1.

”Mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferinţă, dacă nu cumva,
prin excepţie oricine vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să evite să
vorbească în numele celorlalţi pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt
incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiaşi conţinut şi chiar
dacă e vorba de acelaşi conţinut intensitatea şi durata sentimentului pot fi nesâfrşit de
felurite.”
(Camil Petrescu)

2. ”Am pus o deplină obiectivitate, şi acum ca şi mai înainte şi e în interesul

scriitorului român să mă îndrumeze acolo unde mi-a scăpat un fapt sau o înţelegere. Iar
cei tineri să nu arate acea nelămurire egoistă de a nu li se fi dat importanţa pe care şi-o
credeau pentru că o istorie se cade să fie totdeauna puţin retrogradă, ca să nu piardă
perspectiva eternului, şi de altfel, pe măsura accentuării valorii noilor scriitori, se vor face
cuvenitele împliniri.”
(G. Călinescu)

3. “A scrie istoria e o datorie pentru omenire, a o adăugi cu ce ai pe suflet e o

obligaţie pentru fiecare, rămânând ca cei care pot scrie să adune ce au aflat de la cine
poate numai vorbi dar mai e ceva care, pentru un anume fel de om, poate trebuie să iasă
la iveală, anume felul cum, din ce am văzut, din ce am cetit, din ce s-a prelucrat în el
însuşi, pe căi misterioase, s-a alcătuit fiinţa lui morală.”
(N. Iorga)

5. “Nu se ştie dacă Ali era sincer sau vorbea astfel numai ca să-şi tragă
compătimirea lui Bathori. Era însă de necrezut ca Sinan să aibă cu dânsul numai atâtea
oşti câte arăta el, de vreme ce când a plecat de la Târgovişte armia lui întrecea mult în
număr pe cea a creştinilor, după cum mărturisesc toţi analişti contemporani. Vazând Ali
Paşa puţinul efect ce fac plângerile sale, propuse să se răscumpere cu o sută de mii de
talere de argint, dar Piccolomini se împotrivi de a i se da libertatea. El avea interes de a
ţine prins pe un om aşa de însemnat, ca, intâmplându-se nenorocirea să cază în mâinile
turcilor, să-l poată schimba cu dânsul.”

6. ”Ceea ce s-a petrecut atunci, în sufletul ei a fost desigur mai iute decât fulgerul,
destul că , cu nişte ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei, cu o faţă
lungă şi spărietă şi neputându-se lămuri de unde şi cum răsărisem noi aşa ca din pământ
se uită la noi, măsurându-ne cu privirea-i zăpăcită de sus până jos şi îndesându-se tot mai
tare la perete, ca şi cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare.”
(C. Hogaş)
 9. ”Nu prea înţelegea, era adevărat, de ce Paraschiv, în loc să se bucure că grâul
ieşise cum nu-şi aduceau ei aminte să se fi făcut vreodată, arăta mereu posomorât şi
secera ca şi când ar fi tras la jug. De fapt, ar fi trebuit ca în toamnă, cum era un an bun să
se însoare şi el ca orice flăcău şi să intre în rândul lumii, dar pe semne că nu găsea fata
care să-i convie lui, adică una care să aibe pământ mult, şi de aceea era posomorât. Aşa
îşi închipuia Moromete.”
(M. Preda)

14. ”La cei ce acum îşi încep călătoria prin regnuri

În pântecele mamelor lor. (Ah, viitorul!)
Sau poate nici n-au ajuns până acolo
Şi mamele lor sunt încă fetiţe jucându-se
Cu elementele chimice nedevenite sămânţă. (Ah, viitorul!)
La ei mă gândesc,
La momentul în care vor crea să afle
Cum am reusit.”

16. ”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa
părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu mootcei la
capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţieam
când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi
băieţii, de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucăriinpline de hazul şi farmecul copilăresc,
parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.”
20. ”Mai bine să urce, să urce, să nu se lase până ce nu s-o vedea măcar în
poieniţa de sub stână... ar fi fost cuminte să se abată la dreapta ori la stânga , şi să se
ascundă în pădurea care stăpânea pretutindeni... Dar Păunaş se deşteptase şi începuse să
plângă, şi i se părea Agripinei că numai vuietul pârâului acoperea destul de bine ţipetele
lui.”
(Gala Galaction)

22. ”Tot aşa de curând se află că, deşi mic cum era, soldatul Vintilă era destul de
rezistent, putea duce liniştit pe umeri piese grele de mitralieră, ţinea foarte bine marşuri,
la sete şi la foame, nu se văita niciodată şi nu purta ură nimănui pentru instrucţia grea la
care era supus.”
(M. Preda)

23. ”Şi când ridică zîmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc
izvora ca din negură, ş-o asemănare izbitoare cu ochii şi zâmbetul celei care odată, cu ani
în urmă, înflorise ca o floare şi-mi fermecase c-un zâmbet şi c-o privire un trecător ceas
la vieţii.”
(M. Sadoveanu
 24. ”El le zise încă să-şi aducă aminte de cruzimea vrăjmaşului, care nu iartă
niciodată pe cei biruiţi, cu atât mai mult pe cei ce s-au revoltat, că nu este destul că a
scuturat jugul robiei, că a înnoit vechile legături cu împăratul şi că s-a pus sub o putere
ardeleană, iară mai cu seamă pentru cinstea legii, ca să dovedească turcilor că de le-a
călcat ei mai înainte patria, a fost numai din pricina neunirii lor, dar că acum, când toate
puterile vecine stau la bună înţelegere împreună, trebuie a dobândi prin unire ceea ce a
pierdut prin zavistie şi împărecheri şi a goni pe aceşti cruzi tirani dincolo de strîmtoarea
lor, când bătându-i, când gonindu-i din cele mai bune cetăţi ale lor, astfel încât ei
prăpădiră cea mai bună parte din acea armie ce Sinan adusese în Ungaria.”
(N. Bălcescu)
25. ”Vru să-l piarză cu orice chip şi, neîndrăznind a-l prigoni pe faţă, trimise
ucigaşi spre a-l prinde... Temându-se ca poporul să nu se ridice înfuriat şi să scape pe
prinsul său, Alexandru-vodă hotărâ a-i grăbi moartea... Gîdea... ridică satârul, voieşte a
izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpâneşte şi, trântind la pământ
satârul, fuge printre mulţimea adunată împrejur, strigînd în gura mare că el nu
îndrăzneşte a ucide pe acest om. ”
(N. Bălcescu)

26. ”S-ar fi spus că îl nemulţumea nenorocirea, ceea ce n-ar fi bănuit nimeni,

chiar cein care n-aveau prea multă încredere în el, socotindu-l că nu-i decât bun de gură,
şi că în tot ce face urmăreşte doar să se pună bine cu muncitorii.”
(R. Tudoran)

27. „Poate îi era frică, şi face bine că se fereşte, îşi spunea Anatol, dar înţelese că
oamenilor ca ei nu le era frică decât de lucruri neprevăzute şi că odată ce avea un adăpost,
oricât de rudimentar liniştea sa creştea şi putea să se gândească în voie la ceea ce avea e
făcut de aici înainte.”
(Eugen Barbu)
28. ¨Se ştie că forma sub care se anunţă şarlatanii este în genere cea mai
atrăgătoare, prin urmare e acolo mai frumoasă unde scopul e mai urât, şi nimic nu se
înfrumuseţează mai mult – şi fireşte că şi era trebuinţă – decât tocmai răul, minciuna,
decadenţa şi nu e nicio cauză atât de rea, care să nu găsească apărătorii ei fireşti.¨
(Mihai Eminescu)
29. “Bolnav, neavând nicio poziţie socială sigură, prin care să-ţi poţi pregăti un
trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac, precum ştii că sunt şi având pururea
grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să
nu vreau să viu; crezi că în starea în care mă aflu îmi abate a face infidelităţi, mă crezi în
sfârşit de o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi.”
(Augustin Z. N. Pop)
 30. „Căci dacă Pisicuţa îşi apăra nasul, scututrând din cap în toate părţile, musca
nu mai puţin, cu o repeziciune de cea mai vrednică balistică, ochea şi prindea nasul
Pisicuţii din zbor şi se înfunda, cu iuţeala unei săgeţi, în adâncul uneia dinte nările ei;
atunci Pisicuţa sorbea şi îşi umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera
părintească; iar când aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă şi
zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca ţâşnea zăpăcită din narea Pisicuţii,
şi îi trebuia vreme până să se dezmeticeascăşi să se descurce din ierburile încâlcite, în
care fusese aruncată, spre a-şi găsi din nou echilibrul de luptă.¨
(Calistrat Hogaş)

31. “Să lucrăm cu oala acoperită, cum se spune, dar aş vrea să lăsăm nenorociţi de
oameni care de bună credinţă au lucrat pentru binele patriei au fost interesaţi ca aceste
acte să dispară.”
(Eugen Barbu)

32. “ – Să vă siliţi din toate puterile să nu dormiţi; când vi se vor lipi ochii de
somn, să vă ciupiţi ca să goniţi somnul, şi dacă se va întâmpla să cădeţi doborâţi, îndată
ce vă voi deştepta eu să vă sculaţi fără zgomot şi să nu mă întrebaţi pentru ce. “
(Basme populare)
33. “Acum de-o fi vreunul din dumneavoastră de n-a ascultat ce-ai spus, eu n-am
ce-i face, c-al doilea nu mai spui să mă taie; oi mai spune, când mi-o veni bine, altă
poveste şi mai minunată, cu zmei şi balauri, da’ p-asta ba că de!... popa, că e popă, să
iertaţi, şi tot nu toacă de două ori pentru o babă surdă.”
(Basme populare)
34. ” – Apoi, dă, cucoane, - răspunse tot Huţan – păn-om da din sus de Preluce, în
dreptul Rotăriei, om tot urca ş-om tot scoborâ, că pănă-n sus de Preluce n-om pute mere
pe vale că-i valea strâmtă şi plină de stânci; da’ de acolo-nainte dac-o da Dumnezeu şi om
trece cu lumină peste Tazlău, apoi merem pănă-n sat tot pe drum de hodină.”
(C. Hogaş)
35. ”Şi să nu te miri când îţi spun că dumneata eşti vinovat de toate câte mi s-au
întâmplat; adu-ţi aminte că te-am rugat dacă pleci de dimineaţă, până n-oi fi eu deştept, să
închizi uşa de la drum, şi dumneata n-ai închis-o ca să intre duhul necurat să-mi umple
capul cu visul acela care, n-am ce zice, era frumos, dar pe urmă numai eu ştiu ce a tras
pielea mea după urma lui.”
(I. L. Caragiale)

36. „Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost mai iute decât
fulgerul; destul că, cu nişte ochi de două ori mai mari decât cei ce poate-i avea de obicei,
cu o faţă lungă şi spăriată şi neputându-se lămuri de unde şi cum răsărisem noi aşa din
pământ, se uită la noi, măsurându-ne cu privirea zăpăcită de sus până jos şi îndesându-se
tot mai tare în părete, ca şi cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare.”
(Calistrat Hogaş)
 37. „Atât îi părea de frumosă şi de admiratoare, inimii lui atât de dorită,
încât se –nţepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putinţă repaosul sufletesc
decât în apropierea ei, şi ştiind că nu se poate să fie mereu aproape de dânsa, că trebuie
să-şi rupă gândul de la dânsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să nu o vadă, să se
piardă prin lumea cea mare şi s-o uite.”
(Basme populare)
38. “Firesc ar fi fost să schimb slujba, dacă ţineam să fiu în slujbă şi să
trăiescc ca un fecior de bani gata, făcând cel mult politică, aşa cum mi-a spus ministrul,
fără a şti că se face ecoul unei lumi întregi, a cărei nedumerire fuses sporită de faptul că,
după ce rămăsesem în poliţie, nu voiam nici să înaintez, de treei ori cedând locul unor
colegi mai în etate, ca, la retragere, să aibă pensie mai mare, şi de alte două, ca să dau
putinţă unor numiri din afară.”
(Matei Caragiale)
39. “Mişcările mâinilor mamei, când mi-o punea înainte, erau atât de delicate şi
îmi sugerau atât de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea
fi schimbat, încât fără să ştiu de ce fiindcă mama nu-mi spunea nimic impulsurile mele de
copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă deasupra mesei.”
(Marin Preda)

40. “La veneticul acesta necunoscut despre care se zvonise că nu-şi destăinuia
obârşia pentru că ar fi fost prea joasă, se învederau tocmai dimpotrivă, trupeşte şi
sufleteşte, semnele unei înalte stirpe în cădere: portul semeţ şi înfăţişarea nobilă, trufia,
cerbicia şi cruzimea, lenea, sila de viaţă, setea de răzbunare şi puterea de ură, semne ce
trecu urmaşilor săi cari, de nu s-ar fi prigonit între dânşii, dezbinaţi toată vremea, ar fi
putut dura încă o casă puternică şi vestită.”
(Mateiu Caragiale)

42. “El părea foarte încurcat, iar ea, pornită, avea aerul că depinde de răspunsul
lui; mi-era cu neputinţă să surprind măcar vreun fragment din conturul inteligibil al unei
fraze, ca să pot reconstitui convorbirea lor, dar cum îl ştiam pe el foarte inteligent şi pe ea
atât de emotivă, simţeam că acolo e o devenire în care eu eram de prisos.”
(Camil Petrescu)

43. “Când după război, Moromete deveni proprietar, el trăi atât de deplin
bucuria de a fi scăpat de moşter, încât nu băgă de seamă sau mai bine zis nu voi să bage
de seamă în ce măsură era el liber faţă de loturile pe care le stăpânea.”
(Marin Preda)