APITERAPIA – GENERALITATI

Albinele fac parte din ordinul Himenopterelor, una dintre cele mai avansate s i complexe grupe de
insecte, caracterizata prin viata soclala s i organizarea indivizilor in familii.
Familia de albine funcfioneaza ca un "supra-organism" in care functille de respiratie, nutritie,
reproducere si aparare se regasesc atat la nivel individual cat si social.
Principalele caracteristici ale familiei de albine constau in diviziunea muncii intre membrii sai,
desfasurarea in comun a activitatilor legate de adunarea si prelucrarea hranei, ingrijirea urmasilor, reglarea
temperaturii pe timpul iernii, etc.. O familie a r e intre 30.000 si 50.000 indivizi.
Trei componente sunt primordiale pentru ca o colonie de albine sa functioneze tirnp indelungat: matca,
un nurnar de trantori si o "armata" de albine lucratoare. Toate acestea au capacitatea de a asigura
reproducerea puietului. Trantorii lipsesc iarna. Cele trei componente se completeaza reciproc pentru o
sustinere optima a functionalitatii coloniei. Pe parcursul anului, fiecarui membru ii revine o anumita sarcina
care este absolut esentiala pentru asigurarea continuitatii coloniei.
Familia de albine este compusa din: matca, trantori si albinele lucratoare,
Matca este singura fernela din stup care indeplineste functia de reproducere, imperechindu-se cu
trantorii (de regula se imperecheaza cu pana la 10 trantori) si depunand ouale fecundate (din care vor iesi
matci sau albine lucratoare) sau nefecundate (din care vor iesi trantori). Se deosebeste usor de celelalte
albine prin forma si rnarirne, avand corpul mai lung, capul mai mic si abdomenul foarte dezvoltat si acoperit
pana la jurnatate cu aripi.
Albinele lucratoare sunt, ca dimensiune, indivizii cei mai mici ai familiei de albine, femele cu ovarele
nedezvoltate, incapabile de reproducere. Exceptii fac acele colonii fara rnatca si deci, fara sanse de a obtine
una din larvele existente. In acest caz, o parte din albinele lucratoare depun oua nefecundate din care vor
aparea doar trantori. Capul albinei lucratoare are o forma triunqhiulara, iar abdomenul este egal in lungime
cu aripile.
Trantorii reprezinta masculii familiei de albine, fiind indivizi eclozionati din oua nefecundate. Corpul
lor este mai mare decat cel al albinelor lucratoare s i al matcii. In coloniile de albine, trantorii indeplinesc rolul
principal de a se imperechea cu matcile, asigurand astfel perpetuarea speciei. Intrucat trantorul nu contribuie la
activitatile stupului, albinele lucratoare ii izgonesc incepand cu luna iulie. Pe perioada iernii sunt considerati
inutili si de aceea sunt impiedicati sa mai alba acces la hrana, fiind alungati treptat din colonie de restul
membrilor.
Ca urmare a particularitatilor biologice cu care sunt inzestrate, albinele se diferentiaza de toate
celelalte vietati crescute s i exploatate de om prin faptul ca acestea convietuiesc in familii constituite dintr-un
numar mare de indivizi care, prin modul exceptional de organizare, pot mentine unitatea cuibului.
Asigurarea unui mediu sanatos atrage dupa sine obligatia conservarii resurselor naturale. Albinele pot fi
considerate resurse biologice de importanta vitala, prin polenizarea plantelor cultivate si spontane (proces de
fertilizare care are ca rezultat formarea sernintelor, fructelor si legumelor), albinele joaca un rol esential in
perpetuarea si respectiv raspandirea a sute de mii de specii care alcatuiesc vegetatia Terrei.

Scurt istoric despre albine, apicultură și apiterapie

Istoria Albinelor
Momentul apariţiei albinelor pe planetă este considerat acela în care au apărut pe pământ şi plantele
fanerogame (plante cu flori), care prin nectarul şi polenul lor ofereau hrana necesară acestora.
Polenul acestor plante, în urma mişcărilor tectonice, a rămas impregnat în diverse roci, formând astfel
polenul fosil, relicvă a vegetaţiilor care s-au succedat în frământata istorie a erelor geologice. Descoperirile
făcute în urma cercetărilor palinologice au pus în evidenţă incluziuni microscopice de polen fosil în diferite
roci.
Palinologia formează acea parte a ştiinţei care se ocupă cu studiul urmelor de polen fosil, în scopul
stabilirii speciilor de plante fanerogame care au existat şi datorită cărora albinele au putut să-si procure hrana.
Se consideră, în mod logic, că albinele au apărut şi au evoluat într-o perfectă interdependenţă cu
plantele. Rămăşiţele fanerogame întâlnim pe la sfârşitul perioadei secundare şi tot în această perioadă găsim şi
resturi de insecte himenoptere fosile, păstrate în masa rocilor sedimentare, stratificate în scoarţa pământului.
Cercetările paleontologice ne confirmă faptul că albinele au apărut pe pământ cu mult timp înaintea apariţiei
omului.
Primele insecte fără aripi au apărut în devonian, odată cu cucerirea uscatului de către plantele vasculare.
Strămoşii albinei semănau cu viespile şi au trecut de la hrana vegetală grosieră (frunze) la cea concentrată
(polen şi nectar).
Cea mai veche albină descoperită este o fosilă din specia Apis aquitaniensis de Rilly a fost găsită în
Franţa la Aix en Provence şi datează din oligocen. Zeuner şi Manning (1976) au prezentat o clasificare a
albinelor melifere fosile reunind un număr de 13 albine provenind din perioade geologice diferite şi descoperite
în zone geografice distanţate.
Primele albine solitare au apărut în eocen, acum 50 - 25 milioane de ani.
Albinele sociale ce strâng rezerve de miere au apărut în miocen acum 20 - 10 milioane de ani, iar omul a
apărut în pleistocen, cu unul sau câteva milioane de ani în urmă
Este suficient să amintim că în epoca apariţiei omului, albinele îşi aveau deja o organizare bine stabilită.
Procesul evoluţiei a desăvârşit la albina meliferă o serie de caractere morfologice şi biologice, care o fac cea
mai adaptată insectă pentru polenizare, albinele având nevoie de flori pentru ca să trăiască, iar florile au nevoie
de albine ca să rodească.
Aşa cum s-a întâmplat pretutindeni, primele triburi primitive ce reprezentau si primele forme de
organizare a societăţii umane, s-au grupat în apropierea cursurilor de ape şi al pădurilor, unde îşi puteau procura
hrană prin vânat şi pescuit.
În căutarea hranei, ei au descoperit în scorburile arborilor dulceaţa şi aroma fagurilor de miere pe care, la
început, îi culegeau cu mari riscuri din cauza înţepăturilor, folosind apa pentru apărare.
După descoperirea focului, fumul s-a dovedit un protector mai bun contra agresivităţii albinelor.
Aşa a început vânătoarea cuiburilor de albine, îndeletnicire care a durat milenii şi care se practică şi azi
în unele zone din Africa şi Asia.
Cea mai veche mărturie cunoscută despre vânătoarea cuiburilor de albine. Este un fragment dintr-o
pictură rupestră din estul Spaniei (Peştera Păianjenului) datând din paleolitic (aproximativ anul 7000 î.e.n.).
Cu timpul, omul a observat felul lor de viaţă şi şi-a apropiat albinele de casă. Pentru aceasta a tăiat
scorbura cu albine din pădure şi a mutat-o lângă casa sa. Mai târziu a împletit din nuiele coşniţe în formă de
clopot, a confecţionat tuburi din piatră sau din alte materiale, pe care le-a lipit pe dinafară cu argilă muiată,
creând primii stupi primitivi.
Cu timpul aceasta activitate a evoluat tot mai mult și au apărut tot mai multe unelte care sa facă tot mai
ușoară această activitate.
În Egiptul antic se folosea multă miere şi ceară de către preoţi în cadrul diferitelor ritualuri.
Albina, stilizată, figura în numeroase morminte şi pe statui, ea reprezentând chiar simbolul regelui
Egiptului de Jos din anul 3.200 î.e.n.
În urma examinării conţinutului unei piramide s-a putut constata că egiptenii conservau fructele în
miere, iar pentru îmbălsămarea cadavrelo, alături de alte substanţe, se găsea de asemenea mierea şi ceara.
Mierea şi ceara, menţionate în papirusuri (Georg şi Edwin Smith) ca medicament, reprezintă surse
importante pentru cunoaşterea medicinii egiptene. Egiptenii foloseau creme pe bază de ceară pentru protejarea
pielii împotriva razelor soarelui.
Atât în Biblie cât şi în Talmudul ebraic, se aminteşte de miere şi defagure.
De asemenea, albina şi produsul ei mierea, sunt specificate şi în Coranul arabilor.
În India antică se menţionează despre un medic renumit, în jurul anului 1.400 î.e.n. care cunoştea opt
sortimente de miere şi fiecăruia îi atribuia anumite proprietăţi tămăduitoare. Mierea şi ceara apar adesea în
compoziţia produselor destinate vindecării bolnavilor.
Unele popoare din Orient şi Orientul Mijlociu obişnuiau să în semn de hărnicie şi ordine.
Menţionăm de asemenea că, recurgeau la instalarea de stupi pe mormintele acelor personaje care s-au
distins în timpul vieţii prin curaj, iar nobilii şi-au ales albina ca simbol pe blazoanele lor, prima monedă
cunoscută în lume, folosind albina ca simbol al hărniciei, aparţinea civilizaţiei din Efesul secolului IV a - î.Hr.
În Grecia antică, cele mai vechi date referitoare la albine ni le oferă mareleAristotel care, în ,,Istoria
animalelor sau Descrierea animalelor(Historia Animaiium) se referă pe larg la miere şi ceară.
 El recomandă ceara şi propolisul (pe care îl considera o varietate de ceară purificată) ca remediu pentru
tratareacontuziilor şi plăgilor care supurează. Înaceastă perioadă se foloseau numeroase la creme cosmetice,
emoliente pe bază de ceară.
Gaius Plinius Secundus,numit pe scurt Plinius cel Bătrân (lat. Plinius maior)s-a născut în anul 23 e.n. si
ar fi murit la data de24 august 79.
Plinius cel Bătrân, reputat enciclopedist roman, s-a ocupa pe larg de albine şi produsele lor în lucrarea sa
Istoria naturală (Historia naturalis), încheiată probabil în 77 d.Hr., el precizează că ceara şi propolisul sunt
foarte eficiente ca medicament.
Astfel, ca şi alţi învăţaţi ai timpului prezintă numeroase şi amănunţite utilizări ale cerii, fapt ce
demonstrează că avea încă de pe atunci cunoştinţe despre modul de extracţie, purificare şi chiar înălbire a cerii.
Înălbirea cerii se practica mai ales la Cartagina, unde produsul obţinut a căpătat denumirea de „ceară
punică".
Din ceară se preparau de asemenea diferite creme cosmetice, pe care romanii le foloseau, pentru
prevenirea uscării pielii, provocată de abuzul de săpunuri alcaline.În afară de medicina populară, care folosea
ceara în diferite leacuri şi reţete casnice, acest produs al albinelor a mai fost întrebuinţat pentru confecţionarea
tăbliţelor cerate pe care se scria. Aceste tăbliţe sub formă de carte, conţineau două, trei sau mai multe planşe
ceruite, încadrate de o ramă subţire de lemn, care la închidere să protejeze scrisul de pe luciul cerii. Se scria pe
aceste tăbliţe cu ajutorul unui instrument numit stylus.
După numărul planşelor conţinute, acestea erau denumite: dipticus - cu două planşe, tripticui - cu trei
planşe sau polipticus - cu patru planşe. Tăbliţele cerate se foloseau pentru corespondenţa curentă şi diferite alte
însemnări.
Asemenea tăbliţe cerate, de origine romană, se păstrează la biblioteca Timotei Cipariu, din Blaj, judeţul
Alba. Tăbliţele datează din anul 133 şi respectiv din anul 142 şi reprezintă un document de vânzare cumpărare.
Aceste tăbliţe au fost găsite în anul 1855 în mina „Sfânta Ecaterina" din judeţul Alba.
Ceara a mai fost folosită ca mijloc de iluminat casnic, precum şi la fabricarea figurinelor magice cu rol
în credinţele populare, iar după apariţia creştinismului a fost folosită în cantităţi mari la producerea lumânărilor.

Apiculutra În România
Aşa cum am mai arătat, istoria apiculturii trebuie căutată în izvoarele cele mai vechi ale omenirii. În cea
ce ne priveşte, existenţa unei prime mărturii scrise privind apicultura în DACIA, se datorează „părintelui
istoriei" Herodot (485-421 a.Hr.).
Acesta, voind să meargă spre Sciţia şi trebuind să treacă Istrul (Dunărea) a aflat de la tracii de pe malul
drept al fluviului că, pământurile de dincolo de apă nu pot fi călcate cu uşurinţă din cauza mulţimii albinelor
care nu dau nimănui îndemn să pătrundă pe acele meleaguri. Această informaţie trebuie luată în sensul unei
mărturisiri privind răspândirea apiculturii în vechea Sciţie.
Cercetările arheologice au demonstrat existenţa prisăcarilor încă din timpuri străvechi. Lucru firesc, dacă
ne gândim că albinele produceau multă miere şi ceară, dispunând şi de o bogată floră meliferă din păduri, fâneţe
şi poieni.
Afirmaţia apare şi în lucrarea Anabassis a marelui istoric grec Xenofon (430-355 a.Hr.) care a scris: „...
hrana geţilor constă în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat, şi foarte puţină carne, căci
credinţa în Zamolxes îi oprea".Academicianul V. Pârvan, arheolog şi specialist în istoria antică, referindu-se la
perioada evenimentelor de după anul 1000, menţiona felul cum a înflorit comerţul: „De la Marea Neagră şi de la
Adriatică până la Marea Nordului şi până la Marea Baltică, traficul este neîntrerupt". În acest context
schimburile de mărfuri se făceau activ şi se presupune că şi produsele apicole dacice aveau mare căutare.
Cercetând documentele vremurilor trecute, B. P. Hajdeu în lucrarea Istorie critică menţionează că
locuitorii din Valea Mureşului aprovizionau cu miere şi ceară multe sate din Europa.
Menţiunea specială făcută de Alexandru Xenopol, situează creşterea albinelor drept a treia îndeletnicire,
fapt care dovedeşte că albinăritul ajunsese ramură însemnată de producţie în economia ţării. El a găsit izvorul
acestor afirmaţii în lucrarea De natura animaliui , a naturalistului roman Aellianus, unde acesta precizează că
daco-geţii creşteau albine pentru miere şi ceară, iar prisosul îl vindeau, accentuând aceasta printr-un amănunt
preţios: fagurii cu miere formau un articol de seamă al comerţului şi al economiei casnice.
 Geograful şi istoricul Polibiu din Megalopolis (208-127 a.H.), autor al vestitei lucrări Istoria pragmatică
arată că în regiunile pontice se exportau din teritoriile de la Dunăre miere ceară şi vinuri felurite.
Regele Burebista, cel care a reuşit unirea tuturor neamurilor tracice, a înlesnit negustorilor greci să
circule pe căile apelor din Dacia. Aceştia pătrundeau pe Jiu, Olt şi Ialomiţa, făcând să circule produsele dacice,
printre care mierea şi ceara de albine aveau o deosebită căutare În prima parte a secolului I Î.H., Burebista,
conducătorul primului stat dac centralizat, lupta pentru unificarea regatului şi redobândirea unor vechi ţinuturi
dacice.
Sprijinit de marele preot Deceneu şi de comandanţii militari geto-daci, Burebista duce o politică de
alianţe abilă pentru a se apăra atât de expansiunea romană cât şi de celţi. În anii 70, a.Hr., expansiunea
puternicului Imperiu Roman atinge, la sud de Dunare, bogatele ţinuturi ale Dacilor uniţi într-un mare şi puternic
regat sub sceptrul viteazului.
Sub stăpânirea romană, care a durat 165 de ani, toate ramurile de producţie, deci şi apicultura, au luat un
avânt deosebit.
Împăratul Traian a trimis aici oameni pricepuţi ce aplicau metode noi, diferite de cele ale localnicilor.
Privitor la apicultura din Ţările Române, nu găsim informaţii scrise decât spre sfârşitul evului mediu. Cu
aproape două secole înainte de cucerirea Constantinopolului (1453) statele române erau bine statornicite.
După cum scrie cronicarul Miron Costin în "Letopiseţul Ţării Moldovei” şi "De neamul moldovenilor”.
călăreţii care se deplasau pentru întemeierea Moldovei, au zărit un stâlp de fum, spre care îndreptându-se, au
găsit o poiană cu un bătrân pe nume Iaţcu, ce trebăluia în mijlocul unei frumoase prisăci, rămas pe loc şi
nestingherit de migraţia popoarelor.
Numeroase izvoare istorice care s-au publicat în volumele - Documentele Ţărilor Române , menţionează
existenţa unui comerţ activ cu bunuri alimentare, aşa cum au făcut şi strămoşii lor mai înainte. Printre aceste
produse, miere şi ceara de albine ocupau un loc de frunte.Pentru circulaţia acestor bunuri, domnitorii moldoveni
şi munteni au acordat negustorilor dreptul de a cumpăra diferite produse printre care miere şi ceară de albine.
Cel mai vechi document în această privinţă datează din 20 ianuarie 1368, când Vlaicu Vodă a dat
braşovenilor privilegiul să facă negoţ cu ceara din Muntenia, pe care cerarii braşoveni o treceau din
Transilvania în Ungaria.
Un alt document privitor la ceară îl deţinem de la Dan Voevod, care în 1384 a fixat pentru exportul unei
maje de ceară (măsură de 100 kg), o taxă vamală de 12 ducaţi (monedă de aur valorând 12 franci).
Documente numeroase privind apicultura ne-au rămas de la Mircea cel Bătrân. În anul 1388, Mircea
dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, miere şi ceară pentru nevoile cultului, iar în anul 1391 dă scutire de dări
credinciosului său Stanciu, acceptând „...mai cu samă să nu dea zeciuială de la albine'. Din acest „mai cu samă'
se vede preţuirea ce o aveau produsele albinelor pentru vistieria statului, încât era nevoie de o indicaţie specială
dată de domnul ţării.
În anul 1400, Mircea voievod dăruieşte lui Micu Stoian jumătate din satul Mândra din ţinutul Făgăraş,
scutindu-l de dijma stupilor.
Un alt document însemnat privind apicultura este cel din august 1413 dat la Câmpulung, unde domnul
stabileşte taxele vamale „.pentru un butoi de miere, 12 ducaţi; o majă de ceară 12 ducaţi; iar pentru un butoi de
mied (hidromel), 12 ducaţi".
Deci între produsele apicole impozabile la export apare un nou articol în Muntenia: miedul, adică
hidromelul, care, după cum atestă documentele vremii, a fost servit ca băutură lui Priscus, sol bizantin trimis în
misiune la Atila şi care a poposit în Banat, în trecere spre Câmpia Panonică.
În anul 1421 Radu Voievod, în 1424 Dan al Il-lea, în 1431 Alexandru Aldea, în 1437 Vlad Dracu, emit
urice şi hrisoave privind scutiri de vame la stupi sau de impozit pentru albinărit.
Dovezi istorice cu privire la istoria albinăritului în ţara noastră le aflăm şi din arhiva moldovenească din
care spicuim: Hrisovul de la Suceava, emis în 1400 de Alexandru cel Bun, care face o convenţie comercială cu
negustorii cerari din Pocuţia, cărora le îngăduise să colecteze ceara din Moldova, cu condiţia ca la vama din
Bacău să dea câte o piatră de ceară, adică un sloi cu o greutate de 3,870 kg, denumit şi „camănă", plată în
natură, impusă de circulaţia cerii în Moldova.
Prin alt hrisov, emis la 8 octombrie 1408, Alexandru cel Bun schimbă taxa în natură prin plata în bani,
obligând pe colectorii de ceară să dea la cele 13 vămi existente, taxa în bani, şi anume: „.ceara din Muntenia sau
cea din Braşov, nu este slobodă şi vor da vamă pentru o piatră de ceară, un groş, iar la descărcare, la Suceava,
de fiecare piatră de ceară un groş, iar la Siret o piatră de ceară un groş''. Ultimul popas al cerii la Siret este
explicat prin faptul că acolo se centraliza ceara colectată şi acolo se preparau sloiurile, prin presare în ateliere
specializate, proprietate domnească.
Documentele din Moldova privitoare la apicultură, abundă în donaţii făcute de domnii pământeni în
special pentru „locuri de prisacă" atribuite gratuit din domeniile voievodale celor vrednici, cât şi multor
mânăstiri, cum este cazul hrisovului de la Suceava din 31 august 1429 prin care Alexandru Voievod dăruieşte
mănăstirii Neamţ „prisaca domnească de la Zagorna" şi iezerul cu acelaşi nume împreună cu prisaca din
prisăcile de la Bohotin.
Fii lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, se întrec în a urma bunul obicei al părintelui lor, făcând donaţii
de prisăci, celor vrednici, cea ce dovedeşte preţuirea pe care domnii o puneau prin acest dar care aduceau mai
venituri celor ce le primeau Interesant pentru istoria apiculturii este hrisovul lui Bogdan Voievod, care la 7
octombrie 1451, dăruieşte lui Pătru Durnea „un loc de prisacă", iar hotarul acestui loc va fi după obiceiul
prisăcarilor în toate părţile. Această expresie este o unitate de măsură a suprafeţei moştenită din străbuni, care se
limita de însăşi cel dăruit, si anume: el arunca din mijlocul poienii o secure: de jur împrejur, deci in toate părţile
şi acolo unde se oprea, era hotarul prisăcii dăruite.
Interesant este un hrisov prin care se dă o prisacă mânăstirii Moloviţa, scutind-o de dări şi vamă, în care
se specifică „... iar când vor aduce mierea din prisăcile lor, aceasta să nu plătească vre-o vamă nici la Iaşi, nici
aiurea; nici o brodină să nu plătească la nici un vad".

Apiterapia
Definiţie
Apiterapia înseamnă tratarea celor mai diverse afecţiuni cu produse apicole naturale, fără nicio
prelucrare, sau cu extracte, combinaţii ale acestora ori cu medicamente apiterapice standard.
Este o alternativă naturală de tratament, fundamentată ştiinţific prin nenumărate studii şi experimente
clinice. Produsele apicole au o mare paletă de proprietăţi biologice şi acţiuni farmacologice benefice în
menţinerea sănătăţii corpului omenesc.
APICULTÚRĂ s. f. (Știință care se ocupă cu) creșterea și îngrijirea rațională a albinelor, în scopul
folosirii produselor lor; albinărit, prisăcărit, stupărit. – Din fr. apiculture.
Se spune că Dumnezeu a lăsat pe pământ câte o plantă pentru fiecare boală, iar albinele culeg substanţele
nutritive din fiecare floare, dând naştere produselor apicole. Mierea este singurul produs din lume ce nu a putut
fi obţinut în mod artificial în niciun laborator.

Scurt istoric
Istoria apiterapiei din vremurile de la începutul relaţiei om-albină a avut şi are două aspecte:
 aspectul spontan, care este o modalitate empirică;
 aspectul organizat şi ştiinţific.
Se crede că apicultura şi apiterapia organizată au fost iniţiate acum 7000 de ani de către egiptenii antici.
Într-un papirus egiptean s-au menţionat de multe cri tratamente cu niicic de albine practicate în Egiptul antic.
într-un cimitir din oraşul Tiba al familiei a nouăsprezecea de faraoni, care a guvernat Egiptul anticîntre anii 1
320-1 200 î.H. s-a găsit un fagure cu ceară de albine care conţinea şi polen. în mormântul lui Tut-Ankh-Amon
s-au găsit nişte vase din lut pe care scria „miere bună“.
În Egiptul antic s-a practicat îmbălsămarea cadavrelor cu miere şi ceară de albine; aceste cadavre nu au
ajuns în faza de putrefacţie şi sunt păstrate până în zilele noastre într-o stare destul de bună. Egiptenii păstrau
alimentele în miere de albine; sunt primii care au preparat creme din ceară de albine pentru protejarea pielii
împotriva razelor solare. Ei au folosit mierea în tratamentul arsurilor, rănilor, în oftalmologie, boli respiratorii,
afecţiunile anale, în cosmetică (pentru îngrijirea părului şi a pielii) etc.
Pe valea Indusului, în jurul anului 3 000 î.H., au apărut înscrieri care relatează despre mierea de albine.
Cercetătorul german Franz Otto Neufer a descoperit în conul unui vulcan de la Mahdersheit că cel mai vechi
strămoş al albinelor datează de 50 >de milioane de ani.
În insula Creta, apicultura a fost cunoscută în jurul anului 3 500 î.H.
 În Grecia antică, apicultura şi apiterapia au fost cunoscute în Jurul secolului al VTII-lea î.H. Hipocrate
recomanda mierea de albine atât pentru cei sănătoşi, cât şi pentru cei bolnavi.
În Imperiul Roman, apicultura şi apiterapia au fost la fel de dezvoltate ca şi în Grecia antică. Romanii au
cunoscut şi alte produse apicole în afară de miere, ca şi procesul de albire a cerii de albine.
În România, apicultura şi apiterapia sunt cunoscute de pe vremea dacilor. Simbolul albinei conferea
caracterul de specificitate al dacilor şi al grecilor colini de la Pontul Euxin, actualmente Dobrogea. în zilele
noastre, apicultura şi apiterapia din România sunt foarte dezvoltate şi renumite pe tot globul, datorită oamenilor
de ştiinţă români de foarte mare valoare.
În Biblie şi în Coran, albina şi produsele ei au fost menţionate lăudate. In Coran, acum 1 300 de ani, s-a
pomenit despre albină şi produsele ei. Există o frază în Coran în care se vorbeşte despre albină că este de sex
feminin (albina lucrătoare), despre locurile în care se adăposteşte albina, stupii confecţionaţi de către om, despre
produsele apicole şi beneficiile lor (frază din Coran: „Albinele care trăiesc în munţi, dealuri şi stupii făcuţi de
oameni produc un lichid de culori diferite; acest lichid este vindecător al multor boli care afectează oamenii“).
Mahomed, profetul musulmanilor, recomanda, acum aproape 1 300 de ani, mierea celor sănătoşi, ca un
aliment excelent, şi celor bolnavi ca pe un tratament. A recomandat mierea în bolile digestive, oculare,
respiratorii, boli de piele, slăbiciune etc.
Astăzi, apiterapia s-a dezvoltat simţitor datorită cercetărilor şi studiilor aprofundate care s-au realizat
mai ales în ultimii 50 de ani. în unele ţări, produsele apicole sunt considerate produse farmaceutice şi se
comercializează în farmacii. Multe preparate farmaceutice şi cosmetice se prepară în mai multe ţări din lume.
Cercetări şi studii încă se mai fac, deoarece mai sunt multe de descoperit.
Avantajele apiterapiei în raport cu medicamentele de sinteză
Un medicament de sinteză cuprinde doar unul dintre principiile active ale unui produs natural, substanţă
care de cele mai multe ori nu este naturală, ci sintetizată în laborator şi, deci, lipsită de principiul vital. Aceste
medicamente de sinteză nu pot avea un efect comparabil cu cel al produselor apicole, ele nu pot fi decât
incomplete şi, prin urmare, insuficiente. Medicamentului îi va lipsi întotdeauna sprijinul substanţelor sinergice
indispensabile acţiunii lui.
Nici cel mai complet medicament şi nici cea mai complexă asociere de medicamente nu pot include în
sine toate principiile active benefice existente într-o combinaţie completă de produse apicole, dozate într-un
mod competent, aceste principii fiind chiar mai numeroase decât totalitatea celor aflate în medicamentele de
sinteză.
În produsele apicole există toate vitaminele, mineralele, hormonii şi substanţele cu rol de prehormoni
sau proprehormoni, enzime, glucide (zaharuri) simple direct asimilabile, proteine, aminoacizi esenţiali şi
neesenţiali, lipide ca biomolecule, deci bioactive fără nicio altă metabolizare, antioxidanţi enzimatici şi ne-
enzimatici, bioflavonoizi de o diversitate imposibil de obţinut prin sinteză etc. Mai mult, produsele apicole
conţin toate substanţele care intră în componenţa celulei umane şi a matricei extracelulare şi/sau precursori ai
acestora, precum şi un spectru larg de substanţe cu rol de protecţie la nivel celular: antivirale, antitumorale,
bactericide, bacteriostatice, antifungice, antianemice, tonifiante, factori de creştere. Produsele apicole sunt
medicamente veritabile.
După aceasta scurtă prezentare, iată avantajele pe care le au produsele apicole în raport cu
medicamentele de sinteză:
 sunt produse naturale 100%;
 au efecte nutritive excelente;
 au efecte sigure curative şi profilactice (să previi o boală este mult mai uşor şi mai benefic decât sa o
tratezi);
 produsele apicole au o capacitate rară, chiar singulară, de a realiza sinergia de prezenţă şi de acţiune
a tuturor substanţelor şi a principiilor active necesare scopului terapeutic urmărit; diferiţi factori se sprijină, se
completează, se întăresc reciproc; în aspectele potenţial agresive, mai mult decât dacă ar fi fost folosiţi izolat;
 produsele apicole au o sferă largă de indicaţii, recomandări şi aplicaţii;
 se administrează şi se aplică uşor, sunt la îndemâna tuturor;
 nu au efecte secundare, contraindicaţii sau incompatibilităţi majore.
 Aproape în fiecare zi aflăm de retragerea unor medicamente de sinteză din farmacii, motivele fiind
descoperirea, după mulţi ani de folosire, că au reacţii adverse sau contraindicaţii majore, care au fost mai nocive
decât boala pentru care au fost recomandate; costul de aplicare este redus comparativ cu alte metode de
tratament
În concluzie, apiterapia este pe cale şi trebuie să devină una dintre cele mai importante ramuri ale
ştiinţelor medicale, datorită multiplelor sale valenţe profilactice şi terapeutice.
Apiterapia este „biomedicina viitorului“ (prof. Vasile Andriţoiu). Ea este sora mai mică a medicinei
clasice; după părerea mea, apiterapia şi alte tratamente naturiste nu pot înlocui medicina clasică, deoarece sunt
terapii complementare, în unele cazuri curative, şi în altele adjuvante, mai ales în bolile acute sau cazuri de
urgenţă.
Produsele apicole folosite in apiterapie sunt:
- Mierea deflori si mierea de mana
- Nectarul
- Polenul si pastura
- Ceara
- Capaceala
- Propolisul
- Laptisorul de matca
- Veninul de albine
Obsevatii: Laptisorul de matca e o adevarata minune a stupului. Cu el se hraneste regina stupului, si o
tine in viata 8 ani, in vreme ce o albina obisnuita - nascuta din acelasi ou cu regina, dar care se hraneste numai
cu miere - traieste doar 21 de zile.
Capaceala e pusa de albine peste mierea din fagure, ca sa nu se altereze. Albina astupa celula cu ceara,
pune pastura si la urma inteapa si putin venin, sa se pastreze bine.
Exista binenteles stiinte inrudite si derivate din apiterapie, cum sunt apicultura, apiprofilaxia si
apifitoterapia.

Apiprofilaxia
Apiprofilaxia este mijlocul profilactic cel mai eficient dintre toate cele existente la ora actuală, care
poate acţiona pentru asigurarea şi menţinerea homeostaziei organismului uman, prevenind dezechilibrele care
pot duce la instalarea stării de boală.
Profilaxie: -Ansamblu de acțiuni medico-sanitare care se iau în scopul prevenirii aparitiei bolilor.
Astazi se pune din ce in ce mai multa baza pe profilaxie in special cu produse naturale (binenteles si
apicole).
Apifitoterapia
Def:Are ca obiect de activitate prevenirea şi tratarea bolilor cu ajutorul plantelor şi produselor stupului
Apifitoterapie
Ştiinţa cunoaşterii virtuţilor vindecătore ale plantelor (fitoterapia) şi a produselor stupului (apiterapia)
poate fi considerată una din cele mai vechi învăţături ale omenirii. Din cele mai îndepărtate timpuri omul a ştiut
să folosească în scop terapeutic plantele care îl înconjurau arborii, arbuştii, ierburile. Mai târziu când albina ia
devenit un prieten a început să folosească şi produsele stubului pentru a-şi trata anumite suferinţe. Proprietăţile
curative ale plantelor erau stabilte empiric sau prin observaţii îndelungate, aceste cunoştinţe fiind transmise pe
cale orală din generaţie în generaţie. Cu trecerea timpului, odată cu dezvoltarea ştiinţelor moderne valoarea
terapeutică a plantelor a fost confirmată prin identificarea substanţelor bioactive din plante care au o anume
acţiune asupra organismului uman.