1

TEORIE ŞI ANALIZĂ (texte)

Textul nr.1 (pag.142)

“Dacă ne întrebăm dar: ar fi bine ca în limba poporului cantitatea cuvintelor de

origine latină să fie din ce în ce mai mare trebuie să răspundem: ar fi bine, cu o
condiţiune: ca şi cantitatea înţelesului, adecă suma de putere intelectuală manifestată
în cuvinte, să crească în aceeaşi proporţie. Căci dacă s-ar întâmpla ca, pe de o parte, să
sporească elementul latin în sunetele cuvintelor, iar pe de alta, să scadă intensitatea
operaţiunii intelectuale a celor ce le întrebuinţează, atunci s-ar da o lovitură de moarte
vieţii în principala ei manifestare."
(Maiorescu, C. 349)

Textul nr. 2 (pag.145)

“Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaştem; că o asemenea stare
a limbei e bine să se schimbe şi că se va schimba, şi aceasta ne pare sigur.”

(Maiorescu,C.138)

Textul nr. 3 (pag.147)

“Am căutat să scot la iveală deosebitele feţe ale operei dumitale poetice şi dacă întru
aceasta am adus mai multe şi mai lungi citate decât este obiceiul, am făcut-o pentru a
preciza mai bine caracterul dumitale literar înaintea acelor auditori cari nu au avut
timpul să se ocupe de întreaga noastră mişcare literară şi cărora le vei fi rămas prea
puţin cunoscut.”
(Maiorescu,C.576)

Textul nr. 4 (pag.149)

“Că <divul> Traian ne-a adus tocmai în Dacia şi ne-a lăsat într-o provincie
aşa de expusă, încât Aurelian cu lumea oficială au şi părăsit-o după oarecare timp n-a
fost mare noroc, dar că din nomolul migraţiunii atâtor popoare cari ne-au bântuit de
atunci încoace s-a diferenţiat şi s-a închegat neamul românesc în greaua luptă pentru
existenţă, aceasta este primul moment de fericire în istoria noastră.
Că situaţia geografică ne-a condamnat să stăm în drumul Islamului, când acesta a voit
să treacă Dunărea spre cucerirea Apusului, n-a fost tocmai noroc, dar că voievozii
noştri în luptele lor cu turcii au ştiut să ne păstreze religia creştină şi să ne ţie astfel în
legătură cu popoarele de progres ale Europei e o nouă fericire în dezvoltarea noastră.
Că în secolul al 18-lea politica dinastiei Habsburg a încercat să ne aducă sub
ascultarea papei de la Roma şi, neizbutind, ne-a împărţit în două, n-a fost noroc, dar
că din această încercare românii transilvăneni au ajuns în cetatea eternă, unde a
reînviat în ei simţimântul gintei latine, revărsându-se apoi asupra noastră, a tutulora,
 2

aceasta a fost rara fericire, care, dintr-o dezbinare religioasă, a înălţat neamul întreg
spre o unitate de cultură naţională.”
(Maiorescu,C.555-556)

Textul nr. 5 (pag.151)

“A scrie istoria e o datorie pentru omenire, a o adăugi cu ce ai aflat e o obligaţie

pentru fiecare, rămânând ca cei care pot scrie să adune ce au aflat de la cine poate
numai vorbi, dar mai e ceva care, pentru un anume fel de om, poate trebuie să iasă la
iveală, anume felul cum, din ce a văzut, din ce a cetit, din ce s-a prelucrat în el însuşi,
pe căi misterioase, s-a alcătuit fiinţa lui morală (...)”
(Iorga,P.A.1,6)

Textul nr. 6 (pag.154)

“Străin şi necunoscut, incapabil să mă recomand de la întâia întâlnire, pe care nu se

putea să n-o strice o timiditate a cării vădire pentru atâta vreme, n-am putut s-o
ascund, deci pradă oricării întâmpinări imperioase, oricării încruntări din sprîncene,ba
chiar oricării atitudini în care aş fi putut gîci neprietenie ori dispreţ,am răspuns cum a
dat Dumnezeu la anumite cercetări de noapte din cantina clădirii care s-a prefăcut
apoi în Şcoala de Frumoase Arte şi care adăpostea atunci liceul.”
(Iorga,P.A.1,53-54)

Textul nr. 7 (pag.156)

“Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una ;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi :
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?”
(Eminescu,P. 88)

Textul nr.8 (pag.160)

“ De vei avea puterea,

Voinţa ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine :
Bravură se numeşte. De eşti închipuit,
Nesuferind ca alţii de-acea închipuire
Cu vorba să se-atingă : onoare se numeşte.
De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui
Persoana ta infamă : dorinţă-i de mărire,
La fapte mândre stimul. De eşti atât de van
 3

Să crezi că în’ şi cerul ascultă a ta vorbă,

Că-i pasă dacă corpul ţi-l chinuieşti şi mintea
Ţi-o stupifici - îţi zice că eşti evlavios.”
(Eminescu,P. 220-221)

Textul nr. 9 (pag.162)

“Craiul, auzind acestea, parcă nu i-a prea venit la socoteală şi, ridicînd din sprîncene,
a zis :
- Hei, hei ! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul acela :
Voinic tânăr, cal bătrân
greu se-ngăduie la drum !
D-apoi, calului meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele ! Că
doar nu era să trăiască un veac de om !
Cine ţi-a vârât în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul...”
(Creangă,P.A. 97)

Textul nr. 10 (pag.164)

“- Lucru negîndit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fraţii
tăi au dovedit că nu au inimă într-înşii şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea.
Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă vrei şi vrei
numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întâlneşti cu scârba în
drum şi să dai şi tu cinstea pe ruşine, c-apoi eu curat îţi spun că nu mai ai ce căuta la
casa mea.”
(Creangă,P.A. 97)

Textul nr. 11 (pag. 167)

“- ...Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine ;
numai că vreu să ştiu dacă mi-l dai ori ba.
- Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei,
dacă n-are fiinţă pe lume.
- Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat ; de unde-a fi, de unde n-a
fi, dacă l-oiu găsi, al meu să fie.”
(Creangă,P.A. 98)

Textul nr. 12 (pag.169)

“Şi cum sta el în cumpene, să-l ieie, să nu-l ieie, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată
rămâne cu părul lins prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în
toată herghelia.”
(Creangă,P.A. 99)

Textul nr. 13 (pag.171)

 4

“Eram rănit de moarte. Cum însă, oricât de zguduitoare ar fi împrejurările, nu-mi

pierd sărita, judecai şi atunci rece. Că înainte s-o fi cunoscut, lipsită cum era de pază
şi de creştere şi înconjurată de pilde şi de îndemnuri rele, greşise, era sângeros pentru
mine, nu însă de mirare, dar ca să-şi bată în aşa hal joc de obrazul meu, şi cu cine, în
ajunul logodnei, asta covârşea orice măsură şi nu puteam să i-o iert. Şi mi-am adus
aminte că, punînd mâna odată să-mi ghicească norocul, îmi dase că de toate fericirile
am să am în viaţă parte, numai de dragoste nu.”
(M.Caragiale,C. 85)

Textul nr. 14 (pag.174)

“ ...se înţelegea şi din felul cum scriau că nu se mai gândesc deloc la ceea ce se
întâmplase în dimineaţa aceea când fuseseră bătuţi cu ciomagul şi tăvăliţi pe jos ;
spuneau <dragii noştri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele
cele mai fericite...> şi se deducea din aceste rânduri întinse pe mai multe foi că acum,
după ce au ajuns şi ei cu meserii şi au devenit bucureşteni, vor să uite ce-a fost şi să se
împace, din moment ce soarta i-a despărţit şi nu vor mai trăi împreună.”
(Preda,M. II, 10)

Textul nr. 15 (pag. 176)

“Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesităţii

istorice şi să se eschiveze, în felul acesta, de a se întreba nu cît necesitate conţine
istoria, ci care e soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul nu are decât o singură viaţă
de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare.”
(Preda, “Luceafărul”)

Textul nr. 16 (pag. 178)

“Rămânea doar că cei de-aici să uite, mai ales că întrebau şi de Niculae cum merge cu
şcoala, ceea ce se putea să însemne că într-adevăr nu mai aveau nimic cu nimeni,
fiindcă în nici una din scrisorile lor de până atunci nu puseseră asemenea întrebare.
Nu însemna asta că ura lor contra mamei şi a fraţilor vitregi se stinsese ? Ceea ce
mama şi crezu, după obiceiul multor oameni care gândesc că dacă vezi lucrurile în
bine, chiar dacă ele sînt rele, să nu fie pe urmă şi vina ta că le-ai luat aşa cum nu sînt.”
(Preda,M. II, 10)

Textul nr. 17 (pag. 182-183)

“Considerând că la pretenţiunile chiriaşelor sus-numitul proprietar a ameninţat cu dare

afară din casă pe d-şoara Lucreţia Ionescu şi pe mătuşa sa d-na Anica Ionescu, căci nu
le mai dă casă, neplătind regulat chiria şi având chiar pe trecut o datorie de 22 de lei şi
soba stricată, d-na Anica Ionescu exasperată a strigat să-i crape ochii cui minte, dacă
datoria e de la chirie şi soba nu era aşa, pe cît vreme d-şoara Matilda a dis că dacă se
ştie cu casa încurcată pentru ce face escrocherie şi o mai dă şi la alţii!
 5

iar proprietarul a răspuns că cu dumneata nici nu vorbesc până nu văz chiria că n-am
poftă şi de alt bucluc, şi atunci pretinde dânsul că toate chiriaşele au sărit asupră-i
caudîndu-i lediuni.”
(Caragiale,O. 2,59)
 6

Seminar LRC, an III, Filologie,1986-1987

Dindelegan / Diaconescu

Dindelegan 1 (22.10.1986)

“Oricât de firesc ni se pare ca un artist să se preocupe în primul rând de legile estetică

generale nu putem lua în nume de rău nici interesul cercetătorului istoric pentru
varietatea formelor sub care apare arta şi rămâne o problemă demnă de a fi luată în
consideraţie să arăţi condiţiile care provoacă cristalizarea stilului unor indivizi, al unor
epoci sau popoare.”

Dindelegan 2 (5.11.1986)

“Dacă Dumitru lui Nae nu înţelegea, cum s-ar fi cuvenit să înţeleagă atâtea lucruri,
înseamnă că ridică nu numai o problemă care nu interesa pe nimeni, dar şi una care
era într-un fel cam ciudată, iar Moromete, încurajat de ce spuneau unii şi alţii şi de
laudele ce-i fuseseră aduse, vru să citească mai departe, cu toate că Iocan, convins că
ce spunea era spus numai ca să-l aţâţe pe Moromete, socoti că nu e cazul să rămână de
râs, cum rămăsese el de-atâtea ori când, în loc să explice ce scria în ziar, nu numai că
nu explica, dar trecea şi uşor cu vederea peste unele lucruri.”

Dindelegan 3 (19.11.1986)

“A scrie istoria e o datorie pentru omenire, a o adăugi cu ce ai aflat e o obligaţie

pentru fiecare rămânând ca cei ce pot să scrie să adune ce au aflat de la cine poate
numai vorbi, dar mai e ceva care, pentru un anume fel de om, poate trebuie să iasă la
iveală : anume felul cum din ce a văzut, din ce a cetit, din ce s-a prelucrat în el însuşi,
pe căi misterioase, s-a alcătuit fiinţa lui morală, cu atât mai mult cu cât aceasta a tăiat
brazde şi a lăsat urme, chiar dacă acelea mai curând sau mai târziu se acopăr ca
valurile pe faţa mării.”

Dindelegan 4 (3.12.1986)

“Lucrul a ajuns până acolo încât care din tinerii noştri este numai incapabil rămâne
scriitor pe la tribunale şi prin poliţii, iar care pe lângă incapacitate adaugă şi ignoranţă
devine om de litere : jurnalist, poet, şi îndată ce cu o limbă şi o ortografie deplorabilă
ştie să rimeze câteva cuvinte colegii săi se pregătesc să-i deschidă cu fericire
coloanele dumnealor şi să-l prezinte literat al culturii naţionale.”

Dindelegan 5 (17.12.1986)

“Ministrul se simţi pentru moment umilit că, fără a avea relaţii cu Scatiu, trebuia să
meargă tocmai în casa lui, ceea ce i se părea tare neplăcut, şi, cu toate lămuririle
prefectului că ţăranii erau puşi la cale de un avocăţel din opoziţie, se gândea să
 7

telegrafieze numaidecât lui Comăneşteanu, care, fiind cum îl ştiau toţi, putea să-i
lumineze.”

Dindelegan 6 (14.01.1986)

“Niculae, indiscutabil nevinovat, nu fusese reprimit în comitet de unde fusese

îndepărtat de acel individ. Schimbarea n-are importanţă pe ce cale îţi vine, în clipa
când s-a petrecut se consfinţeşte ca un fapt inevitabil, indiferent de motivele care au
declanşat-o chiar dacă aceste motive se dovedesc neîntemeiate. Niculae avea destulă
experienţă ca să-şi dea seama în ce situaţie s-ar pune dacă ar încerca să se folosească
de argumentul demascării lui Beju în sprijinul cazului său. Şi dacă nu voia să fie mai
rău, îi trebuia multă răbdare, trebuia să se ducă la grădina aceea şi să uite nu numai
ceea ce i se întâmplase, ci mai ales să se uite pe sine, cel care atâţia ani nu avusese alt
scop în viaţă decât pe acesta. Dar cum să te uiţi pe tine însuţi ?,lucru desigur imposibil
de realizat.”

Diaconescu 1 (21.03.1987)

“Şi dacă m-aţi văzut înainte să mă mărit tristă de moarte e că el e şi prost, cu toate că
e foarte inteligent, şi îmi dădeam seama că nu înţelege ce e între noi, cu atât mai mult
cu cât nu l-a interesat niciodată ce l-a făcut să fie altfel decât era.”

Diaconescu 2 (4.04.1987)

“Băiatul pe care îl trimisese Isosică nu se întoarse prea curând şi când apăru în sfârşit
în depărtare pe tipsia fără obstacol a câmpiei nu se grăbea să se apropie ca şi când ar fi
vrut să spună prin mersul lui parcă stânjenit că n-a făcut nimic şi nu prea se simte
îndemnat să vie mai repede de vreme ce lucrul acela pentru care fusese trimis tot nu s-
a putut face.”

Diaconescu 3 (11.04.1987)

“Se vede ori că n-a fost mâţa înainte de potop, de vreme ce Noe n-a luat-o şi pe ea în
corabie, ori, în graba în care s-a vârât a uitat să ia şi mâţa în corabie.”

Diaconescu 4 (Mihaela Gheorghe)

“Şi Gogu când se trezise nu ştia nimeni unde şi cum, nu se mai luase după căruţa din
care căzuse, se întorsese pe drumul pe care venise şi după multe săptămâni iar nu ştia
nimeni câte şi cum se petrecuse acest drum, căci el nu putea să spună şi nici nu ţinea
minte şi dacă îngăima ceva, tot nu era crezut căci ce se spunea nu se lega, aşadar, după
un timp – cât o fi fost el acel timp – venise acasă, terminase războiul naintea tuturor şi
fusese trimis la munte cioban la nişte oi sterpe.”
(Dinu Săraru – Nişte ţărani)

Diaconescu 5 (Mihaela Gheorghe)

“Se scufundase într-un somn adânc şi se visa când era tânără şi se ducea la clacă, la
desfăcut porumb, şi venise şi Ptru cel Scurt, iar ele, fetele, se uitau nu ca la un bărbat
care le putea lua de nevastă şi le putea face mireasă, ci cu milă înţelegătoare, fiindcă
 8

nici cel mai sărac om din acel sat nu putea fi mai sărac decât acest Ptru cel Scurt şi în
felul acesta el nu conta pentru ele, nu se fereau de el, să nu le ia batista şi nici nu
râdeau viclean ca şi când ar fi avut un secret, atunci când venea el la câte-o clacă.”
(Dinu Săraru – Nişte ţărani)

Diaconescu 6 (Mihaela Gheorghe)

“Poate că ceea ce ai ajuns tu vor mai ajunge şi alţii, fără să se considere că mai mare
ca ei nu mai e nimeni, obişnuiţi să-şi facă datoria acolo unde se angajează şi învăţaţi
să gândească dinainte de a se apuca de lucru, oricât de siguri ar fi pe ei.”

Diaconescu 7 (Mihaela Gheorghe)

“E drept că Magda Isanos şi-a tânguit sumbra presimţire a finalului timpuriu şi şi-a
exprimat melancolia destrămării inevitabile, dar a exprimat-o cu o tonalitate atât de
luminoasă că, fără îndoială, suferinţa ei personală trece pe plan secund, pe primul plan
rămânând capacitatea să adere la necazul altora şi să se facă ecoul nemulţumirilor şi
năzuinţelor lor.”

Diaconescu 8 (Mihaela Gheorghe)

“Nu se ştie când şi în ce fel se stabilise în familie că, decât să iasă toţi în lume şi să se
facă de râs că sunt rău îmbrăcaţi, mai bine să iasă unul bine îmbrăcat iar ceilalţi să nu
se ducă nicăieri.”

Diaconescu 9 (Mihaela Gheorghe)

“Fără să-mi descopere ea anumite răsfrângeri de orgoliu şi anumite gingăşii, fără să-
mi fi arătat savoarea umilinţei, nu m-aş fi întovărăşit niciodată cu un om care m-a
făcut <guşat> în plină lume ; fără ea n-aş fi ştiut că dacă te întâlneşti noaptea cu un
astfel de om şi porneşti cu el apoi la Sinaia înseamnă o bucurie grea mai adâncă decât
o călătorie pe care o aşteptam atât de când eram student”

Diaconescu 10 (Mihaela Gheorghe)

“Dacă n-ar fi ştiut că are bani asupra lui, n-avea cine-l ucide. Afară de asta, cinstiţii
gospodari trebuie să arate martorul sau martorii care s-au găsit faţă la vânzare şi la
numărătoarea banilor. S-ar putea ca aceşti martori să fie cu totul necunoscuţi dar chiar
dacă ar fi aşa, să arate ce înfăţişare, ce cai şi ce straie aveau. Cine ucide om, nu se
poate să scape de pedeapsa dumnezeiască, rânduit este să-l urmărească fiarele şi
dobitoacele.”

Diaconescu 11 (Mihaela Gheorghe)

“Zmeul, de când rămăsese închis în ostrovul său ca leul în cuşca îmblânzitorului de

dobitoace, nu făcea alt decât da ocol ostrovului şi cât îi ziulica de mare îl învârtea şi
iar îl învârtea, ca doar să găsească un locşor pe unde să treacă dincolo, dar pustiul de
foc care giulea şi ustura nevoie mare îl făcea să se tragă înapoi şi să-şi rumege
turbarea cu nădejdea d-a şi-o vărsa pe cineva când va găsi vremea.”
 9

Diaconescu 12 (Mihaela Gheorghe)

“Dacă e să-mi aduc aminte de acele timpuri, mai bine să-ţi povestesc un lucru pe care
l-am observat pândindu-l pe bătrânul Dunca atunci când se auzea clopoţelul anunţând
venirea cuiva.” (Al.Ivasiuc – Păsările)

Diaconescu 13 (Mihaela Gheorghe)

“Că nu ştiu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii nu trebuie să pară ciudat : timp
de o lună cât am fost la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât
prin fundul fără uluci al curţii, care, pe cheiul drept al Dâmboviţei, ceva mai sus de
Mihai – Vodă, era mai aproape, şi nu mă vedea nimeni.”

Diaconescu 14 (Mihaela Gheorghe)

“Dacă nu-şi atingea ieftina ţintă vina era numai a lui : cum ştia că noaptea, când eram
cu Paşadia, îl urmam tustrei oriunde, orbeşte, ce i-ar fi fost mai lesne decât să se ducă
acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba şi fără să ne spuie dinainte.”

Diaconescu 15 (Mihaela Gheorghe)

“Aici nu-i pe ce crede fiecare ; ei or crede şi or vrea multe ; datoria noastră este să-i
ferim, să-i apărăm că dacă i-o prăpădi gerul, cine o să mai lucreze mâine, când s-o
împlini vremea ?”

Diaconescu 16 (Mihaela Gheorghe)

“Mi se părea pe atunci că simpatia meşterului pentru mine era ceva cu totul obişnuit şi
normal şi că în general această căldură care nu se arăta prin nimic sau mai bine zis
care se arăta pe dos şi ştiam de pildă când se răstea la mine răguşit de furie şi mă
ameninţa că o să mă spună tatei, n-o să mă spună orice-aş fi făcut, şi că niciodată
mâna lui ridicată n-o să cadă cu adevărat asupra mea chiar dacă m-aş fi apucat de
pildă să vărs de sus de-acolo de unde eram văpseaua în capul celor care treceau pe
drum, cum mi s-a întâmplat la un moment dat din greşeală, această căldură aşadar mi
se cuvenea sub toate formele care se arătau, fără să mă gândesc să-i răspund neapărat
printr-o căldură asemănătoare.”

Diaconescu 17 (Mihaela Matei)

“Dacă îmi pare rău că efectul demistificator nu e mai net nu e fiindcă i-aş vrea răul ci
pentru că facilitatea de a uza de argumente greşite, necontrolate sau de rea credinţă se
încetăţeneşte şi mai tare prin exemplul său, cu atât mai mult cu cât eleganţa stilistică,
autoritatea, ideile interesante şi toată aureola din jurul lui fac ca acele metehne să
treacă neobservate.” (M.Preda)
 10

Diaconescu 18 (Mihaela Matei)

“De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca
un tată, care ştie că fiul său s-a căsătorit, că are o soţie care trebuie dacă nu iubită, cel
puţin respectată, şi ar fi explicat, fără amănunte, că are nevoie de tine, aş fi acceptat,
deşi el mi-a spus că într-o stare de urgenţă eşti tu, că te găseşti cam palid şi că vrea să
te îngrijească de ficat.”

Diaconescu 19 (Mihaela Matei)

“N-a venit a doua zi, ci peste două zile, cu aerul că nu s-a întâmplat nimic (şi aerul
ăsta, când îl vezi la cineva, e semn că lucrurile pe care ai de gând să i le reproşezi nu
numai că el le va respinge, dar consideră normal să le repete şi în viitor.”
Diaconescu 20 (Mihaela Matei)

“Precum însă se cere ca un copil, pentru a avea noţiunea unui obiect şi nu numai
reproducerea imaginii lui individuale, să fi văzut acest obiect de mai multe ori şi în
mai multe exemplare, altfel contopirea psihologică a calităţilor individuale şi
regăsirea celei esenţiale nu se întâmplă ; asemenea pentru cazul deosebitelor
abstracţiuni în gândirea aceluiaşi cuvânt e neapărat necesar ca acel cuvânt să se fi aflat
în aceeaşi legătură cu celelalte cuvinte, în privinţa cărora nu i se cere decât una anume
din însuşirile sale sensibile. Numai atunci locuţiunea devine, cum se zice,
convenţională, adică şi-a şters din imaginaţiunea noastră toată sensibilitatea afară de
acea unică parte, care îi susţine raportul cu celelalte părţi din locuţiune.”
(T.Maiorescu)

Diaconescu 21 (Mihaela Matei)

“Nici copiii care săreau, când ies stelele, zidul cimitirului, nu mai cutezau să se
aproprie de când unii mai îndrăzneţi strecurându-se pe înserat în grădină printr-o
portiţă lăturalnică ce atârna smulsă, văzură ieşind la o fereastră deschisă pe
neaşteptate un fel de arăpoaică, de brezaie neagră cu pene în cap ţinând în mână o
oglindă strălucitoare. Încremeniseră pe loc şi unul de spaimă dase în gălbinare. De
mult, casa boierească fusese botezată <Casa cu stafii> şi dacă cineva s-ar fi dat în
vorbă despre ea şi a cui este, cu babele din împrejurimi, i s-ar fi răspuns încet, parcă
cu teamă : <a Măgurenilor>."(Mateiu Caragiale)

Diaconescu 22 (Mihaela Matei)

“Ce poate fi mai licit decât să încerci o clarificare a unei dependenţe şi a

independenţei câştigate faţă de un mentor care, în corectă consecvenţă cu rolul
asumat, trebuie să se felicite dacă discipolii îşi iau zborul. Chiar dacă privesc în urmă
cu inerenta cruzime a detaşării – nu cu mânie, desigur. Iar dacă retrasarea procesului
de detaşare comportă unele dezvăluiri, în speţă portretistice, maestrul n-are decât să
şi-o reproşeze sieşi de vreme ce acordul său fiind cerut ţi-a dat <chart blanche>,
găsesc că a procedat elegant, oricare ar fi fost mobilul.”
 11

Diaconescu 23 (Mihaela Matei)

“Transmiteţi-i că nu accept comportarea lui şi fără să iau lucrurile în tragic, fiindcă

ceea ce s-a întâmplat nu e o tragedie, este în primul rând din partea dumitale o
necuviinţă că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea lui un lucru pe care dacă
nu-l explică numaidecât, să poftească totuşi mâine dimineaţă, dacă nu chiar acum, să-
şi ia lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul şi introduc divorţ.”

Diaconescu 24 (Mihaela Matei)

“Cuvintele des rostite de oameni :<viaţa nu mai are pentru nimeni nici un rost>, şi
care până atunci ţi se păruseră incredibile (cum să nu mai aibă viaţa nici un rost ?,e
suficient să priveşti cerul ! îţi spui fără să bănuieşti în clipa aceea că cerul e invadat de
speranţele tale secrete, de visurile tale fără nume) devin pentru tine o realitate brutală,
în care ai vrea, ca şi înainte, să nu crezi ; dar îţi dai seama că nu mai sunt gândite şi
rostite de alţii, ci de tine, şi că tot ceea ce vezi (chiar cerul !) e străin de tine, cum tot
ceea ce credeai tu că reprezinţi îţi este străin.” (M.Preda)