2.

Definiţia noţiunii de mediu

Noţiunea de mediu (biologic, geografic, etc.) este greu de definit, fapt ce a avut drept consecinţă o
diversitate a conţinutului definiţiilor date în acest sens. Pornind de la realitatea după care noţiunea de
mediu are atît o valoare teoretică cît şi practică, s-a încercat în doctrină, o grupare a definiţiilor ştiinţifice,
pornind de la o serie de elemente comune, cum ar fi: viaţa, fiinţa umană, calitatea vieţii, etc.
Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile care se găsesc la nivel constituţional în
legislaţiile naţionale, iar o altă grupare rezultă din documentele unor organizaţii internaţionale. De
exemplu art. 37 al Constituţiei R. M. – „Dreptul la un mediu încnjurător sănătos”, stipulează că fiecare
om sau persoană are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios, din punct de vedere ecologic pentru
viaţa şi sănătate, precum şi la produsele alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive. Statul garantează
fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor veridice privitoare la starea mediului
natural, la condiţiile de viaţă şi condiţiile de muncă, la calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz
casnic. Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre faptele ce sunt în detrimentul sănătăţii, se interzice
prin lege.
Dreptul comunitar prevede că mediul cuprinde omul (persoana), flora şi fauna, solul şi subsolul, aerul şi
apa, climatul şi peisajul, interacţiunea din toţi aceşti factori, precum şi bunurile naturale şi patrimoniul
cultural.
Conceptul juridic şi doctrinal actual al mediului are un caracter dinamic, incluzînd în componenţa sa atît
elementele naturale, cît şi cele artificiale (ansamblu de factori care acţionează asupra întregii societăţi).
Mediul este un sistem ce are o anumită structură şi funcţii ce asigură viaţa şi dezvoltarea societăţii,
reprezentînd condiţiile existenţei acesteia ( a vieţii). Pentru ca mediul să fie capabil să influenţeze pozitiv
viaţa, este necesar ca acesta să fie sănătos şi civilizat.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare, prin care se înţelege
lumea vie şi cea neînsufleţită, adică în principiu, ceea ce înconjoară lumea. Noţiunea de mediu este
considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare, prin care se înţelege acel fapt că ea stă la
baza ecologiei ca ştiinţă şi este definită de biologi ca fiind studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte
dintre animale şi mediul lor.
Ecologia este definită în doctrina de specialitate ca fiind ştiinţa ecosistemelor şi a relaţiilor dintre acestea,
cu rol de stabilire de legături între societatea umană şi mediu.
3. Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului mediului

Dreptul mediului reprezintă o ramură distinctă de drept din sistemul de drept formată din totalitatea
normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane stabilite în legătură cu protecţia şi
dezvoltarea mediului înconjurător.
Normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale formate în proces de prevenire a poluării, în
ameliorarea şi dezvoltarea mediului precum şi în sancţionarea faptelor poluante.
Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale care se nasc, se modifică şi se sting în legătură
cu protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant. Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului mediului
sunt:
1. Relaţiile sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului ambiant şi producerii pagubelor
ecologice;
2. Relaţiile sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;
3. Relaţiile sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor mediului ambiant;
4. Relaţiile sociale privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.
Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care statul o alege pentru
a reglementa relaţiile sociale de mediu.
Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant sunt reglementate prin norme
imperative de la care nu se poate deroga. Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea
juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă o
problemă de interes naţional.

4. Principiile dreptului mediului

Principiile dreptului mediului reprezintă ideile de bază călăuzitoare care exprimă adevăruri faţă de care
activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie
conformă.
Principiile cuprind reguli ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe cale de
interpretare a reglementărilor formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct, în normele juridice.
Principiile de bază ale dreptului mediului sunt:
a) Principiul prevenirii poluării care presupune atît activităţi de prevenire a producerii poluării sau a
degradării mediului, cît şi activităţi de limitare a efectelor dăunătoare a poluării, însoţite de stabilirea
responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun;
b) Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile respective cu atribuţii în protecţia
mediului. Precauţia ca măsură de prudenţă trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în domeniul
protecţiei mediului înconjurător, în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare;
c) Principiul conservării bio-diversităţii şi a ecosistemelor, care presupune protecţia ecosistemelor,
conservarea bio-diversităţii precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale
mediului;
d) Principiul „poluatorul plăteşte”, care exprimă ideea că cel ce poluează mediul ambiant va fi nevoit să
suporte rigorile legii;
e) Principiul cooperării aplicat în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administrează şi
folosesc factorii de mediu şi resursele naturale, pornind de la premisa după care lupta împotriva poluării
pe plan intern este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi persoanele
fizice există o cooperare în acest sens.
Luînd în consideraţie realitatea inclusiv şi faptul că poluarea nu are frontiere se impune cu necesitate şi
cooperare internţională între state şi între diferite organizaţii şi organisme internaţionale în scopul
prevenirii, combaterii şi înlăturării efectelor poluării.
f) Principiul priorităţii vieţii şi sănătăţii omului, care se exprimă prin ideea că omul este cel mai
important element al mediului, ocupînd o poziţie centrală în mediul natural, fapt care impune protecţia
vieţii şi sănătăţii oamenilor, prin toate mijloacele posibile;
g) Principiul utilizării durabile care semnifică obligaţia generală de a conserva şi de a proteja mediul
ambiant la fel ca şi patrimoniul comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale cel puţin în starea în care el
a fost moştenit şi a transmiterii sale generaţiilor următoare;
h) Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului ambiant,
care exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor economico-
sociale şi a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor globale.
5. Izvoarele şi sarcinile dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice, care privesc
comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv actele juridice (normative) care
reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestei ramuri de drept sau pot fi generale,
reprezentînd sursa juridică pentru diverse ramuri juridice. Majoritatea autorilor de specialitate, atunci cînd
enumeră izvoarele juridice, recurg la o ierarhizare a acestora, în funcţie de forţa lor juridică, şi respectiv
de sfera relaţiilor reglementate.
Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecţiei şi dezvoltării mediului natural şi
artificial. Sarcina fundamentală a dreptului mediului o reprezintă reglementarea protecţiei mediului
ambiant, a diferiţilor factori de mediu, atît prin intermediul legii generale în materie, cît şi prin legile
speciale. În acest sens, dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a mediului, la conservarea şi
ameliorarea sa.
Prin prescripţiile şi regulile sale juridice, dreptul mediului îndeplineşte o serie de funcţii specifice în
raport cu scopurile principale urmărite, şi anume:
a) ocrotirea şi dezvoltarea mediului înconjurător,
b) promovarea obiectivelor dezvoltării durabile internaţionale în materie, etc.
6. Locul dreptului mediului în sistemul de drept a R. M.

Pornind de la realitatea după care dreptul mediului are un obiect şi o metodă de reglementare proprie,
izvoare şi principii specifice, el reprezintă o ramură autonomă şi complexă în sistemul de drept al R. M.,
alături de celelalte ramuri juridice.
Poziţia distinctă a dreptului mediului în sistemul de drept este argumentată şi de:
 Importanţa socială, economică şi politică a relaţiilor sociale reglementate de dispoziţiile constituţionale
şi de normele juridice ale dreptului mediului;
 Puterea şi valoarea izvoarelor dreptului mediului;
 Importanţa luptei împotriva poluării mediului ambiant;
 Caracterul planetar al mediului înconjurător ce comportă o reglementare atît internă, cît şi externă
(internaţională).
În privinţa încadrării dreptului mediului în diviziuni fundamental-tradiţionale a dreptului, în dreptul
public şi cel privat, în literatura de specialitate, nu există o opinie unică.
Astfel, unii autori apreciază că dreptul mediului cuprinde atît elemente de drept administrativ, cît şi
elemente de drept penal, civil, etc.
Alţi autori consideră că dreptul mediului se situează în domeniul dreptului public, argumentînd în acest
sens că prin întreaga activitate de protecţie a mediului se urmăreşte ocrotirea unui interes public major, că
normele juridice din domeniul mediului au un caracter imperativ, iar persoanele se află în raporturi de
subordonare faţă de autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în materia respectivă.
Totuşi, pornind de la realitatea că scopul participanților la raporturile juridice de mediu se bazează pe un
interes propriu al fiecărui cetățean şi pe un scop comun, adică acel de protecţie şi dezvoltare a mediului şi
ca ramură de dreptul mediului, are un caracter interdisciplinar, se consideră că este dificil o stabilire rigidă
a apartenenței acesteia la dreptul public.
În condiţiile divizării dreptului în tot mai multe ramuri juridice şi pe cale de consecinţă a apariţiei unor
ramuri juridice mixte şi în cadrul dreptului mediului se regăsesc norme juridice aparţinînd la mai multe
ramuri de drept.
Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri este dificilă şi prezintă dinamicitate pe măsura progresului
social şi a evoluţiei fenomenului juridic. Această delimitare este necesară însă pentru relevarea
necesităţilor şi determinaţiilor acestei ramuri de drept.
Corelaţia dreptului mediului cu celelalte ramuri de drept
a) Dreptul mediului cu dreptul constituţional
Normele juridice constituţionale, reglementînd relaţiile sociale fundamentale, fixează şi pentru dreptul
mediului cadrul general de manifestare a relaţiilor sociale. Constituţia R. M. cuprinde norme care
consacră principii ale dreptului mediului, obligaţia statului de a ocroti şi a reface echilibrul ecologic,
obligaţia respectării de către proprietari a sarcinilor privind protecţia mediului şi garanţii juridice ale
dreptului mediului. De asemenea, Constituţia R. M., consacră dreptul fundamental al omului la un mediu
sănătos şi neprimejdios. În privinţa răspunderii juridice, dreptul constituţional, creează cadrul în care
trebuie să se manifeste şi răspunderea juridică în dreptul mediului.
Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi bunurilor altor persoane ca
urmare a unor contravenţii ecologice. Deşi între cele două ramuri de drept există o serie de interferenţe,
deosebirile dintre ele sunt evidente şi planează asupra naturii obiectului supus reglementării.
b) Dreptul mediului şi dreptul civil
Dreptul civil cuprinde norme ce reglementează una din cele mai importante instituţii juridice care este
patrimoniul, adică proprietatea. În sfera de reglementare a acestei instituții şi cu privire la aceasta se
determină domeniul relaţiilor sociale de mediu.
Interconexiunea dintre cele două ramuri de drept sunt determinate în primul rînd de exercitarea dreptului
de proprietate asupra factorilor de mediu protejaţi legal (sol, subsol, ape, păduri, etc.). Diferenţele dintre
dreptul civil şi cel al mediului sunt determinate de obiectul şi metodele de reglementare specifice pentru
fiecare dintre aceste ramuri şi de calitate titularului drepturilor şi obligaţiilor în raporturile juridice civile
şi cele de mediu.
c) Dreptul mediului cu dreptul administrativ
Între aceste două ramuri există atît asemănări, cît şi deosebiri. Astfel, în raporturile juridice
administrative, cît şi în cele de mediu, subiecţii se află pe poziţii de subordonare, unul dintre ei fiind de
regulă un organ al administrației de stat.
Raporturile de drept administrativ se nasc în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, pe cînd
raporturile de dreptul mediului se nasc în scopul înfăptuirii protecţiei, conservării şi dezvoltării mediului.
Problema înfăptuirii şi aplicării unei politici de mediu a determinat şi instituirea unei administraţii cu
atribuţii specifice organizată special în acest sens.
De asemenea, regulile aplicabile faptelor ce constituie contravenţii în domeniul protecţiei mediului sunt
stabilite prin norme juridice administrative şi contravenţionale.
d) Dreptul mediului şi dreptul comercial
Dreptul comercial fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare în concret a dreptului
comercial, a săvîrşirii faptelor de comerţ, etc.
Activităţile cu caracter comercial trebuie să se desfăşoare în conformitate cu legislaţia în vigoare, în aşa
mod încît să nu aibă efect negativ asupra mediului ambiant, cu respectarea normelor dreptului mediului.
e) Dreptul mediului şi dreptul penal
Anumite fapte pot aduce atingere gravă valorilor sociale ale mediului şi obiectivelor politicii de mediu.
Din acest motiv, legiuitorul a incriminat o serie de fapte anti-sociale cu privire la mediu, prin norme
juridice speciale (cap. XI, cod penal R. M. – infracţiunile ecologice). De altfel, din punct de vedere
istoric, se remarcă faptul că normele juridice ce au reglementat relaţiile de mediu, la începutul apariţiei
acestora, au avut în marea lor parte, un caracter represiv.
f) Dreptul mediului şi dreptul internaţional
În ultimile decenii, odată cu diversificarea domeniilor în care au incidenţă normele juridice de drept
internaţional, s-a conturat tot mai clar ideea că în atingerea obiectivelor de mediu, precum şi protecţia
mediului este utilă şi necesară, implicarea statelor pe plan internaţional în elaborarea politicii de mediu,
precum şi urmările realizării şi îndeplinirii măsurilor stabilite cu prilejul conferinţelor şi întrunirilor la
nivel internaţional.
Totodată, putem remarca că prin implicarea Republicii Moldova în ratificarea tratatelor internaţionale în
materia respectivă, sunt realizate şi obiectivele de politică externă, fapt ce permite în acelaşi timp, o
apreciere pozitivă a R. M. pe plan mondial de către statele şi organismele internaţionale implicate în
monitorizarea mediului naţional şi mondial.
g) Dreptul mediului şi dreptul comparat
În toate statele lumii, obiectivele de bază ale politicii de mediu, sunt aceleaşi şi vizează protecţia şi
dezvoltarea mediului, gestionarea eficientă şi continuitatea factorilor de mediu în scopul dezvoltării sale
durabile.
Diferenţa între normele juridice cu privire la mediu de la un stat la altul, sunt determinate în primul rînd
de obiectivele economice ale fiecărui stat, dar ele pot fi determinate şi de alţi factori, cum ar fi:
a) Poziţia geografică;
b) Regimul de politică;
c) Structura de stat;
d) Nivelul de dezvoltare, etc.
Pentru aceste considerente există norme juridice cu incidenţă în domeniul mediului mai eficiente şi mai
evoluat, mai necesare, sau dimpotrivă. Totuşi, în prezent, în procesul de apropiere a legislaţiei naţionale
cu reglementări comunitare ale mediului, cu timpul se va ajunge la o uniformizare la nivel continental a
acestor norme de drept.
Raportul juridic al dreptului mediului

Raportul dreptului mediului este o relație socială formată între persoane în legătură cu protecția şi
dezvoltarea mediului( prevenirea poluării, refacerea mediului poluat, îmbunătățirea condițiilor de mediu
etc.) reglementarea prin norme juridice ale dreptului mediului. Raporturile juridice de mediu sunt acele
relații de mediu reglementate prin normele juridice ce aparțin dreptului mediului şi care apar, se modifică
şi se sting în legătura cu protecția si dezvoltarea mediului ambiant.
Raportul juridic de dreptul mediului se aseamănă cu alte raporturi juridice din cadrul sistemului juridic al
R.M( toate au caracter social, volițional, ideologic etc), dar se şi deosebește de aceste prin anumite
trăsături sau caractere specifice.
Deși prezintă caractere specifice oricărui raport juridic, raportul juridic de mediu prezintă şi următoarele
trăsături specifice:
a) Ia naștere între persoane în legătura cu activitatea complexă şi variată de protecție şi dezvoltare a
mediului ambiant;
b) În raportul dreptului mediului participă orice persoană (persoane fizice, juridice sau organe statale) atât
in calitate de subiect activ cit si in calitate de subiect pasiv;
c) De regula, participanții la raportul dreptului mediului se afla pe poziție juridica de subordonare sau
supraordonare (şi numai ca excepție se găsesc pe poziție juridica de egalitate);
d) De regulă, reporturile juridice de mediu se nasc prin voința statului exprimata în lege (deci, sunt
raporturi juridice simple şi voliționale), fără a fi necesar o manifestare de voință expresă din partea
participanților în scopul nașterii unor astfel de raporturi. Prin excepție raporturile juridice de mediu pot
avea un caracter dublu volițional (atunci cînd el naște prin voința statului şi a participanților).
Gruparea pe categorii a raporturilor juridice de mediu se face in functie de tipul activitatii de protectie a
mediului cu care se nasc aceste raporturi juridice. Astfel exista urmatoarele categorii de raporturi a
dreptului medului:
a) Raporturi de dreptul mediului intervenite între părți în vederea prevenirii poluării mediului (este
situația raporturilor juridice de mediu ce intervin între autoritate pentru protecția mediului şi titularii unor
investiții sau obiective noi).
b) Raporturi juridice de mediu născute în procesul eliminării consecințelor negative ale poluării mediului
(sunt raporturi juridice ce intervin de regulă între poluator şi organul competent).
c) Raporturi juridice de sancționare a agentului poluant (sunt raporturi juridice născute între poluator şi
organul competent);
d) Raporturi juridice de mediu acute în procesul de îmbunătățire a condițiilor de mediu ( sunt raporturi
juridice născute între organul de stat competent şi persoanele ce participă la această activitate);
e) Raporturi juridice de drept internațional al mediului (sunt raporturi juridice născute între state sau
persoane juridice naționale sau organisme internaţionale de specialitate în legătură cu activitatea de
protecție a mediului).
Se constată că statul, în calitate de participant la activități complexe şi variate de protecție a mediului e un
participant activ şi constant în raporturile juridice de mediu. Premisa nașterii oricărui raport juridic, deci,
şi a unui raport juridic de mediu o constituie norma juridică.
Pentru ca în condițiile stabilite de norma juridica să ia naștere un raport juridic de mediu, este necesar sa
intervină un fapt social (juridic, eveniment sau acțiune umană). Raporturile juridice de mediu sunt acele
fapte juridice ce dau naștere raportului juridic de mediu. Nu orice faptă sociala generează modifică sau
stinge raportul de dreptul mediului, ci numai acele fapte juridice pe care legea mediului (prin norme
juridice de mediu) leagă astfel de consecințe juridice.
În calitatea de izvoare ale raporturilor juridice de mediu apar:
1. Evenimentele naturale, ca fenomen independent de voința persoanelor care au efecte poluante asupra
mediului înconjurător (cutremure, inundații etc.) şi care generează, modifică sau sting raporturile juridice
de mediu;
2. Faptele umane (acțiunea sau inacțiunea săvârșită de persoanele fizice sau juridice care au ca efect fie
poluarea mediului(fapte poluante), fie sunt săvârșite în scopul prevenirii poluării, înlăturării efectelor sale
şi îmbunătățirii condițiilor de mediu şi care pot produce, modifica sau stinge raporturile juridice de
mediu). Faptele umane pot fi săvârșite fără intenție de a produce efecte poluante sub formă de accidente
ecologice) sau pot fi săvârșite cu intenția de a produce astfel de efecte.
2. Structura raportului dreptului mediului

Structura raportului dreptului mediului este tradițional şi este alcătuită din 3 elemente:
a) Subiect
b) Obiect
c) Conținut
Obiectul raportului juridic de mediu îl constituie conduita subiecţilor raportului juridic de mediu,
respectiv acţiunile sau inacţiunile a acestor subiecţi în cadrul unor astfel de raporturi. Obiectul raportului
juridic de mediu este variat şi diversificat din următoarele considerente:

1. Activitatea de protecţie a mediului este o activitate complexă, la fel ca şi activităţile de poluare;

2. Subiecţii raportului juridic de mediu au conduite diferite şi prezintă diversitate mare de atitudini de
la protecţia şi ocrotirea mediului, pînă la poluarea lui. Această diversitate este restabilită de normele
dreptului mediulu;
3. Subiecţii raportului dreptului mediului sunt persoanele între care există o relaţie socială
reglementată de o normă a dreptului mediului.

În calitate de subiecţi a raporturilor juridice de mediu pot apărea:

1. Persoanele juridice (statul, unităţile administrativ terittoriale, agenţiile publice, etc.) care pot fi de
naţionalitate autohtonă, cît şi străină.
2. Persoanele fizice care pot fi cetăţeni ai R. M. sau cetăţeni străini, apatrizi sau persoane cu dublă
cetăţenie.

În funcţie de drepturile şi obligaţiile pe care subiecţii raportului dreptului mediului le au în cadrul

raportului juridic de mediu, ele pot fi divizate în:

1. Subiecţi de drept în raporturi juridice de drept internaţional al mediului (statul, organele sale
competente, organizaţiile neguvernamentale, etc.);
2. Subiecţii de drept în raporturile juridice de drept naţional al mediului (organele statale, agenţi
economici, persoane fizice, etc.).
Conţinutul raportului juridic de mediu îl constituie drepturile şi obligaţiile subiecţilor raportului juridic de
mediu, prin care acestea sunt legate între ele. Drepturile şi obligaţiile subiecţilor raportului juridic de
mediu sunt stabilite în acte normative din domeniul protecţiei mediului.