Fenomene de transport prin membrana celulară

1. Structura membranei celulare

2. Clasificarea modalităţilor de transport membranar
3. Transportul pasiv
Difuzie
Difuzie facilitată
Difuzia prin canale ionice şi pori
4. Transportul activ
Transportul activ primar
Transportul activ secundar
5. Receptori şi traductori de informaţie în membranele biologice
Definiţia receptorului
Etapele semnalizării intercelulare
Clasificarea semnalelor
Tipuri de receptori membranari, exemple

1. Structura membranei celulare

Membrana (7,5 nm) este un ansamblu de structuri supramoleculare aflat la

periferia celulei (sau a organitelor celulare) care separă mediul intern de cel extern (celular de
interstiţial) şi care îndeplineşte diferite funcţii legate în special de procese metabolice
fundamentale. Membranele vii au proprietăţile de semipermeabilitate şi selectivitate. Datorită
acestor proprietăţi, membrana celulară nu reprezintă o simplă barieră care separă 2 medii cu
proprietăţi diferite, ci o structură activă care asigură:
- transportul unor molecule, ioni, macromolecule, complexe supramoleculare, dintr-o
parte în alta a ei;
- traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi stimuli (mecanici, electrici,
electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care îi conţine;
- interconversia diferitelor forme de energie, prin enzimele sau complexele enzimatice
pe care le conţine.
Actualmente se acceptă că, în general, structura membranei celulare este cea descrisă
de modelul mozaicului fluid proteolipidic al lui Nicholson şi Singer (1972). Conform acesui
model, membrana este formată dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine şi
glicoproteine (figura, figura).

Bistratul lipidic este constituit în special din fosfolipide (fosfatidilcolină,

fosfatidilserină, fosfatidilinositol etc.) dar sunt prezente şi glicolipide şi colesterol.
Moleculele lipidice sunt amfifile. Ele au un cap polar (extremitate polară) şi o extremitate
hidrofobă (două lanţuri de hidrocarburi - cozi hidrofobe)(figura). Moleculele de acest tip se
organizează spontan, pe baza principiului de minimizare a energiei potenţiale, astfel încât
cozile lor hidrofobe să evite contactul cu apa. Ele realizează:
- structuri micelare (figura, figura)
- bistraturi (vezicule membranare sau membrane plane)(figura)
În acest fel, între cozile hidrofobe iau naştere legături hidrofobe, iar capetele polare
sunt expuse mediului apos. Bistratul lipidic este o structură dinamică, prezentând fluiditate:
moleculele lipidice execută mişcări de translaţie şi rotaţie. De exemplu:
- translaţie în stratul în care se află (difuzie laterală)
- rotaţie în jurul propriei axe
- basculare dintr-un monostrat în celălalt
- flexie (îndoire) (figura)

Proteinele membranare, în funcţie de modul în care se înserează în membrane

sunt:
a) - proteine intrinseci (integrale) - traversează membrana celulară o dată (glicoforina)
sau de mai multe ori (exemplu - proteinele transportoare, pompe ionice constituite din mai
multe  –helixuri)
b) - proteine extrinseci (periferice) - pătrund în membrană pe o anumită distanţă, pe
una din cele două feţe, sau sunt ataşate la suprafaţa membranei (receptorii membranari,
proteine cu rol imunologic etc.)
Şi proteinele prezintă mişcări de difuzie laterală (http://bio.winona.msus.edu/berg) şi
rotaţie, într-un mod mai restrictiv (depinzând de interacţiunile cu alte proteine).
Membrana se sprijină pe un citoschelet alcătuit din proteine fibrilare (exemplu:
spectrina, anchirina şi actina fibrilară - în hematii)(figura).

Membranele artificiale (model) - permit studiul unor procese membranare. Dintre acestea fac
parte lipozomii şi bistratele lipidice, BLM (figura) sau SSM (figura).

2. Clasificarea modalităţilor de transport membranar

1. Macrotransport (endocitoza, transcitoza, exocitoza)

(http://bio.winona.msus.edu/berg) (figura, Alberts et al., The Cell):
- fagocitoza
- pinocitoza

2. Microtransport (Alberts et al., The Cell)

- pasiv
- activ

Fagocitoza - proces în care celula înglobează particule de substanţă solidă, învelite în

pseudopode (prelungiri citoplasmatice) care fuzionează în spatele lor.
Pinocitoza - învelirea picăturilor de lichid şi macromoleculelor într-un bistrat lipidic şi
formarea de vezicule care fuzionează (http://bio.winona.msus.edu/berg/ANIMTNS/fusionan.gif) cu
membrana celulară şi prin aceasta pot fi transportate dintr-o parte în cealaltă a membranei.
Exemple: - în terminaţiile nervoase şi celulele secretorii (exocitoză)(exemplu: diferiţi
neurotransmiţători cum ar fi acetilcolina, glutamatul etc.)
 - trecerea proteinelor plasmatice din sânge în spaţiul extravascular - transcitoză prin
endoteliul capilar.

3. Transportul pasiv

Transportul pasiv este reprezentat de către deplasarea moleculelor şi ionilor în sensul

gradientului electrochimic sau de presiune - aparent fără consum de energie metabolică.
Aparent, deoarece gradientul electrochimic respectiv este rezultatul unor procese anterioare
realizate cu consum de energie.
Prin transport pasiv sistemul are tendinţa de a ajunge la echilibru termodinamic. Dacă
în expresia diferenţei de potenţial electrochimic notăm:
c1 = cin, c2 = cex, V1 = Vin, V2 = Vex obţinem:

W = Win - Wex = RT ln cin/cex + zF (Vin - Vex)

Dacă W > 0 - ionii au tendinţa de a părăsi celula.

Dacă W < 0 - ionii au tendinţa de a pătrunde în celulă, dacă membrana este
permeabilă pentru aceştia. Transportul unei specii ionice încetează la echilibru, când W =
0:
E = Vin - Vex = (RT/zF) ln cex/cin - ecuaţia Nernst
Există trei modalităţi de transport pasiv: difuzia simplă, difuzia facilitată şi difuzia prin
canale şi pori.

Difuzia simplă

Difuzia simplă (http://bio.winona.msus.edu/berg) se produce prin dizolvarea speciei

moleculare transportate în membrană (figura) şi depinde de raportul dintre solubilitatea
substanţei respective în bistratul lipidic şi solubilitatea ei în apă, deci de coeficientul de
partiţie . Cum s-a arătat, conform legii lui Fick, în cazul membranelor coeficientul de
permeabilitate P este P = D/

Difuzia facilitată

În acest caz, difuzia se realizează prin utilizarea unor molecule transportoare existente
în membrană sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au o
anumită specificitate, recunoscând specia moleculară sau ionică pe care o transportă. Există
transportori pentru glucoză, colină, pentru diferiţi ioni (în acest caz transportorul se
numeşte ionofor). Transportorii pot distinge speciile levogire de cele dextrogire. Ei acţionează
în sensul gradientului electrochimic. Mecanismul de transport se bazează pe proprietatea
transportorului de a se putea găsi în două stari conformaţionale T1 şi T2 (figura).
Molecula transportată (substratul S) se leagă pe una din feţele membranei (figura). Se
produce în urma legării o modificare conformaţională în starea T2 şi situsul de legare este
expus părţii opuse cu scăderea afinităţii pentru specia respectivă şi eliberarea acesteia. Prin
eliberare se revine la conformaţia iniţială şi ciclul se repetă. De exemplu, un model pentru
transportul uniport al glucozei este dat în figură. Procesul se desfăşoară conform cineticii
Michaelis-Menten pentru reacţiile enzimatice. Un exemplu de ionofor este
antibioticul valinomicină, moleculă hidrofobă care poate încorpora ionii de K+, translocându-i
prin membrană (şi Rb, mai slab). Valinomicina face ca ionii de K+ să iasă din celula bacteriană,
provocându-i moartea. Un alt ionofor este nigericina care permite un schimb neutru K+, H+.

Difuzia prin canale ionice şi pori

Canalele ionice sunt proteine specializate care străbat bistratul şi permit trecerea
unor substanţe care nu sunt liposolubile. Permit trecerea ionilor în ambele sensuri şi sunt
selective. Porii sunt structuri neselective, contează doar diametrul particulei. Specia
transportată se leagă de proteina canal, formând un complex enzimă-substrat care evoluează
pe baza cineticii Michaelis-Menten. Pentru ca ionul să treacă dintr-o parte în cealaltă este
necesar ca un canal să fie deschis (http://pb010.anes.ucla.edu/rp1.htm). În figură este
reprezentată schematic structura unui canal ionic. Filtrul recunoaşte un anumit tip de ion şi îl
lasă să treacă în vestibul. Senzorul primeşte informaţia din exterior, fie din partea unei
molecule receptoare, fie direct de la un semnal electric, şi, dacă informaţia este
corespunzătoare, comandă deschiderea porţii permiţând ionului să intre sau să iasă din celulă,
împins de potenţialul său electrochimic. În anumite situaţii, accesul ionului este interzis, chiar
dacă poarta este deschisă, datorită intervenţiei inactivatorului I.
Deschiderea şi închiderea canalului sunt rezultatul unei modificări conformaţionale care
este comandată printr-un mecanism specific. Acesta poate fi ;
- electric - modificarea potenţialului membranar (ex. canalele de Na+, K+ în membrana
axonală);
- chimic (ex. acetilcolina, canalul de Na+, Ca++ controlat de GMPc în membrana
celulelor fotoreceptoare);
- alte mecanisme (de ex. mecanic: canalul de K+ din vârfurile stereocililor celulelor
ciliate din organul lui Corti).
Când canalul este deschis are loc o trecere pasivă, preponderent în sensul gradientului
electrochimic. Transportul prin canale poate fi inhibat cu ajutorul unor blocanţi specifici cum
ar fi unele toxine (tetrodotoxina inhibă funcţionarea canalului de Na+ din membrana axonală,
tetraetilamoniul blochează canalul de K+). Asemenea blocanţi specifici permit studierea
proprietăţilor canalelor sau identificarea proteinelor canal.

Deosebiri între cele două tipuri de difuzie (facilitată, canale):

- transportorii – au o specificitate mai mare (pot distinge între speciile levogire şi
dextrogire - în celulă pot pătrunde prin difuzie facilitată numai glucoza dextrogiră şi aminoacizii
levogiri). Pot transporta mii de ioni/s.
- canalele – au o viteză mult mai mare de transport al ionilor (milioane sau chiar sute
de milioane de ioni/s). Atunci când au loc procese care necesită modificări bruşte ale
concentraţiei sau compoziţiei ionice (de ex. în producerea influxului nervos) canalele ionice
sunt mai adecvate pentru transportul speciilor implicate în aceste procese.
- transportorii sunt în număr mult mai mare;
- transportorii pot participa la transportul activ secundar.
 4. Transportul activ

Transportul activ este o formă de transport care necesită energie metabolică - cuplare
energetică imediată. Se realizează în sensul invers gradientului de potenţial electrochimic. Se
disting două forme de transport activ: transportul activ primar şi transportul activ
secundar.

Transportul activ primar

Transportul activ primar se realizează cu ajutorul pompelor ionice membranare,

structuri proteice transportoare din clasa proteinelor integrale. O pompă ionică este
caracterizată prin prezenţa unui centru activ cu acces alternativ spre partea extracelulară şi
spre cea citoplasmatică. Accesul este modificat ca urmare a unei tranziţii conformaţionale. Cea
mai cunoscută pompă ionică este Na+,K+- ATP-aza (figura). Este alcătuită din patru subunităţi
proteice (2 subunităţi  şi 2 subunităţi ); subunitatea  are activitate ATP-azică. Hidroliza
ATP furnizează energia care permite translocarea a 3 ioni de Na în exteriorul celulei şi a doi
ioni de K în interior (http//:bio.winona.msus.edu/berg/ANIMTNS). Este o pompă electrogenică
întrucât are ca rezultat un transfer net de o sarcină pozitivă per ciclu în exteriorul celulei.
Conform schemei Albers-Post, în esenţă mecanismul de transport este următorul:
Enzima în conformaţia E1 ia Na+ pe partea citoplasmatică şi leagă ATP (în prezenţa
Mg++). ATP este hidrolizat, complexul fosforilat suferă o tranziţie conformaţională E1 - E2 în
urma căreia scade afinitatea pentru Na+ şi creşte pentru K+. Ionii de Na+ se desprind, se
ataşează ionii de K+. Are loc o defosforilare şi în urma acesteia proteina pierde afinitatea
pentru K+. Se desprind ionii de K+ şi enzima revine în conformaţia iniţială E1 (figura).
Alte exemple de pompe ionice sunt pompa de H+, K+ din mucoasa gastrică, pompa de
Ca++ din reticulul sarcoplasmic sau pompa protonică bacteriorodopsina (sub acţiunea luminii
pompează protoni din interiorul în exteriorul celulei).

Transportul activ secundar

Transportul activ secundar constă din pătrunderea speciilor transportate într-un
compartiment (extracelular sau intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, prin
asocierea cu molecule care se deplasează normal conform propriului lor gradient de
concentraţie. Gradientul este, însă, menţinut prin transport activ primar. Transportorul întâlnit
în difuzia facilitată poate lega cele două molecule fie în aceeaşi stare conformaţională (pe
aceeaşi parte) - simport sau co-transport, fie pe cele două părţi, în stări conformaţionale
diferite - antiport (contra-transport).
În simport (http://bio.winona.msus.edu/berg) - enzima leagă pe aceeaşi parte, în
conformaţia T1, ambele specii şi suferă tranziţia T1 - T2 numai după legarea ambelor.
Exemplu: glucoza în celulele mucoasei intestinale se asociază cu Na+ care intră pasiv.
Ionii de Na+ sunt eliminaţi activ prin transport primar, prin hidroliza ATP, iar glucoza rămâne.
Transportul este electrogenic deoarece are ca rezultat net transportul unei sarcini pozitive
dintr-o parte a membranei în cealaltă.
În antiport (http://bio.winona.msus.edu/berg) proteina transportoare leagă în starea
T2 un alt ion decât cel care suferă difuzia facilitată, care va fi evacuat în compartimentul în
care potenţialul lui electrochimic este mai mare. Exemplu: muşchiul cardiac - antiport 3 Na+/
1 Ca++ - electrogenic (sarcina netă +1). Asigura concentraţia scăzută a Ca++ în interior pe
seama pompării active a Na+de către Na+,K+- ATP-aza. Un alt exemplu: transportorul de 1
Na+/2 H+ din membrana bacteriei E. coli.

5. Receptori şi traductori de informaţie în membranele biologice

Definiţia receptorului

Receptorii membranari sunt structuri macromoleculare aflate în membrana celulară,

care au capacitatea de a recunoaşte o moleculă semnal din mediul extracelular,
numită mesager prim, şi de a interacţiona cu ea rapid şi reversibil
(http://bio.winona.msus.edu/berg/ANIMTNS/Recep.htm). În urma interacţiei, celula poate sintetiza o
altă moleculă semnal – mesager secund – care declanşează răspunsul celular specific.
Mesagerul secund poate fi, uneori, chiar complexul receptor – mesager prim. Dintre
moleculele cu rol de mesager prim se pot menţiona: mediatorii chimici, hormonii, antigenii,
medicamentele, drogurile etc. Mesageri secunzi frecvent întâlniţi sunt: acidul adenozin
monofosforic ciclic (c-AMP), acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP), diacil glicerolul
(DAG), inozitol trifosfatul (InosP3).
Semnalizarea intercelulară se realizează prin intermediul reţelei complexe de receptori
membranari şi al liganzilor specifici ai acestor receptori, liganzi care reprezintă semnalele.

Etapele semnalizării intercelulare

1. Sinteza moleculei semnal

2. Eliberarea moleculei semnal
3. Transportul moleculei semnal către ţintă
4. Detecţia semnalului
5. Răspunsul celular
6. Desprinderea moleculei semnal de receptor

Clasificarea semnalelor

- semnale endocrine,(Alberts et al., Molecular Biology of the Cell, 2002), reprezentate

de hormonii produşi în glandele endocrine, secretaţi în sânge şi distribuiţi în organism;
- semnale paracrine, generate de celule, acţionează local în vecinătate;
- semnale de contact, necesită contactul intercelular;
- semnale nervoase, se transmit de-a lungul axonilor către celulele ţintă;
- semnale autocrine (celulele secretă molecule semnal care se leagă de receptorii
proprii).

Clasificarea receptorilor membranari

 I. Receptori asociaţi cu canale ionice (ionotropi)
II. Receptori care acţionează prin intermediul proteinelor G
III. Receptori legaţi de enzime (sunt fie ei înşişi enzime, fie sunt asociaţi cu enzime pe
care le activează). Enzimele respective sunt, în marea lor majoritate, protein kinaze.
Receptorii din ultimele două clase mai sunt numiţi şi receptori metabotropi.

Receptorii ionotropi

Receptorii asociaţi cu canale ionice au o zonă receptoare de care se leagă mesagerul

prim şi o zonă efectoare prin care comunică senzorului canalului comanda de deschidere sau
închidere a porţii; în urma activării afectează direct activitatea celulei prin deschiderea
nemijlocită a unor canale ionice. Exemplu: receptorul nicotinic de acetilcolină. Prin legarea Ach
de subunităţile  ale receptorului, are loc o modificare conformaţională în urma căreia canalul
interior format de cele 5 subunităţi se deschide şi permite trecerea nestingherită a ionilor.

Receptorii care funcţionează prin intermediul proteinelor G

Receptorii care acţionează prin intermediul proteinelor G sunt receptori metabotropi

care pot determina sinteza mesagerilor secunzi (prin intermediul unei proteine efectoare). Un
exemplu ar fi receptorul de epinefrină. Epinefrina (adrenalina), mesagerul prim, se leagă de
receptorul specific (de zona receptoare a acestuia). În urma acestei legări, în urma unei
modificări conformaţionale, receptorul devine apt să lege o proteină G. Proteina G, alcătuită
din 3 subunităţi notate ,  şi , şi care în stare liberă leagă GDP, suferă la rândul ei o
modificare conformaţională în urma căreia eliberează GDP şi leagă GTP la subunitatea .
Subunitatea  se separă de subunităţile  şi  şi difuzează pâna când întâlneşte un efector
(zona efectoare), adenilat ciclaza. Prin legare de efector acesta se activează şi catalizează
transformarea ATP din celulă în c-AMP (mesager secund); c-AMP declanşează o serie de reacţii
enzimatice prin care este activată enzima fosforilază şi aceasta din urmă determină
transformarea glicogenului în glucoză ce este eliberată din celulă (răspunsul celular). După
activarea efectorului, subunitatea  a proteinei G, prin hidroliza GTP devine inactivă şi se
recombină cu subunităţile  şi , refăcând proteina G. Procesul se poate relua.
Alt exemplu: ciclul biochimic al rodopsinei în excitaţia vizuală. Receptorul pentru
lumină, rodopsina, leagă în urma fotoactivării traductina (proteină G) şi, în mod analog,
traductina activează o proteină efectoare (PDE). PDE converteşte c-GMP (mesager secund) în
GMP. Prin această conversie se închid canalele de Na şi Ca. Celula se hiperpolarizează şi
informaţia este transmisă creierului pe căile nervoase.
Mesagerul secund c-AMP poate activa o serie de protein kinaze care, la rândul lor,
determină în ultimă instanţă eliberarea de hormoni, neurotransmiţători etc.
Alţi receptori folosesc drept mesageri secunzi DAG sau InosP3 (IP3)(schema).
De exemplu, anumiţi receptori leagă molecule semnal cum ar fi angiotensina, glucoza,
Ach etc şi activează apoi o proteină G care, la rândul ei, activează o enzimă numită fosfolipaza
C. Substratul acestei enzime este reprezentat de fosfolipide, în special fosfatidil inositol 4-5
difosfat (PIP2). Enzima descompune PIP2 in inositol 1,4,5-trifosfat (IP3), eliberat in citosol, şi
diaciglicerol (DAG) care rămâne ataşat de bistratul lipidic. IP3 se leagă de un receptor specific
situat in membrana reticulului endoplasmic, receptor care este un canal de calciu. La legarea
IP3 canalul de Ca se deschide. La rândul sau, calciul eliberat poate acţiona si el ca mesager
secund pentru alte procese celulare. Unul dintre acestea este activarea, împreună cu DAG, a
protein kinazei C- Ca dependente şi aceasta poate fosforila diverse proteine. Un alt proces
declanşat de Ca este activarea calmodulinei care poate apoi interacţiona cu alte proteine etc.
etc.

Receptori asociaţi cu enzime

III. Se activează o protein kinază citoplasmatică (schema)(altă schemă). Activitatea

celulei este influenţată în etape: mai întâi are loc o modificare metabolică a celulei. Aceasta
poate în final să ducă la deschiderea sau închiderea unui canal ionic ori poate modifica o altă
activitate a celulei (de exemplu transcripţia unei proteine ori alt răspuns celular
specific). Exemplu: receptorul de insulină poate activa o tirozin kinază, se fosforilează alte
proteine şi în final se produce răspunsul celular care poate fi creşterea permeabilităţii pentru
glucoză.

------------