NICHITA STANESCU

Lecția despre cub

-text aparținând Neomodernismului, text din perioada postbelică-

Apariția revistei “Albatros”, condusă de Geo Dumitrescu, în 1941, este momentul care
marchează începutul unei noi direcții în literatura română, orientare care capătă forma unei
ideologii o dată cu actul de înființare al Cercului Literar de la Sibiu. Îmbrăcând forma unei
scrisori adresate lui Eugen Lovinescu, aceasta trebuia să devină o modalitate de legitimare
estetică, să evidențieze nevoia unei schimbări care să exprime revolta împotriva formelor
literare interbelice. Dar mișcarea neomodernista își găsește adevăratul drum spre valoare abia
începând cu generația scriitorilor șaizeciști, când și contextual social-politic, “dezghețul
ideologic”, face posibilă afirmarea unor poeți ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana
Blandiana, Mircea Dinescu ș.a.

Apărut, ca orice nouă ideologie, ca reacție la formulele estetice anterioare,

neomodernismul afirmă tocmai nevoia inovării acestora din necesitatea sincronizării cu noile
realități, fie ele estetice sau politice și sociale, încercând să redea poeziei atributele firescului
și libertatea alegerii modalităților de exprimare. Reînnodarea legăturilor cu tradiția prin
metaforizarea limbajului sau prin regăsirea marilor teme moderniste și a modalităților de
expresie promovate de marii poeți interbelici, atât de contestată în prima etapă, aduce însă, în
mod paradoxal, reușita estetică prin delimitarea de literatura proletcultistă , compromisul
estetic al scriitorilor de după război.

Inovator al limbajului artistic românesc, Nichita Stănescu debutează în 1960, volumul

său “Sensul iubirii” reprezentând un moment de cotitură pentru literatura română de mai
târziu, influența să rămânând aproape la fel de puternică până astăzi. Modernismul lui nu este
simpla manifestare a unei ideologii literare, ci, mai curând, el este cel care dă manifestarea,
direcțiile acestei mișcări printr-o poezie care contrariază permanent prin originalitate. Poetica
existenței, deja prezentă la scriitorii moderniști, se construiește pe coordonate noi, prin
afirmarea poeziei ca singură forma de cunoaștere și participare la creație, redefinind însă nu
doar formele poeticului, ci poeticul însuși. Poezia devine la Nichita Stănescu lupta cu verbul,
înfruntare cu cuvântul, căci “ poezia este tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe
care nu l-a găsit”, niciodată simplă arta a cuvântului, care ar presupune sinonimia dintre
poezie și cuvintele folosite.

Apărută în volumul “Operele imperfecte”, Lecția despre cub este o ars poetica în care
sunt prezente aproape toate elementele majore care definesc viziunea neomodernistă,
înțeleasă însă în modul cel mai nichitian cu putința: restructurarea formelor lirice prin înnoirea
limbajului, intelectualizarea discursului ideatic, ambiguizarea mesajului prin concretizarea
abstracțiilor prin limbaj, reinterpretarea miturilor, ermetizarea sensurilor prin metaforizare sau
insolitarea imaginilor artistice ori utilizarea ironiei ca forma de exprimare a ludicului, care
capătă însă rolul de a resemantiza formule estetice tocite.

Poezie de idei, Lecția despre cub este o “lecție” despre perfecțiune, în care accentul se
concentrează nu asupra relației dintre poet și propria creație, ci asupra relației dintre creator și
lume sau a relației dintre operă și receptor, afirmând astfel o nouă înțelegere a actului de
creație. Plasat în deschiderea volumului, poemul devine un demers aproape pedagogic despre
ce înseamnă poezia, un “manual de utilizare” a acesteia, fapt sugerat chiar de titlu.
Substantivul “lecția” accentuează caracterul programatic, intenția “didactică” a poeziei , o
lecție despre frumos , dar despre frumos înțeles altfel. “Cubul”, metaforă-simbol, asemenea
cercului sau sferei, motive recurente la Nichita Stănescu, exprimă ideea de perfecțiune, o
perfecțiune acceptată însă doar pentru a fi mai apoi refuzată, în încercarea de a reda o noua
poetică, o poetică a deconstrucției.

“Fals tratat” de estetica producerii și receptării operei de artă, poemul propune o

viziune nouă, rezultat al restructurării fundamentelor artistice, dar și al modificării modului de
receptare a poeziei, o poetică a realizării în negativ a frumosului, prin schimbarea concepției
despre perfecțiunea artistică.

Parodiind stilul textelor utilitare, discursul liric este organizat în două părți, prima
având ca nucleu reprezentarea relației dintre poet și operă și a relației dintre operă și receptor,
prin afirmarea unei noi estetici, cea de-a doua redefinind raportul dintre propria creație și
creația celorlalți.

Sub forma unei expuneri de etape, prima secvența lirică reconstruiește metaforic actul
creației, transfigurat plastic prin imaginea transformării unei “bucăți de piatră”. “Bucata de
piatra”, metafora a materialului poetic, “se cioplește” cu o “dalta de sânge”, căci drumul spre
forma artistică nu este doar meșteșugire, dăltuire a amorfului în căutarea formei, ci este un
drum al organicului care se refuză, care refuză opera ca pură expresie în căutarea perfecțiunii.
Truda artistului, redată prin “lustruire” nu mai este truda argheziană, iar meșteșugul acestui
poet înseamnă lustruire cu “ochiul lui Homer”, simbol al unei lumi interioare care refuză
acum exteriorul, căci ochiul marelui poet grec este ochiul închis în afară, deschis însă spre
înlăuntru. “Ochiul” acesta, aspațial și atemporal, este privirea care caută geometria perfectă,
dar oarbă și care are nevoie de “răzuire cu raze”. Simbol al luminii, principiu creator în sine,
raza devine formă de exprimare a vizionarismului poetic, dar și a înțelegerii artei ca formă de
iluminare prin accesul la sensurile lumii: “Se ia o bucata de piatra,/ se cioplește cu o dalta de
sânge,/ se lustruiește cu ochiul lui Homer/ se răzuiește cu raze”. Parcurgerea acestor etape
necesare ar trebui să ofere perfecțiunea: “până când cubul iese perfect”, dar verbul “iese”
accentuează tocmai ironia unui eu care nu crede că perfecțiunea este atât de ușor de atins, care
crede într-un alt fel de perfecțiune, care trebuie mereu căutată și poate niciodată găsită.

Ideea poetică a celei de-a doua secvențe o constituie afirmarea iubirii ca sentiment
necesar creației, iubire de sine, dar nu numai. Relația eu-operă ar părea ca trebuie să stea sub
semnul impersonalizării, că poezia ar trebui să fie nu exprimare de sine, ci exprimarea
trăirilor, nevoilor celorlalți,iar artistul să fie nu poetul propriei dureri, ci poetul durerii celor
mulți. De aceea abia îndepărtarea de propria operă echivalează cu o apropiere de ceilalți:
“După aceea se săruta de nenumărate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ și mai ales cu gura
infantei.”, dar și cu o înnobilare accentuată de ultima metaforă din serie.

Ironia bine ascunsă subminează însă sensurile aparente ale poeziei, pregătind
afirmarea propriei viziuni. Toposurile poetice derizorii, vizionarismul artei și mesianismul
poetului, “revelația” cuminte, dăruirea de sine transformată în desensibilizare, perfecțiunea
formală ca rezultat al cizelării limbajului, sunt afirmate doar pentru a putea fi mai apoi negate
și desființate, idee sugerată de ultima secvență din aceasta parte: “După aceea se ia un ciocan/
și brusc se sfărâmă un colț de-al cubului.”

Demascarea frumosului idealizat afirmă refuzul unei perfecțiuni formale, o negare

provizorie a esteticii perfecțiunii. Dar sensul “lecției” nu este doar acela de anulare a
perfecțiunii din simplu joc, ci încercarea de a-i descoperi noi surse . Cubul, formă perfectă,
întreagă, este doar forma goala de sens și care se refuză înțelegerii tocmai prin această
închidere în perfecțiune. Viziunea pură, fără relief, orbește ochiul lectorului, căci privirea sa
rămâne la suprafața obiectului, plinătatea formei fiind doar aparentă, iar plinătatea de sensuri
este accesibilă doar prin “sfărâmarea unui colț”. “Sfărâmarea” deschide spre cel care vrea să
cunoască, pentru ca ea origineaza, dă naștere prin privire în obiect, nu doar în imaginea lui,
obligă la vedere înlăuntru, acolo unde sensurile așteaptă să fie revelate. Se produce astfel o
inversare a raportului dintre perfecțiune și imperfecțiune în artă, imperfecțiunea făcând
posibilă înțelegerea perfecțiunii. Căci perfecțiunea, în fapt intangibilă, devine o formă
individuală de exprimare a propriului sine, mai importantă fiind tensiunea de sens, căutarea
acestuia, decât sensul în sine. Sensurile pot fi cunoscute prin explicitare sau pot fi învățate
prin “alfabetizare culturală”, dar adeseori această educație estetică pervertește inocența
cititorului care nu se mai caută pe sine, ci doar verificarea capacitații sale de a înțelege,
“inteligența” sa poetică.

Ultima parte a poeziei: “Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colț
sfărâmat!” accentuează caracterul de artă poetică prin reprezentarea relației dintre operă și
receptor, aceasta dezvăluind însă, concomitent, și relația dintre propria viziune asupra artei și
viziunea celorlalți.

Descumpănit în fata spărturii din cub, lectorul este obligat să adopte o atitudine: fie să
refuze acceptarea acestui frumos, fie să încerce să-l înțeleagă, trecând dincolo de
imperfecțiunea formală pentru a descoperi perfecțiunea dureroasă a imperfecțiunii, pentru “a
citi” altfel decât a fost obișnuit poezia. Deschiderea prin “sfărâmare” este expresia nevoii de
reîntregire a sensului prin anularea limitei dintre “afară” și “înlăuntru”, cubul oferindu-și
universul său de sens: “Noi ne întemeiem într-un lăuntru visat.”. Căci opera poetică produce
sens numai prin rănile proprii, prin renunțare la sine ca perfecțiune canonică , iar sfâșierea
devine recuperare, regăsire dincolo de barierele constrângătoare ale artei canonice.

Așadar, abia sfărâmarea geometriei perfecte a gustului canonic redă obiectul poeziei
sensului, căci poezia nu doar transportă sensuri, ci le declanșează prin acces la lumea
interioară, prin transcendere dincolo de formele sale exterioare. Goana după perfecțiune aduce
cititorul într-o postura nouă și îl obliga la înțelegerea poeziei nu ca discurs care desemnează
realitatea, ci ca formă de absorbire, contopire și restituire a sensurilor.

La nivel expresiv, utilizarea climaxului redă drumul cuvântului de la material spre

semnificație, de la semn spre sensul său, iar prin impersonalizarea marcată de prezența
reflexivului impersonal: “se ia”, “se cioplește”, “se răzuiește”, “se săruta” etc. se ironizează
aparenta obiectivitate și se susține falsul didacticism al “lecției” despre frumos. Căci frumosul
și perfecțiunea nici nu pot fi predate și nici nu pot fi învățate.
 Ruptura cu formele poeziei canonice este afirmată sugestiv prin opțiunea pentru versul
liber, prin căutarea ritmului interior sau refuzul rimei, ca revoltă împotriva formei care
încătușează.

În opinia mea, Lecția despre cub devine o lecție despre poezia care prin, mirare,
deschide calea către revelație, căci, în viziunea lui Nichita Stănescu, “a cunoaște întrucâtva
înseamnă și a te despărți”, iar a te despărți de ceea ce credeai despre poezie pentru a o
redescoperi este o formă de a înțelege că poezia nu este nici cuvânt, fie el și poetic, nici
formă, fie ea și poetică, ci cale de întâlnire cu înlăuntrul tău prin întâlnirea cu înlăuntrul
poeziei. “Poezia folosește cuvinte din disperare”, dar cititorul vrea să mai creadă în cuvânt,
astfel că pledoaria nichitiană nu este o pledoarie pentru cuvânt, ci pentru “necuvânt”, nu este o
pledoarie pentru poetic, ci pentru poezie ca “expresie de vârf a conștiinței”.