METODE TRADIŢIONALE ŞI ALTERNATIVE DE

EVALUARE

METODE TRADIŢIONALE ŞI ALTERNATIVE DE EVALUARE

Evaluarea reprezintă totalitatea activităţilor prin care se colectează, se organizează şi se

interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unei
judecăţi de valoare pe care se bazează o anumită decizie în plan educaţional.
În cadrul procesului de învăţământ, activităţile de predare / învăţare / evaluare reprezintă
elemente importante ce se găsesc într-o strânsă legătură şi orice schimbare produsă la nivelul uneia
influenţează modalităţile de realizare a celorlalte, generând o adevărată reacţie în lanţ care impune
revenirile şi revizuirile necesare. Astfel predarea / învăţarea / evaluarea sunt activităţi ce trebuie
proiectate în acelaşi timp. Modalităţile de evaluare trebuie gândite înainte de a preda temele, deoarece o
mare parte a evaluării are loc în timpul activităţii, nu doar la sfârşitul ei.
Prin evaluare, profesorul verifică progresul elevilor în învăţarea biologiei ; îşi identifică aşteptările
în raport cu nivelul fiecărei clase şi îşi adaptează instrumentele de evaluare în funcţie de posibilităţile
reale ale colectivului de elevi, apreciind progresul individual.
Ca activitate în sine, evaluarea presupune trei etape principale:
 măsurarea rezultatelor şcolare prin procedee specifice utilizând instrumente
adecvate scopului urmărit (probe scrise, probe orale, probe practice, proiecte,
portofolii);
 aprecierea rezultatelor pe baza unor criterii unitare (bareme de corectare şi
notare, descriptori de performanţă);
 formularea concluziilor desprinse ca urmare a interpretării rezultatelor obţinute în
vederea adoptării unei decizii educaţionale adecvate.
În general, evaluarea performanţelor elevilor are următoarele funcţii:
 funcţia socială a evaluării constă în faptul că verificarea, măsurarea şi evaluarea
pregătirii elevilor au o semnificaţie socială în sensul că oferă organelor de decizie
probabilitatea de a se pronunţa asupra eficienţei sistemului de învăţământ şi de a
lua măsuri pentru îmbunătăţirea lui ;
 funcţia pedagogică a evaluării constă în cunoaşterea performanţelor obţinute de
elevi, a lipsurilor înregistrate precum şi a cauzelor acestora. Pentru elevi,
verificarea şi aprecierea sistematică a rezultatelor şcolare exercită o puternică
influenţă asupra dezvoltării lor psihice, le stimulează activitatea de învăţare, le
cultivă interesul şi le formează aptitudinile ;
 funcţia motivaţională are rolul de a stimula activitatea de învăţare a elevilor prin
valorificarea optimală a feed – back – ului pozitiv oferit de actul evaluativ în sine ;
 funcţia de orientare şcolară şi profesională are rolul de a furniza informaţii
utile elevilor în scopul alegerii unei forme corespunzătoare de învăţământ.
Din punctul de vedere al profesorului, cunoaşterea nivelului atins de elevi în dezvoltarea lor
generală şi a rezultatelor obţinute în realizarea obiectivelor pedagogice îi dă acestuia posibilitatea de a
organiza activitatea de instruire pe baza acestor rezultate, de a lua măsurile necesare pentru optimizarea
procesului de învăţământ.
Măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare au triplu rol :
 de constatare, se exprimă în inventarierea achiziţiilor dobândite de elev până
în momentul evaluării, în descrierea corectă a rezultatelor obţinute şi aprecierea
lor, în emiterea unor judecăţi de valoare ;
 de diagnosticare, în sensul de a face cunoscute situaţiile şi factorii care
conduc la obţinerea anumitor rezultate ale elevilor pentru a stabili eventualele
proceduri de remediere a punctelor critice ;
 de prognosticare, în sensul anticipării performanţelor viitoare ale elevilor pe
baza rezultatelor înregistrate şi al planificării secvenţelor următoare ale
activităţii de învăţare ; de obicei, această funcţie a evaluării se asociază celei
de diagnoză, fiind complementare ;
Profesorul utilizează evaluarea pentru a stimula elevii :
 să gândească asupra conceptelor biologice pe care le învaţă, a legăturilor dintre ele şi a
aplicaţiilor în practică ;
 să capete încredere în capacitatea lor de a aborda şi rezolva probleme ;
 să-şi asume responsabilitatea propriei învăţări ;
 să-şi analizeze nivelul de performanţă.
Profesorul monitorizează activitatea desfăşurată în clasă, reglând procesul de învăţare prin
propunerea de teme şi activităţi diferenţiate. El comunică elevilor şi părinţilor informaţii despre
cunoştinţele, abilităţile, competenţele ce trebuie atinse la sfârşitul fiecărei trepte şcolare, modul în care se
desfăşoară evaluarea, obiectivele propuse, criterii de notare, precum şi rezultatele evaluării, analiza
acestora şi măsuri ce se impun pentru îmbunătăţirea performanţelor.

Tipuri şi instrumente de evaluare.

I. Tipuri de evaluare
A. După cantitatea de informaţie sau experienţă acumulată de către elevi:
1. evaluare parţială, se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale
(prin ascultare curentă, extemporale, probe practice curente);
2. evaluare globală, când cantitatea de cunoştinţe şi deprinderi este mare, datorită
cumulării acestora (prin examene şi concursuri);
B. După axa temporală la care se raportează verificarea:
1. evaluare iniţială (predictivă) - se face la începutul unei etape de instruire (prin teste
decimologice, concursuri);
2. evaluare continuă - se face în timpul secvenţei de instruire (prin tehnici curente de
ascultare şi teze);
3. evaluare finală - se realizează la sfârşitul unei perioade de formare (teste finale,
examene).
C. Prin coroborarea celor două criterii se poate ajunge la o altă clasificare, devenită clasică:
1. evaluare cumulativă (sau sumativă), se realizează prin verificări parţiale, încheiate cu
aprecieri de bilanţ asupra rezultatelor, operându-se verificări prin sondaj în rândul
elevilor şi în materie; acest tip de evaluare vizează, în principal, evaluarea
rezultatelor, având însă efecte reduse asupra îmbunătăţirii procesului;
2. evaluare continuă (sau formativă), se face prin verificări sistematice, pe parcursul
programului, pe secvenţe mai mici; permite verificarea tuturor elevilor şi a întregii
materii, dat fiind faptul că nu toţi elevii învaţă deopotrivă un conţinut la fel de bine;
evaluarea continuă are ca scop ameliorarea procesului, scurtând considerabil
intervalul dintre evaluarea rezultatelor şi perfecţionarea activităţii.

II. Instrumente de evaluare.

Proiectarea instrumentelor de evaluare are în vedere câteva aspecte utile ce trebuie urmărite:
 stabilirea obiectivelor – cadru şi a obiectivelor de referinţă ale programei şcolare,
pe care trebuie să le realizeze elevii;
  performanţele minime, medii şi superioare pe care la pot atinge elevii, pentru a
demonstra că au atins aceste obiective;
 scopul, timpul şi instrumentele de evaluare; procedee ca fiecare elev să fie
evaluat prin tipuri de probe cât mai variate, încât evaluarea să fie cât mai
obiectivă
 folosirea datelor oferite de instrumentele de evaluare administrate pentru a
elimina eventualele blocaje constatate în formarea elevilor şi pentru a asigura
progresul şcolar al fiecăruia dintre ei
 diminuarea ponderii evaluării sumative în favoarea evaluării formative, care are
drept scop valorificarea la maximum a potenţialului intelectual de care dispun
elevii şi care conduce la perfecţionarea continuă a stilului şi a metodelor proprii
de învăţare;
 stabilirea unui echilibru între evaluarea scrisă şi evaluarea orală, care deşi
presupune un volum mare de timp pentru aprecierea tuturor elevilor şi blocaje
datorită emoţiei sau timidităţii, prezintă avantaje ca : realizarea interacţiunii
elev-profesor, demonstrarea stadiului de formare a unor capacităţi sau
competenţe prin intervenţia cu întrebări ajutătoare, demonstrarea
comportamentului comunicativ şi de interrelaţionare al elevului;
 folosirea cu o mai mare frecvenţă a metodelor de autoevaluare şi de evaluare
prin consultare, în grupuri mici, vizând verificarea modului în care elevii îşi
exprimă liber opinii proprii sau acceptă cu toleranţă opiniile celorlalţi, modul cum
utilizează în practica vorbirii formule de iniţiere, de menţinere şi de încheiere ale
unui dialog sau capacitatea de a-şi susţine şi motiva propunerile.

Tipuri de instrumente de evaluare.

În general, instrumentele de evaluare sunt proiectate pentru a avea eficienţă crescută faţă de
rezultatele învăţării (în cazul evaluării sumative), faţă de procesul de învăţare (în cazul evaluării
formative). Aceste instrumente trebuie utilizate în mod adecvat.
Instrumentele de evaluare vor avea patru calităţi : validitatea, fidelitatea, obiectivitatea şi
obiectivitatea.
Metode tradiţionale:
1. probele orale sunt realizate pe baza unei conversaţii prin care profesorul urmăreşte
identificarea cantităţii şi calităţii instrucţiei ; conversaţia poate fi individuală, frontală sau
combinată şi are avantaje (se realizează o comunicare între profesor şi elevi, feed-back-ul
este mult mai rapid; dezvoltă capacităţile de exprimare ale elevilor); are şi dezavantaje
deoarece obiectivitatea este periclitată de intervenţia unei multitudini de variabile, de starea
de moment a profesorului, gradul diferit de dificultate a întrebărilor puse, de starea psihică a
elevilor ; deoarece ascultarea este realizată prin sondaj şi nu toţi elevii pot fi verificaţi ;
2. verificarea scrisă, are multe avantaje: elevii pot prezenta achiziţiile educaţiei fără intervenţia
profesorului, în absenţa unui contact direct cu acesta; anonimatul lucrării, uşor de realizat,
permite o diminuare a subiectivităţii profesorului; oferă posibilitatea verificării unui număr
mare de elevi într-un interval de timp determinat; rezultatele sunt raportate la un criteriu unic
de validare, constituit din conţinutul lucrării scrise; avantajează elevii timizi sau care se
exprimă defectuos pe cale orală. Dezavantajul este faptul că implică un feed-back mai slab,
adică unele erori sau neîmpliniri nu pot fi eliminate operativ prin intervenţia profesorului ;
3. probele practice presupun identificarea capacităţilor de aplicare în practică a cunoştinţelor
dobândite, a gradului de încorporare a unor priceperi şi deprinderi, concretizate în anumite
suporturi obiectuale sau activităţi materiale.

Metode alternative de evaluare.

Aceste metode urmăresc accentuarea acelei dimensiuni a acţiunii evaluative care oferă elevilor
suficiente şi variate posibilităţi de a demonstra ceea ce pot să facă (priceperi, deprinderi, abilităţi).
1.Observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor, oferă profesorului informaţii
privind performanţele elevilor din perspectiva capacităţii lor de acţiune şi de relaţionare, a
competenţelor şi abilităţilor de care dispun. Informaţiile pot fi înregistrate folosind : fişa de
evaluare, scara de clasificare, lista de control / verificare.
 a. Fişa de evaluare este completată de către profesor, în ea se înregistrează date factuale
despre evenimentele cele mai importante pe care profesorul le identifică în
comportamentul sau modul de acţiune a elevilor
b. Scara de clasificare este un tip de scară ce însumează un set de caracteristici
(comportamente) ce trebuie supuse evaluării. Elevului îi sunt prezentate un număr de
enunţuri în raport de care acesta trebuie să-şi manifeste acordul sau dezacordul, alegând
între cinci trepte: puternic acord, acord, indecis (neutru), dezacord, puternic dezacord.
c. Lista de control / verificare se deosebeşte de scara de clasificare prin faptul că doar de
constată prezenţa sau absenţa unei caracteristici, comportament, fără a emite o judecată
de valoare oricât de simplă. Un avantaj este acela că se elaborează uşor, fiind obiectivă
în evaluarea abilităţilor care pot fi divizate în paşi specifici.
Un tip special de observaţie este observaţia participativă cu implicaţii asupra relaţiei
profesor-elev. Acest tip de observaţie este subiectivă, dar poate să-şi sporească
procentul de obiectivitate dacă atenţia va fi concentrată asupra construcţiei şi utilizării
instrumentelor
2.Investigaţia oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creativ cunoştinţele însuşite în situaţii
noi şi variate, pe parcursul uneia sau mai multor ore de curs. Se organizează individual sau pe
grupe de lucru, iar aprecierea modului de realizare a investigaţiei este de tip holistic.
3. Proiectul este o activitate mai amplă decât investigaţia. Se iniţiază în clasă, prin definirea şi
înţelegerea sarcinii – eventual şi prin începerea rezolvării acestuia, se continuă acasă pe parcursul
câtorva zile sau săptămâni, timp în care elevul se consultă permanent cu profesorul – şi se
încheie tot în clasă, prin prezentarea în faţa colegilor a unui raport asupra rezultatelor obţinute şi a
produsului realizat. Poate fi realizat individual sau în grup.
Etapele realizării unui proiect:
 Alegerea temei ;
 Planificarea activităţii:
 stabilirea obiectivelor propuse ;
 formarea grupelor şi stabilirea sarcinilor în grup ;
 identificarea surselor de informare (manuale, proiecte realizate pe
aceiaşi temă, cărţi de la bibliotecă, mass-media, persoane specializate
în domeniul respectiv).
 Cercetarea propriu-zisă ;
 Realizarea obiectivelor propuse ;
 Prezentarea rezultatelor ;
 Evaluarea (cercetării în ansamblu, a modului de lucru, a produsului realizat).
Când proiectul este realizat în grup, acesta poate fi constituit 4-5 persoane şi fiecare membru din
grup are o sarcină precisă: secretar (notează ideile membrilor grupului) ; moderator (asigură
participarea tuturor membrilor grupului la activitate) ; raportorul (cel care prezintă clasei concluziile
grupului).
Activitatea profesorului vizează:
 Organizarea activităţii ;
 Consilierea (oferă informaţii şi sugestii) ;
 Neimplicarea (lasă grupul să lucreze independent în cea mai mare parte a
timpului, participând efectiv doar atunci când este necesar ).
Este important ca indicaţiile formulate de profesor în scris să fie clare, specifice şi să conţină
limită de timp pentru îndeplinirea obiectivelor.
4. Portofoliul este un mijloc de evaluare pa o perioadă mai lungă, reflectă progresul elevului pe
mai multe planuri. Această modalitate de evaluare trebuie adaptată la un anumit context care ţine
cont de: specificul disciplinei, vârsta, nevoile şi abilităţile elevului, performanţele atinse prin
învăţare.
Realizarea portofoliului presupune parcurgerea următorilor paşi:
 se stabileşte tema şi proiectul unui program de execuţie şi de evaluare (se
realizează împreună cu elevii, stabilindu-se exact ce va cuprinde) ;
 se specifică sub ce formă se realizează portofoliul (tip de dosar sau plic, casetă,
cutie, etc.) ;
  se precizează termenul de realizare a portofoliului ;
 se stabileşte cine realizează portofoliul (elevul sau grupul de elevi) ;
se enumeră criteriile de apreciere a achiziţiilor şcolare, măsurabile la nivelul vârstei şi
posibilităţilor copilului.
5. Testul docimologic asigură o obiectivitate mai mare şi eficientizează examinările tradiţionale.
Permite standardizarea condiţiilor de examinare, a modalităţilor de notare aducând astfel un spor
de obiectivitate. Prezintă o identitate triplă : de conţinut, a condiţiilor de aplicare, a criteriilor de
apreciere.
Testul docimologic prezintă următoarele caracteristici :
 conţine probe şi itemi ce permit determinarea gradului de însuşire a cunoştinţelor
de către elevi sau a nivelului de dezvoltare a unor capacităţi;
 este un instrument evaluativ care se aplică doar în cadru obişnuit de desfăşurare
a activităţilor didactice şi nu în condiţii de laborator ;
 permite măsurarea şi aprecierea nivelului de pregătire a unui elev, a unei clase,
arătând valoarea informaţiei acumulate.
Prin acest test nu se urmăreşte doar verificarea informaţiei acumulate de elevi, ci şi
capacitatea lor de a utiliza cunoştinţele deja asimilate în situaţii variate.
Testul docimologic are ca avantaje faptul că permite verificarea într-un timp foarte scurt a
întregii clase încercând să cuprindă ceea ce este esenţial de asimilat şi determină formarea unor
deprinderi de învăţare sistematică. Ca dezavantaje acest test favorizează o învăţare ce apelează
la detalii, la secvenţe informaţionale izolate şi nu stimulează capacitatea de prelucrare a
acestora, de sinteză sau de creaţie.
Etapele elaborării unui test docimologic sunt :
 precizarea obiectivelor ;
 documentarea ştiinţifică ;
 avansarea unor ipoteze.
6. Autoevaluarea are un rol esenţial în întregirea imaginii elevului din perspectiva judecăţii de
valoare pe care o emite profesorul . Elevii au nevoie să se autocunoască fapt ce are multiple
implicaţii în planul motivaţional şi atitudinal.
Ca şi profesorul care conduce activitatea, elevul aflat în situaţia de învăţare are nevoie de
puncte de referinţă care să-i definească rolul, sarcina, natura şi direcţiile activităţii sale, ajutându-l
să conştientizeze procesele şi achiziţiile făcute, să-şi elaboreze un stil propriu de lucru şi să se
poată situa personal în raport cu exigenţele de învăţare.
Metode de autoevaluare :
 autocorectarea sau corectarea reciprocă dă posibilitate elevului de a-şi depista
operativ unele erori, scăderi, în momentul realizării unor sarcini de învăţare.
Depistarea lacunelor proprii sau pe cele ale colegilor, chiar dacă nu sunt sancţionate
prin note, reprezintă un prim pas pe drumul conştientizării competenţelor în mod
independent ;
 autonotarea controlată solicită elevul să-şi acorde o notă, care este negociată apoi
cu profesorul sau cu colegii. Profesorul are menirea de a argumenta şi a evidenţia
corectitudinea sau incorectitudinea aprecierilor ;
 notarea reciprocă – elevii sunt puşi în situaţia de a-şi nota colegii, prin reciprocitate,
fie la lucrări scrise fie la ascultările orale, exerciţiu ce nu trebuie să se concretizeze
neapărat prin notarea efectivă ;
 metoda de apreciere obiectivă a personalităţii antrenează întregul colectiv al clasei
în scopul evidenţierii rezultatelor obţinute de aceştia prin coroborarea a cât mai
multe informaţii şi aprecieri.
Toate aceste metode complementare de evaluare asigură o alternativă la metodele tradiţionale, a
căror prezenţă este preponderentă, oferind alte opţiuni metodologice şi instrumentele care îmbogăţesc
practica evaluativă.
Anexele cuprind exemple de teste de evaluare utilizate la clasă.