MEMORIE ȘI LITERATURĂ

Articol publicat în ediția 9/2018Ştefan Ion Ghilimescu

Plecând de la o crestomaţie de texte franţuzeşti
Am luat primele ore de limbǎ francezǎ – pe la 10 – 11 ani – cu misterioasa
domnişoarǎ Renaté-Angela, o femeie în jur de 52 – 55 de ani care locuia
împreunǎ cu mama sa într-un conac boieresc vechi dar cochet, situat la 10
minute distanţǎ de impozanta reşedinţǎ din Tomşani (circa 40 km de
Bucureşti) a boierilor Danaricu-Lǎzǎrescu. Cu pielea obrazului întinsǎ,
smeadǎ, felinǎ în mişcǎri, îmbrǎcatǎ mai totdeauna într-o rochie de twed
ecosez cu guler înalt, peste care purta un fel de sarafan cu mâneci trei
sferturi din lânǎ neagrǎ groasǎ tricotatǎ, Renaté-Angela mirosea atât de
ciudat a cafea şi ambrǎ (aveam sǎ aflu mai târziu!), încât ajunsesem sǎ
adulmec mirosul specific salonului în care mǎ primea, întotdeauna jovialǎ,
încǎ de pe treptele înaltei scǎri de piatrǎ de la intrare… Când ajungeam la
dumneaei – mǎ programa exclusiv dimineaţa – o gǎseam fie prǎjind pe plitǎ
grǎunţe de orz (un surogat care, amestecat cu cicoare, ţinea loc în acele
timpuri de cafea), fie mǎcinând la o râşniţǎ din alamǎ heteroclitul amestec.
Absolventǎ a Academiei Comerciale de la Paris, cu un doctorat în economie,
fosta elevǎ a Institutului „Elena Doamna” din Bucureşti fusese prinsǎ de
devastatoarea reformǎ monetarǎ lângǎ bǎtrâna sa mamǎ, parţial paralizatǎ.
Refuzase sǎ plece din localitate, chiar şi dupǎ „naţionalizarea” din 1948,
odatǎ cu Lǎzǎreştii, iar acum (1957-1958) trǎia la limita supravieţuirii, din
fel de fel de expediente. O fostǎ îngrijitoare, care-i rǎmǎsese devotatǎ,
împreunǎ cu fiul ei veneau aproape zilnic sǎ îi taie lemne, sǎ lucreze în
grǎdina de zarzavat, sǎ spele, sǎ mǎture. Ora noastrǎ de francezǎ (!) consta
în dictǎri, corectarea lucrǎrii scrise şi a temelor pentru acasǎ, lecturi şi
traduceri fǎcute de domnişoara dintr-o crestomaţie de texte franţuzeşti,
cuprinse într-un manual pentru învǎţarea limbii franceze aparţinând
Mǎrgǎritei Miller-Verghy. Trebuie sǎ spun cǎ nu am uitat printre atâtea
rǎtǎciri şi învolburǎri amnezice ale vârstei aceleia numele autorului, fiindcǎ,
prin nu mai ştiu ce întâmplare ori poate chiar împrumutat de domnişoara,
manualul Mǎrgǎritei Miller-Verghy (cu o dedicaţie către domnişoara Angela
sau către mama dumneaei…) a ajuns şi a stat multǎ vreme la loc de cinste în
biblioteca mea, – probabil în tot timpul adolescenţei – pânǎ la plecarea la
facultate, când nu mai ştiu ce s-a fǎcut cu el… Deşi suna ciudat (un amestec
insolit de alint onomastic românesc cu un sever Deutsch-Namen), dincolo de
aceastǎ particularitate, numele autorului primului meu manual de francezǎ
nu mi-a spus pe moment nimic mai mult. Curiozitatea în legǎturǎ cu
activitatea scriitoriceascǎ a Mǎrgǎritei Miller-Verghy mi-a fost atâţatǎ însǎ
şi a atins cote însemnate de interes când, imediat dupǎ revoluţie, am
descoperit cǎ autoarea acelui manual de pe care am deprins în copilǎrie
limba francezǎ cu tante Renaté-Angela, este una şi aceeaşi cu traducǎtoarea
în româneşte a celebrei The Story of My life, în trei volume, a Reginei Maria,
reeditatǎ în condiţii extrem de precare în 1991… Plecând de aici şi fǎcând
unele cercetǎri în biblioteci, aveam sǎ constat cǎ Mǎrgǎrita Miller-Verghy a
fost prima care a tradus în francezǎ poezia lui Eminescu (!). Rapid, mai apoi,
am recuperat şi i-am citit romanul autobiografic Blandina (din pǎcate, nu şi
continuarea lui: Celaltǎ luminǎ) din seria de „Restituiri” supravegheatǎ de
Mircea Zaciu la Editura Dacia (1980), aflând totodatǎ de la traducǎtoarea
din francezǎ a superbului text inedit – doamna Emilia Şt. Milicescu – cǎ mai
mult de 29 de ani scriitoarea a vieţuit şi a scris complet lipsitǎ de vedere. „În
1924, scrie prefaţatoarea Blandinei, dupǎ ce admirase exponatele Muzeului
Gustave Moreau din Paris, plecând spre locuinţa lui Patan şi Henrietta
Sihleanu (respectiv, ginerele şi fiica Maryei şi a lui Barbu Ştefǎnescu
Delavrancea, n.n.), Mǎrgǎrita Miller-Verghy îşi întâlneşte ceasul rǎu: un
camion în plinǎ vitezǎ sfǎrâmǎ taxiul în care se afla şi o puternicǎ loviturǎ la
cap îi desprinde retina ambilor ochi. O noapte neagrǎ avea s-o învǎluie
pentru tot restul vieţii”. Scrisǎ şi publicatǎ mai întâi în francezǎ (1942) –
varianta peste care am avut pânǎ la urmǎ norocul sǎ dau -, apoi, tradusǎ şi
în româneşte de autoarea însǎşi, L’autre lumiere, este mǎrturia dramaticǎ a
unei tonice şi înalt-umaniste experienţe de viaţǎ trǎite de M.M.-V. în
întuneric. „O carte de tulburǎtoare experienţǎ fiziologicǎ şi sufleteascǎ, un
document unic în literatura noastrǎ”, sublinia şi Perpessicius în prefaţa pe
care a gǎsit de cuviinţǎ sǎ o scrie.

Mǎrgǎrita Miller-Verghy datoreazǎ mai puţin obişnuitul nume de familie

tatǎlui sǎu, profesorul de francezǎ Miller (Monsieur Miller), urmaş al
contelui polon Milewski, refugiat din Polonia în Moldova în urma revoluţiei
din 1775. În urma cǎsǎtoriei descendentului contelui polon cu frumoasa
Elena, vǎduva unui moşier bogat (conf. Cella Delavrancea), în 1865, se
nǎştea la Iaşi Mǎrgǎrita, viitorul vicepreşedinte al „Societǎţii Scriitoarelor
femei din România” (1925) şi directorul Revistei Scriitoarelor şi Scriitorilor
Români… Dupǎ moartea prematurǎ a soţului, survenitǎ pe când copilul nu
avea decât 4 ani, cu o solidǎ pregǎtire ştiinţificǎ dobânditǎ anterior la
Universitatea din Geneva, sprijinitǎ financiar în mod substanţial de familia
Lupaşcu cu care se înrudea prin alianţǎ, mama copilei, Elena Miller-Verghy,
deschide în 1870, septembrie, primul pension de fete din Bucureşti (cu
clase primare şi liceu), instituţie care dobândeşte repede un înalt şi
binemeritat prestigiu. Graţie unei politici moderne şi curajoase de pregǎtire
şi formare a unui corp profesoral propriu, porţile Pensionului Miller-Verghy
au stat mereu deschise în faţa celor mai prestigioşi tineri literaţi, diplomaţi
şi oameni politici ai vremii, precum Barbu Ştefǎnescu Delavrancea, Duiliu
Zamfirescu, Spiru Haret, Virgil Arion, Ştefan Sihleanu sau Alexandru
Vlahuţǎ. Interesantǎ observaţia fǎcutǎ de Cella Delavrancea în cartea sa de
memorii intitulatǎ Dintr-un secol de viaţǎ (1988), care semnaleazǎ
amǎnuntul cǎ din splendida afinitate creatǎ între profesori şi eleve s-au
nǎscut cǎsǎtoriile lui Vlahuţǎ cu Margareta Dona, a lui Ştefan Sihleanu
(Patan) cu Henrietta Lupaşcu (mǎtuşa sa), a lui Virgil Arion cu Zoe (Zetta)
Peretz, a lui Barbu Ştefǎnescu Delavrancea cu Marya Lupaşcu (pǎrinţii sǎi)!
Într-un capitol dedicat exclusiv în amintiri Mamiţicǎi, sorǎ cu bunica sa
(„Mamiţica îşi purta diminutivul de când era tânǎrǎ pentru cǎ aşa o numise
fiica ei”), Cella Delavrancea laudǎ pensionul de fete al Elenei Miller-Verghy
unde a învǎţat între 8 şi 14 ani, voinţa dinamicǎ şi distincţia severǎ a unui
femei înzestratǎ cu un simţ pedagogic dezvoltat, necontenind sǎ-şi exprime
recunoştinţa pentru zestrea intelectualǎ dobânditǎ datoratǎ Elenei Miller-
Verghy încǎ din copilǎrie…

Blandina (deocamdatǎ, nu l-am gǎsit repertoriat în niciun onomasticon)

este numele de împrumut al personajului central al romanului sub
acoperirea cǎruia sunt evocate la persoana a treia copilǎria, anturajul
familial şi prietenii, anii de formare intelectualǎ şi superbissima poveste de
dragoste din viaţa Mǎrgǎritei Miller-Verghy, demnǎ de paginile cele mai
reuşite ale marilor cǎrţi de iubire ale lumii. Încredinţat în 1941 Emiliei Şt.
Milicescu (1908-1990), în semn de preţuire a muncii de cercetare pe care
tânǎra o fǎcea asupra vieţii şi operei lui Delavrancea, cu ajutorul „fetelor lui
Ticu”, Cella (1887-1991), Pica (1890-1981) şi Riri (1894-1987), care
certificǎ autenticitatea portretelor şi a faptelor narate, cu minime
îndreptǎri, datorate inconvenientului cǎ dactilograma originalǎ în francezǎ
(Une âme s’ouvre á la vie – Blandine) avea mai multe pagini lipsǎ, tradus
într-o cursivǎ limbǎ româneascǎ de harnica îngrijitoare a operei lui
Delavrancea, romanul avea sǎ fie publicat la aproape 30 de ani de la
moartea Mǎrgǎritei. Emilia Şt. Milicescu îndeplinea în 1980, în sfârşit, o
misiune încredinţatǎ cu ani în urmǎ, de cea mai fascinantǎ femeie scriitoare
pe care a întâlnit-o, aşa cum spune, în viaţa sa de istoric literar. De
altminteri, citind cu atenţie romanul (vezi paginile 180-190), deşi E. Şt.
Milicescu, în contextul perversei epoci comuniste, nu recunoaşte expres, pe
cele douǎ femei e posibil sǎ le fi unit şi un anumit grad de rudenie. Dincolo
de aceasta însǎ, le apropia admiraţia comunǎ pentru personalitatea lui
Delavrancea („fiul spiritual” al Elenei Miller-Verghy), în primul rând, ar şi
aceeaşi pasiune fantezistǎ pentru perianthiumul pseudonimelor (!) cu care
cele douǎ scriitoare şi-au semnat opera. Mǎrgǎrita, cu Mama Lola, Ion
Pravilǎ, Marg. M-V, Ariel, Ilie Cambrea şi altele, Emilia, cu Simina
Calomfir, Tanţi Mili, Otilia Florin etc.

În primele capitole ale Blandinei, Mărgǎrita Miller-Verghy evocǎ salonul

casei pǎrinteşti, fiinţa magicǎ a tatǎlui dispǎrut prea devreme şi devenit
personaj de legendǎ, atmosfera mǎnǎstirii Notre-Dame de Sion din Iaşi
unde, expressis verbi, îşi aflǎ, înainte de vârsta de patru ani, drumul
Damascului sǎu; evocǎ, de asemenea, pasiunea dintotdeauna pentru învǎţat
a mamei sale pe care, copil, o însoţeşte la Geneva, unde va începe şi va duce
la bun sfârşit „studii de care nimeni în România nici chiar în Occident n-ar fi
crezut atunci (1869, n.n.) cǎ o femeie este capabilǎ”. În Mǎnǎstirea
Carouge de la periferia Genevei, mica Mǎrgǎrita gustǎ fiorii desoperirii
vocaţiei morale şi fericirea dificultǎţilor învinse pe care a pǎstrat-o şi
cultivat-o toatǎ viaţa, amestecând-o cu bunǎ ştiinţǎ cu cele mai mari
rafinamente în cǎutarea plǎcerilor. Pline de farmec şi un delicat parfum de
epocǎ sunt amintirile Mǎrgǎritei din anii copilǎriei legate de familia
deputatului Alexandru Lupaşcu, cumnatul mamei sale, tatǎl Henriettei şi
Maryei Lupaşcu, ultima, viitoare soţie a lui Barbu Ştefǎnescu Delavrancea şi
mamǎ a celor patru surori Delavrancea. Nenumǎrate pagini dedicǎ
Mǎrgǎrita Miller-Verghy atmosferei de studiu din Pensionul de fete Miller-
Verghy unde, alǎturi de celelalte fete, tânǎra „învǎţa în acelaşi timp româna
şi franceza, latina şi greaca, germana, engleza şi italiana. Mai erau şi lecţiile
de pian, de cânt, de dans, de gimnasticǎ, de lucru manual şi de desen, fǎrǎ a
mai socoti, bineînţeles, istoria, geografia, matematicile şi ştiinţele naturale“.
În capitolele „Prieteni noi” şi „Orizonturi noi”, Mǎrgǎrita Miller-Verghy face
referire la „suflul din larg neaşteptat şi regenarator” care pǎtrunde în
pensionul Elenei Miller-Verghy, odatǎ cu promovarea în Institut a unor
profesori precum Barbu Ştefǎnescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu sau
Ştefan Sihleanu, tineri apreciaţi cu deosebire de excepţionalul pedagog care
a fost Elena Miller-Verghy, adoptaţi cu entuziasm şi în grupul familial (un
adevǎrat Atheneu) care se întrunea în toate duminicile în str. Cosma, la
Alexandru Lupaşcu. Nedatatǎ, insolita poveste a întâlnirii la Paris a viitoarei
scriitoare cu Edmond de Goncourt pare scrisǎ mai curând pentru a întǎri –
cu autoritatea indiscutabilǎ a unui scriitor care spunea adesea cǎ eroii
romanelor sale nu sunt fictivi, ci reali – propria convingere, perfect
articulatǎ în Blandina, cǎ romanul modern va renunţa în curând la
descrierea mediilor, preocupat mai mult de autobiografie… Împletitǎ strâns
cu ultimii ani de formare profesionalǎ a Mǎrgǎritei Miller-Verghy (ca şi
mama sa, licenţiatǎ în litere şi filozofie în Elveţia, cu un doctorat obţinut la
Geneva) – „Ea ardea lumânarea la ambele capete, aruncându-se cu aceeaşi
frenezie în studiu… şi în dragostea ei cu fiecare zi mai exasperată“
– Blandina ocroteşte în miezul sǎu (pag. 200-395) romanul superbului şi
atât de dramaticului sacrificiu moral al unei femei care, trǎind intens
dragostea pe care i-o poartǎ frumosul şi rafinatul Luc de Maurienne (!?),
alege pentru sine celibatul, pentru a nu se despǎrţi niciodatǎ de mama sa…,
veghind, totodatǎ, ca tânǎrul sǎ facǎ o cǎsǎtorie cu o femeie pe care sǎ
ajungǎ cândva sǎ o iubeascǎ şi care sǎ fie acceptatǎ de tradiţionalismul
catolic al mǎtuşii sale, contesǎ de Morcourt, al cǎrui unic moştenitor şi
sprijin va deveni odatǎ cu încheierea acestui contract social…

Apreciat de Perpessicius, mai cu seamǎ pentru profunzimea miezulului sǎu

subtil, ca o lucrare de mare clasǎ, „cu mari intuiţii psihologice, cu multǎ
poezie şi o mare lecţie umanǎ”, alǎturi de Cealaltǎ
luminǎ, Blandina întregeşte zestrea scrisului feminin românesc cu un roman
al cǎrui loc distinct în istoria literaturii noastre ar merita cu siguranţǎ mai
multǎ atenţie, cum se cuvine arătată, de altminteri, şi celorlalte douǎ
romane ale Mǎrgǎritei Miller-Verghy, respectiv Théano (1910), care a
cunoscut şi o versiune în francezǎ, şi Prinţesa în crinolinǎ (1946), amândouǎ
de negǎsit astǎzi chiar şi în marile biblioteci.

Aş adǎuga în finalul acestor rânduri inspirate de puterea nebǎnuitǎ a unei

vechi amintiri din propria-mi copilǎrie cǎ, moştenind vocaţia pedagogicǎ
exemplarǎ a mamei sale, Mǎrgǎrita Miller-Verghy, sǎ nu uitǎm, a fost
fondatoarea Şcolii Normale de Fete din Bucureşti pe care a şi condus-o în
calitate de director între anii 1901-1919. În vremea mandatului sǎu în
funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice, imediat dupǎ Primul Rǎzboi
Mondial, Spiru Haret gǎsea organizarea învǎţǎmântului instituit aici de
Mǎrgǎrita Miller-Verghy, precum şi cuantumul şi calitatea cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice ce se predau elevelor Şcolii Normale din Bucureşti,
comparabile cu ale oricǎrui institut similar din Occident…