Tulburarea dependenta a personalitatii se caracterizeaza prin

autostima redusa, neincredere in posibilitatile proprii, nevoie excesiva de ocrotire si ingrijire,

incapacitatea de a lua decizii in probleme curente si tendinta continua de a acorda altuia
greutatea propriilor responsabilitati.
Intr-o definitie sintetica retinuta de Tratatul American de Psihiatrie, tulburarea dependenta a
personalitatii "se caracterizeaza printr-o nevoie pervaziva si excesiva de a fi ingrijit, fapt care
determina un comportament supus si adeziv, ca si prin teama de separare" (G. J. Gunderson,
Katharine Phillips, 1995, p. 1450).
Debut
Tulburarea dependenta a personalitatii debuteaza la varsta adulta tanara, ea nefiind sinonima
cu dependenta intalnita la multi copii si mai ales la copii unici. Este posibil ca aceasta
confuzie sa influenteze si datele de prevalenta a tulburarii dependente, care sunt atat de
variate, chiar divergente.

CE ESTE TULBURAREA DE PERSONALITATE DEPENDENTĂ

(TPD)?
Tulburarea de personalitate dependentă este una dintre cele mai comune probleme de
personalitate și din nefericire predispune și pentru alte afecțiuni psihologice. O persoană cu
tulburare de personalitate dependentă:

 are nevoie în permanență ca cineva să aibă grijă de ea,

 pentru a se asigura de asta, se va ”agăța” de personele din jur,
 este foarte speriată la gândul că va fi abandonată sau lăsătă singură și
 are aceste trăsături de foarte mult timp (de când se știe) și le manifestă în toate situațiile de
viață (în special în relații interpersonale).

Pentru a înțelege cum se comportă, ce gândește, cum reacționează și cum arată lumea pentru o
personalitate dependentă, vom lua pe rând fiecare dintre aceste caracteristici și le vom discuta
în detaliu, cu exemple.

 Nevoia permanentă de grijă

O persoană cu TPD consideră că nu este în stare să ia propriile decizii pentru viața sa, așa
că va căuta mereu asigurări, sfaturi și reasigurări din partea celor apropiați pentru a putea
să facă alegeri relevante pentru prezentul sau viitorul personal (ex. „Ce facultate să urmez?”,
„Ce apartament să cumpăr?”, „Cu ce să mă îmbrac mâine?”, „E bine ceea ce fac?”). Se vede
ca fiind incapabilă să se descurce în mod autonom, fără ajutorul celorlalți, începând de la
lucruri simple până la situații complicate. Din această cauză va părea pasivă și
neajutorată și va încerca să îi determine pe ceilalți să preia responsabilitatea unei alegeri
sau a unui comportament care o privește. Persoanele cu TPD nu au inițiativă și se feresc să
facă lucrurile pe cont propriu: nu pentru că sunt leneșe sau nemotivate, ci pentru că nu cred
că „sunt în stare”, nu se consideră destul de apte și nu au încredere în judecata lor.

Exemplu: Ana a terminat facultatea și ar vrea să se angajaze, însă nu crede că ar reuși să își
găsească un loc de muncă. De unde să înceapă să caute? Ce să caute? Se consultă de mult
timp cu părinții ei, iar într-un final tatăl ei îi propune să se angajeze pe post de secretară la
firma lui. Ana este mulțumită de această variantă, chiar dacă a terminat Dreptul. Ea se
gândește: „Oricum nu mi-aș găsi nimic altceva, iar dacă tata a propus asta, sunt singură că e
cea mai bună variantă!”
 Dependența de cei din jur

Dacă ne spunem nouă înșine că nu suntem în stare să ne descurcăm în mediul nostru, atunci
vom cere constant asigurări și ajutor și vom dori ca ceilalți să preia inițiativa și
responsabillitatea pentru lucruri care ne privesc, așa cum am discutat mai sus. În aceste
condiții, ideea de a rămâne fără persoanele care contează în viața noastră și ne îndeplinesc
(măcar parțial) aceste nevoi ar părea terifiantă, înfricoșătoare, catastrofică. Acesta este
raționamentul care determină o persoană cu TPD să facă tot posibilul pentru a „face pe plac”
celor din jur, pentru a obține grija de care are atât de multă nevoie. Din această cauză, se va
oferi să facă orice, inclusiv lucruri neplăcute (ex. să preia toate treburile casnice, să se
sacrifice, să accepte să fie umilită) și va evita să fie în dezacord cu ceilalți (ex. să exprime o
opinie opusă, să rostească un punct de vedere contradictoriu într-o discuție). Datorită
dependeței lor, persoanele cu TPD pot ajunge uneori să fie abuzate, controlate și manipulate
de către cei care le intuiesc vulnerabilitățile și vor să le exploateze.

Exemplu: Andrei vrea să fie plăcut de toată lumea. Se gândește că e normal să facă unele
sacrificii pentru ca cei din jur să îl accepte și să se poarte frumos cu el. Nu suportă să se
certe cu cineva și ar face orice să evite asta. De exemplu, ieri la birou s-a oferit să facă două
rapoarte pentru colegul lui, Dan, deși nu avea neapărat timp pentru asta. E adevărat că mai
tot timpul Dan îi pasează lui din muncă, ”dar asta e, uneori trebuie să facem sacrificii”, își
spune Andrei.

 Frica de abandon și singurătate

Persoanele cu TPD se simt neajutorate când sunt singure, deoarece se simt incapabile să
aibă grijă de propria persoană. Astfel apare o frică exagerată de a rămâne singure, fără
protecția și ajutorul celor din jur. Vor prefera să trăiască toată viața în umbra unei persoane pe
care o percep a fi mai „puternică” decât ele, mai „în stare să facă față vieții”. Evitând pe cât
posibil să preia responsabilitatea pentru ele, aceste persoane nu reușesc să testeze dacă într-
adevăr nu se pot descurca singure. Din acest motiv, persoanele cu TPD sunt preocupate de
gândul că vor fi abandonate și lăsate singure, iar din cauza acestui pericol anticipat ca fiind
catastrofal, sunt dispuse să facă orice compromis. Astfel, ele vor rămâne inclusiv în relații
abuzive, în care sunt lovite, înjurate, folosite pentru că „orice e mai bine decât să rămâi
singur” sau „e rău cu rău, dar mai rău fără”. Totodată, imediat ce o relație apropiată se încheie
(fie ea prietenie, relație romantică etc.), aceste persoane tind să caute o altă relație, chiar
dacă e doar una „de umplutură”.

Exemplu: Andreea este într-o relație cu Vali de 3 ani. El e cu 5 ani mai mare decât ea și este
tot ce și-ar putea dori: fermecător, puternic, ambițios, hotărât și plăcut de toată lumea. Vali
nu pare la fel de încântat de ea: îi face foarte des reproșuri și o pune la punct în fața
prietenilor lor. Cu câteva ocazii a lovit-o și o amenință des că o va părăsi. Andreea crede că
fiecare ceartă e din vina ei și tolerează orice. Ea își spune: „Nu îmi pot imagina cum ar fi
viața fără el. Nu mă pot descurca fără Vali!”.

 Trăsături persistente, pervazive, patologice

Atenție! Tulburările psihologice de tip dependent sunt compuse din trăsături și

caracteristici extreme de personalitate. Fiecare dintre noi are uneori gânduri, comportamente
și emoții care pot semăna cu cele descrise anterior. Însă ne întrebăm dacă există o tulburare
atunci când aceste trăsături sunt pervazive (apar în toate situațiile), persistente (există de
 mult timp și încontinuu) și patologice (sunt extreme și crează probleme și suferință
individului).

Exemplu: Este normal pentru copii să caute aprobare, ajutor și asigurări din partea
adulților, în special de la părinți. Însă cu timpul, aceștia învață să se descurce singuri și
câștigă tot mai multă autonomie. Totodată, este firesc să ne preocupe relațiile importante din
viața noastră și să anticipăm că vom suferi mult dacă acestea n-ar mai exista. Uneori este
firesc să facem compromisuri și sacrificii pentru cei apropiați, însă nu o facem în primul rând
pentru că suntem cuprinși de groază că altfel vom fi părăsiți.

CUM APARE TULBURAREA DE PERSONALITATE DEPENDENTĂ?

Potrivit psihologului Jeffrey Young, tulburările de personalitate există deoarece persoana are
un mod nesănătos și deoseori irațional de a percepe, înțelege și a se raporta la realitate. Cu alte
cuvinte, e ca și cum ar purta permanent o pereche de ochelari cu lentile colorate – lumea este
filtrată prin acei ochelari și de cele mai multe ori nici nu știu care sunt culorile ”reale”. Cum
ne alegem cu aceste lentile care uneori distorsionează realitatea? Se pare că experiențele din
copilărie au rol hotarâtor pentru sănătatea mentală a viitorului adult. Astfel, în cazul TPD
poate apărea:

 O familie care a sabotat siguranța de sine a copilului. Părinții au supra-protejat copilul și nu l-au
ajutat să își dezvolte competențe în afara familiei. Mai târziu, adultul nu are încredere că se poate
descurca bine în mod independent.

 Unul dintre părinți (sau ambii) a „sufocat” copilul cu excesiv de multă atenție, apropiere și nu i-
a dat voie să își găsească propria individualitate. Mai târziu, adultul nu simte că are o identitate a
lui, o direcție personală de viață și continuă să depindă de o apropiere extremă.

 Copilul a fost acceptat de către familie doar dacă îndeplinea anumite condiții (ex. „te iubesc
doar dacă faci cum spun eu”). Copilul a învățat că trebuie să uite de dorințele și scopurile lui
pentru câștiga iubirea, atenția și aprobarea părinților. Mai târziu, adultul face eforturi exagerate de
a câștiga aprobarea celor din jur și este foarte sensibil la critică și respingere.

Modul în care fiecare dintre noi reacționăm la un „mediu nesănătos” în copilărie depinde și
de temperamentul cu care ne naștem – cu alte cuvinte, există și o componentă genetică și
biologică care contribuie la dezvoltarea TPD.

Exemplu: Andrei are părinți care, privit din exterior, par perfecți: îl iubesc enorm, fac foarte
multe eforturi pentru ca lui Andrei să-i fie bine și să nu-i lipsească nimic. În special mama lui
a fost mereu fascinată de băiatul ei: în copilărie îi spunea deseori că ar muri dacă ar păți
ceva, că ei doi sunt de nedespărțit și că va rămâne băiatul mamei pentru tot restul vieții.
Mama nu a fost de acord ca Andrei să facă facultatea în alt oraș și nici să se mute din casa
lor. Andrei s-a obișnuit să locuiască cu părinții și să depindă de părerea mamei sale în orice
aspect al vieții, deși acum are 32 de ani. „Așa am fost noi dintotdeauna: două boabe într-o
păstaie. Nu știu ce m-aș face fără mama!” spune Andrei.

CE SE POATE FACE ÎN CAZUL TULBURĂRII DE PERSONALITATE

DEPENDENTĂ?
 Ca în cazul oricărei tulburări de personalitate, persoana poate beneficia foarte mult de pe
urma psihoterapiei. Din nefericire, o personalitate dependentă înseamnă adesea suferință,
care se poate concretiza în alte probleme psihologice precum depresia, anxietatea sau
consumul de substanțe. Dacă persoana cu TPD este diagnosticată cu o astfel de problemă
secundară se poate interveni inclusiv medicamentos, însă în general psihoterapia individuală
sau de grup este esențială. Cu ajutorul unui psihoterapeut, persoana poate să ajungă la
rădăcina problemelor sale și să dezvolte noi moduri de a se raporta la realitate (ex. să-și asume
responsabilitatea pentru unele decizii, să exerseze un comportament asertiv, să învețe să își
seteze scopuri personale etc.)

CUM SĂ AJUTAȚI O PERSOANĂ CU TULBURARE DE

PERSONALITATE DEPENDENTĂ?

O persoană cu TPD este descrisă de ceilalți ca fiind cea care îți sare mereu în ajutor, caută să-
ți facă pe plac, te flatează cerându-ți sfatul și complimentându-te. Îți dă aproape constant
impresia că tu știi mai bine decât ea, că părerea ta contează mai mult și că ești indispensabil în
viața ei.

Pe de altă parte, după ce relația cu o persoană cu TPD s-a stabilizat, semnele dependenței
devin tot mai evidente și poate să îți apară ca fiind obositoare, că cere foarte mult de la tine și
că este foarte fragilă. Uneori poate deveni „șantajistă” emoțional (nu neapărat cu rele intenții,
ci împinsă de frică). De exemplu, poate să devină foarte tristă și speriată dacă nu este chemată
în oraș împreună cu grupul de prieteni și astfel să te facă să te simți obligat să o incluzi pe
viitor în toate planurile. În același timp, inclusiv nevoia constantă de reasigurări și refuzul de a
prelua inițiativa și responsabilitatea pot deveni obositoare și frustrante, deoarece pare că ai
grijă de un adult-copil.

CE PUTEȚI FACE?
 Când vă cer sfatul, cereți-le prima dată părerea lor personală. Ex. „Îți spun ce cred că ai putea
face în această situație, dacă îmi spui tu mai întâi la ce te-ai gândit”.
 Nu luați decizii în locul lor, chiar dacă este tentant. Nu vor afla niciodată că pot lua singuri
decizii dacă cei apropiați își asumă responsabilitatea în locul lor.
 Jucați uneori rolul lor: cereți-le sfatul și ajutorul și prezentați-vă ca ființă imperfectă, care
greșește și are defecte. Astfel, persoana cu TPD va vedea că ceilalți nu sunt mereu în poziție de
superioritate.
 Lăudați-le inițiativele și ajutați-le să găsească activități la care sunt buni și care le fac
plăcere. Astfel le crește încredea în sine.
 Nu le pedepsiți pentru dependeța lor. Nu este o strategie bună să le abandonați brusc și complet,
ca și cum i-ați arunca în apă ca să învețe să înoate. Totodată, chiar dacă este tentant, nu profitați
de faptul că ar face aproape orice ca să vă fie pe plac – nu le folosiți, nu le cereți să facă munca pe
care nu o vrea nimeni, nu acceptați favoruri sau cadouri excesive.