INGA CIOBANU

In stitutul de L iteratură şi F olclor Identitate şi alteritate în sp aţiu l literar

Vehiculate în planurile cele m ai div erse (lo g ic, filo so fic, p sih olo g ic, lin gv istic, literar
etc.), cu o insistenţă de invidiat, noţiun ile d e identitate/alteritate co n lu crează la im p u n erea
u n ei panoram ări descentrate a subiectiv ităţii u m an e. D eşi p ro blem a altuia nu este un
p ro dus al m odernităţii, (term en ul de alteritate fiin d u tilizat în că d e P lato n în “S o fistu l”),
secolele XX-X X I acreditează n oţiunea d e alteritate şi lărg esc aria d e circu laţie a acesteia,
in iţiind noi tem e, deschizând noi posib ilităţi d e an g ajare în d iscu rs. C ircu larea term en ilo r
respectivi în contextul celor m ai div erse d iscu ţii – de la cele privind globalizarea,
identitatea culturală, până la cele ling v istice şi literare sp eciale – ne-a sugerat elaborarea
u n u i dem ers care să fixeze profilul identităţii/alterităţii şi să stab ilească co o rdo n atele
acestora în spaţiul literar. Întrucât avem de-a face cu n işte n o ţiu n i d ificile d e teo rie,
filo sofie etc., cred em că e n ecesară, p en tru în cep u t, o d efin ire a identităţii/alterităţii.
Identitatea, în accepţie generală, co n stă în faptul de a fi identic cu sine însuşi,
desemnând starea unui obiect de fi ceea ce este, de a-şi păstra un anum it tim p ca racterele
fundamentale, individualitatea [1, p.418]. A lteritatea, d in co n tra, rep rezin tă caracterul a
ceea ce este altcineva, a ceea ce este diferit de un eu, senzaţia unui eu de a fi un altul,
altcineva [1, p.34]. C onfruntarea acesto r d efin iţii relev ă ex clu d erea recip ro că a term en ilo r.
Id entitatea se bazează deci pe ideea d e p erm an en ţă, care ex clu d e d iferen ţa, sch im b area,
alteritatea. D incolo de această eviden ţă, filo so fii şi p sih o log ii au d em o n strat co ex isten ţa
identităţii/alterităţii. Începând cu Heraclit, s-a sub liniat im p o rtan ţa în ţeleg erii id en tităţii ca
cev a ce se (re)construieşte m ereu. A rg u m en tarea acestei p o ziţii, care a căp ătat n u m ele d e
„n o m inalistă”, se rezu m ă la urm ăto arele: d e v rem e ce ex isten ţa în tim p presu p u n e
d ev enirea, fiinţa um ană nu po ate răm ân e id en tică cu sin e în săşi. T eo ria m o d ern ă a lu i P au l
R icoeur, reprezentată de acel „ soi-m êm e com m e un autre” , este em b lem atică p en tru
ilu strarea acestui paradox. D efinind id en titatea d rep t „u n cîm p d e ten siu n i – d ar şi d e
p o tenţial echilibru – între „idem ” şi „ip se”, în tre stab ilitatea id en tităţii şi ev o lu ţia
im p revizib ilă a sinelui, P aul R icoeur d em o n strează p o sib ilitatea d e d esco p erire a iden tităţii
în alteritate, în pluralitate. P rinsă în unitatea p erso an ei, alteritatea p resu p un e d eci u n
conflict intrapersonal dintre Eu şi un Altul Interior, care este to t E u . E ul este p ercep u t, în
co n secinţă, freudian, ca un conglom erat d e frag m en te aflate în relaţii in certe. Altul ar fi
im aginea din noi care ne scap ă, a celui ascu n s în p ro fu n zim ile fiin ţei. A ceastă d ed u b lare
in ternă este văzută ca diferenţiere intrasistem atică care rep rezin tă u n a d in d im en siu n ile
id entităţii personale şi pune problem a leg ătu rilo r ex istente în tre un itatea/d iv ersitatea
sin elui constituit din identităţi m u ltip le. În leg ătu ră cu această p ro b lem ă, S o rin
Alexandrescu propune o tipologie a id en tităţii, care in clu d e p atru v arian te d e în ţeleg ere a
acesteia: m ereu el însuşi şi m ereu acela şi; nici el însuşi, nici acelaşi; m ereu el însuşi, dar
nu m ereu acelaşi; m ereu acelaşi, dar nu şi m ereu el însuşi [2, p.9].
A lteritatea se prezintă, la rîndul ei, în m ai m u lte ip o staze: alteritatea dinafară sau
alteritatea obiect/obiect, bazată pe diferen ţierea sp aţio -tem p o rală a o b iectelo r; alteritatea
în a fară sau alteritatea subiect/obiect şi, în fin e, alteritatea internă sau dinlăuntru [3,
p .8 ], definită în baza cuplului animus-anima (G.G.Jung), prin care sufletul este recunoscut
ca realitate bisexuată (J.H illm an ), herm afro d ită (P .S o lié).
Proiectarea identităţii/alterităţii, în sp aţiu l literar, este u n fen o m en co m p lex , în tru cât
p erechea de term eni co m portă, aici, m u ltip le în ţelesu ri. Id en titatea, rap o rtată la au to r,
an u nţă, de exem plu, relaţia problem atică autor/eu biografic, o relaţie ce im p lică o
co m unicare cu exteriorul, cu realul. T o to d ată, id en titatea p o ate d esem n a ex isten ţa n arativ ă
a p ersonajului sau poate trim ite la ex isten ţa lecto ru lui. L a rândul ei, alteritatea este
în ţeleasă, în paradigm a literară, din m ai m u lte p ersp ectiv e. Ip o stazele liv reşti ale alterităţii
sân t valorizate de M aria Ş leahtiţchi în cartea Jocurile alterităţii (C h işin ău , E d itu ra C artier,
2002). A utoarea surprinde funcţionarea alterităţii în d iferite p arad ig m e, în cep ân d cu
ro m antism ul şi term inând cu postmodernismul care „ nu n eagă feţele a lterităţii, ci şi le
asum ă, le recuperea ză, cu toată atitudinea ironică faţă de ele” [4 , p .1 3 0 ]. M ai m u lt d ecât
atât, în rom anul rom ânesc optzecist „ jocul alterităţii este polivalent şi se produce la
diverse niveluri ale textului” [4, p.1 3 0]. A v ân d ca ax ă d e referin ţă au to ru l/narato ru l,
alteritatea desem nează adân cirea id en tităţii artistu lu i în p ro cesu l scrierii, d ar p o ate
co n stitui şi sum a proiecţiilor naratoriale. T o to d ată, alteritatea se p o ate relev a în rap o rt cu
jocurile limbajului sau poate fi înţeleasă ca artă poetică [4, p.130].
Îm pru m u tând noţiunile de identitate/alteritate d in alte d o m en ii, literatu ra le an g ajează
în tr-un experiment care are, după părerea n o astră, m ai m u lte d irecţii. N e v o m o p ri asu p ra a
trei din ele: prima – cea care d eschide d iscu ţiile d esp re identitate/alteritate în b aza relaţiei
autor/operă, creator/eu biografic; a doua direcţie, cu alte co o rd on ate d ecât cele in iţiale,
v izează procesul de construire a personajului postmodern1, im p licân d to to d ată o co n fu zie
a statutului ontologic al personajului/cititorului/autorului; a treia se referă la ju rn alu l in tim
şi la personajul diaristic.
C el care deschide discuţiile despre alteritate, în literatu ră, este R im b au d . C eleb ra sa
afirm aţie, “Car je est un autre”, anu n ţă, p rin tr-un proces de obiectivare, o scindare a
id entităţii autorului care este altul decât eu l real, b io g rafic. D u p ă G h eo rg h e C răciu n ,
R im baud anunţă un anum it tip de in divid u alitate în p o ezie: o ind iv idu alitate su b iectiv ă
in frapsihică reprezen tată de su prarealism . F o rm u la E u este un altul p refig u reză, în acest
caz, un transfer al centrului de greu tate al su b iectiv ităţii um an e, sesizab il în asp ectele
iraţionale, infrapsihice [5, p.316].
E steticienii şi poeţii secolului al XX - lea ( în cep ân d cu p erio ad a d e d u p ă 1 8 8 0 ) v o r
elim ina însă noţiunea de autor din d iscu ţie, examinân d relaţia au to r/o p eră su b to ate
aspectele. Într-o prim ă etapă (R im bau d , M allarm é, P ro u st, V aléry ), au to ru l d e p e co p ertă,
„omul de lume” (P roust), este substitu it cu u n p erso n aj n ecu n o scu t, u n eu profund („au
fond de nous-m êm e”, P roust), iden tificab il do ar în /şi prin operă . Eul care vo rb eşte în
carte nu este autorul, este „un altul, o voce im personală ” (M allarm é), care se m an ifestă
ex clusiv în spaţiul cărţii. D ar această fu g ă d u p ă alteritate co m p o rtă riscu l u n u i real eşec,
Eu nu prea reuşeşte să fie Altul: „ A ltul nu se debarasează uşor de E u. Scriind, M allarm é
nu reuşeşte să elim in e pe Stéph ane, chiar dacă -şi dă o m are osteneală” [6, p.118].
Momentul tel-quelist aduce o răstu rn are d e p lan u ri. M em b rii g ru p ării respective (Julia
Kristeva, Philippe Sollers, Roland Barthes, Jaques Derrida) v o r pro clam a d isp ariţia eu lu i
auctorial drept cauză a scriiturii şi, prin aceasta, v o r an u la d ed u blarea an u n ţată d e
R im baud. A stfel, ei pun în circuit concep tu l d e „ scriitură a -cauzală” , “caracteristică m ai
1
T ho m as D o ch erty în lo cu ieşte co n cep tu l de „p erson aj” cu cel d e „co n stru ire a p erso naju lu i”, v orb ind d espre p ro cesu alitatea
co nstru irii p erso naju lu i în care se în tâln esc p erson aju l din tex t (n iv elul estetic) şi citito ru l real (n ivelu l isto ric). U rm ărind
modalitatea de construire a person aju lu i în literatura p ostm o d ern ă, el ajung e la conclu zia că acest tip d e pro ză in tro du ce
categ oria d e „etică” care are în v ed ere im p licarea citito ru lui în pro liferarea n araţiu n ilor.
în tîi prin dispariţia unui sem nificat care i-ar fi în acelaşi tim p şi origine (autorul cauză ),
şi scop (a devărul, legea, expresivitatea )” [7 , p .1 2 4 ]. P ro b lem a este relu ată d e Jacq u es
D errida, în alţi term eni, el vorbin d d esp re u n rap o rt, m ereu sch im b ăto r, în tre
p rezenţa/absenţa autorului în cadrul T ex tu lu i.
D upă o perioadă în care discuţiile se cen traseră asu p ra “d isolu ţiei su b iectu lu i”,
p o stm odernism ul vine cu o altă teză: p rezen ţa su b iectivităţii au cto riale în tex t, ea
constituind, de fapt, un fragment al tex tu lu i. N ico lae L eah u rem arcă fap tu l că o d ată cu
p o ezia generaţiei ’80 începe şi asu m area d im en siu n ii b io g rafice a p o etu lu i, iar fo rm u la
“ E u este un A ltul” trece în “ E u sînt eu” [8, pp.223-2 2 4 ]. A stfel, itin eraru l relaţiei eu
auctorial/eu biografic înscrie o m işcare d e la o p resu p u să d ed u b lare a su b iectu lu i, la
d ispariţia, apoi la prezenţa/absenţa auto ru lu i în tex t, ca, în cele d in urm ă, A cel E u care se
d eclarase A ltul să redevină E u.
A lături de poezie, proza devine “g azd a” fid elă a u n u i ex p erim en t în ordinea
su b iectivităţii. D evenit punctul de atracţie în ecu aţia an u n ţată d e R im b au d , p erso n aju l
literar suferă o m etam orfoză radicală. Im p actu l au to rulu i este co n sid erab il în elab o rarea
acestui proiect identitar. În calitate de eu p ro du căto r al o p erei, au to ru l se p ro iectează în
altul care este personajul, de unde şi n ecesitatea în ţeleg erii teo retice a personajului ca un
m o del fictiv de identitate, ca o „iden titate n arativ ă” 1 su scep tib ilă d e alteritate. În acest
co n text, alteritatea, ca trăsătură constitu tiv ă a ip seităţii, d esem n ează „v ariaţiile id en tităţii
n arative, esenţialm en te dinam ică” [9, p .8 1 ]. U rm ărită în p lan d iacro n ic, această id en titate
trece printr-o m etam orfoză esenţială, m arcată, d e la b u n în cep u t, d e în locu irea p erso n aju lu i
ca produs finit, ca en titate stabilă şi im uabilă a textului, cu iden titatea in co m p reh ensib ilă a
p ersonajului m odern. A ceastă substitu ire an ticip ă în să u n feno m en cu m u lt m ai co m p lex ,
care este postm odernism ul. Identitatea p erso n aju lui p o stm o dern n u m ai este su sţin u tă d e
o m ogenitate, ci de o eterogenitate pro liferan tă, p rin care id en titatea este m ereu am ân ată şi
resituată. E ste vorba de o „ subiectivitate rizom atică, o com unitate m oleculară şi
com pozită” [9, p.44 ], a cărei existenţă se caracterizează p rin d iferen ţă, n u p rin iden titate.
A ceastă schim bare în construcţia iden tităţii p erso n aju lu i se ex p lică p rin tr-o în lo cu ire d e
m o dele, or, literatura postm odernă aco rd ă cred it m o d elu lu i heteronimiei persoanei, unui

1
N o ţiu n ea d e „id en titate n arativ ă” este d efin ită d e P au l R ico eu r în tr-un stu d iu pu b licat în 1 9 90 , Soi-m êm e com m e un autre,
d rep t „lo cu l cău tat al ch iasm u lu i d in tre istorie şi ficţiu n e”. A ceastă d efin iţie p erm ite ab o rd area id en tităţii n arativ e ca e lement
co nstitu tiv al naraţiu n ii, av ând u n ro l co n siderab il în con stru irea acţiun ii şi a sin elu i.
eg o dispersat în pluralitate, care vine să su b stitu ie m o d elu l autonomiei ( sinele ca sine
în suşi, identitatea ab solută, egocentrism u l), d ev en it etalo n în ro m an tism şi m o d ern ism [9 ,
p .7 9]. În term enii lui T hom as D och erty , „ econom ia identită ţii” ced ează lo cu l u n ei
„ econom ii a diferenţei” 1 [10, pp.435-3 3 6]. E u l p ro teic, rezu ltat al acestei în lo cu iri, are, d e
cele m ai m ulte ori, o conştiinţă de sin e n arcisiacă, asu m ându-şi iden tităţi m u ltip le.
In coerenţa lui este sugerată prin div erse m ijlo ace: d e la co n trazicerea trăsătu rilor d e
caracter, la folosirea inconsistentă a n u m elo r p rop rii sau la co n fu zia g en u lu i. A stfel,
p ersonajele lui G heorghe C răciun îşi d efin esc alteritatea p rin tr-o multiplicare a numelui,
care aduce cu sine proliferarea perspectiv ei asu p ra aceleeaşi id en tităţi: O ctav ian este T av i
sau O ctav; T eohar este H ari, dar şi T eo ; V irg il ap are în ip o stazele lu i G il sau V irg i etc. E le
„n u reprezintă entităţi autonom e, ci sîn t n işte ip o staze ale u n u i eu o n tolo g ic, cu statu t d e
narator, autor abstract şi de cititor toto d ată” [4 , p .1 3 1 ]. P erso n ajele lu i M ircea C ărtărescu
îşi d efinesc incoeren ţa prin transferurile d e id en titate, p rin asam b larea im ag in ilo r o b sesiv e
şi onirice, toate într-o încercare de reg ăsire a id en tităţii p ierd u te. A n d rei se vede
m etam orfozat în G ina („ G em enii” ), V icto r în treţin e u n d ialo g cu eu l rev o lu t, du b lu l său
„ fără pată şi prihană, închistat sub apa -ngheţată a oglinzii” ( „ T ravesti” , p.58).
S chem a identitară a acestor perso n aje se co n stitu ie d in frag m en te care n u aju n g să
fo rm eze u n tot unitar şi care este d efin ib ilă, în cele d in u rm ă, p rin tr-o facsimilare
im p erfectă a identităţii, printr-o opalescen ţă g en erato are d e am b ig u itate. A su rp rind e
m o dul de construire a personajelor resp ectiv e în seam n ă „ a începe să co nstruieşti o etică a
alterităţii” [10 , p.439], fapt care necesită o referire la p o ziţia citito ru lui. P arad ig m a
p o stm odernă nu se m ulţu m eşte cu im p u n erea u n u i p erso n aj in co eren t şi p o lim o rf. P aralel,
ea presupune şi o proliferare a citito ru lu i care este resitu at şi am ânat. Acesta nu poate
accede la identitatea personajului, fiin d lip sit ch iar şi d e po sib ilitatea d e (au to )d efin ire şi
d e (auto)identificare în opoziţie cu alteritatea acestu ia.
Un caz aparte de proiectare a iden tităţii/alterităţii, în p arad igm a literară, îl rep rezin tă
jurnalul intim. Acest tip de scriere este, fără în d oială, „ locul unde se confirm ă şi se
aprofundează sentim entul identităţii, im aginii de sine, reprezentării şi evaluării sinelui”
[11, p.27-28] şi, evident, oferă p o sib ilitatea constituirii unei reţele tem atice a
1
C o nform o p in iei lu i T h .D och erty, p ro za po stm o d ern ă d estram ă ecu aţiile rig id e ale „eco no m iei id en tităţii” care se b aza p e o
eg alitate ip o tetică în tre eu l un u i p erso n aj, p e d e o p arte, şi n araţiu n ea p erson aju lu i desp re sin e, p e d e alta, şi in stau rează o
eco no m ie d iferită, „o eco no m ie a d iferen ţei”, în ţeleg îndu -se că p erso n aju l scap ă în m o d co nstan t d e fixitatea id en tităţii p rinse
în tr-un context temporal.
id entităţii/alterităţii. D efinirea textu lu i co n fesiv p rin relaţia d e id en tificare d in tre
autor/narator/personaj creează iluzia su prap u n erii p erfecte a celo r trei acto ri ai n araţiu n ii
diaristice. Practica demonstrează însă că ex istă u n raport de contiguitate eu/narator-
eu/personaj. D iaristul este pus în situaţia d e a asista la clo n area p ro p riu lu i eu , p ro ces ce
asigură, bineînţeles, un clivaj, o distan ţă in terio ară în tre eu l en u n ţării (diaristu l-n arato r) şi
m işcările altui eu, al enunţu lui (diaristul-p erso n aj). E ste cazu l să v o rbim d esp re “ spaţiul
dintre m ine şi m ine” care se dovedeşte a fi “ o ficţiune a ulteriorului” , “ o istorie im ediată
a eului” [11, p.91]. Scriitorul-diarist particip ă d irect la u n p ro ces d e cosmetizare prin care i
se relevă propriile alterităţi. E l nu creează u n sing u r p erso n aj, ci m ai m u lte p erso n aje, care
se află într-o p erm anentă co m petiţie. E ste v o rb a de cel p u ţin d o u ă p erso n aje: perso n aju l
exponenţial sau emblematic, de la sup rafaţa d iscu rsu lui, şi perso n aju l ascuns, din subtext,
care se co nstituie fără voia autorului şi care treb u ie id en tificat d e către lecto r [1 2 , p .1 9 9 ].
A cesta din urm ă treb uie definit atât ca u n p ro du s al scriitu rii, cât şi al lectu rii.
A lteritatea poate funcţiona cu acelaşi su cces şi la n iv elu l tehnicii narative la care
ap elează diaristul. Schimbarea pronumelui, a vocii, su g erează am b ig u itatea statu tu lu i
naratorului care este cînd E U , când T U , cân d E L . D iarişti ca R ad u P etrescu , M ircea
C ărtărescu folosesc o alternare între E u şi T u , creând iluzia alterităţii şi a o b iectiv izării.
Io n D .S îrbu va recurge la folosirea u n u i n u m e d e îm p ru m u t, C an d id , p en tru a d esem n a
scriitorul-narator, dar şi personajul. D ialo g u l d ev in e, în astfel d e situ aţii, o fo rm ă m ascată
d e m onolog, iar „vocile” din text treb u ie d efin ite ca feţe ale acelu iaşi „p erso n aj” –
diaristul. P utem spune, în concluzie, că id en titatea p erso n aju lui d iaristic este u n a coaxială ,
su g erând existenţa unui proiect diaristic care reu n eşte ip o stazele lu i E u în form u la: E U -
ALTUL-EL, unde EU este eul auctorial, ALTUL – personajul emblematic, iar EL –
personajul din subtext. Schim bările de p erso an ă, p recu m şi statu tu l p erso n aju lui d iaristic,
in iţiază tem ele unui posibil Altul, care este Eu, şi, astfel, sch im b ă co n fig u raţia tematico-
stru cturală a jurnalului intim.
Vizualizarea identităţii/alterităţii în cad ru l circu itu lu i critico -literar ne-a întărit
co n vingerea că term enii respectivi trec p rin tr-un p ro ces d e ex ten siu n e, d ev en in d n o ţiu ni-
ch eie în cadrul discuţiilor despre auto r/p erso n aj/citito r. C o nclu zia ce se im p u n e în u rm a
acestei evaluări este că atât proza postm o d ern ă, cât şi tex tu l d iaristic reu şesc să d ea, p rin tr-
o reacţie chim ică literaturizată, un p rod u s şo can t în o rd inea co n stru cţiei id en titare,
co n statare care incită şi la alte analize ale acestui spectru tematic.

R E F E R IN Ţ E B IB L IO G R A F IC E

1. D icţionar encicloped ic. - C hişin ău , 2003.

2. Marcus Solomon, Sorin Alexandrescu, unul de-ai noştri // „O b serv ato ru l cu ltural”,
nr.130, 2002.
3. Augustin-D oinaş Ş tefan , T ipurile alterităţii // “R o m ân ia literară”, n r.3 9 , 1 9 9 1 .
4. Ş leahtiţchi M aria, Jocurile alterităţii. - C h işin ău , 20 0 2 .
5. C răciun G heorghe, Aisbergul poeziei moderne. - Iaşi, 2 0 0 2 .
6. Simion Eugen, Întoarcerea autorului. - B u cu reşti, 1 9 8 1 .
7. Petrescu Liviu, Poetica Postmodernismului. - Iaşi, 1 9 9 8.
8. Leahu Nicolae, P oezia generaţiei ’80 . - C h işin ău , 2 0 0 2 .
9. C arm en M uşat, P erspective asupra rom anului rom ânesc postm odern şi alte ficţiuni
teoretice. - Iaşi, 1998.
10. Docherty Thomas. P rocesul de construire a personajului postm odern: o etică a
alterităţii (II)// „R evistă de istorie şi teo rie literară”, n r.4 , 1 9 9 4 , trad . d e E len a B o rtă.
11. Le Rider Jaques, Jurnale intime vieneze. - Iaşi, 2001.
12. Simion Eugen, F icţiunea jurnalului intim , vol.I. - B u cu reşti, 2 0 0 1 .