Indicatori chimici ai apelor naturale

Indicatori ai regimului de oxigen - foarte importanţi deoarece O2 condiţionează existenţa majorităţii

organismelor acvatice. Dintre acești indicatori fac parte:
● Oxigenul dizolvat (OD) - cel mai important parametru de calitate al apei din râuri şi lacuri,

parametru de care depinde viaţa în ecosistemele acvatice. Conţinutul de O2 din apele naturale trebuie să fie
min. 2mg/l, în timp ce în lacuri populate cu peşte conţinutul trebuie să fie de 8-15 mg/l.
● Consumul biochimic de oxigen (CBO) - cantitatea de oxigen, în mg/l, necesară pentru oxidarea
substanţelor organice din ape, cu ajutorul bacteriilor. Procesul de mineralizare a substanţelor organice este un
proces complex care, în cazul apelor bogate în oxigen, se petrece în două trepte:
► I - oxidarea carbonului din substratul organic;
► II - oxidarea azotului din substratul organic.

● Consumul chimic de oxigen (CCO) - metodă de oxidare a substanţelor organice din ape pe cale chimică.
Agenţii de oxidare utilizaţi sunt KMnO4 (CCOMn) şi K2Cr2O7 (CCOCr) în mediu acid.

● Carbonul organic total (COT) - cantitatea de carbon legat în substanţe organice şi corespunde cantităţii de
dioxid de carbon rezultată prin oxidarea totală a materiei organice. Determinarea se realizează prin oxidare
catalitică la temperaturi cuprinse între 800 - 1100oC.
Sărurile dizolvate în apele naturale conţin cationi (Ca2+, Mg2+, Na+, K+) şi anioni (HCO3-, SO42-,
Cl-). Alţi ioni se găsesc în cantităţi nesemnificative deşi, câteodată, au influenţă asupra proprietăţilor apei.
Reziduu fix - totalitatea substanţelor anorganice dizolvate în apă, stabile după evaporare la temperatura de
105oC.
Indicatori biogeni
Azotul - unul dintre elementele principale pentru viaţa plantelor şi animalelor. Compuşii N care se găsesc în apă sunt
N molecular, N legat în diferite combinaţii organice, amoniac, azotiţi şi azotaţi.

Fosforul - prezent sub formă de combinaţii, dizolvat sau sub formă

de suspensii sau sedimente. Conţinutul mare de fosfaţi în apele
subterane sau de suprafaţă determină eutrofizarea progresivă prin
favorizarea dezvoltării algelor (indicator de poluare).
Eutrofizare - proliferarea într-o întindere de apa a materiilor organice
care antrenează înmulţirea organismelor vegetale a căror descompunere
diminuează conţinutul de oxigen necesar vieţii animale.

Indicatori ai capacităţii de tamponare a apei

Aciditatea apei se datorează prezenţei CO2 liber, acizilor minerali şi sărurilor acizilor tari cu baze slabe.

Alcalinitatea apei este datorată prezenţei bicarbonaţilor, carbonaţilor alcalini, carbonaţilor alcalino-pământoşi,
hidroxizilor şi, mai rar, boraţilor, silicaţilor sau fosfaţilor.

Duritatea este inclusă printre indicatorii referitori la capacitatea de tamponare a apelor datorită ponderii carbonaţilor
de calciu şi magneziu din apele naturale.

Indicatori biologici şi bacteriologici

Analiza biologică a apei constă în inventarierea organismelor din masa apei (fito- şi zooplancton), de pe fundul apei
(organisme bentonice) precum şi a celor fixate pe diferite suporturi (perifiton).
Stabilirea gradului de curăţenie sau poluare a unei ape se face prin compararea rezultatelor obţinute
într-o secţiune de control cu tabele standard care cuprind grupe faunistice şi număr de unităţi sistematice de
organisme indicatoare de apă curată sau murdară.
Calitatea apei şi modificările datorate diverselor forme de poluare influenţează compoziţia biocenozelor acvatice
aceste putând reprezenta un mijloc de diagnostic al calităţii apei.
Analiza bacteriologică a apei este extrem de importantă deoarece apa destinată consumului casnic sau industriei
alimentare trebuie să nu fie contaminată cu bacterii sau viruşi patogeni.
POLUAREA APEI - modificarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale apei, produsă direct sau indirect de
activităţile omului, proces care face ca apele să devină improprii pentru utilizare normală. În funcţie de natura
poluanţilor şi de concentraţia acestora efectele sunt foarte complexe.
Poluarea apelor poate fi:
► naturală - datorată surselor de poluare naturală şi se produce ca urmare a interacţiunii apei cu atmosfera, litosfera
şi organismele vii;
► artificială – datorată surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc.

Poluarea apelor poate fi de asemenea:

► controlată – datorată apelor uzate transportate prin reţeaua de canalizare şi evacuată în anumite puncte stabilite
prin proiecte
► necontrolată – datorată surselor de poluare care ajung în emisari pe cale naturală, cel mai obişnuit prin
intermediul apelor de ploaie.

Se poate vorbi, de asemenea, despre poluare:

► normală – determinată de surse de ape de poluare cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de canalizare la
staţia de epurare sau direct în receptor;
► accidentală – determinată de dereglarea unor procese industriale, ca urmare a defectării staţiilor de preepurare sau
epurare etc.

Poluarea mai poate fi:

► primară – datorată depunerii substanţelor în suspensie din apele uzate care sunt evacuate într-un receptor;
► secundară – datorată gazelor care rezultă din procesele de fermentare a substanţelor organice depuse din
substanţele în suspensie care antrenează restul de suspensii aducându-le la suprafaţa apei de unde sunt apoi
transportate în aval de curentul de apă.
Poluanţii apelor se clasifică în:

Substanţe organice naturale sau artificiale (poluantul principal al apelor).

Materiile organice, prin descompunere, consumă O2 conducând la distrugerea fondului piscicol şi în general a tuturor
organismelor acvatice.
Substanţe anorganice în suspensie sau dizolvate - metale grele (Pb, Cu, Zn, Cr), cloruri, sulfaţi, azotaţi, fosfaţi etc.
Prin bioconcentrare, bioacumulare și bioamplificare metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice inhibând
în acelaşi timp procesele de autoepurare. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apelor, unele determinând
creşterea durităţii acestora. Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte diminuând capacitatea de transport şi
transfer a căldurii. Clorurile în concentraţii mari fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă, industrială precum şi
pentru irigaţii. Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apelor.

Materiale în suspensie (organice sau anorganice) - se depun pe patul emisarului şi împiedică navigaţia, mai mult cele de
natură organică consumă oxigenul, determină eliminarea unor gaze cu miros neplăcut etc. Substanţele care plutesc
(produse petroliere, ulei, spuma datorată detergenţilor) dau apelor gust şi miros neplăcute, împiedică absorbţia
oxigenului la suprafaţa apei şi ca urmare autoepurarea, se depun pe diferite instalaţii, colmatează filtrele, sunt toxice
pentru flora şi fauna acvatică, fac inutilizabilă apa pentru alimentarea instalaţiilor de răcire, irigaţii, agrement etc.

Substanţe radioactive - cele mai periculoase substanţe toxice datorită acţiunii radiaţiilor asupra organismelor vii.

Substanţe cu aciditate sau alcalinitate pronunţate evacuate în apele uzate conduc la distrugerea florei şi faunei acvatice, la
degradarea construcţiilor hidrotehnice, a vaselor şi instalaţiilor necesare navigaţiei, împiedică folosirea apei în agrement,
irigaţii, alimentări cu apă etc.

Coloranţii, proveniţi de la fabricile de textile, hârtie, tăbăcării etc., diminuează absorbţia oxigenului, desfăşurarea normală a
fotosintezei şi a autoepurării.

Energia calorică, caracteristică apelor de la termocentrale sau industrii specifice, aduce prejudicii în alimentarea cu apă
potabilă şi industrială şi împiedică dezvoltarea florei şi faunei acvatice (creşterea T scade concentraţia de oxigen
dizolvat).
Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor produse vegetale ajunse în receptori
dereglează dezvoltarea microorganismelor existente putând determina infectarea emisarului pe care îl fac de neutilizat.
Surse naturale de poluare a apelor - sunt în cea mai mare parte surse cu caracter permanent
Poluarea naturală a apelor se produce prin:
● trecerea apelor prin zone cu roci solubile;
● trecerea apelor prin zone cu fenomene de eroziune a solului - impurificări prin particulele solide antrenate;
● vegetaţia acvatică fixă sau flotantă în special în apele cu viteză mică de scurgere sau lacuri;
● vegetaţia de pe maluri care impurifică prin căderea frunzelor sau a plantelor întregi;
● surse de poluare accidentală cum ar fi activităţi vulcanice, deschiderea unor carsturi (totalitatea proceselor
legate de circulaţia apei în roci solubile).

Surse artificiale de poluare a apelor

A. Ape uzate care, reintroduse în receptori, reprezintă principala sursă de poluare artificială.
● ape uzate orăşeneşti - amestec de ape menajere şi industriale;
● ape uzate industriale - ape folosite în procesele tehnologice, tratate separat în staţii de epurare proprii
industriilor respective;
● ape uzate de la ferme de animale şi păsări - poluate cu substanţe organice şi materiale în suspensie;
● ape uzate meteorice - spală poluanţii existenţi în atmosferă, antrenează în procesul scurgerii ape uzate de
diferite tipuri, deşeuri, îngrăşăminte chimice, pesticide etc.;
● ape uzate radioactive - conţin substanţe radioactive rezultate de la prelucrarea, transportul şi utilizarea
acestora.
● ape uzate calde;
● ape uzate provenite de la zone de agrement - asemănătoare cu apele uzate orăşeneşti;
● ape uzate provenite de la navele maritime sau fluviale - conţin impurităţi deosebit de nocive (reziduuri lichide
şi solide, combustibil, lubrifianţi etc.).

B. Depozite de deşeuri - impurificarea poate fi produsă prin antrenarea directă a reziduurilor în apele curgătoare de
către precipitaţii sau apele care se scurg, prin infiltraţie în sol. Cele mai răspândite depozite de acest fel sunt
depozitele de gunoaie orăşeneşti, depozitele de deşeuri solide industriale, rumeguş şi deşeuri lemnoase etc.