezentant al Guvernului in fiecare judet si in municipiul
Bucuresti, este un organ central care are insa o competenta teritoriala
determinata.
c. Competenta temporala (rationae temporis) – intinderea in timp a atributiilor
unui organ public si care, de regula, este nelimitata in timp. Nu trebuie sa
confundam caracterul nelimitat al competentei unui organ public cu caracterul
limitat prin mandat al titularilor unor functii sau demnitati publice, care nu
afecteaza caracterul nelimitat in timp al competentei lor.
 In doctrina, mai este teoretizata si o competenta personala, care vizeaza atributiile
titularului unei functii sau demnitati publice determinate, dar care, de principiu, nu se poate
separa de competenta organului in care acesta isi desfasoara activitatea. Mai mult chiar,
competenta apartine acestuia(titularului), nu persoanei.

In dreptul public, competenta are anumite trasaturi:

- Legalitatea competentei – se evoca faptul ca un organ administrativ si un

organ public in general poate sa realizeze exclusiv acele atributii care ii
sunt recunoscute prin lege. Termenul de lege urmeaza sa fie
circumstantiat in functie de statutul respectivului organ.
Daca este vorba de o autoritate autonoma, notiunea de lege evoca o
lege organica, dar poate fi vorba si de o lege ordinara pt infiintarea unor
autoritati publice si chiar de hotarari ale Guvernului, adoptate in baza
legii, prin care se reglementeaza organizarea functionala, atributiile unor
autoritati publice.
Astfel, pt majoritatea ministerelor sunt adoptate astfel de hotarari de
organizare si functionare, ca si pt organele centrale de specialitate aflate
in subordinea acestora.
In cazul autoritatilor autonome (Avocatul Poporului, CCR, Curtea de
Conturi), in baza dispozitiei legilor organice, acestea isi adopta propriile
reglementari, regulamente, de regula, prin care se consacra norme
specifice de organizare si functionare a acestora.
Este adevarat ca, potrivit art.108, pt organizarea executarii legilor se
adopta hotarari ale Guvernului, insa regula nu este valabila in cazul
acestor autoritati autonome, pt care nu poate stabili Guvernul reguli de
organizare si functionare a lor.
- Obligativitatea competentei – un organ administrativ trebuie sa traspuna
in practica acele atributii care ii sunt prevazute de lege, de regula prin
norme cu caracter imperativ.
Chiar si atunci cand unele atributii sunt prevazute cu caracter
permisiv, de recomandare, organul administrativ este obligat sa analizeze
necesitatile sociale pe care trebuie sa le satisfaca si sa aplice norma daca
e in spiritul acestora.
- art. 123 alin. (5)
- Atributiile unui organ administrativ si ale unui organ public in general
sunt executate prin intermediul structurilor competente de conducere,
care pot avea caracter colegial sau unipersonal si care sunt prevazute
inclusiv in actele normative care le reglementeaza activitatea si care
prevad nu numai atributiile organului in ansamblul sau, dar si pe cele ale
structurilor sale de conducere.
 Depasirea atributiilor unui organ public in general atrage asa-zisa
problema a excesului de putere, care evoca exercitarea abuziva, cu rea-
credinta a atributiilor unui organ administrativ, care este sanctionabil pe
calea contenciosului administrativ.

Natura regimului politic consacrat de Constitutia din 1991

Constitutiile, ca regula, nu determina in continutul lor, natura regimului politic pe

care il consacra, situatie in care se incadreaza si RO.
 O asemenea determinare este rezultata din doctrina, inclusiv din jurisprudenta
instantelor de contecios constitutional. Potrivit acestora, actuala Constitutia consacra un
regim politic semiprezidential atenuat sau parlamentarizat (unii il numesc regim
semiparlamanetar), denumire sustinuta de faptul ca mare parte din atributiile, care intr-un
regim semiprezindential tipic (Franta) revin sefului de stat, sunt transferate catre Parlament,
in calitatea acestuia de organ reprezentativ suprem al poporului roman, care le aproba in
prealabil sau le valideaza ulterior sau sunt exercitate in comun de cei 2 sefi ai Executivului
(presedintele si guvernul), in sensul ca unul propune si celalalt numeste, fiind vorba despre
o implicare, prin proceduri administrative specifice, determinate prin Constitutie, in
exercitarea atributiilor.

Dintre argumentele care sustin o asemenea calificare, retinem:

- Modul de alegere a presedintelui, care se realizeaza prin vot direct, pe

baza de scrutin uninominal.
- Majoritatea atributiilor presedintelui implica Parlamentul sau Guvernul,
dupa caz.
Ex: potrivit art. 92 alin. (2), presedintele poate declara, cu aprobarea
prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau totala a fortelor
armate. Numai in caz de agresiune armata, presedintele poate, in calitate
de comandant al fortelor armate, sa ia masuri de respingere si sa le aduca
ulterior la cunostinta Parlamentului printr-un mesaj.
Potrivit art. 91 alin. (2), presedintele, la propunerea Guvernului,
acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai RO in alte state sau
aproba infiintarea/desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice.
Potrivit art. 134, propunerea de numire a magistratilor, cu exceptia
stagiarilor, se face de catre CSM, in calitatea lui de garant al
independentei justitiei.
- Modul de dizolvare a Parlamentului, care in republicile semiprezidentiale
este un atribut al presedintelui cu consultarea primului-ministru, pe cand
art. 89 impune ca aceasta masura sa se poata dispune doar daca
Parlamentul nu a acordat votul de incredere pt formarea Guvernului in
termen de 60 de zile de la prima solicitare, perioada in care sa fi respins
cel putin 2 solicitari de investitura, precum si anumite proceduri de
consultare sau interdictii in exercitarea de catre presedinte a acestei
atributii.
- Regimul raspunderii presedintelui consacrat de art. 95 si 96.
Prima raspundere politica, sub forma suspendarii din functie, poate fi
dispusa de Parlament cand presedintele a incalcat grav Constitutia, aspect
care trebuie sa se regaseasca in avizul consultativ al CCR, iar demisia
 presedintelui se poate face in urma rezultatelor referendumului organizat
in acest scop.
In ceea ce priveste punerea sub acuzare pt inalta tradare, aceasta
poate fi dispusa de camerele reunite ale Parlamentului daca presedintele
a savarsit fapta respectiva, iar decizia Parlamentului trebuie validata de
Inalta Curte, in urma unei hotarari definitive pronuntata de aceasta.
- Majoritatea decretelor presedintelui sunt supuse contrasemnarii de catre
primul-ministru, in acest fel realizandu-se un control indirect din partea
Parlamentului asupra Guvernului, dat fiind faptul ca acesta raspunde
politic in fata Parlamentului pt intreaga activitate, inclusiv pt decretele
presedintelui contrasemnate de seful sau.

Curs 6 – Institutia presedintelui Romaniei

Este reglementata in cap. II al titlului 3, denumit chiar Presedintele Romaniei, insa

dispozitii care il vizeaza se regasesc si in alte capitole sau titluri ale Constitutiei, de ex: art.
77, care este plasat in primul capitol al titlului 3, referitor la Parlament, in care gasim
reglementata functia de promulgare de catre presedinte a legilor. (de identificat toate
celelalte dispozitii care il vizeaza pe presedinte)

Constitutia proclama Romania, prin art. 1 alin. (2), ca o republica, dpdv al formei de
guvernamant, iar seful de stat specific unei republici este presedintele. Prevederile
referitoare la forma de guvernamant fac parte, potrivit art. 152, din cele sustrase
posibilitatii de a fi revizuite.

In doctrina si la nivelul dezbaterii publice, s-a pus problema acestei calitati a

presedintelui de a fi sef de stat, negandu-se de catre unii, pe considerentul ca ea nu este
expres prevazuta in acest mod in Constitutie. CCR, in jurisprudenta sa, a statuat ca este o
calitate care rezulta in mod implicit din dispozitiile constitutionale referitoare la forma de
guvernamant raportate la atributiile care ii sunt conferite presedintelui de Constitutie.

Statutul constitutional al presedintelui il regasim in art. 80, intitulat Rolul

presedintelui, din interpretarea caruia rezulta:

- Presedintele este seful statului

- Desi Constitutia nu il califica expres, cum nu califica, de altfel, nici Guvernul, el
reprezinta unul din cei 2 sefi ai executivului nostru bicefal (dualist)
- Este reprezentant al statului roman in plan intern si international; in virtutea
acestei calitati, exercita atributii de politica externa, de ex: incheierea tratatelor
internationale, dupa ce acestea au fost negociate de Guvern
 - Presedintele este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii
teritoriale a tarii; in virtutea acestui rol, presedintele exercita atributiile in
domeniul apararii, este comandantul fortelor armate si presedinte al Consiliului
Suprem de Aparare a Tarii. Aceasta autoritate (CSAT) are misiunea de a organiza
si coordona militar activitatile care privesc apararea tarii si securitatea nationala,
participarea la mentinerea securitatii internationale, la apararea colectiva si la
actiuni de mentinere si de stabilire a pacii in lume
- Presedintele vegheaza la respectarea Constitutie si la buna functionare a
autoritatilor publice, exercitand in acest scop functia de mediere intre puterile
statului si intre stat si societate.
Rolul de a veghea la respectarea Constitutiei se concretizeaza in atributii ale
presedintelui, prin care acesta se implica in mod efectiv in apararea si
respectarea suprematiei acesteia. Astfel, potrivit art. 146, litera a), presedintele
este unul din subiectele de sezina, adica de sesizare a CCR, in cadrul controlului
prealabil (a priori) de constitutionalitate. El are acelasi statut in ceea ce priveste
declansarea conflictelor juridice de natura constitutionala, fiind unul dintre
subiectele care pot sesiza CCR cu privire la existenta lor, alaturi de presedintii
camerelor Parlamentului, de CSM-ului si de primul-ministru.

Rolul de a asigura buna functionare a autoritatilor publice rezulta din

calitatea sa de sef de stat caruia i se impune o neutralitate politica si profesionala
absoluta, fiind singura autoritate publica careia Constitutia ii interzice sa mai
desfasoare orice alta activitate sau functie.

In exercitarea acestui rol, presedintele este un mediator.

Alegerea si mandatul presedintelui

Presedintele se alege prin vot direct, pe baza de scrutin majoritar uninominal, ca
regula in 2 tururi de scrutin, in contextul in care Constitutia impune, pt a fi ales in primul tur,
majoritatea voturilor alegatorilor inscrisi in listele electorale. La cel de-al doilea tur,
organizat intre primii 2 candidati, este declarat castigator cel care a obtinut cel mai mare nr
de voturi.

Pana in 2003, mandatul presedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire, a fost
modificata la 5 ani durata acestui mandat, care se exercita de la data depunerii juramantului
pana la cea a depunerii juramantului de catre presedintele nou ales. Ca si alte autoritati
publice alese, Constitutia permite ca mandatul sa poata fi prelungit numai in cazuri
exceptionale, de razboi sau catastrofa, prin lege organica.

Ca in majoritatea republicilor, indiferent de tipul de regim politic (statele de drept), si

Constitutia RO limiteaza nr de mandate la 2, care pot fi si succesive.
 Prin art. 84, se instituie regimul imunitatii si incompatibilatii pt presedinte, al caror
scop este sa protejeze mandatul si functia prezidentiala, art. 84 prevazand, pe de o parte, ca
se bucura de imunitate, iar, pe de alta parte, ca, la fel ca si parlamentarii, nu poate fi tras la
raspundere juridica pt voturile si opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului. Se
interzice apartenenta politica de orice natura a presedintelui, precum si exercitarea oricarei
alte functii publice sau private, cu exceptia celei de presedinte al RO.

Regimul imunitatii presedintelui nu trebuie interpretat in mod absolut, Constitutia

prevazand, prin art. 95-96, 2 forme de raspundere pt presedinte, respectiv: raspunderea
politica sau administrativ disciplinara (suspendarea din functie) si raspunderea juridica,
penala (sub forma punerii sub acuzare pt un act de tradare).

Atributiile presedintelui
Ca regula, ele sunt analizate si clasificate in raport de autoritatile publice care sunt
vizate prin continutul lor.

Atributii exercitate in raport cu Parlamentul

 Promulgarea legii
- Revine oricarui sef de stat
- Presupune si dreptul presedintelui de a refuza promulgarea in anumite conditii
prevazute de legile fundamentale ale fiecarui stat
- In RO, regula este ca promulgarea se face in termen de cel mult 20 de zile de la
primire, dupa care legea se publica in MOF, producand efecte in 3 zile de la data
publicarii, daca in continutul ei nu se prevede o alta data ulterioara.
Refuzul presedintelui de a promulga o lege poate imbraca una din
urmatoarele forme:
a) Trimiterea spre reexaminare catre Parlament, de regula pe considerente
de oportunitate politica
b) Sesizarea CCR cand presedintele apreciaza ca legea prezinta vicii de
constitutionalitate, presedintele fiind unul din subiectele care pot sesiza
CCR in cadrul controlului prealabil de constitutionalitate.
 Aceste proceduri se pot exerciate o singura data, iar termenul de promulgare
a legii este de 10 zile de la data primirii deciziei CCR prin care se confirma
constitutionalitatea sau de la primirea legii adoptate dupa reexaminare.

 Adresarea de mesaje Parlamentului

- Reprezinta un instrument de colaborarea intre organul reprezentativ suprem si
unica autoritate legiuitoare pe de o parte si seful statului pe de alta parte.
- Mesajele pot viza principalele probleme politice ale natiunii, Constitutia lasand,
prin aceasta sintagma, dreptul presedintelui de a aprecia ca o anumita problema
poate fi incadrata astfel si poate face obiectul unui mesaj.
- Singura obligatie constitutionala care revine Parlamentului intr-o atare situatie
este cea prevazuta de art. 65, alin. (2), lit. A), aceea de a se intruni in sedinta
comuna pt a primi mesajul, fara a avea obligatia de a-l si dezbate, cu atat mai
putin in prezenta presedintelui, dupa cum a statuat CCR in jurisprudenta sa.
- Mesajul reprezinta un act politic care nu are efectele juridice ale unui decret si
care concretizeaza colaborarea dintre cele 2 autoritati.
- Un alt regim juridic are mesajul prevazut de art. 92, alin. (3), potrivit caruia, in caz
de agresiune armata indreptata impotriva tarii, presedintele ia masuri de
respingere a agresiunii pe care le aduce neintarziat la cunostinta Parlamentului,
printr-un mesaj. Daca Parlamentul este in vacanta, el se intruneste in mod
obligatoriu in termen de 24 h de la declansarea agresiunii. Mesajul prevazut de
acest text are un caracter mixt, politic si juridic in egala masura, el concretizandu-
se printr-un decret, care se contrasemneaza de catre primul-ministru.

 Dizolvarea Parlamentului de catre presedinte

- Procedura este instituita de art. 89, care reprezinta un argument al calificarii
regimului politic din RO ca un regim semiprezidential atenuat, vizeaza situatii
extreme in care nu a fost posibila alcatuirea unui guvern si carora trebuie sa li se
puna capat pt ca tara nu poate ramane neguvernata.
- Prima conditie este ca Parlamentul sa nu fi acordat votul de incredere pt
formarea unui guvern timp de 60 de zile de la prima solicitare, perioada in care
trebuie sa fi respins cel putin 2 solicitari de investitura.
- Pentru a exercita aceasta atributie, presedintele are obligatia sa consulte atat
presedintii celor 2 camere, cat si pe liderii grupurilor parlamentare.
- Constitutia limiteaza la o singura posibilitate de dizolvare in cursul unui an si
interzice exercitarea acestei atributii in ultimele 6 luni ale mandatului
prezidential, precum si in situatii extraordinare, cum ar fi starea de mobilizare, de
razboi, de asediu sau de urgenta.
Atributiile in raporturile cu poporul
- Se concretizeaza in posibilitatea consacrata de art. 90, de a consulta poporul prin
referendum, pt ca acesta sa-si poata exprima vointa cu privire la o anumita
problema, care este de interes national.
- Nici Constitutia, nici legea organica a referendumului nu enumera problemele
care pot face obiectul consultarii. In jurisprudenta CCR s-a statuat ca presedintele
are libertatea de a hotari sfera problemelor care pot face obiectul consultarii,
singura obligatie fiind aceea ca, prin natura sa, problema sa poate fi calificata ca
fiind o principala problema politica a ratiunii.
- In virtutea normelor constitutionale referitoare la caracterul suprem al
Constitutiei si la rolul presedintelui de a veghea la respectarea Constitutiei,
aprecim ca problema care face obiectul unui referendum nu trebuie sa
contravina prevederilor constitutionale, atragand de o maniera implicita tendinta
de modificare a acestora.
- Procedura de revizuire a Constitutiei face obiectul unui titlu distinct al legii
fundamentale, titlul 7, si trebuie respectata ca atare.

Atributiile presedintelui in raport cu justititia

 Intrunirea judecatorilor si procurorilor

- Potrivit art. 134, alin. (1), presedintele RO numeste judecatorii si procurorii, cu
exceptia celor stagiari, la propunerea CSM, in conditiile legii - legea 303/2004.
- Judecatorii numiti de presedinte, potrivit art. 125, alin. (1), sunt inamovibili, in
conditiile legii. Inamovibilitatea este o forma de protectie externa, categorica, a
mandatului judecatorilor, in baza caruia acestia nu pot fi inlaturati din functie, nu
li se poate modifica raportul de serviciu, nici macar prin promovare, decat cu
acordul lor, in conditiile legii. In acest mod, se protejeaza nu persoana
magistratului, ci independenta judecatorului si a puterii judecatoresti in
ansamblul sau si implicit dreptul la cariera al magistratilor.

 Acordarea gratierii individuale

 - Prevazuta de art. 94, care este de asemenea o atributie a oricarui sef de stat,
indiferent de forma de guvernamant.
- !! Gratierea colectiva se realizeaza prin lege organica, de catre Parlament.

Atributiile presedintelui ca sef al executivului

Majoritatea atributiilor presedintelui, cu exceptia celor care vizeaza raporturile cu
Parlamentul si cu justitia, sunt atributii pe care le exercita in calitate de sef al executivului.

Intre acestea, un rol esential il au cele care privesc raporturile cu celalalt sef al
executivului, respectiv Guvernul, dupa cum urmeaza:

Atributii in ceea ce priveste formarea Guvernului (învestire si

modificarea structurii)

1. Desemnarea candidatului la functia de prim-ministru si numirea

Guvernului

Din coroborarea art. 85 cu 103 rezulta ca presedintele desemneaza candidatul la

functia de prim-ministru, dupa ce in prealabil se consulta, ca regula, cu partidele care sunt
reprezentate in Parlament, in contextul in care existenta unui partid care sa aiba majoritatea
absoluta in Parlament si care sa fie singurul consultat este un obiectiv greu de realizat.

Dupa parcurgerea etapelor constitutionale ale procedurii de investitura, presedintele

este cel care numeste Guvernul in baza votului de investitura acordat de parlament si in fata
lui Guvernul depune juramantul prevazut de Constitutie la art. 82, alin. (2). Momentul
depunerii juramantului semnifica inceputul exercitarii mandatului pt Guvern in ansamblul
sau si fiecare dintre membrii acestuia.

In aceasta procedura, in practica, s-a pus problema regimului juridic al consultarii

politice a presedintelui, in sensul daca acesta are sau nu obligatia sa desemneze persoana
care i-a fost propusa de catre partidul sau alianta politica majoritara.

CCR, valorificandu-si jurisprudenta anterioara in materia promulgarii legii si a

remanierii guvernamentale, a statuat ca presedintele poate sa refuze o propunere
formulata, urmand ca sa dea curs celei de-a doua propuneri, punandu-se astfel in acord
prerogativele constitutionale ale sefului de stat cu semnificatia votului exprimat de popor, in
calitatea acestuia de detinator al suveranitatii nationale.
 Remanierea guvernamentala il implica, de asemenea, pe presedinte, care, la
propunerea primului-ministru, revoca si numeste pe unii membrii ai Guvernului in situatii
care vizeaza vacanta postului sau schimbari in componenta Guvernului, pe care le propune
premierul. In situatia in care astfel de schimbari afecteaza structura sau compozitia politica
a Guvernului, este necesar un nou vot de investitura al Parlamentului.

2. Consultarea Guvernului de catre presedinte (art. 86)

Aceasta poate viza probleme urgente si de importanta deosebita. Este o procedura
de colaborare intre cei 2 sefi ai executivului, in scopul identificarii unor solutii pe care le
impune realitatea.

3. Participarea presedintelui la sedintele Guvernului (art. 87)

Poate avea loc in cazul in care se dezbat probleme de interes national cu privire la
politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice, precum si la cererea primului-
ministru in alte situatii. Presedintele prezideaza aceste sedinte, care sunt si raman ale
Guvernului, actele adoptate in cadrul lor fiind supuse semnarii si contrasemnarii de catre
primul-ministru si ministrii insarcinati cu punerea lor in executare.

Operatiunea juridica a consultarii, ca regim juridic, are ca rezultat exprimarea unei

opinii de care organul care a solicitat-o nu are obligatia sa tina cont, de aici rezulta regimul
avizului consultativ, obligatoriu sa fie obtinut, dar nu si respectat.

Consultarea reprezinta insa o procedura constitutionala, prevazuta in derularea

raporturilor dintre presedinte-guvern-parlament, cu implicarea, uneori, a altor autoritati
publice (CCR in procedura de raspundere politica a presedintelui), a carei menire este sa
asigure echilibrul functionarii puterilor statului, o colaborare generatoare de echilibru, nu o
procedura goala de continut.

4. Atributiile in domeniul apararii si in situatii exceptionale (art. 92-93)

Ca orice sef de stat, si presedintele este comandantul fortelor armate si presedinte al
Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, el exercitand aceste atributii in virtutea rolului de
garant al unitatii nationale, al independentei si integritatii teritoriale a tarii, dupa cum
urmeaza:

- Poate declara mobilizarea partiala sau totala a fortelor armate, cu obligatia de

a obtine aprobarea prealabila a parlamentului. In cazuri exceptionale, poate sa
 actioneze fara a fi obtinut in prealabil aprobarea, insa are obligatia sa supuna
ulterior masura dispusa aprobarii Parlamentului, in cel mult 5 zile de la adoptare.
- Dispune masuri de respingere a agresiunii armate indreptate impotriva tarii, pe
care le aduce la cunostinta Parlamentului printr-un mesaj. Daca Parlamentul este
in vacanta, nu se afla in sesiune, se convoca de drept in 24 h de la declansarea
agresiunii. Mesajul emis de presedinte in aceste conditii este un act complex,
politic si juridic in egala masura, care se concretizeaza printr-un decret
contrasemnat de catre premier.

In ambele situatii, Parlamentul va continua sa lucreze pe toata durata starilor

respective.

- Instituie starea de asediu sau de urgenta in intreaga tara sau in unele unitati
administrativ-teritoriale, masuri asupra carora solicita incuviintarea
Parlamentului in termen de 5 zile de la adoptarea lor. Daca Parlamentul este in
vacanta, se convoca de drept in cel mult 48 h si functioneaza pe toata durata
starii respective.

5. Atributiile in domeniul politicii externe (art. 91)

- Incheie tratate internationale in numele RO, care au fost in prealabil negociate

de catre Guvern sile supune spre ratificarea Parlamentului intr-un termen
rezonabil.
- Acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai RO in alte state, la
propunerea Guvernului.
- Aproba infiintarea/desfiintarea/schimbarea rangului misiunilor diplomatice ale
RO in alte state, la propunerea Guvernului.
- Reprezentantii diplomatici ai altor state in RO sunt acreditati pe langa
presedintele RO.

Toate aceste atributii le exercita ca reprezentant al statului roman in raporturile

internationale.

Alte atributii ale presedintelui (art. 94 coroborat cu alte texte

constitutionale si legale)
 - Art. 142 alin. (3), potrivit caruia 3 dintre membrii CCR sunt numiti de catre
presedinte, iar ceilalti 6 de catre Senat, respectiv Camera Deputatilor.
- Conferirea de decoratii si titluri de onoare.
- Acordarea de grade militare de maresal, general si amiral.
- Numirea sau participarea la numirea in functii publice, in sensul ca
presedintele fie numeste, fie propune membrii unor autoritati publice.

Curs 7 - Raspunderea presedintelui Romaniei

Regimul raspunderii trebuie sa fie analizat pornind de la cel al imunitatii, care ii este
recunoscut prin art. 84, potrivit caruia presedintele se bucura de imunitate si, la fel ca
parlamentarii, nu poate fi tras la raspundere juridica pt. voturile si opiniile politice exprimate
in exercitarea mandatului.

In forma initiala a Constitutiei, raspunderea presedintelui era concentrata intr-un

singur articol, dar in prezent, ea este reglementata in 2 articole, respectiv art. 95
(reglementeaza suspendarea din functie, calificata in doctrina a reprezenta forma de
raspundere politica sau administrativ-disciplinara a presedintelui) si art. 96 (referitor la
punerea sub acuzare, concretizare a raspunderii penale a presedintelui RO).

Celor 2 texte li se adauga si art. 52, privind dreptul persoanei vatamate de o

autoritate publica, in baza caruia, cel care se considera vatamat intr-un drept al său sau intr-
un interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea unei cereri in termen
legal este indreptatit sa obtina recunoasterea dreptului sau interesului legitim, anularea
actului si repararea pagubei. Textul consacra astfel o forma de raspundere patrimoniala pt
acte administrativ ilegale, in care poate fi implicat si presedintele RO intr-un litigiu care
vizeaza un act al sau vatamator.

Raspunderea politica sau administrativ-disciplinara

Aceasta intervine in cazul in care presedintele a savarsit fapte grave prin care a
incalcat prevederile constitutionale. Intelegerea ei sau analiza regimului sau juridic trebuie
raportate si la rolul presedintelui, conferit de art. 80 alin. (2), potrivit caruia el vegheaza la
respectarea Constitutiei.

Procedura constitutionala parcurge urmatoarele etape:

 1. Formularea propunerii de suspendare de catre o treime din nr. total al
parlamentarilor.
2. Aducerea propunerii neintarziat la cunostinta presedintelui, deoarece
acesta poate da explicatii cu privire la faptele care i se imputa. Norma
permisiva determina concluzia ca presedintele nu are obligatia sa dea
explicatii, iar daca alege sa o faca, poate sa se prezinte personal sau poate
alege o alta modalitate (ex. Sa-si trimita un consilier).
3. Transmiterea propunerii la CCR, care, potrivit art. 95, raportat la art. 146
lit. H, da aviz consultativ pt. propunerea de suspendare din functie. Acest aviz
este obligatoriu sa fie solicitat si obtinut, insa nu este obligatorie respectarea
lui.
4. Ca regula, in baza regulamentelor parlamentare, Camerele Parlamentului
constituie o comisie care cerceteaza faptele care i se imputa presedintelui si
elaboreaza un raport care contine anumite concluzii si propuneri si se
prezinta in Camerele reunite ale Parlamentului, in sedinta care dezbate
propunerea de suspendare.
5. Votarea propunerii de suspendare cu votul majoritatii deputatilor si
senatorilor, ceea ce determina suspendarea presedintelui in exercitiu si
interventia interimatului, care, in succesiune, se exercita de catre
presedintele Senatului sau, dupa caz, al Camerei Deputatilor. Precizam ca
presedintele interimar nu poate exercita atributiile prevazute de art. 88-90
din Constitutie.
6. Organizarea de catre Guvern, in termen de 30 de zile cel mult, a
referendumului pt demiterea presedintelui. Fiind vorba despre o raspundere
cu caracter politic, regasim principiul simetriei, potrivit caruia poporul care l-a
ales pe presedinte este chemat sa hotarasca, prin referendum, incetarea
mandatului sau. Prin referendum, care este validat de CCR, potrivit art. 146,
lit. I, se poate decide fie in sensul aprobarii demiterii presedintelui, fie in
sensul respingerii demiterii. Acest lucru prezinta relevanta in contextul in care
referendumul a fost validat, pt ca, in caz contrar, el nu produce efecte,
indiferent de nr. voturilor exprimate.

Raspunderea penala

Aceasta imbraca forma punerii sub acuzare pt inalta tradare, reglementata de art.
96, o fapta cu caracter complex juridic, dar si politic in egala masura.

Pana la adoptarea actualului CP, infractiunea de inalta tradare nu era definita in

legislatie, ceea ce a determinat doctrina sa puna in discutie posibilitatea interventiei acestei
raspunderi din perspectiva principiului de drept penal Nullum crimen sinae legem, nulla
poena sinae legem, adica nicio crima si nicio pedeapsa nu pot exista fara lege. In prezent,
problema a fost solutionata prin reglementarea infractiunii in actualul CP.

Interventia acestei raspunderi parcurge urmatoarele etape:

1. Formularea propunerii de punere sub acuzare de catre majoritatea

deputatilor si senatorilor. Constatam ca se impune un nr. mai mare de
parlamentari pt initierea procedurii, avand in vedere si gravitatea faptei de
inalta tradare, raportat la cea care atrage suspendarea din functie.
2. Aducerea neintarziata a propunerii la cunostinta presedintelui, care, ca si la
suspendarea din functie, poate da explicatii privind fapta de care este acuzat.
3. Constituirea, ca regula, a unei comisii care cerceteaza pretinsa fapta si
propune prin raport punerea sau nu sub acuzare.
4. Votarea si aprobarea punerii sub acuzare de catre majoritatea calificata de
2/3 din nr. total al parlamentarilor.

Aceste etape insumeaza si incheie prima faza a interventiei raspunderii

penale, respectiv faza politica. Punerea sub acuzare atrage suspendarea de drept din
functie a presedintelui si interventia celei de-a 2a faze, faza judiciara, care are
urmatoarele etape:

1. Cercetarea de catre Parchetul de pe langa ICCJ, care poate dispune

dupa caz trimiterea in judecata sau scoaterea de sub urmarirea penala.
2. Judecata de catre ICCJ in fond, prin sectia penala, si in recurs, prin
sectiile reunite, care poate stabili ca presedintele a savarsit sau nu a
savarsit fapta, pronuntandu-se in consecinta.
3. Demiterea presedintelui de la data ramanerii definitive a hotararii de
condamnare, interventia interimatului, vacanta postului si organizarea de
catre Guvern, in termen de 3 luni, de alegeri pt functia de presedinte.

Actele presedintelui
 Potrivit art.100, in exercitarea atributiilor sale, presedintele emite decrete. Acestea
sunt actele juridice ale presedintelui, pt ca in afara acestora, el isi exercita atributiile prin
intermediul si al altor forme, operatiuni administrative, fapte materiale, acte politice, cum ar
fi declaratii, mesaje, participari la diferite reuniuni nationale si internationale etc.

Decretele sunt acte administrative care, ca regula, au caracter individual (in opinia
unor autori, exclusiv individual), putand avea si efecte normative, atunci cand instituie
anumite masuri (Ex. Starea de asediu, de urgenta, masuri de aparare).

In calitate de acte administrative, se supun controlului de legalitate pe calea

contenciosului-administrativ, cu exceptia celor prevazute de Constitutie si de legea
contenciosului-administrativ nr. 554/2004 (ex. Cele care privesc raporturile cu Parlamentul).

Unele din decretele presedintelui, respectiv cele emise in domeniul politicii externe,
al apararii, in situatii exceptionale, si cele prevazute la art. 94 lit. A,B si D se contrasemneaza
de catre primul-ministru, in acest fel realizandu-se un control indirect al Parlamentului
asupra activitatii presedintelui, deoarece Guvernul raspunde politic in fata Parlamentului pt
intreaga activitate, inclusiv pt decretele presedintelui contrasemnate de catre premier.

Decretele se publica in MOF, in caz contrar intervenind cea mai grava sanctiune,
inexistenta decretului.

Curs 8 – Guvernul Romaniei

Acesta este reglementat in Constitutie, in titlul III, capitolele 3-4, referitoare la

Guvern si raporturile Parlamentului cu Guvernul, precum si in alte texte constitutionale care
reglementeaza activitatea altor autoritati publice.

Rolul Guvernului este reglementat in art. 102, din interpretarea caruia identificam un
dublu rol al acestuia:

1. Un rol politic – prin care asigura realizarea politicii interne si externe a tarii;
2. Un rol administrativ – prin care exercita conducerea generala a administratiei
publice.

Ambele roluri sunt raportate, in exercitarea lor, la programul de guvernare care a

fost acceptat de Parlament.

Pentru realizarea atributiilor care deriva din rolul constitutional al Guvernului si din
legea organica privind organizarea si functionarea lui (legea 90/2001), Guvernul
coopereaza cu organisme sociale interesate, respectiv sindicate, patronate, biserica,
societatea civila in ansamblul sau.
 Structura Guvernului
Ca regula, in constitutiile actuale, structura Guvernului si nr. membrilor care il
compun nu sunt determinate prin legea fundamentala a tarii, nici prin cea care
reglementeaza organizarea si functionarea acestei autoritati publice, lasandu-se
candidatilor la functia de prim-ministru libertatea, posibilitatea de a veni in fata
Parlamentului cu o anumita echipa guvernamentala si structura a acestei autoritati
publice, pe care le considera apte sa realizeze transpunerea in practica a programului de
guvernare pe care si l-au asumat.

In conformitate cu art. 102, alin. (3), Guvernul este alcatuit din:

1. Primul-ministru
2. Ministri
3. Alti membri stabiliti prin lege organica

Constatam ca, prin Constitutie, nu se epuizeaza sfera membrilor Guvernului,

permitandu-se ca aceasta sa fie extinsa prin lege organica, in prezent legea 90/2001.

Problema care se pune vizeaza statutul celorlalti membri prevazuti de legea

organica, in contextul in care, in practica, a fost vorba si despre membri ai Guvernului, cu un
statut superior ministrilor sau membrilor Guvernului recunoscut de Constitutie, respectiv
asa-zisii ministrii de stat si viceprim-ministrii. Interpretarea consacrata este aceea ca, prin
Constitutie, nu a fost conceput un Guvern cu o ierarhie in componenta sa, fiind vorba despre
primul-ministru, care conduce Guvernul si coordoneaza activitatea membrilor sai, si ceilalti
ministri, care coordoneaza sau raspund de domeniile care le revin in competenta,
beneficiind de un statut intre care nu exista ierarhii. Cu toate acestea, continua sa se
regaseasca in structura guvernelor functii superioare celei de ministru, prevazute de
Constitutie, ceea ce determina sustinerea, in continuare, a tezei ca o asemenea situatie este
contrara literei si spiritului legii fundamentale.

Constitutia nu prevede in mod expres conditii pt. dobandirea functiei de membru al

Guvernului, fiind aplicabile cele consacrate de art. 16, alin (3), potrivit caruia orice functie
sau demnitate publica, inclusiv cea de membru al Guvernului, poate fi ocupata de persoane
care au domiciliul in RO si cetatenia romana, statul garantand egalitatea de sanse intre
femei si barbati in ocuparea acestora. Acestor conditii, legea organica le adauga altele, cum
ar fi: lipsa antecedentelor penale, studii superioare, cunoasterea limbii romane etc.

Incompatibilitatile pt. functia de membru al Guvernului, potrivit art. 105, sunt de 2

categorii, dpdv al izvorului lor:
 1. Incompatibilitati prevazute de Constitutie: cea care priveste orice alta functie
publica de autoritate, cu exceptia celei de deputat sau senator, precum si o
functie de reprezentare profesionala salarizata in cadrul organizatiilor cu scop
comercial.
2. Incompatibilitati stabilite prin legea organica, reprezentata in prezent de legea
161/2003, cu privire la asigurarea transparentei in executarea functiilor si
demnitatilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei
(legea anticoruptie).

Dobandirea statului de membru al Guvernului se realizeaza odata cu depunerea

juramantului, iar incetarea acestei functii are loc intr-una din modalitatile prevazute de art.
106, respectiv demisie, revocare, pierdea drepturilor electorale, interventia unei stari de
incompatibilitate, decesul sau alte modalitati prevazute prin lege. Precizam ca revocarea nu
se poate aplica primului-ministru, incetarea mandatului de prim-ministru atragand dupa
sine incetarea mandatului Guvernului pe care acesta il conduce.

Orice membru al Guvernului se poate afla in imposibilitatea de a-si exercita

atributiile pe o perioada de maximum 45 de zile, inclusiv primul-ministru, caz in care se
desemneaza un membru al guvernului, cu statut interimar. Epuizarea acestui termen atrage
dupa sine incetarea mandatului membrului respectiv; atunci cand este vorba despre primul-
ministru, incetarea mandatului său atrage si incetarea mandatului Guvernului pe care il
conduce si declansarea procedurii pt constituirea unui nou Guvern.

Prin legea de revizuire din 2003, s-a prevazut prin art. 107, alin. (2), ca presedintele
RO nu il poate revoca pe primul-ministru, institutia revocarii vizandu-i pe ceilalti membri ai
Guvernului.

Primul-ministru este cel care conduce Guvernul si coordoneaza activitatea

membrilor acestuia, insa are obligatia constitutionala de a respecta atributiile care revin
celorlalti membri ai Guvernului. El reprezinta Guvernul si prezinta celor 2 camere ale
Parlamentului rapoarte si declaratii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu
prioritate. Alaturi de ceilalti membri ai Guvernului, raspunde intrebarilor si interpelarilor
care sunt formulate de parlamentari.

Investitura Guvernului
Din coroborarea art. 85 cu 103, rezulta ca procedura constitutionala de investire a
Guvernului parcurge urmatoarele etape:

1. Desemnarea de catre presedinte a unui candidat la functia de prim-ministru. In

vederea desemnarii, presedintele se consulta cu partidul care are majoritatea
 absoluta in Parlament, iar in lipsa unei asemenea majoritati(peste 50%),
consultarea vizeaza toate partidele reprezentate in Parlament.
2. Candidatul desemnat, in termen de 10 zile, alcatuieste lista guvernamentala si
programul de guvernare. Termenul de 10 zile nu este calificat ca unul de
decadere, el fiind termenul limita de la care presedintele poate retrage
candidatul desemnat in cazul in care apreciaza ca acesta nu a reusit sa constituie
o echipa care sa obtina votul Parlamentului. Programul de guvernare reflecta
obiectivele cuprinse in programele politice ale partidelor care au castigat
alegerile si si-au asumat guvernarea.
3. Dezbaterea echipei, a programului (avizarea viitorilor membri de catre
comisiile de specialitate reunite ale Parlamentului) si votarea Guvernului.
Parlamentul, prin comisiile de specialitate reunite, da un aviz consultativ asupra
candidatilor propusi pt functiile de ministru. Votul de incredere se acorda de
catre majoritatea absoluta, adica majoritatea parlamentarilor. Acordarea votului
de investitura este calificata in doctrina a reprezenta incheierea unui program de
guvernare intre membrii Parlamentului, care inteleg sa sustina viitorul Guvern si
Guvernul astfel investit.
4. Numirea Guvernului si depunerea juramantului de credinta. Presedintele este
cel numeste Guvernul care a primit votul de investitura de la Parlament, fiind
tinut de continutul acestui vot (nu poate sa refuze vreo numire sau sa opereze
schimbari), fiecare membru al Guvernului depune juramantul in fata
presedintelui, data de la care Guvernul, in ansamblul sau, si membrii acestuia, isi
incep mandatul. Ca regula, mandatul se exercita pana la data validarii alegerilor
parlamentare generale. Prin exceptie, mandatul poate inceta inainte de aceasta
data, astfel:
a) La data retragerii de catre Parlament a increderii pe care a acordat-o
Guvernului
b) Daca primul-ministru se afla in una din situatiile de incetare a mandatului
său, prevazute de art. 106, cu exceptia revocarii
c) Daca primul-ministru se afla in imposibilitatea de a-si exercita mandatul mai
mult de 45 de zile. Depasirea acestui termen atrage incetarea mandatului
premierului si al Guvernului in ansamblul sau, primul-ministru urmand a
conduce un guvern demisionar, care are misiunea de a indeplini numai actele
necesare pt. administrarea treburilor publice, pana la depunerea
juramantului de catre noul guvern (El administreaza, nu mai guverneaza, nu
mai exercita rolul politic de guvernare a tarii). Aceasta regula este valabila pt
orice guvern demisionar, indiferent de modalitatea prin care a incetat
mandatul.

RASPUNDEREA MEMBRILOR GUVERNULUI

 Este reglementate in art. 109, care consacra 2 forme de raspundere a membrilor
Guvernului:

1. O raspundere politica a intregului Guvern, care se exercita exclusiv in fata

Parlamentului pt. intreaga activitate si actele acestuia. Ea este dominata de principiul
solidaritatii fiecarui membru cu intregul Guvern pt. activitatea si actele acestuia.
2. O raspundere penala a membrilor Guvernului pt. faptele cu caracter penal, savarsite
in exercitarea mandatului. Dreptul de a cere urmarirea penala a membrilor
Guvernului apartine celor 2 camere ale Parlamentului (cand acestia au sau au avut si
calitatea de membri ai Parlamentului) si presedintelui RO in restul situatiilor.
Declansarea raspunderii penale atrage prerogativa presedintelui de a-l suspenda din
functie pe membrul Guvernului aflat intr-o atare situatie. Daca s-a cerut urmarirea
penala, presedintele poate sa suspende din functie pe respectivul membru vizat cu
trimiterea in judecata, dar acest lucru atrage insa suspendarea de drept a membrului
din functie.

O a treia forma de raspundere este cea prevazuta de art. 52 raportat la art. 106 din
Constitutie, care instituie raspunderea patrimoniala pt prejudiciile materiale sau morale,
care pot fi cauzate prin acte administrative nelegale, potrivit unei hot judecatoresti. Art. 52
reglementeaza dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica printr-un act
administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri de a obtine, pe langa
anularea actului si recunoasterea dreptului pretins, repararea pagubei. Si actele Guvernului,
fiind acte administrative, pot genera pagube care pot antrena Guvernul in ansamblul său
sau membri ai acestuia, in calitate de autori ai unor asemenea acte administrative.

Interventia raspunderii politice a Guvernului exclusiv in fata Parlamentului trebuie

raportata la dispozitiile art. 111, potrivit caruia Guvernul, in intregul sau, si toate celelalte
organe ale administratiei publice sunt supuse unui control parlamentar al activitatii lor.
Acest control imbraca 2 mari forme:

1. Un control parlamentar traditional, care se concretizeaza prin intrebari, interpelari,

anchete, moțiuni, prezentare de informatii si documente
2. Un control parlamentar modern, care se realizeaza prin intermediul unor autoritati
publice care, la randul lor, se afla sub controlul Parlamentului, ex: Avocatul
Poporului, Curtea de Conturi, alte autoritati publice care prezinta rapoarte
Parlamentului, prin intermediul caruia acesta ia cunostinta (controland astfel,
indirect) despre activitatea autoritatilor publice care fac obiectul raportului.

Forma cea mai grava de raspundere politica este moțiunea de cenzură, care reprezinta
actul simetric acordarii votului de incredere, prin intermediul caruia cele 2 camere ale
Parlamentului reunite in sedinta comuna pot retrage increderea acordata Guvernului prin
votul de investitura, parcurgand urmatoarele etape:
 1. Initierea moțiunii se face de catre cel putin 1/4din nr. parlamentarilor.
2. Moțiunea se dezbate in termen de 3 zile de la data in care a fost prezentata in
sedinta comuna a celor 2 camere.
3. Votarea moțiunii de cenzură de catre majoritatea absoluta, adica majoritatea
deputatilor si senatorilor. In cazul in care majoritatea nu s-a intrunit și moțiunea a
fost respinsa, parlamentarii care au initiat-o nu mai pot initia o noua motiune in
aceeasi sesiune parlamentara, cu exceptia situatiei in care Guvernul isi angajeaza
raspunderea, potrivit art. 114 din Constitutie.

Regimul constitutional al angajarii raspunderii Guvernului este urmatorul:

- Obiectul angajarii il poate viza un program de guvernare, o declaratie de politica

generala sau un proiect de lege. In practica, s-a pus problema constitutionalitatii
unor angajari ale Guvernului care au vizat mai multe proiecte de lege. CCR a
confirmat solutia conform careia angajarea poate sa vizeze mai multe astfel de
proiecte, cu conditia ca intre acestea sa existe o anumita unitate de reglementare.
- Parlamentul poate, in termen de 3 zile de la prezentarea documentului politic sau
juridic care face obiectul angajarii raspunderii, sa initieze o motiune de cenzura. In
cazul in care nu a initiat-o sau motiunea a fost respinsa, programul sau declaratia de
politica generala devin obligatorii pt Guvern, iar proiectul de lege se considera
adoptat cu amendatele care au fost formulate de catre parlamentari.
Pana la revizuirea in 2003 a Constitutiei, parlamentarii nu aveau dreptul sa
formuleze amendamente. Ulterior, prin aceasta lege s-a recunoscut un asemenea
drept, insa Guvernul poate accepta doar unele dintre acestea, care vor fi integrate in
continutul legii astfel adoptata.
- Presedintele se comporta fata de legea astfel adoptata ca si cand ar fi parcurs
procedura obisnuita, in sensul ca poate sa sesizeze CCR sau, dupa caz, sa ceara
reexaminarea legii. Daca a cerut reexaminarea legii adoptata pe calea angajarii
raspunderii Guvernului, dezbaterea si aprobarea acesteia se vor face in sedinta
comuna a celor 2 camere ale Parlamentului.
In practica guvernamentala, se apeleaza frecvent la aceasta procedura, inclusiv pt
adoptarea unor legi complexe, cum ar fi codurile sau legile de salarizare unitara a
personalului bugetar, ceea ce poate fi considerat ca o indepartare de la filosofia
acestei institutii, preluata din alte sisteme de drept, potrivit careia guvernele recurg
la ea atunci cand se afla intr-o perioada de criza, asumandu-si riscul, dar putand sa
castige ceea ce, prin procedura parlamentara obisnuita, ar fi dificil de obtinut, si sa-si
salveze, in acest fel, mandatul. Acest lucru inlatura transformarea institutiei intr-o
procedura de legiferare obisnuita si nu una de exceptie.

Curs 9 – Actele Guvernului

 Ca si in cazul Presedintelui, putem identifica doua mari categorii de forme de
activitate si, implicit, de acte ale Guvernului:

I. Forme de activitate cu caracter politic – la randul lor se concretizeaza

in modalitati diferite, cum ar fi: declaratii, participari la diferite
activitati politice interne si internationale;
II. Forme de activitate cu caracter juridic, respectiv HG si OG. Faptul ca
art. 108 poarta denumirea de „Actele Guvernului” nu trebuie sa
determine concluzia, dupa cum rezulta din cele mentionate anterior,
ca ele sunt singurele forme prin care Guvernul isi concretizeaza
activitatea, ele fiind in realitate actele juridice ale Guvenului.
Alin. (1) al art. 108 prevede ca Guvernul adopta HG si OG. Constatam ca HG sunt
enuntate inaintea OG, desi OG au o forta juridica mai mare decat HG (au forta legii),
deoarece HG este actul tipic prin care acesta isi concretizeaza activitatea si isi realizeaza
misiunea – aceea de a pune legea in executare. In schimb, OG/OUG are misiunea/rolul sa
inlocuiasca legea, fiind astfel o exceptie in procedura de legiferare in sistemul romanesc,
care proclama prin art. 61 Parlamentul ca unica autoritate legiuitoare a tarii.

HG au urmatorul regim juridic:

 Sunt acte administrative care, in functie de intinderea efectelor lor juridice, pot avea
caracter normativ, cand efectele lor sunt general obligatorii si opozabile erga
omnes, si individual cand se vizeaza un subiect determinat.
 In calitate de acte administrative, se supun controlului general de legalitate garantat
de art. 126 alin. 6 CR, cu exceptia cazului in care, potrivit acestui text si prevederilor
Legii nr. 554/2004, sunt exceptate de la un asemenea control.
 Avand rolul sa puna in executare legea, astfel cum rezulta din alin. 2 al art. 108, HG
este praeper legem si secundum legem adica este adoptata in temeiul unei legi si
dupa ce domeniul pe care il vizeaza a fost anterior reglementat printr-o lege (inclusiv
printr-o OG).
 Obligativitatea publicarii in Mof, sub sanctiunea inexistentei. Ea reprezinta singurul
act normativ reglementat de CR pt. care acesta admite o exceptie de la
obligativitatea publicarii care vizeaza hotararile cu caracter militar care, datorita
caracterului lor, se comunica numai institutiilor interesate.
 Ca si OG, se supun semnarii de catre primul-ministru si contrasemnarii de catre
ministrii care au sarcina punerii lor in executare.

OG- Regim constitutional:

 In functie de procedura de abilitare in baza careia se adopta, OG sunt de doua

categorii:
 a) Ordonante simple/obisnuite- adoptate in baza unei legi speciale prin care
Parlamentul imputerniceste Guvernul sa adopte reglementari in domenii in care
apartin legilor ordinare.
b) Ordonante de urgenta- nu presupun o abilitare (imputernicire) concretizata intr-
o lege de abilitare adoptata de Parlament. Ele pot fi adoptate numai in situatii
extraordinare, a caror reglementare nu poate fi amanata, de unde concluzia ca
legiuitorul constituat insusi a imputernicit Guvernul sa adopte acest tip de act
juridic.
 OG au rolul sa inlocuiasca legea, putand contine reglementari fie numai de natura
legii ordinare, fie de natura ambelor tipuri de legi (organice si ordinare).
 Ca si HG, se supun acelorasi reguli ale semnarii, contrasemnarii si publicarii in MOf.
sub sanctiunea inexistentei, fara nicio exceptie.
Particularitati ale OG/OUG- diferente (ale regimului juridic):

I. Ordonantele simple

a) Presupun lege de abilitare.

b) Ca regula, nu se supun aprobarii Parlamentului, acest lucru realizandu-se doar daca
se prevede expres in legea de abilitare. In practica insa, ca regula, se supun.
c) Legea de abilitare contine unele clauze obligatorii, respectiv domeniul si data pana la
care Guvernul este imputernicit sa le adopte si clauze facultative, respectiv
posibilitatea de a se supune intr-un anumit termen aprobarii Parlamentului, termen
care, daca nu este respectat, determina incetarea efectelor Ordonantei.

II. Ordonanta de urgenta

a) Nu presupune abilitare expresa prin lege a Parlamentului.
b) Guvernul este obligat sa motiveze urgenta in continutul ordonantei.
c) Se supun intotdeauna aprobarii Parlamentului, ele neputand intra in vigoare dupa ce
au fost depuse la Parlament la camera care trebuie mai intai sesizata. Daca
Parlamentul este in vacanta, el se convoaca de urgenta in 5 zile de la depunere sau,
dupa caz, de la trimiterea ordonantei de catre cealalta Camera. Este singurul caz
prevazut de CR in care Guvernul determina printr-un act al sau, respectiv depunerea
unei OUG, activitatea Parlamentului, respectiv intrunirea acestuia pentru a dezbate
si adopta ordonanta (sau a o respinge).
d) Se adopta prin procedura de urgenta, CR impunand un termen de 30 de zile pt.
camera mai intai sesizata care, daca nu este respectat, atrage adoptarea tacita a
ordonantei si trimiterea acesteia la camera decizionala.
e) Poate reglementa si materii ale legilor organice, caz in care adoptarea ei se va face
cu majoritatea absoluta prevazuta de CR pt legile organice.
f) CR consacra anumite restrictii si interdictii pentru Guvern in adoptarea de ordonante
de urgenta care vizeaza:
- domeniile legilor constitutionale;
- interdictia de a afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului;
- nu pot afecta drepturile, libertatile, indatoririle fundamentale prevazute de CR,
drepturile electorale;
- nu pot viza masuri de trece silita a unor bunuri in proprietatea publica.
 Precizam ca, consacrarea acestor restrictii cuprinse in art. 115 alin. 6 CR s-a realizat prin
legea de revizuire, facandu-se un prim pas in clarificarea regimului constitutional al OUG si
disciplinarea Guvernului, diminuarea exceselor in adoptarea acestor acte juridice.
Rezultatele nu sunt insa cele spontane, ci se impune in viitor, in perspectiva latei revizuiri,
regandirea textului constitutional, existand autori care propun chiar desfintarea acestui tip
de ordonante, din cauza modului excesiv in care ele au fost transformate din procedura de
exceptie in modalitate uzuala de legiferare.

g) Se supun controlului de constitutionalitate (atat OG, cat si OUG); se aproba/ se

resping de Parlament printr-o lege in care, daca este necesar, sunt mentionate si
masurile necesare cu privire la efectele juridice facute pe perioada de aplicarea
ordonantei.
Controlul parlamentar asupra Guvernului COMPLETARI: CR aseaza prin art. 111 Guvernul si
intreaga administratie publica sub un control parlamentar care imbaraca 2 mari forme:

A) Control parlamentar traditional- intrebari, interpelari

Potrivit Cap. 4 al Titlului III imbraca urmatoarele forme:
1. Solicitarea de informatii si documente de catre Camerele si Comisiile
Parlamentare prin intermediul presedintilor acestora;
2. Intrebarile si interpelarile care pot fi adresate Guvernului in ansamblul sau si
fiecarui membru in parte.
Prin intermediul lor (1, 2) se solicita informatii, explicatii cu privire la naumite aspecte din
activitatea Guvenrului . Intrebarile pot fi atat scris, cat si orale si raspunsurile similar , pe
cand interpelarile si raspunsurile la ele pot imbraca numai forma scrisa. Specific
interpelarilor este si faptul ca Parlamentul poate sa adopte o motiune simpla prin care sa-si
exprime pozitia cu privire la problema care a facut obiectul interpelarii.

3. Comisiile Parlamentare de ancheta care pot fi specifice fiecarei Camere sau

comune celor doua Camere, cand e vorba de atributii pe care acestea le exercita
in comun.( in cazul interventiei uneia din formele a raspunderii presedintelui).
Activitatea acestora se incheie printr-un raport aprobat prin hotarare a Camerei/
Camerelor Parlamentului care este obligatoriu pentru Guvern.
B) Control parlamentar modern- realizat prin autoritati autonome aflate ele insele sub
control parlamentar

Administratia centrala de specialitate

Este reglementata in prima Sectiune a Cap. 5 din Titlul III, capitol consacrat
Administratiei publice, care, pe langa aceasta sectiune, mai cuprinde si pe cea din
Administratia publica rurala. Dupa cum rezulta si din denumirea sa, organele care compun
acest tip de administratie au o competenta materiala de specialitate intr-un domeniu sau
ramura detereminata. D.p.d.v. al statutului juridic al autoritatilor care o compun acest tip de
administratie include doua categorii si anume:

a) Autoritati subordonate fie Guvernului, fie unui Minister, dupa caz.

 b) Autoritati autonome care se pot infinta numai printr-o lege organica. (SLI, BNR,
SIE)
In cf. cu art. 116 CR Administratia centrala de specialitate cuprinde urmatoarele categori de
autoritati:

- Ministerele- care se organizeaza numai in subordinea Guvernului si se infinteaza,

organizeaza si functioneaza potrivit legii. Este vorba despre Legea 90/2001 privind
organizarea Guvernului si a ministerelor. In baza ei se adopta HG pentru organizarea
si functionarea unor autoritati centrale de specialitate (ministere sau altele)
- Alte organe centrale de specialitate care, la randul lor, se pot organiza si functiona in
subordinea Guvernului (altele decat ministerele), in subordinea unui minister.
Precizam ca, atat Guvernul, cat si Ministerele pot, potrivit CR, sa infinteze astfel de organe
de specialitate in subordinea lor cu avizul Curtii de Conturi daca Legea le recunoaste o
asemenea competenta (si actuala lege recunoaste).

- Ca autoritati centrale autonome- in activitatea pe care o desfasoara aceste autoritati

publice emit diferite acte juridice care poarte denumiri diferite, cum ar fi ordine,
instructiuni, precizari, norme, norme metodologice. Dupa intinderea efectelor,
acestea pot avea caracter normativ sau individual. Sunt situaii frecvenete in care 2
sau mai multe astfel de autoritati adopta, in comun, astfel de acte juridice. Fiind
vorba despre ordine comune sau unor ministere si altor autoritati centrale de
specialitate.

Curs 10 – Administratia publica locala

Este reglementata in cap. 5 al titlului III, sectiunea a 2a, unde regasim, pe de o parte,
dispozitii privind autoritatile administratiei publice locale, iar pe de alta parte, este
reglementat prefectul, care este reprezentantul Guvernului in fiecare judet si in municipiul
Bucuresti. Aceasta a fost si ratiunea pt care el a fost inclus in partea consacrata
adiministratiei locale, el nefiind prin statutul sau un organ al adm locale, ci un organ central,
care functioneaza insa in teritoriu si exercita asupra administratiei locale un control al
legalitatii activitatii acesteia, denumit traditional de doctrina si, in prezent, si de lege (legea
554/2004 a contenciosului administrativ) ca tutela administrativa.

In toate statele UE, administratia publica, in unitatile administrativ teritoriale,

functioneaza in baza principiului autonomiei si descentralizarii, in unele state vorbindu-se
chiar despre autoguvernare, recunoscandu-se colectivitatilor locale din unitatile
administrativ teritoriale dreptul de a-si alege autoritatile cu caracter deliberativ si executiv,
care sa realizeze administratia publica in limitele lor teritoriale. De altfel, existenta unor
autoritati autonome locale distincte de cele de natura statala, reprezinta o trasatura a
organizarii si functionarii statelor democrate.
 Modul de organizare administrativ teritoriala a RO este reglementat in Constitutie, in
art. 3, din continutul caruia rezulta concluzia ca el include comunele si orasele (unele pot fi
declarate municipii), care reprezinta unitati administrative de baza, si judetele, care
constituie unitati administrative de nivel intermediar. Prin acest mod, RO se incadreaza in
randul statelor in care exista un singur nivel intermediar intre cel central si cel de baza,
reprezentat de judet. In Europa si in lume, exista state care au 2 sau mai multe unitati
administrativ teritoriale de nivel intermediar (Franta: departamentul si regiunea, Italia si
Spania: puternica descentralizare a atributiilor catre teritoriu).

In RO, exista preocupari la nivel doctrinar si chiar guvernamental de a se modifica

modul de organizare administrativ teritoriala a RO, insa acest lucru include modificarea
insasi a Constitutiei, prin introducerea unei a doua unitati de nivel intermediar, respectiv
regiunea, solutie sustinuta de ideea ca, la nivel european, realizarea de proiecte de
dezvoltare economica, inclusiv sub aspectul infrastructurii, presupune unitati administrativ
teritoriale de dimensiuni extinse (regiuni, ca regula).

Modul de functionare a administratiei locale in statele membre UE face obiectul si al

unor reglementari cu caracter de cartă, cum ar fi Carta europeana a autonomiei locale,
ratificata si de RO in 1997, sau cea privind drepturile minoritatilor nationale in raporturile cu
administratia locala de a-si utiliza limba natala si de a-si conserva si in acest mod identitatea.

Principiile de organizare si functionare a administratiei publice locale sunt

reglementate in art. 120 din Constitutie, astfel cum a fost acesta revizuit in 2003, incat
putem vorbi de 4 principii de rang constitutional, respectiv:

- Descentralizarea
- Autonomia locala
- Deconcentrarea serviciilor publice
- Asigurarea pt minoritatile nationale a dreptului de a-si utiliza limba natala in
localitatile in care au o pondere semnificativa (peste 20%) in raporturile cu
administratia publica locala si serviciile deconcentrate ale administratiei centrale de
specialitate

Acestor principii, legea organica nr. 215/2001 adauga, pe langa cele prevazute de
Constitutie, pe cele ale: legalitatii, eligibilitatii si consultarii cetatenilor in probleme de
interes deosebit.

Descentralizarea – este, alaturi de deconcentrare, un mecanism de transfer a

atributiilor, a realizarii nevoilor cetatenilor de la organele centrale catre cele situate in
unitatile administrativ teritoriale. Semnificatia acestui principiu rezulta si din faptul ca el
face obiect de reglementare a unei legi distincte (nr. 195/2006), care consacra regimul
juridic al sau, principiile in baza caruia se realizeaza, procedurile si tehnicile de concretizare
a sa. A existat o tentativa de inlocuire a acestei legi cu o alta asupra careia si-a angajat
raspunderea Guvernul, tocmai din dorinta de a se adanci acest proces al descentralizarii,
aflat in stransa legatura cu autonomia locala, proiect de lege care a fost insa declarat
neconstitutional de catre CCR.

In RO, regiunea nu se regaseste ca unitate administrativ teritoriala, ea functionand

ca regiune de dezvoltare, care reuneste zone, parti ale RO, in scopul realizarii unor proiecte
ample.

Descentralizarea semnifica transferul de atributii catre structuri teritoriale alese de

colectivitatile locale, fiind corelate astfel cu autonomia, spre deosebire de deconcentrare, in
cazul careia, trasnferul se realizeaza de la centru catre structuri teritoriale care sunt tot de
natura statala si care se afla intr-un raport de subordonare fata de cele centrale. De aceea,
deconcentrarea este legata de centralizare, reprezinta o modalitate specifica de
concretizare a acesteia, iar serviciile publice din judete ale administratiei centrale de
specialitate sunt servicii deconcentrate, NU descentralizate.

Sunt recunoscute 2 tipuri de descentralizari, in functie de cum ne raportam la

organele care o realizeaza sau, dupa caz, la mecanismele cu care acestea actioneaza:

- Teritoriala
- Tehnica

Realizarea descentralizarii este guvernata de mai multe principii, intre care un rol
esential au:

- Principiul subsidiaritatii, care este recunoscut la nivelul UE si semnifica faptul ca

nevoile cetatenilor, serviciile publice in ansamblul lor, trebuie realizate, de organe
care sunt situate cel mai aproape de cetatean, deoarece acestea cunosc sfera
acestor nevoi si mijloacele cele mai potrivite pt a fi realizate.
- Asigurarea resurselor economice si financiare, cu ajutorul carora sa fie duse la
indeplinire atributiile care au fost transferate catre unitatile teritoriale.

Autonomia locala – definita de legea administratiei publice locale (215/2001) intr-un

mod sensibil apropiat de Carta europeana a autonomiei locale, ea reprezentand dreptul si
capacitatea efectiva a autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si gestiona, in
numele si in interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta treburile publice in
conditiile legii. Din insasi definitia ei, rezulta ca exercitiul autonomiei locale se raporteaza la
lege, iar legea nr. 215/2001 are ca obiect de reglementare regimul general al autonomiei
locale si functionarea administratiei publice locale.
 Legea cadru conditioneaza exercitiul autonomiei locale de necesitatea de a se
respecta caracterele statului roman de stat national, unitar si indivizibil si prevede caracterul
exclusiv administrativ si financiar al autonomiei locale.

Dreptul minoritatilor nationale de a-si utiliza limba natala in raporturile cu

administratia locala si serviciile deconcentrate – introdus prin legea de revizuire si vizeaza
exclusiv localitatile unde ele au o pondere semnificativa si exclusiv administratia locala si
serviciile deconcentrate ale administratiei centrale de specialitate. Respectarea acestui
principiu trebuie raportata la dispozitiile art. 13 din Constitutie, care confera limbii romane
caracterul de limba oficiala si art. 152, care enumera limitele revizuirii si aceste dispozitii.

In completarea legii 215/2001, vine si legea 188/99, privind statutul functionarilor

publici, potrivit careia functionarii care au legatura directa cu cetatenii din unitatile
administrativ teritoriale, unde o minoritate nationala are o pondere semnificativa, trebuie
sa cunoasca limba acelei minoritati.

Dezvoltarea acestui drept imbraca, in continutul legii 215/2001, modalitati diferite,

cum ar fi: comunicarea, in scris si oral, a actelor administratiei locale si in limba materna;
utilizarea, in timpul sedintelor de Consiliu local/judetean, si a limbii materne, cu obligatia pt
primar sau presedintele Consiliului judetean de a asigura traducerea in limba romana, iar
actele se incheie intotdeauna in limba romana.

Consultarea populatiei cu privire la problemele de interes public contribuie la

realizarea unei legaturi directe si implicari a populatiei in luarea deciziilor care o privesc si o
componenta a democratiei participative directe a acestora. Sfera problemelor supuse
consultarii este lasata la dispozitia autoritatilor administratiei locale, ca si a modalitatilor
prin care aceasta se va realiza, inclusiv prin referendum, in conditiile legii 3/2000.

Eligibilitatea, desi nu este enumerata expres in art. 120, denumit Principii de baza,
rezulta din dispozitiile art. 121 si 122, potrivit carora Consiliile locale, primarii si Consiliile
judetene sunt autoritati alese in conditiile legii, in prezent legea organica nr. 115/2015.
Potrivit acesteia, Consiliile locale si cele judetene se aleg pe baza de scrutin majoritar de
lista, iar primarul prin scrutin majoritar uninominal, pe baza de vot universal, egal, direct,
secret si liber exprimat, iar presedintele Consiliului Judetean, in prezent, se alege prin vot
indirect de catre consilierii judeteni in functie.

Legalitatea este prevazuta expres de art. 2 din legea 215/2001, alaturi de celelalte
principii, si semnifica, pe de o parte, conformitatea intregii activitati a organelor
administratiei locale cu legea, inclusiv sub aspectul constituirii si functionarii lor, iar
autonomia locala, ca si celelalte principii care guverneaza administratia locala, trebuie
realizate potrivit legii.
 Autoritatile prin intermediul carora se realizeaza autonomia locala in unitatile
administrativ teritoriale, potrivit Constitutiei (art. 121, 123) si legii 215/2001, sunt:

a) Consiliile locale (denumite in Constitutie si Consilii comunale/orasenesti) – la

nivelul comunelor, oraselor si municipiilor, ca organe deliberative
Consiliul general – la nivelul capitalei
b) Primarii – organe executive ale autonomiei locale
Primarul general si primarii de sectoare – la nivelul capitalei
c) Consiliul Judetean – autoritatea administratiei publice locale pt coordonarea
activitatii Consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor
publice de interes judetean, avand rol deliberativ
d) Presedintele Consiliului Judetean – organ executiv al administratiei judetene,
neprevazut in Constitutie pana in 2003, reglementat in prezent in art. 123 alin.
(4), potrivit caruia, intre prefecti, pe de o parte, si Consiliile locale si primari,
precum si Consiliile judetene si presedintii acestora, pe de alta parte, nu exista
raporturi de subordonare. Autonomia locala exclude subordonarea prin
dispozitiile exprese ale Constitutiei, preluate de art. 6 alin. (2) din legea
215/2001. Aceasta precizeaza ca raporturile dintre autoritatile administratiei
publice de la nivelul de baza (comune, orase, municipii) si cele de la nivel
intermediar (judete) se bazeaza pe principiile autonomiei, legalitatii,
responsabilitatii, cooperarii si solidaritatii, in rezolvarea problemelor intregului
judet.

Consiliul local

Este organul deliberativ al autonomiei locale, cu caracter colegial, ales prin vot direct
de catre cetateni, corespunzator numarului locuitorilor, comunicat de Institutul National de
Statistica la inceputul fiecarui an electoral, avand in componenta intre 9-27 de consilieri
locali. Acest nr se stabileste prin ordin al prefectului.

Procedura de validare a mandatelor si de constituire a Consiilor judetene se

desfasoara potrivit legii si fiecare consilier validat depune juramantul in fata Consiliului local,
al carui continut este prevazut de lege.

Forma de lucru este sedinta, care poate fi: ordinara, adica lunar, la convocarea
primarului si extraordinara, cand este nevoie, la cererea primarului sau a cel putin unei
treimi din nr consilierilor. Pt desfasurarea legala este necesara prezenta majoritatii
consilierilor in functie, legea instituind caracterul obligatoriu al prezentei atat pt consilierii
locali, cat si pt cei judeteni. Sedintele sunt conduse de un presedinte de sedinta, care se
alege pe o perioada de maximum 3 luni si semneaza hotararile adoptate de Consiliu.
 Mandatul Consiliului local este de 4 ani si poate fi prelungit numai prin lege organica si
numai in caz de razboi sau catastrofa. Mandatul Consiliului local poate inceta inainte de
termen, efect al dizolvarii acestuia, care se poate realiza:

- De drept – in situatii in care nu se intruneste in 2 luni consecutive, nu adopta

hotarari in 3 luni consecutive sau nr consilierilor se reduce cu jumatate+1 si nu poate
fi completat cu supleanți;
- Prin referendum local – initiat de cel putin 25% dintre cetatenii cu drept de vot si
organizat de catre o comisie numita de catre prefect, in componenta careia se
regasesc reprezentanti ai acestuia, ai primarului, ai Consiliului local si judetean si un
judecator. Pana la constituirea noului Consiliu local, activitatea este preluata de catre
primar sau secretar, care rezolva treburile curente ale comunitatii. Calitatea de
consilier local este asimilata, potrivit legii, celei de ales local, alaturi de consilier
judetean, primar, presedinte de Consiliu judetean, viceprimar si vicepresedinte, al
carei statut este reglementat de legea 293/2004, privind statutul alesului local.

Alesul local se bucura de anumite drepturi, are indatoriri si responsabilitati specifice,

o protectie a statului sau, intre care se regaseste si faptul ca el nu poate sa fie suspendat din
functie decat in cazul in care a fost arestat preventiv.

In activitatea desfasurata, Consiliul local adopta hotarari, care sunt acte

administrative, care pot avea caracter individual – cand privesc un subiect determinat de
drept si normativ – cand sunt general obligatorii si opozabile erga omnes. Ele devin
obligatorii prin comunicare(cele cu caracter individual) si prin publicare(cele cu caracter
normativ). Se supun controlului de legalitate, exercitat de prefect, in baza art. 123 alin. (5)
din Constitutie, care le poate ataca in fata instantei de contencios administrativ cand le
considera ilegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului atacat.

Atributiile Consiliului local sunt clasificate de legea organica:

a) Atributii privind organizarea si functionarea aparatului de specialitate si a tuturor

serviciilor, institutiilor de interes local;
b) Atributii privind dezvoltarea economico-sociala si de mediu a unitatii teritoriale;
c) Atributii privind administrarea domeniului public si privat al unitatii teritoriale.
Potrivit art. 136 din Constitutie si prevederilor Codului Civil si ale legii nr.
213/1998, privind dreptul de proprietate publica, statul si unitatile administrativ
teritoriale sunt singurii titulari ai proprietatii publice, in sens de domeniu public,
ei dispunand si de bunuri proprietate privata care constituie domeniul lor privat,
iar administrarea la nivel local a celor 2 domenii o realizeaza Consiliul local, care
 hotaraste, iar actele acestuia de administrare sunt puse in executare de catre
primar.
d) Atributiile privind gestionarea serviciilor publice furnizate catre cetateni
e) Atributiile de cooperare interinstitutionala in plan intern sau extern

Curs 11 – Primarul

Ca si Consiliul Local, este o autoritate publica de rang constitutional, cu caracter

unipersonal, care exercita rol executiv, realizand administratia publica in comune, orase,
municipii, alaturi de Consiliul Local, organ deliberativ.

In sistemul romanesc, ca si in cel francez, primarii exercita un dublu rol, respectiv de

reprezentant al unitatii administrativ-teritoriale si de reprezentat al statului, prima calitate
avand preponderenta. El este ales prin vot universal, direct, pe baza de scrutin majoritar
uninominal, pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit doar in situatii speciale
(razboi, catastrofe). Validarea alegerii primarului se face de catre judecatoria in a carei raza
teritoriala se afla localitatea, iar primarul al carui mandat a fost validat depune in fata
Consiliului Local juramantul care are acelasi continut precum cel depus de consilierii insisi.

Primarul este ajutat in activitate de un viceprimar, iar pentru municipiile resedinta

de judet, de 2 viceprimari.

Viceprimarul este subordonat primarului si este inlocuitorul de drept al acestuia. El

este ales cu votul majoritatii consilierilor locali in functie si este schimbat in acelasi mod, la
propunerea primarului sau a 1/3 din nr. consilierilor in functie.

Pe durata exercitarii mandatului, ambii primesc o indemnizatie despre care legea

precizeaza in mod expres ca reprezinta unica forma de salarizare si, totodata, baza de calcul
pentru drepturile si obligatiile care se determina in functie de venitul salarial. Durata
mandatului de primar, respectiv viceprimar, constituie vechime in munca si in specialitatea
studiilor absolvite, iar pe durata exercitarii acestuia, raporturile de munca si respectiv de
serviciu se suspenda de drept, ei putand sa-si reia activitatea dupa expirarea mandatului.

Legea nu prevede atributii distincte pentru viceprimar, recunoscand ca primarul ii

poate delega acestuia din atributiile sale. Ca si consilierii, acestia au statut de alesi locali.
Viceprimarul isi pastreaza mandatul de consilier, insa nu primeste indemnizatia aferenta lui.

Primarul indeplineste o functie de autoritate publica si reprezinta unitatea adm-

teritoriala in raporturile cu celelalte persoane fizice sau juridice, romane sau straine, precum
si in justitie. Pentru exercitarea prerogativelor sale, el beneficiaza de un aparat de
specialitate pe care il conduce, iar in competenta lui intra atributii prin care se exercita cele
2 roluri ale statutului sau, respectiv:

I. De reprezentant al statului – exercita atributii in domeniul starii civile, autoritatii

tutelare, alegeri, referendum si altele de acest tip prevazute de lege
II. De reprezentant al colectivitatii locale care l-a ales - in virtutea acestei calitatii
indeplineste atributii:
a) referitoare la relatia cu Consiliul Local (prezinta acestuia un raport referitor la
starea nationalitatii in primul trimestru al anului, precum si alte rapoarte si
informari solicitate de Consiliul Local, si elaboreaza proiecte de strategii, de
dezvoltare a localitatii)

b) referitoare la bugetul local (este ordonator principal de credite, intocmeste

proiectul de buget si de incheiere a exercitiului bugetar, care se aproba de
Consiliul Local, initiaza negocieri pentru acordare de contracte etc)

c) referitoare la serviciile publice acordate cetatenilor de interes local, a caror

realizare o coordoneaza, luand masuri pentru buna desfasurare a acestuia.

Legea recunoaste posibilitatea ca primarii sa-si poata angaja, pe langa aparatul de

specialitate, si un personal, care sa constituie cabinetul lor, intr-un numar care difera in
functie de statutul localitatii.

In exercitarea activitatii, el emite dispozitii, care sunt acte administrative si care, ca

si hotararile Consiliului Local, pot avea caracter individual, caz in care sunt aduse la
cunostinta prin comunicare sau caracter normativ, caz in care aducerea lor la cunostinta se
realizeaza prin publicare, in formele prevazute de lege.

Mandatul primarului poate sa inceteze de drept in conditiile legii privind statutul

alesilor locali, precum si in urmatoarele 2 situatii:

a) din motive medicale care nu ii permit desfasurarea activitatii timp de 6 luni intr-un
an;
b) cand nu-si exercita justificat mandatul timp de 45 de zile consecutive.
In astfel de situatii, prefectul ia act prin ordin de incetare a mandatului, care poate fi
contestat de catre primar la instanta de contencios administrativ, printr-o procedura care se
caracterizeaza printr-o anumita celeritate, relevata prin termene speciale, derogatorii de la
legea contenciosului administrativ, respectiv termenul de 10 zile in care poate fi contestat
ordinul si de 30 de zile in care trebuie sa se pronunte instanta, precum si prin
neobligativitatea parcurgerii procedurii prealabile.

Incetarea mandatului inainte de termen poate sa intervina si ca urmare a unui

referendum local, organizat in aceleasi conditii ca si in cazul dizolvarii Consiliului Local.
Suspendarea mandatului primarilor se realizeaza in situatia in care acestia au fost arestati
preventiv, masura care se comunica de catre instanta de indata prefectului care are
obligatia sa dispuna masura suspendarii prin ordin. Durata suspendarii este egala cu durata
masurii de arest preventiv, iar in cazul in care acesta este gasit nevinovat, el are dreptul la
restituirea indemnizatiei pentru perioada in care a fost suspendat.

Atributiile primarului, in caz de suspendare sau de vacanta a postului, sunt exercitate

de viceprimar, iar in cazul in care ambele functii se afla in aceeasi situatie, Consiliul Local
alege un nou viceprimar, care va exercita prerogativele pana la alegerea noului primar, care
trebuie sa aiba loc in termen de maximum 90 zile de la vacantarea functiei de primar.

Administratia Municipiului Bucuresti este reglementata intr-un capitol distinct al

legii administratiei locale si include:

a) autoritati deliberative si executive la nivelul celor 6 diviziuni (sectoare) ale

capitalei, respectiv consiliile locale si primarii de sector, ajutati de un viceprimar

b) autoritati constituite la nivelul municipiului Bucuresti, respectiv Consiliul General

si primarul general al capitalei

Consiliile Locale exercita atributii prevazute de lege, care sunt atat comune celorlalte
autoritati similare, cat si specifice, rezultate din faptul ca ele conduc o subdiviziune
administrativ-teritoriala, care nu are personalitate juridica, un asemenea statut avandu-l
capitala. Suplimentar, ele pot exercita si alte atributii care le sunt delegate de catre Consiliul
General al capitalei sau sunt stabilite prin lege.

Regulile de validare, functionare sunt cele prevazute de lege pentru celelalte consilii
locale, ca si cele referitoare la statutul autoritatilor autonome locale.

CONSILIUL JUDETEAN
Potrivit art. 122 din Constitutie, este autoritatea administratiei publice constituita la
nivel judetean pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti in vederea
realizarii serviciilor publice de interes judetean. Este format dintr-un numar de membri
care variaza intre 31 si 37, in functie de numarul locuitorilor judetului, care poarta
denumirea de consilieri judeteni, alesi prin scrutin majoritar de lista, a caror validare se face
tot de catre puterea judecatoreasca (tribunal), dupa reguli similare validarii consiliilor locale.

El exercita mai multe categorii de atributii, clasificate de lege in:

a) atributii care privesc organizarea si functionarea aparatului de specialitate al

Consiliului Judetean si al autoritatilor publice de interes judetean;
b) atributii privind dezvoltarea economico-sociala a comunitatii judetene;
c) atributii privind patrimoniul judetelor;
d) privind serviciile publice din subordine;
e) privind cooperarea interinstitutionala.

Acestora le pot fi adaugate prin lege si atributii suplimentare.

Ca si la Consiliul Local, mandatul este de 4 ani si se poate prelungi doar prin lege
organica, in caz de razboi sau catastrofa.

Forma de lucru este sedinta (ca la orice organ deliberativ), care poate avea:

a) caracter ordinar, in fiecare luna;

b) caracter extraordinar, atunci cand este necesar, la cererea presedintelui sau a 1/3 din
nr consilierilor.

Cvorumul de sedinta este reprezentat de majoritatea consilierilor in functie, a caror

prezenta la sedinte este obligatorie, legea trimitand la reglementarea cazurilor in care
prezenta este motivata prin regulamentul de organizare si functionare a consiliului judetean
(ROF). Sedintele sunt conduse de presedintele Consiliului Judetean, iar in lipsa acestuia, de
unul dintre cei 2 vicepresedinti desemnati de catre presedinte.

Actele pe care le adopta poarta denumirea de hotarari, majoritatea ceruta pentru

adoptarea lor este cea simpla, adica majoritatea membrilor prezenti, cu exceptia cazurilor in
care legea sau regulamentul intern cer o alta majoritate.

Consiliul Judetean inceteaza sa-si exercite mandatul de drept in conditii similare

Consiliului Local sau prin referendum judetean, organizat ca urmare a unei cereri adresate
prefectului de 20 % minimum dintre cetatenii cu drept de vot ai judetului, inscrisi in listele
electorale. Organizarea referendumului se face de catre o comisie formata din prefect, un
reprezentant al Consiliului Judetean si un judecator desemnat de tribunal.

Referendumul este valabil in cazul in care s-au prezentat la urne cel putin
jumatate+1 din numarul total al locuitorilor cu drept de vot si atrage dupa sine organizarea
in cel mult 90 de zile de noi alegeri de catre Guvern. Pana la constituirea noului consiliu
judetean, problemele judetului intra in competenta secretarului judetului, desemnat in
acest sens de catre ministerul de specialitate.
 Presedintele si vicepresedintii Consiliului Judetean sunt alesi de catre Consiliul
Judetean, in mod indirect, cu votul majoritatii consilierilor in functie. In conditiile in care
Constitutia nu contine prevederi cu privire la presedinte decat in art. 123 alin. (4), referitor
la inexistenta unor raporturi de subordonare intre prefect si autoritatile administratiei
publice, locale si judetene, in doctrina au existat discutii si in legislatie, fluctuatii, cu privire la
statutul acestuia si la modalitatea de alegere, in sensul ca, pe langa alegerea indirecta care a
fost dominanta ca intindere in timp, au existat si alegeri directe, care au fost abandonate
prin actuala lege a administratiei publice locale. Eliberarea din functie a acestora se face cu
aceeasi majoritate, la propunerea a 1/3 din nr. consilierilor si nu poate avea loc in ultimele 6
luni ale mandatului consiliului judetean.

Regulile cu privire la indemnizatie, la echivalarea mandatului cu vechimea si functia

de reprezentarea sunt similare cu cele ale primarului.

Presedintele Consiliului Judetean indeplineste rol executiv in raport cu Consiliul

Judetean care are caracter deliberativ si dispune de un aparat de specialitate al Consiliului
Judetean, care ii este subordonat, iar functionarii publici din structura lui se bucura de
stabilitate in functie, in conditiile legii. El exercita, ca organ executiv, anumite atributii,
relativ similare cu cele ale primarului, respectiv:

a) atributii privind aparatul de specialitate al Consiliului Judetean, precum si serviciile si

institutiile de interes judetean;
b) privind relatia cu Consiliul Judetean;
c) privind bugetul propriu al judetului, este ordonator de credite;
d) privind relatia cu alte autoritati administrative si servicii publice locale;
e) privind serviciile publice de interes judetean;
f) alte atributii care ii sunt conferite de Consiliul Judetean sau stabilite prin legi special.
Legea recunoaste, ca si in cazul primarului, dreptul de a-si organiza un cabinet al
presedintelui Consiliului Judetean, in ambele cazuri, in limita numarului de posturi aprobate,
care poate cuprinde maximum 5 persoane.

Actele pesedintelui Consiliului Judetean poarta aceeasi denumire ca si la primar,

dispozitii, si au regim juridic similar.

Regulile privind incetarea si suspendarea mandatului prevazute de lege pentru

primar se aplica in mod corespunzator. Pe perioada suspendarii, atributiile lui sunt
exercitate de unul dintre cei doi vicepresedinti, desemnati prin votul secret al majoritatii
consilierilor in functie.

Legea reglementeaza intr-un capitol distinct(7) initiativa cetateneasca in baza careia

cetatenii pot supune consiliilor locale si celor judetene in raza carora domiciliaza proiecte de
hotarari care trebuie sa fie sustinute prin semnaturi de cel putin 5% din populatia cu drept
de vot a unitatii adm-teritoriale.
 Administratorul public este o institutie juridica introdusa in sistemul romanesc prin
modificarile aduse legii administratiei locale in 2006, fiind imprumutata din sistemul anglo-
saxon “city manager”. Legea recunoaste, pentru comune si orase, posibilitatea de a-si
constitui functia de administrator public, in conditii care sunt reglementate de catre
Consiliului Local, la propunerea primarului, si care-si desfasoara activitatea pe baza unui
contract de management, incheiat cu primarul, care ii poate delega calitatea de ordonator
principal de credite si conferi atributii de coordonare a aparatului de specialitate sau a
serviciilor de interes local.

In aceleasi conditii se poate constitui si functia de administrator public la nivelul

judetului prin implicarea, de aceasta data, a Consiliului Judetean si a presedintelui acestuia.
El se poate constitui si la nivelul asociatiilor de dezvoltare inter-comunitara pentru
gestionarea serviciilor care fac obiectul asocierii, in conditii care sunt aprobate prin hotarari
ale Consiliului Local si celui Judetean care compun asociatia, propuse de catre consiliile de
administratie, de conducere ale asociatiilor.

Formula permisiva poate desemna un administrator public, permite ca in prezent sa

coexiste unitati adm-teritoriale care au o asemenea functie cu cele in care ea nu se
regaseste.

Secretarii de UAT (unitati administrativ-teritoriale) sunt functionari publici de

conducere, cu studii juridice sau administrative, carora legea le interzice aparteneta intr-un
partid politic, sub sanctiunea eliberarii din functie in caz contrar si care se bucura de
stabilitate in functie, in conditiile legii.

El nu poate sa se afle in relatii de rudenie de gradul I cu primarul localitatii sau cu

presedintele Consiliului Judetean, sub sanctiunea destituirii din functie in caz contrar.
Regulile privind numirea, modificarea, incetarea raportului de serviciu al secretarului de
unitate teritoriala sunt cele prevazute de legea referitoare la statutul functionarilor publici.

Semnificatia acestei functii la nivelul administratiei locale rezulta atat din statutul
conferit de lege (neutralitate politica, stabilitate in functie), precum si din atributiile pe care
legea i le prevede, fiind singurul functionar public din administratia locala caruia legea ii
reglementeaza atributii distincte.

Prin aceste atributii, secretarul de UAT isi releva rolul de aparator al starii de
legalitate in administratia locala, el contribuind la organizarea si desfasurarea, in bune
conditii, a activitatii autoritatilor deliberative si executive ale autonomiei locale, ale caror
acte le semneaza si contrasemneaza pentru legalitate, avand inclusiv dreptul de a refuza
motivat contrasemnarea acelor acte, hotarari sau dispozitii, pe care le apreciaza a fi
nelegale.

Curs 12 - Prefectul

Prefectul este o institutie traditionala din Romania, regasindu-se si in alte state, fie sub o
denumire omonima, fie prin denumiri specifice. Ratiunea ei de a fi trebuie raportata la principiile
care guverneaza administratia publica locala, respectiv principiul autonomiei si descentralizarii,
potrivit carora este recunoscut colectivitatilor locale dreptul de a-si alege autoritatile care sa le
conduca destinul, respectiv care sa le satisfaca, prin activitatea lor, nevoile sociale cu caracter
general, public, autoritati care nu se afla in raporturi de subordonare fata de cele centrale.

Guvernul este cel care realizeaza conducerea generala a administratiei publice. El trebuie sa
dispuna in realitatea acestui rol de parghii institutionale prin intermediul carora sa-l realizeze pe
acesta, ca si rolul de a asigura politica interna si externa la nivelul statului.

Din aceasta perspectiva, prefectul este cel care armonizeaza interesele locale cu cele
nationale, avand calitatea de reprezentant al Guvernului in fiecare judet si in municipiul Bucuresti.

Constitutia reglementeaza, in Capitolul V, al Titlului 3, consacrat administratiei publice

locale, institutia prefectului, insa locul unde este plasat nu trebuie sa determine concluzia ca el
apartine acestui tip de administratie. Prefectul ramane un organ central, un reprezentant al puterii
centrale in teritoriu, si, prin statutul sau, concretizeaza principiul deconcentrarii in administratie,
aceasta deoarece el este un organ al statului in teritoriu, caruia i se transfera unele din prerogativele
Guvernului si ministerelor, aflandu-se in raporturi de subordonare fata de Guvern, al carui
reprezentant este.

In ceea ce priveste statutul sau juridic, respectiv apartenenta la categoria functiilor publice
sau a demnitatilor politice, regula a reprezentat-o statutul sau de demnitar, de om politic, existand
in istorie si perioade (perioada interbelica) cand prefectul a exercitat o functie administrativa,
conferindu-i statut de functionar public.

Dupa 1990, el a avut statutul de demnitar politic, pana in 2003 cand, prin legea 161 privind
asigurarea transparentei in exercitarea functiilor si demnitatilor publice si in mediul de afaceri, a fost
modificata consistent legea 188/1999 privind statutul functionarilor publici. Una din modificari a
reprezentat-o crearea unei categorii noi de functionari publici, respectiv inaltii functionari publici,
care exista in Franta si in alte state europene, iar prefectul si subprefectul au dobandit, prin lege,
statutul de inalt functionar public, urmand ca, ulterior, incepand cu anul 2005, sa se treaca la
conferirea expresa a unui asemenea statut, in conditiile legii. Acest lucru s-a realizat prin OUG
179/2005, prin care prefectii in functie au fost atestati pe post in urma unei verificari.

Totodata, prin acelasi act normativ, a fost desfiintata functia de secretar general al
prefectului, care erau functionari publici de conducere incadrati in baza unui concurs, organizat in
conditiile legii, iar secretarii generali in functie au dobandit statutul de subprefect, infiintandu-se al
doilea post de subprefect la nivelul judetului si un al treilea la nivelul capitalei.
 Conferirea acestui statut nu s-a reflectat insa in practica, prin recunoasterea stabilitatii si a
dreptului la cariera a prefectilor si subprefectilor care, ca si inainte, au continuat sa fie supusi unor
fluctuatii determinate de schimbarile politice. Acest lucru a determinat discutii cu privire la statutul
viitor al prefectului si subprefectului, conturandu-se solutia revenirii la statutul lor anterior de
demnitari politici, solutie legitimata de altfel si de calitatea lor de reprezentanti ai Guvernului, adica
ai unui organ politic, in teritoriu.

Actualul proiect al codului administrativ consacra o asemenea solutie, insa, prin lege, el
continua sa apartina, ca si subprefectii, inaltilor functionari publici -> acest lucru, in ciuda faptului ca
numirea lor nu s-a facut si nu se face in conditiile legii prin promovarea unui concurs national, asa
cum prevad reglementarile legale in materie, prefectul relevandu-si prin activitate si prin modul de
dobandire, modificare si incetare a raportului de serviciu, apartenenta la demnitatile publice.

Constitutia reglementeaza prefectul in art. 123, ultimul in succesiunea celor care compun
Capitolul 5, Sectiunea a 2-a, rezervat administratiei publice locale. Statutul prefectului, potrivit
textului constitutional evocat, este urmatorul:

1) Este reprezentant al Guvernului in fiecare judet si in municipiul Bucuresti (pe plan local, in
terminologia legii-cadru in materie 340/2003). In aceasta calitate, el asigura legatura dintre
conducatorii organelor administratiei centrale de specialitate si cei ai serviciilor publice
deconcentrate din teritoriu si se ingrijeste de realizarea programelor de guvernare in judetul
in care sunt numiti sau in municipiul Bucuresti.
2) Conduce serviciile deconcentrate ale ministerelor si celorlalte organe ale administratiei
centrale de specialitate. Acestea sunt practic supuse unei duble subordonari, pe verticala,
fata de organul central de specialitate de care apartin si pe orizontala, fata de prefect. Legea
prevede ca, pentru realizarea competentei sale, se organizeaza si functioneaza, sub
conducerea sa, institutia Prefectului, care are personalitate juridica, buget propriu, prefectul
fiind ordonator tertiar de credite(secundar este Ministerul Afacerilor Interne, in prezent).
3) Supravegheaza respectarea legii de catre autoritatile autonome deliberative si executive din
unitatile adm-teritoriale, dispunand de o prerogativa denumita traditional in doctrina tutela
administrativa. In baza ei, prefectul, prin aparatul de specialitate, poate sa atace in fata
instantelor judecatoresti de contencios administativ actele administratiei publice locale si
judetene pe care le considera nelegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului
atacat. Prin adoptarea legii 554/2005 a contenciosului-administrativ, sintagma tutela
administrativa a dobandit o recunoastere legala. Legea respectiva, sub aceasta denumire,
reglementeaza dreptul prefectului de a ataca in fata instantei de contencios-administrativ
actele pe care le considera nelegale ale administratiei locale si dreptul presedintelui Agentiei
Nationale a Functionarilor Publici de a ataca in contencios admnistrativ actele autoritatii
publice prin care se incalca legislatia functionarilor publici pe care le considera nelegale, acte
descoperite in actiunile de control pe care le efectueaza. In ambele situatii, intervine
suspendarea de drept a actelor astfel atacate. Atat art 123. alin (4), cat si legea organica
340/2004 prevad ca intre prefecti, pe de o parte, consiliile locale si primari, precum si
consiliile judetene si presedintii acestora, pe de alta parte, nu exista raporturi de
subordonare.

In calitatea lor de functionari publici, prefectii si subprefectii au drepturile si indatoririle

consacrate de legea 188/1999, insa au si unele drepturi, interdictii si restrictii specifice, respectiv
dreptul la locuinta de serviciu, daca nu dispun de proprietati in municipiu-resedinta unde-si
 desfasoara activitatea, dreptul la indemnizatii de instalare, dreptul la onoruri militare, interdictia
de a face greva, de a infiinta sindicate proprii sau de a face parte dintr-un partid politic sau dintr-
o organizatie careia i se aplica regimul partidelor politice, sub sanctiunea destituirii din functie.

Atributiile prefectului sunt cele prevazute de legea-cadru, care nu epuizeaza insa sfera lor,
ingaduind ca prin lege sa fie adaugate si altele. Intre acestea se regasesc:

- respectarea legii,
- realizarea programului de guvernare in judet,
- determinarea intereselor de dezvoltare a judetului,
- luarea masurilor in situatii exceptionale pentru prevenire si gestionare,
- masurile de asigurare a dreptului minoritatilor nationale care au o pondere semnificativa
de a-si utiliza limba natala in raporturile cu administatia locala si cu serviciile
deconcentrate din teritoriu.

La nivelul fiecarui judet si al municipiului Bucuresti, se regaseste o structura colegiala fara

personalitate juridica, numita Colegiul Prefectural, care este formata din prefect, subprefecti si
sefii serviciilor deconcentrate, cu rolul de a asigura realizarea politicilor si strategiilor
guvernamentale in unitatea teritoriala respectiva. Pe langa acesta, legea mai prevede:

A) Cancelaria prefectului = un compartiment distinct care are un nr maxim de 4 posturi,

cuprinzand personal care il sprijina pe prefect in desfasurarea activitatii sale (similar
cabinetului demnitarului)
B) Oficiile prefecturale = se organizeaza in judetele de mare intindere, iar in municipiul
Bucuresti pot fi organizate in fiecare sector, care sunt conduse de un sef care exercita o
functie echivalenta celei de director executive, cu scopul de a realiza, de a asigura o mai
buna indeplinire a atributiilor prefectului.

In activitatea desfasurata, prefectul emite ordine, care sunt acte administrative, care pot
avea caracter normativ sau individual, primele fiind supuse regulii publicarii, iar cele cu caracter
individual, comunicarii subiectelor interesate. Pentru emiterea ordinelor cu caracter de specialitate,
prefectul este obligat sa consulte conducatorii serviciilor publice deconcentrate din judet.

FUNCTIONARUL PUBLIC

Functionarul public este o institutie care apartine, traditional, dreptului administrativ si care
in evolutia ei a generat numeroase controverse si o diversitate de solutii legislative si
jurisprudentiale cu privire la statutul sau.

In perioada postbelica, a facut parte din cadrul institutiilor marginalizate, pe fondul

conceptiei politico-juridice dominante a egalitatii tuturor celor care desfasurau o anumita activitate
denumiti sceleric oameni ai muncii. Asimilarea functionarilor publicii cu cei salariati a fost
sanctionata juridic prin fundamentarea tezei unicitatii raportului juridic de munca, potrivit careia
orice persoana care desfasoara o activitate socialmente utila (de la portar la ministru, seful statului)
isi desfasoara activitatea in baza unui raport juridic de munca, avand statutul de salariat.
 Cu toate acestea, vechiul cod al muncii trimitea printr-o norma la o lege prin care sa se
reglementeze statutul functionarilor de stat, lege care nu a fost insa niciodata adoptata. Dupa 1990,
disputa continua la nivel doctrinal, desi Constitutia contine dispozitii care sustin teza fundamentala
ca salariatul si functionarul public sunt institutii juridice distincte, unul apartinand de dreptul privat
al muncii (salariatul) si cealalta de dreptul public, in general si dreptul administrativ, in particular.

!!!Cultura este ceea ce ramane, dupa ce uiti ce ai invatat!!!

Constitutia, prin art. 73 alin. (3), prevede la lit. j) adoptarea prin lege organica a statutului
functionarilor publici, iar la lit. p) reglementarea prin aceeasi categorie de lege, a regimului general
privind raporturile de munca, sindicatele, patronatele si protectia sociala. Din coroborarea celor 2
texte, rezulta ca s-au avut in vedere doua institutii juridice distincte, respectiv functionarul public,
care apartine dreptului public, in general si celui administrativ, in particular si salariatul, care este o
institutie ce apartine dreptului muncii.

Referiri la functia si functionarul public regasim si in alte norme constitutionale prin care fie
se consacra reguli generale si principii de exercitare sau de dobandire a statutului, fie se prevad
norme aplicabile unor categorii distincte de subiecte de drept. Ex: Potrivit art. 16 alin. (3) din
Constitutie, orice functie sau demnitate publica, civila sau militara poate fi ocupata in conditiile legii
de persoane care au cetatenia romana si domiciliul in Romania. Norma a fost modificata prin legea
de revizuire din 2003, renuntandu-se la caracterul exclusiv al cetateniei romane, prevazut de textul
initial, din perspectiva integrarii Romaniei in UE. Cu acelasi prilej, s-a introdus teza conform careia
statul garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru ocuparea acestor functii si
demnitati.

Legea organica la care trimite Constitutia este legea 188/1999 cu modificarile si completarile
ulterioare, care este pusa in aplicare prin hotarari ale Guvernului si are ca obiect de reglementare
regimul general privind raporturile juridice dintre functionarii publici, pe de o parte, si stat sau
administratia publica locala prin autoritatile si institutile administratiei publice centrale si locale, pe
de alta parte.

Functionarul public reprezinta o categorie juridica distincta de salariat prin mai multe
elemente, dintre care definitoriu este faptul ca, in activitatea sa, el realizeaza prerogative de putere
publica. Legiuitorul nu numai ca reglementeaza la nivel de principiu acest element de identitate, dar
prevede si care sunt activitatile care implica exercitarea unor prerogative de asemenea natura intr-o
enumerare limitativa.

Alt element caracteristic este constitutionalitatea si legalitatea functiei publice, prin care se
releva sorgintea constitutionala si legala a acestora. Astfel, functia si functionarul public sunt
concepte consacrate la nivel constitutional, reglementate prin lege organica, iar functiile publice
sunt cuprinse in anexa legii 188/1999, care, ca orice anexa la un act juridic, face corp comun cu
acesta, urmand acelasi regim juridic.

Spre deosebire de salariat, care isi desfasoara activitatea in baza unui contract individual de
munca, acesta fiind un act bilateral, negociat intre angajat si angajator, activitatea functionarului se
desfasoara in baza unui raport care poarta denumirea de raport de serviciu, denumit si raport de
functie publica in doctrina, care se naste pe baza actului de numire in functie care este emis in
conditiile legii si care este un act unilateral, de putere publica la care functionarul public consimte
prin juramant.

Acest lucru a determinat doctrina si jurisprudenta sa aprecieze ca si in cazul functionarului

public avem de a face cu un contract, insa este vorba de un contract de drept public (administrativ),
in care preponderenta elementelor statutului juridic al functionarului public izvoraste din lege si din
actele normative care ii dezvolta continutul. Ca si salariatul, si functionarul public isi exercita
activitatea, ca regula, pe perioada nedeterminata, cazurile in care activitatea se desfasoara pe
perioada determinata fiind expres si limitative prevazute de lege si reprezentand exceptia in raport
cu regula.

Curs 13 - Functia publica si functionarul public

Functionarul public, prin intregul sau statut, are o identitate distincta de cea a
salariatului, generata de faptul ca, prin activitatea sa, el este investit cu prerogative de
putere publica, pe care le exercita in temeiul unui raport de serviciu care izvoraste dintr-un
act de numire, care este un act unilateral de putere publica, caruia se asociaza o fisa a
postului unde se regasesc atributiile pe care functionarul trebuie sa le indeplineascca si
raporturile ierarhice in care acesta se afla in cadrul structurii din care face parte.

Precizam, insa, ca nu toate persoanele care isi desfasoara activitatea intr-o autoritate
publica au statut de functionari publici, insa si legea prevede existenta unei categorii de
personal care isi desfasoara activitatea in anumite servicii (ex: administrative, de protocol,
secretariat, intretinere), carora li se aplica legislatia muncii, ei avand statut de salariat.

Acestor categorii li se adauga corpul magistratilor, cadrele didactice, persoanele

numite sau alese in functii de demnitate publica si cele incadrate la cabinetul demnitarilor,
carora nu li aplica statutul functionarilor publici, ei supunandu-se unor reglementari sau legi
speciale.

Functionarii publici, ca regula, se supun statutului general reprezentat de Legea nr.

188/1999. Legea admite ca pot fi reglementate statute speciale pentru functionarii publici
din anumite servicii pe care le enumera enuntiativ, nu limitativ, cum ar fi Parlamentul,
administratia prezidentiala, serviciile diplomatice si consulare, consiliul legislativ si alte
servicii care pot fi stabilite prin lege.

Prin statutele speciale pot sa fie reglementate numai acele materii pe care art.5 le
enumera, respectiv drepturi, indatoriri, incompatibilitati si functii publice specifice. Fac
exceptie serviciile diplomatice si consulare si cele aferente Ministerului Afacerilor Interne,
pentru care legile speciale pot sa reglementeze si aspecte legate de cariera.

Legea asaza la baza exercitarii raportului de serviciu mai multe principii, intre care cel
esential este stabilitatea in exercitarea functiei publice, din care izvoraste dreptul la cariera
al functionarilor publici, care evoca vocatia lor de a fi incadrati, promovati, de a accede in
ierarhia profesionala in functie de meritele activitatii lor de pregatire, de conduita
profesionala si civica in ansamblul sau, fiind astfel protejati impotriva riscului pe care il
genereaza schimbarile politice intr-o societate. Corespondentul ei in cazul magistratilor este
inamovibilitatea, care inseamna dreptul de a evolua in cariera si de a fi protejati, ei
neputand fi nici macar promovati fara consimtamantul lor.

Legea identifica mai multe categorii de functionari publici, utilizand drept criterii
specificul atributiilor, nivelul studiilor sau gradul de responsabilitate al exercitarii acestora.
Legea a fost supusa mai multor serii de modificari realizate in mare parte prin procedura
angajarii raspunderii Guvernului sau a ordonantelor de urgenta, dar si prin legi ale
Parlamentuui, ceea ce a instaurat o instabilitate in reglementarea institutiei, in ansamblul
sau, cu influente asupra sistemului functiei publice in Romania. Prin modificarile aduse in
2003, s-a creat o categorie de functionari publici, categoria inaltilor functionari publici, dupa
model francez, care reprezinta varful ierarhiei in evolutia functiei publice, care are, insa, ca
specific, un aspect care se recunoaste si in Franta, tara de unde a fost inspirata, anume
faptul ca se regaseste la interferenta dintre functia politica si cea de cariera, ceea ce a atras
modificari frecvente in structura celor care conduc inalta functie publica.

Totalitatea functionarilor publici din Romania formeaza corpul functionarilor publici,

al carui management este realizat de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, care este o
autoritate centrala de specialitate in subordinea Ministerului Afacerilor Interne, care
exercita o competenta materiala, care acopera toate segmentele de evolutie a carierei
functionarului public, inclusiv in ceea ce priveste ocuparea si evidenta in functia publica.

Intre acestea se regaseste si emiterea acelui cazier administrativ, care este un

document in care sunt consemnate aspecte care privesc conduita profesionala, civica,
sanctiunile care nu au fost radiate, si este utilizat in promovarea functionarilor si in
conferirea calitatii de membru in diferite comisii care privesc functionarii publici (de
concurs, paritare, disciplinare etc.)

O alta atributie a agentiei, care isi are reglementarea si in Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, priveste dreptul presedintelui agentiei de a ataca in fata
contenciosului administrativ actele autoritatilor si institutiilor publice prin care se incalca
legislatia privind statutul functionarilor publici, identificata prin conceptul de tutela
administrativa. Aceeasi denumire e utilizata de Legea contenctiosului administrativ pentru
similitudine de ratiune si pentru dreptul prefectului de a ataca in contenciosul administrativ
actele autoritatilor publice locale, cu acelasi efect al suspendarii de drept a actului atacat.

Drepturile functionarilor publici

 In calitatea lor de cetateni, functionarii publici au drepturile recunoscute de legi si
Constitutie pentru acestia, la care se adauga drepturi specifice (dreptul la uniforma pentru
cei care lucreaza in servicii publice care o impun sau dreptul la protectie impotriva
violentei), precum si particularitati in continutul unor drepturi (ex: dreptul de asociere
politica: pe de o parte este recunoscut functionarilor, insa exista anumite restrangeri in
exercitarea lui - nu au voie sa faca partre din organele de conducere ale partidelor politice -
sau interdictii de a avea o apartenenta politica, cum este cazul inaltilor functionari publici,
unor categorii de functionari publici - secretarii de unitati administrativ teritoriale, sau altor
functionari - politistii, personalul din serviciile diplomatice si consulare)

Dreptul la salariu este recunoscut functionarilor publici si include, pe langa salariul

de baza, si anumite sporuri, prime, iar salarizarea ar trebui sa se faca printr-o lege privind
sistemul unitar de salarizare pentru functionarii publici. Desi legea 188/1999 trimite inca de
la adoptarea ei la o asemenea lege speciala, in continuare nu a fost elaborata, iar conceptia
sau solutia care s-a conturat a fost aceea a introducerii salarizarii functionarilor publici in
legea privind sistemul unitar de salarizare pentru personalul bugetar din autoritatile si
autoritatile publice.

Indatoririle functionarilor publici prezinta particularitea ca sunt de 2 categorii, respectiv:

a) indatoriri care privesc exercitarea propriu-zisa a functiei

b) indatoriri care privesc viata privata a functionarului, care are anumite restrictii in
ceea ce priveste conduita sa si dincolo de cadrul de exercitare a atributiilor profesionale

Perfectionarea functionarilor publici prezinta particularitatea de a reprezenta in

egala masura un drept si o indatorire, ceea ce a determinat legiuitorul sa ii consacre o
sectiune distincta in capitolul privind drepturile si indatoririle functionarului public. Ea
genereaza pentru functionari si autoritatea sau institutia publica drepturi si indatoriri
corelative, cum ar fi dreptul functionarului de a beneficia de anumite forme de
perfectionare in timpul unui an si obligatia autoritatii publice sa prevada in bugetul sau
fondurile necesare suportarii cursurilor de perfectionare.

Totodata, functionarii care au beneficiat de cursuri a caror durata a depasit 90 de zile

intr-un an calendaristic, suportate din bugetul institutiei, au obligatia sa se angajeze ca vor
lucra intre 2 si 5 ani in institutie, iar daca nu-si respecta angajamentul, sunt obligati sa
restituie cheltuielile proportional cu numarul perioadei pentru care angajamentul a fost
incalcat.

Cariera functionarilor publici include etapele parcurse de la nasterea raportului de

serviciu pana la incetarea acestuia, inclusiv situatiile de modificare si suspendare a lui,
precum si regimul juridic al promovarii si avansarii in functia publica.

Ocuparea unei functii publice se face prin modalitatile prevazute de lege

(promovare, redistribuire, transfer sau recrutare), la care por fi adaugate si altele din lege.

Modalitatea care reprezinta "dreptul comun" in ocuparea unei functii este

recrutarea prin concurs, care se organizeaza dupa procedura prevazuta de lege, iar
candidatii care au castigat concursul se pot afla in doua situatii:

a) de a fi numiti functionari debutanti, obligati sa parcurga perioada de stagiu de 12,

8 sau 6 luni daca nu au vechime in specialitate

b) de a fi numiti functionari publici definitivi in caz contrar (daca au vechime)

O forma specifica de ocupare a functiei publice este redistribuirea, care vizeaza

functionarii publici al caror raport de serviciu a fost desfiintat din motive neimputabile lor,
care sunt trecuti pentru o perioada de 3 ani intr-un corp de rezerva, de unde pot fi
redistribuiti de catre Agentia Nationala a Functionarilor Publici pe functii publice
corespunzatoare pregatirii si experientei lor.

Organizarea concursurilor se face de catre comisii de concurs din care fac parte
reprezentanti ai ANFP si ai autoritatii publice care scoate postul la concurs.

Legea introduce anumite structuri colegiale care se regasesc si in sistemele functiei

publice din alte state, inclusiv la nivelul UE, cum ar fi comisiile paritare, constituite din
reprezentanti ai functionarilor si ai conducerii, care exercita atributii, care privesc conditiile
de munca, sanatatea si securitatea, perfectionarea profesionala sau programul de lucru.

Un instrument juridic specific este acordul colectiv, care a fost introdus dupa
modelul contractului colectiv de munca de la salariati, cu precizarea ca in continutul lui se
pot regasi elemente de natura celor anterior mentionate, prin care se urmareste ceea ce
doctrina numeste o democratizare in functia publica, prin crearea unor conditii
corespunzatoare exercitarii functiei, care sa reflecte optiunile exprimate de functionari prin
sindicate si alte forme asociative.

Raspunderea functionarului public imbraca formele raspunderii juridice, disciplinare,

civile, contraventionale sau penale, dupa caz, fiind consecinta incalcarii prin activitatea
desfasurata a normelor legale, dar si a unor aspecte care privesc conduita civica sau
deonotologia exercitarii functiei publice, respectiv aspectele de integritate si moralitate.
Pentru raspunderea disciplinara, specific ei este existenta unei comisii de disciplina, formate
din reprezentanti ai functionarilor sindicalizati sau nu si din reprezentanti ai conducerii
autoritatii publice, care efectueaza o cercetare disciplinara si propune conducatoruli
autoritatii publice o anumita sanctiune, pe care acesta este obligat sa o respecte, neputand
aplica o sanctiune superioara celei propuse de comisie, insa putand aplica una inferioara
cesteia.

Modificarea, suspendarea si incetarea raportului de serviciu al functionarilor publici

au loc in conditiile prevazute de lege, cu precizarea ca, pentru protejarea statutului sau,
functionarul public are dreptul de a ataca in fata instantei de contencios administrativ
masuri pe care le considera ca afecteaza cariera si drepturile derivate din aceasta.