Sunteți pe pagina 1din 3

FOC: evenimente muzicale

Anul 2018 a debutat la Filarmonica „Oltenia” din Craiova sub auspiciile


tradiționalului concert de Anul Nou (11 și 12 ianuarie), avându-l la pupitrul orchestrei pe
dirijorul italian Walter Attanasi, concert care a stârnit interesul melomanilor prin programul
deosebit de atractiv, gândit în spiritul muzicii vieneze, cuprinzând valsuri și polci din creația
lui Johann Strauss- fiul; dincolo de fascinația sine qua non a sonorităților straussiene, am
apreciat în mod deosebit concentrarea interpretativă a membrilor orchestrei. Într-o evidentă
dispoziție s-a prezentat secțiunea instrumentelor de coarde, ceea ce reprezintă un câștig real;
de asemenea, secțiunea instrumentelor de suflat din lemn, dar și aspectul intonației sau al
ritmului, întregul discurs a fost dominat de bravură și eleganță. Incontestabil, pe Walter
Attanasi îl putem considera eroul principal în ceea ce privește siguranța gestului său dirijoral
și, totodată, promptitudinea cu care instrumentiștii orchestrei s-au „lăsat” antrenați de vârtejul
amețitor al valsului vienez. Cert este că, și de această dată, Filarmonica din Bănie a știut să
onoreze începutul de an printr-un regal de covârșitoare semnificație pentru public, dar și
pentru arta interpretativă olteană.

Walter Attanasi
În al doilea concert al lunii ianuarie, orchestra simfonică a Filarmonicii a fost
„strunită” de dirijorul ei permanent, Alexandru Iosub, ale cărui apariții la pupitrul
ansamblului sunt tot mai frecvente, iar publicul craiovean îi creditează, cu deplină sinceritate,
după cum am observat, acțiunile sale pe linie repertorială și în domeniul strict al interpretării
artistice. „Prologul” plin de efect al serii a constat din Uvertura operei „Euryanthe” de Carl
Maria von Weber, lucrare care prin strălucirea ei, dar și prin dinamism, este „sortită” a
îndeplini funcția introductivă. Dirijorul și orchestra și-au unit resursele interpretative în
direcția unui deznodământ expresiv și stilistic „circumscris” muzicii marelui compozitor
romantic german. În ceea ce privește Concertul de Jazz pentru trompetă și orchestră de
Dumitru Bughici, lucrare prezentată în primă audiție la Craiova, cu concursul
inconfundabilului intrumentist care este Sergiu Cârstea, se poate spune că acest opus poartă
amprenta unui discurs ancorat în muzica secolului XX; este, dacă ne este permis să spunem,
o veritabilă simfonie (în trei părți) cu trompetă obligată, în sensul că orchestra poartă în
veșmântul ei o luxuriantă distribuție a intrumentelor, îndeplinind, în accepțiunea noastră, un
rol conducător în timp ce instrumentul solistic „adaugă” discursului sonor un plus de
strălucire și aplomb, rezervându-i-se, cum era de așteptat, și câteva cadențe (mai mici sau
mai mari). Finalul serii a constat din Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73, de Johannes Brahms,
care în versiunea propusă de Alexandru Iosub a sunat asemeni unei „pastorale”, pentru că
dintre cele patru simfonii brahmsiene aceasta este, neîndoielnic, mai ușoară și mai veselă,
poartă în ea însemnele bucuriei depline, a sensibilității și originalității. Nu doar prima, dar și
celelalte părți ale lucrării se dezvoltă din motivul intonat de violoncele și contrabași,
anticipând melodia temei principale înfățișate de corni; acest motiv „al naturii” conține în
interiorul lui germenii posibilităților dezvoltătoare. Tema secundă constă dintr-o melodie
prea frumoasă a violoncelelor. Întreaga simfonie „mustește” de melodii cuceritoare și idei
muzicale importante. Mult mai reflexivă este partea a doua, pentru ca în partea a treia spiritul
glumeț, șăgalnic să predomine. Finalul readuce caracterul pastoral al primei părți a simfoniei.
Celebrul dirijor și pianist Hans von Bülow l-a numit, cândva, pe Brahms „moștenitorul lui
Luigi și Ludwig” (al lui Cherubini și Beethoven); aceste cuvinte sunt valabile chiar și în
cazul finalului celei de a doua simfonii, în care fiecare notă este „tratată” cu sporită atenție și
înaltă știință componistică.
Al treilea concert al lunii ianuarie a fost dirijat de Giovanni Panella (Italia/ Argentina)
și a cuprins lucrări în primă audiție la Craiova: Suita de dansuri vechi românești de Ludovic
Bacs, Patru vitralii de Ottorino Respighi și Stabat Mater de Lucino Refice. Prolificul
muzician bucureștean a compus lucrarea menționată în anul 1979 și a fost dedicată
ansamblului său „Musica Rediviva”, ulterior Ioan Dobrinescu a reorchestrat anumite
fragmente ale suitei, respectiv a înlocuit intrumentele de epocă cu timbrul apropiat al
intrumentelor actuale. În această versiune, lucrarea păstrează parfumul specific al unor
dansuri populare românești din secolul XVIII. Reprezentant de frunte al simfonismului
italian din prima jumătate a secolului XX, Ottorino Respighi „strălucește” în istoria muzicii
universale prin „tripticul” său simfonic, alcătuit din Fântânile Romei, Pinii din Roma,
Sărbători romane. Lucrarea „Patru vitralii” (Vetrate di chiesa), subintitulată „Patru impresii
simfonice”, datând din anul 1927, transpune în sonorități orchestrale luxuriante picturi
religioase de pe ferestrele bisericilor italiene (Fuga în Egipt; Dimineața Sfintei Clara;
Arhanghelul Mihail; Sfântul Grigore cel Mare). Respighi se dovedește și în această suită un
eminent orchestrator, colorist de arvengură. Orchestra craioveană s-a acomodat exemplar cu
discursul muzical respighian, concentrându-se asupra detaliilor și întregului de o manieră ce
a conferit muzicii compozitorului italian expresivitate și claritate. De un interes aparte din
partea publicului s-a bucurat lucrarea vocal-simfonică a unui compozitor italian mai puțin
cunoscut: Licino Refice, care a excelat în domeniul muzicii sacre. Stabat Mater pentru soliști,
cor și orchestră purtând semnătura lui L. Refice este o splendidă pagină muzicală, în care
rolul celor doi soliști vocali (soprana Marta Rossi, din Italia/ Argentina, și tenorul Bogdan
Lupea) este destul de restrâns, în timp ce contribuția corului și orchestrei este substanțială.
Corala academică a Filarmonicii (excelent pregătită de maestrul Pavel Șopov) a dus „greul”
acestei lucrări, impresionând sub aspectul adaptabilității la problematica nu tocmai simplă a
„vocalității” partiturii și efortului de sonoritate în relația cu amplul aparat orchestral.
Geo Fabian