Sunteți pe pagina 1din 108
2 Constantin Garoflid (1872 – 1943)
2
Constantin Garoflid (1872 – 1943)
Trimestrial de literatură, istorii şi artă l Apare în com. Ţinteşti, jud. Buzău l Ian.
Trimestrial de literatură, istorii şi artă l Apare în com. Ţinteşti, jud. Buzău l Ian. – Mart. 2016

C aietele de la Ţinteşti

INDEX DE AUTORI

Niculina APOSTOL: 101 Mariana BANCIU: 53 Girel BArBU: 66 Valeriu BISTrICEANU: 92 Alexandru BOrCAN: 11 Nicolae CABEL: 13, 95 Dumitru DĂNĂILĂ: 82 Alexandru DUDĂU: 55 Constantin GArOFLID: 67 Ion GhEOrGhE: 16, 17 Mihaela GOMOESCU: 24, 99 Carmen Tania GrIGOrE: 10 Stelian GrIGOrE: 2, 51, Marin IFrIM: 3, 36, 52, 103 Marcel ISBĂŞOIU: 90 Claudiu KOMArTIN: 6 Viorica POPESCU: 97 Maria PrAhOVEANU: 61 Oana Camelia ŞErBAN: 26 Mihai ŞTEFAN: 70 Nistor TĂNĂSESCU: 5, 17, 98, Valentina TIhON: 65 Bebe ŢâNŢĂrEANU: 63 Gheorghe UDrEA: 75 Ica UNGUrEANU: 105 Magda UrSAChE: 30 George VIOrEANU: 57 Gina ZAhArIA: 86

LIRICE

Coperta I: Constantin GArOFLID, moşier din Ţinteşti, ministrul Agriculturii în 1918, 1921, 1926-1927, unul dintre iniţiatorii reformei agrare din 1921 Coperta IV: Explicaţie foto oferită de Nicolae cabel: Mihai Muşat şi Maria (Toma) Muşat, bunicii materni din Largu, sat de pe Valea Călmăţuiului, spre Brăila, împreună cu nepoata Violanda. Numele îl va purta şi mama mea ce se va naşte în 1921. (Pag. 95)

C aietele de la Ţinteşti

Fundaţia „ConstantinToma“ ISSN2457- 8223 | ISSN-L 2457- 8223 Senior editor: ConstantinTOMA Director: StelianGrIGOrE(profsteliangrigore@gmail.com) Redactor şef: MarinIFrIM(marinifrim@gmail.com) Secretar general de redacţie: Nistor TĂNĂSESCU(nistortanasescu@gmail.com) Redactoriasociaţi:MihaelaGOMOESCU,NicoletaCrISTEAIFrIM,MarilenaLICĂ-MAŞALA(Franţa), Elena Daniela PLĂTICĂ, Georgeta LIŢĂ-TĂNĂSESCU, Ica UNGUrEANU, Gina ZAhArIA Adresă corespondenţă: Prof. StelianGrigore, com.Ţinteşti, str. Principală nr. 105, Jud. Buzău, cod127640

4 | Caietele de la Ţinteşti

TARGET

municipiul cultural ţinteşti

Marin IFRIM

E doar o metaforă și nu sună deloc „ca dracu“, dimpotrivă, pixul păcătosului vrea să spună, pe scurt, care e scopul sincer al „ținteștirii“ noastre. Prin 1995, criticul literar Alex. Ștefănescu a improvizat, în „România Liberă“, o hartă a

talentelor literare. În diferite orașe, nume de scriitori propuși pentru „export“. Nu era de ajuns că se vindeau și fabricile! Spre stupoarea colegilor mei, am fost singurul care am figurat pe acea hartă în dreptul municipiului Buzău. Un cerc, și, sub el, nu- mele meu considerat un fel de sondă de petrol literar. Mă simțeam ca atunci, când, în curtea părinților mei, veneau tot felul de intelectuali ai satului, la recensământul găinilor, chiar dacă Alex. Ștefănescu, în nota sa obișnuită, cu accente de trapezist li-

vresc, mă dădea drept un fel de„zăcământ literar“ numai bun de rafinat în enșpe limbi de circulație casnică. Nici acum nu înțeleg cum vor unii să mute, în „zone centrale“, arhitectura gândurilor, plasa aceea diafană, de păianjen, de care, dacă te-ai atins, ai transformat-o într-o agățătoare de scame. E simplu de tot, la Țintești viețuiesc niște boieri ai muncii. Inși care au transformat Ținteștiul într-un loc în care se întâmplă ca viața să bată istoria și care nu mai pot fi mutați de aici sub niciun pretext. Nu le mai scriu numele, sunt aici ca și cum aici ați fi și voi, cititorii

LIRICE

morile văzduhului

LIRICE morile văzduhului 4 | C aietele de la Ţinteşti
LIRICE morile văzduhului 4 | C aietele de la Ţinteşti

4 | Caietele de la Ţinteşti

ADNOTĂRI

la capătul celălalt al luminii

Nistor TĂNĂSESCU

P oetul Gheorghe Istrate nu mai poate vorbi, de câtăva vreme încoace. Nu mai poate vorbi, tocmai el, extrem de volubilul, din cauza unei operaţii în urma căreia i s-a extirpat organul vorbirii. Poetul Gheorghe Istrate e mut ca o

lebădă. Într-o scrisoare recentă adresată celui mai mare prieten al său, Alex.

Oproescu, spune că „deşi îmbrăcat în haina morţii“ a făcut ultimul efort de a citi încă o carte a hărniciei acestuia, survenită ca „un alin pentru suferinţele mele“. „Între noi a “

Poetul Gheorghe Istrate, în prezenţa

căruia şi mai ales din cauza elocinţei sale impresionante nu puteai să spui niciodată

Măcar

să ne fi lăsat pe noi, altădată, să declamăm prostii, decât să ne spună el acum, fără

glas, că

pedepsit Dumnezeu aşa de adânc. Dar noi nu avem voie să punem întrebări cerului – ci doar să primim deciziile lui!“. Mai marele său prieten şi frate literar, Ion Gheorghe, autorul capodoperei

„Mutul“, căruia i-am ascuns până acum această întâmplare, ca să nu-l întristăm, l-ar

replici pe Gheorghe Istrate, apropo de această atitudine defetistă. Fiindcă,

nici lui Ion Gheorhe, nici mie, nu ne-au plăcut niciodată resemnarea ciobănaşului din „Mioriţa“. Gheorghe Istrate n-a greşit niciodată şi nimănui şi, în consecinţă, are deplină libertate, ba chiar are dreptul să-i ia la întrebări pe mai marii cerurilor şi ai văzduhurilor despre o astfel de injusteţe divină. Şi, totuşi, dacă poetul ortoman Gheorghe Istrate o fi amuţit doborât, după despărţirea pământească, de doamna Michaela Istrate, muza şi vocea şi a sa „a lumii crăiasă“!?

snopi în

ghinionul meu este prea greu să mi-l descriu. Nu ştiu cu ce-am greşit de m-a

mai rămas încă un ocean de spus şi de scris

mai mult decât „bună ziua!“ la vreo înâlnire literară, e acum mut ca o lebădă

INVITAŢII

patriotic

Claudiu KOMARTIN

Voluptăți

Iată patria mea. Iată o națiune romanțioasă ca o fată bătrână. Iată grânele ei, iată uzinele înfloritoare, iată-i aeroporturile și turnurile de control, iată dealurile, izvoarele, munții, iată locuințele oamenilor și iată-i pe oameni în locuințele lor, veseli și încrezători în destinul lor. Iată o țară ca un glob de sticlă în care au încăput toate acestea. Dacă ai scutura globul, ai vedea imaginea răsturnându-se, caii căzând de pe dealuri cu capul în jos, turlele sclipitoare înfigându-se în pământ. Țara aceasta este o țară pe dos? Cel care a spus asta va fi aspru pedepsit. Țara aceasta pe care glandele o trădează atât de des. Fie. Voi spune că îi aparțin și voi închide ochii.

Iată patria. Iată idealurile. Iată oamenii cu foarfecele lor de tuns iarba. Cu roboții de bucătărie. Cu dezordinea și cu platfusul. „Vă dați seama ce bine ne-am fi descurcat dacă am fi fost să spunem greci.”

În țara aceasta s-au inventat multe lucruri frumoase. În țara aceasta s-au inventat două-trei lucruri utile. În țara aceasta s-au inventat mereu scuze. În țara aceasta ești pus adesea în situații fără ieșire. Când mi se întâmplă, mă forțez să spun o glumă, fac un număr de jonglerie. Credeți că ajută la ceva?

6 | Caietele de la Ţinteşti

Iată o țară cu memoria vraiște ca a unui poet. Iată pisica poetului.

INVITAŢII

În

obiectiv intră lucruri la care nu te-ai aștepta, peisajul se modifică

la

cea mai mică intervenție.

Țara aceasta a așteptat mereu să intervină cineva. Țara aceasta a crezut că, dar realitatea a contrazis-o. „Țara asta nu se va lecui niciodată”, mi-l amintesc spunând pe bunicul. Sunt sigur că se baza pe ceva.

Iubesc țara aceasta și îmi iubesc limba maternă, iubesc acest accent

ce predispune la crize existențiale.

Iubesc țara aceasta cu melancolia ei, cu capul băgat în pământ, țara aceasta unde apele-s repezi și fiarele nu se încruntă niciodată la oameni.

A fost o vreme în care aș fi vrut să scriu versuri direct pe timpan.

Aș fi primit bucuros titlul de cetățean de onoare al orașului Urlați.

Acum știu cât e de important să deosebești lucrurile folositoare de cele nefolositoare. Dacă ai un steag al tău, poți cel puțin să-l fâlfâi.

Cineva îmi vorbea despre voluptatea de a pierde bătăliile importante. Țara aceasta are tot felul de voluptăți. Țara aceasta își expune ciotul, se mândrește cu el, ți-l bagă în ochi. Îngerași de ghips roz ciobiți, aramă coclită.

Se simte în aer apropierea furtunii. Ar trebui să strângem scaunele de răchită de pe terasă. De pe terasă nu se văd munții și nu se aude marea, doar gardul culcat de vânt, câinii rezemați de o baracă muncitorească, foșnetul de răchită subțire al patriei mele

INVITAŢII

Colaj

„Eu și văzând primejdia obștii și aceia în care să afla țara și mai vârtos învinovățirea către lege, căci arâdicase epanastasis asupra stăpânitorilor și neputând a face pă spătarul să cunoască primejdia și a patriei și a dumnealui, după datorie-mi cugetam să mă trag.“ (Ianache Văcărescu) „Cât despre daruri, le va spune și îl va vesti când și cum le va duce. Ceea ce vorbește poporul despre bir spune din neștiință și nu trebuie să pună nici un preț pe asta“. (Nicolae Milescu-Spătaru) „Și au perit atuncea 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-au băgat în samă. Și așa după atâta nedumnezeire, îi păriia că ș-au răscumpărat inima“. (Grigore Ureche) „Şi spre aceasta îndemnat am fost şi de aceia, dar şi firească pornire am avut, fi- indu-mi foarte dragă patriia, căci văzând-o în nevoi mai totdeauna“.(Zilot Românul) „Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini“. (Alecu Russo) „Totuși dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e mua limbii cei latinești“. (Petru Maior)

ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat

încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâm- plări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi“. (Dimitrie Cantemir) „Puterea și fericirea unui stat se află în puterea și fericirea mulțimii, adică a nației“. (Mihail Kogălniceanu) „Numai adevărul este etern și inalterabil“. (Ion Ghica) „Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată“. (Mihai Eminescu)

„Altminteri, norodul şi la noi (

)

8 | Caietele de la Ţinteşti

Mail Poem

INVITAŢII

Atto d’amore, il mio. (Pasolini)

Așteaptă. Înainte de a începe, trebuie să stabilim câteva lucruri. România nu e cântecul răgușit al unei păsări prinse în laț. România nu e o insulă de latinitate etc. România nu e o icoană. România nu este sfântă. Nici vorbă de asta. România nu e Trei culori cunosc pe lume sau Deșteaptă-te, Române. România nu e un borcan spart din care se scurge dulceață de corcodușe. România nu e membrul fantomă în care mai bine nu te sprijini. România nu e o bicicletă cu lanțul căzut. România nu e un baros și nu e un ciocănel. România nu își umilește minoritarii, nu îi tratează ca pe niște bolnavi incurabili. Țiganii și pederaștii sunt frații noștri, you fucking bastards. România nu e un dovleac umplut cu dinamită. România nu e obsedată de felul în care o văd alții. România nu se baricadează în aceleași vechi povești de adormit naivii. România nu e o fereastră aburită spre curtea interioară a unui spital de nebuni. România nu se bâțâie ca un copil handicapat, în ’90, la Cighid. România nu e niciunul dintre lucrurile acestea. Nu îmi da drumul și nu mă lăsa să mă bâlbâi. Vom învinge.

INVITAŢII

nimeni nu doarme

Carmen Tania GRIGORE

Dacă s-ar lua literă cu literă, cifră cu cifră, lacrimă cu lacrimă – s-ar dezvălui cum solzii cromatici ai toamnei îmbracă un somn #colectiv în timp ce în case nimeni nu doarme;

Nessun Dorma, Nessun Dorma răsună ca un ecou divin trecut prin ochiul pustiu al lui Munch.

Fluturi cap de mort sunt orele nopții și inima pulsează heavy metal până în zori apoi se topește ca o gutuie senzuală în gura umanității.

Nessun Dorma Nimeni nu doarme, de atâta nesomn au sângerat crizanteme și ruga este acum saturată de polen.

10 | Caietele de la Ţinteşti

INVITAŢII

Alexandru BORCAN

SOMNUL VÂNATULUI

Din amintiri spânzurate niciodată nu poţi oferi un ospăţ filozofic pe cinste. Totdeauna se vor găsi naivi dornici să se hrănească cu fel de fel de gogoşi. Pentru a evita indigestiile, incongruenţele, nu tulburaţi somnul vânatului!

CLIPE

Libertatea clipei e vina ispitelor noastre – lebede adormite-n dulcele zbor. Liniştea din irisul ochilor tăi este fluturele albastru din inima mea cât o grădină înflorită. Corăbiile acestea la margine de anotimp sunt chemările noastre împinse absurd în estuare de flăcări vineţii. Cu fiecare mireasmă tresar şi admir miezul fierbinte, orgolios ferecat în memorie.

ALB

A nins toată noaptea şi m-am îmbolnăvit de alb: albul zăpezilor de acum şi de odinioară, albul pereţilor din spitale, gulere albe… totul e alb: rochia ta de mireasă, dinţii tăi, uneori privirea ta. De ce ne-ai trimis, Doamne, atâta alb? Albul oaselor mele scoase la suprafaţă peste câteva sute de ani de lama vreunui escavator ca să se construiască acolo nişte locuinţe mai ieftine pentru tinerii căsătoriţi.

CARPE DIEM

Feriţi de privirile curioase întâia bătaie a aripilor şi risipiţi-vă în frunzele foşnind a iubire, amânaţi clipa când veţi deveni o simplă amintire!

INVITAŢII

FĂPTURĂ DE HUMĂ

Târăsc o aripă frântă şi m-ascund în catacombele sufletului tău. Am închiriat acest mormânt la o distanţă enormă de azur. Vreau să fiu stăpânul cuvintelor, un comic, un saltimbanc, un albatros rănit. Nu prea-mi vine bine această făptură de humă… m-am plictisit.

HIBERNALĂ

Toamna, desigur, are un farmec graţios, civilizat şi tot ceea ce ţine de vocaţie pedagogică (Se şi spune: ,,Toamna se numără bobocii“). Iarna, însă, ne aduce aminte de bunăvoinţa reciprocă, cotropitoare a unor bătrânei care ies la plimbare în parc să- şi fluture paltoanele mirosind a naftalină şi uneori ultimele clipe.

CĂLĂTORIND

Mă surprind uneori alegând pietrele prăbuşite în prăpastia pătimirii mele la fusul orar. Cu ele pavez o Via Apia ca să pot străbate în faeton de gală, înconjurat de curioşi, toate meridianele lumii, privindu-mi şi admirându-mi tălpile obosite. Când se va urâţi şi va obosi trupul meu de atâta umblat, îl voi părăsi sau mă va părăsi la o răspântie a Necuprinsului.

STARE DE GRAŢIE

Port în mine o chemare voluptoasă să-ţi fiu bezmetic trup, fără contur şi nume; prin labirinturi duc o floare fermecată, tu o rochie provincială de mireasă. Târziu ne regăsim pe plajă numai noi în tăcerea noastră care ne ţine uneori de urât. Trupurile noastre dobândesc contururi ca nişte semne de întrebare şi-abia atunci ne privim uimiţi : ,,ce frumos ne-am bronzat!”

ATLANŢII

Pe apă plutesc flori de cireş ca o pajişte translucidă.Totul e alb ca o ploaie de aur în această primăvară… nu suntem decât noi doi. Aş vrea să plutim alături de florile de cireş dar ne trag în adânc cuvintele ca pe o corabie lovită de un aisberg. Cine ştie, dacă nu cumva atunci când vor descoperi Atlantida nu ne vor găsi printre corali îmbrăţişaţi.

12 | Caietele de la Ţinteşti

„ unul de-al nostru

CONFESIUNI

Nicolae CABEL

Î

n

la

mei din Pogonele

urmă nu cu multă vreme, un impuls pe care nu ştiu cum să-l explic (poate doar

nivelul unui palpit agrest), a făcut să mă gîndesc intens la mormîntul bunicilor

Mormînt despre care aflasem că este mai mult decît părăsit

Memoria noastră, a urmaşilor, uneori poate fi acuzată de infidelitate

Recenta „naştere” a „Caietelor de la Ţinteşti”, devenite elansat fapt de cultură, a scos deasupra, din „zgura” memoriei, un episod ce, zic eu, depăşeşte graniţele nor- malului, normalul în sens absolut diurn Pe bunicul patern, Ion, de la Pogonele, doar îl ghicesc acum, o umbră foarte de-

părtată

Repet, agil, închis în sine, supranumit cu numele generic al şoimului mic – balaban

S-a însurat, cînd i-a venit vremea, cu Maria

Nouă au trăit, cu

familiile şi copiii lor, verii mei primari

La începutul anilor‘50, Ion şi Maria, destul de repede, unul după altul, au trecut

în lumea celor drepţi

Între băieţii lui Ion Balaban

s-a „aliniat” şi tatăl meu, Gheorghe

tor însemnări Atunci cînd tentasem refacerea mormîntului celor doi, tentativă eşuată (de care chiar mi-e ruşine!), copii după actele lor de deces le-am obţinut prin/cu ajutorul fră- ţesc (aşa e corect!) al profesorului Stelian Grigore de la Ţinteşti, unul din „părinţii” recent apărutelor „Caiete” Veţi spune, repere banale din istoria fiecărei familii, anonimă, dintr-o aşezare atît de modestă cum a fost Pogonele Dar

Ultimul a părăsit

lumea asta cel mai mic dintre băieţi, Ion (nenea Ionică)

Numele celor 9 le voi insera în nota finală a aces-

Barac

În sat nu i se zicea Cabel, ci Ion Balaban

Era mărunt de stat, taciturn

Se spunea că era agil, sever, aspru chiar

Copii, le-a dat Dumnezeu, 13

Patru au murit la naştere

Copiii lor, cei 9, nici ei nu mai sînt în viaţă

Ştiu că Ion Cabel era născut la Calvini

De copil a părăsit muntele

Vărul meu

CONFESIUNI

Haralambie ştie de la tatăl său, nenea Ionică/Ion Cabel că, acolo, la Calvini murise capul familiei şi că, pe cel ce avea să-mi fie bunic, l-au luat de suflet Nicolae şi Ioana

Cînd i-a venit vremea, a înte-

Fotografia acesteia

o am undeva între alte documente/amintiri ale mele Acum trebuie să vă iau martori la o „plonjare“ temporală care, după atîtea decenii, este nefiresc de vie, fascinantă în memoria mea afectivă La începutul anilor ‘50, elev, poate-n a doua primară, am păstrat crîmpeie din

Tucaciu din Pogonele

meiat o măruntă gospodărie, după 1900 şi ceva, cu Maria Barac

Munteanul crescuse la cîmpie

povestea părinţilor, eu martor discret, fără să înţeleg prea bine, al celor ce povesteau

ei

maturilor din preajmă

La Pogonele se consumase ritualul înmormîntării lui Ion Balaban.Apoi s-au retras

la

pomenirea creştinească a celui ce-i părăsise, soţul şi părintele lor

După plecarea

Căruţe în-

guste, cu coviltir şi cai mărunţi

cine sînt i s-au adresat destul de aspru: „a murit unul de-al nostru Unde?

Le-a mai spus că rudele sînt acasă, la pomană şi că

le poate arăta şi drumul într-acolo Muntenii au făcut semn că nu. Au aprins lumînări. Dintr-o botă au băut cîte-o

gură de ţuică, s-au închinat, au întors căruţele şi duşi au fost Cînd i-am ascultat povestind, atît mama mea, Violanda, cît şi tatăl meu, Gheorghe,

Era

Transmise atunci şi mie,

iar ecoul acela, îndrăznesc a spune, mă urmăreşte şi-acum Cu cîţiva ani în urmă, cu vărul meu, Nicolae (băiatul lui Petre Cabel) şi cu Sorin Burlacu, atunci director al Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu“, am urcat la Cal-

vini

mele, acolo, la Calvini

Am fost primit

cu multă circumspecţie, firesc am zis eu, întrucît în România începuse sarabanda re-

trocedărilor

făcuseră să ajung acolo

Moşteniri?! De la cine? De la un copil care părăsise satul pentru o altă lume,

aceea a cîmpiei

Aşa se face că nimeni dintre cei care l-au adoptat la Pogonele nu ştia nimic despre

cei rămaşi în munte

a rămas sub semnul deriziunii, aceeaşi ce guvernează multe din gesturile/actele din

14 | Caietele de la Ţinteşti

păstrau încă starea pe care eu mai tîrziu am înţeles că se numeşte consternare

în vorbele tatălui meu ceva înfricoşător şi magic totodată

Primului întîlnit, fără să-i spună

de la cimitir, li s-a povestit, că au intrat în sat două căruţe de munteni

Şi patru bărbaţi

L-aţi îngropat

Omul i-a însoţit la cimitir

Intenţia era să contactez pe aceia prin care puteam să donez parte din cărţile

Şi să văd dacă mai e cineva cu numele nostru

Şi am înţeles că notabilităţile puteau crede că niscaiva moşteniri mă

Şi care, pînă a murit, nu mai călcase pe locurile unde se născuse

Acum surîd

Tentativa de a dona cărţi în satul lui Ion Balaban

CONFESIUNI

La cîteva zile după plecarea din Calvini, aveam să aflu, biblioteca

modestă din acea aşezare fusese devalizată într-o noapte Numele CABEL îl poartă destule familii de pe Valea Buzăului

Chiar şi în

Buzău şi în Bucureşti am aflat de acest nume. Nu ştiu dacă „arborele“ este acelaşi De altfel, nu ştiu ce fraţi şi surori a avut Ion Balaban Cabel acolo, la Calvini Alte persoane, cu numele acesta, persoane cu care am încercat un contact, fie şi tele- fonic, au fost bizar circumspecte, cu o anumită ostilitate chiar Copiii aduşi pe lume de Maria şi Ion Balaban Cabel, dar şi o parte din nepoţii lor, sînt astăzi suflete-scîntei pe firmament Pentru mine rămîn magie şi mister cuvintele acelor bărbaţi de-acum mai bine “

de şase decenii:„ a murit unul de-al nostru!

România de azi

19 octombrie 2015

P. S. Copiii lui Maria şi Ion Cabel s-au numit: Petre, Ioana, Safta, Tudor, Gheor- ghe, Voica, Alexandru, Ion (Ionică), Stanca.

INEDITE

aproape epitaf

Ion GHEORGHE

Mă căutaţi greşit la hoţi, Lângă Blaga şi Arghezi mă găsiţi, Cu Nichita, cu Marin şi cu Ioan De Topa, Rămân la bravii mei iloţi, Între letinii geto-sciţi – Şi hai sictir cu Europa!

16 | Caietele de la Ţinteşti

17 Decembrie 2014

ASCULTĂRI

români versus „românaşi“

Ion GHEORGHE & Nistor TĂNĂSESCU

l Extrasedinvolumulînmanuscris „SâmbetelecuIonGheorghe“(2005)

Student fiind, în urmă cu mulţi ani, când nu se punea atât

de deschis problema ungurilor ca după ’90, am făcut câteva luni de practică ziaristică în Ardeal şi pe la petreceri, unde se cânta aproape spontan „Noi suntem români”, spre ne-

dumerirea noastră, mai eram câteodată repeziţi cu calificativul „Voi, regăţenii, cu Caragiale şi cu băşcălia voastră, nu înţelegeţi nimic!” Ion Gheorghe: Aşa este, ei au plâns cu Goga, au gândit cu Blaga. În sfârşit, tre- buie să ştii că te afli în faţa unui ardelean plecat, pe linia veche a mea, a păstorilor transhumanţi! Am avut doi prieteni foarte buni ardeleni – pe Ioan Alexandru şi pe

mai târziu

le-am şters dedicaţiile, după ce m-am certat pe bună dreptate cu ei. Unul, la Ion Lăncrănjan mă refer, nu s-a solidarizat cu mine, când am fost în grevă la „Luceafărul” Nistor Tănăsescu: Dar şi Ion Lăncrănjan a fost un caz aparte printre scriitori, la fel ca şi dumneavoastră, un recalcitrant şi un incomod pentru editori şi propaganda comunistă! Ion Gheorghe: Da, fiindcă a scris romanul„Drumul câinelui”, în care conflictul este susţinut de către doi fraţi, unul securist şi celălalt ţăran, carte pentru care au sărit pe el conduşii de Valeriu Râpeanu. Râpeanu, care mai târziu s-a dovedit colaboratorul Securităţii. Cartea a devenit astfel un caz, iar Ion Lăncrănjan m-a pus şi pe mine pe lista celor chemaţi să participe la discuţiile despre ea. Funcţiona pe atunci o procedură, dăduse Dumitru Popescu o dispoziţie, când se ivea un nod mai greu de dezlegat între redactorii de editură, să se consulte scriitorii, într-un fel de consiliu, cu reprezentanţi din partea autorului, din partea editurii şi cu alte cadre. Eu, invitat la acele discuţii de către Lăncrănjan, nu puteam fi atât de ingrat încât să nu-l apăr! Bineînţeles că Râpeanu nu m-a iertat ulterior, iar bădia Lăncrănjan a murit mai târziu în mod tragic; s-au dus ungurii la el şi l-au speriat, răfuindu-se pentru cartea „Cuvânt despre Transilvania”; a făcut un infarct. Nu ştie poporul român să-şi apere oamenii

Nistor Tănăsescu: (

)

Ion Lăncrănjan, cărora le-am dedicat câte un poem în „Elegiile politice”

ASCULTĂRI

care se bat pentru el! În sfârşit, şi asta-i una dintre legăturile mele cu Ardealul! Însă, în ce-l priveşte pe Ioan Alexandru, s-a dovedit că-i o jigodie, mi-a adus bursa PenClub cu Pierre Emmanuel. Era însă o lucrare prin Secu şi prin fanatismul său creştin Nistor Tănăsescu: Generaţiile mai tinere de cititorii realizează mai puţin paradoxul, dar la vremea respectivă toată lumea se întreba cum de era posibilă totuşi apariţia „Im- ”

lui Ioan Alexandru, realmente manifeste lirice creştine, într-o epocă în care

celorlalţi scriitori le era interzis să scrie Moş Crăciun în loc de Moş Gerilă Ion Gheorghe: Cam în felul următor: era ministru adjunct al culturii, adică vicepreşedinte al Comitetului de stat pentru cultură şi artă, Ion Dodu Bălan, fiindcă ministru plin era Dumitru Popescu. M-am dus odată la Dodu Bălan cu o carte, ne cunoşteam de la revista„Luceafărul”unde el fusese redactor şef adjunct, ne cunoşteam bine încât şi-a permis să emită faţă de mine cu acel prilej următoarea mărturisire:

„Uite, zice, şi Ioan Alexandru ăsta mi-a adus o carte, total mistică, nu ştiu ce să mă fac cu ea! Nu pot să-i dau drumul la tipar, o să-i fac referat ca atare!” Nu peste mult timp constat, mai puţin surprins ca dumneata, că lui Ioan Alexandru îi apăruse cartea de care se plânsese Dodu Bălan. Ioan Alexandru era duhovnicul mamei Alexandra, adică al mamei lui Ceauşescu, lucru pe care nici măcar Dodu Bălan nu-l ştia! Poftim cum lucrau ei! Cum altcumva puteai să te descurci între afacerile lor decât văzându- ţi ca un catâr de treburile tale? Nu raţionam aşa atunci. Mergeam sub steaua mea cu toate pietroaiele şi ideile mele – şi uite că mi-a folosit mai mult decât să mă amestec cu ei! Nu regret că l-am apărat atunci pe Lăncrănjan. Accidentul a menţinut hula ocultei şi m-a călit. Nistor Tănăsescu: Dar „Drumul câinelui” i-a apărut până la urmă, tot în acei ani, precum se ştie. Ion Gheorghe: A apărut, dar noi discutarăm despre împrejurări determinante. Ideea e că există astfel de momente în viaţa omului – nu ştiu cine le pune la cale!–, când nu au nevoie de opinia ta, ci au nevoie să te încerce într-o anume situaţie:

mănânci şi tu rahat cu ceilalţi sau o ţii pe dâra de lumină ce ţi-a dat îngerul tău păzitor? Să-ţi mai povestesc un episod similar. Eram tineri în organizaţia UTM de pe lângă Uniunea Scriitorilor, vărsaţi acolo de la Şcoala de Literatură. La un moment dat, în timpul evenimentelor din’56, denumite Contrarevoluţia din Ungaria, se iveşte episodul arestaţilor unguri tranzitaţi prin Gara de Nord. Era secretar de partid atunci, la noi, Mihai Novicov – fiu de conte rus din Basarabia, fost ilegalist, bine mobilat, bine intenţionat, îl luase Călinescu sub tutelă ideologică şi drept stindard! El trebuia să ne prelucreze cazul lui Florin Mugur care, nu ştiu către cine a povestit că văzuse el cu ochii lui prizonierii unguri tranzitaţi prin Bucureşti. Acel cineva s-a dus şi l-a

nelor

18 | Caietele de la Ţinteşti

ASCULTĂRI

pârât. Aşa a apărut cazul de prelucrat cu noi, la Uniunea Scriitorilor. Şedinţele se ţineau în aşa-zisa Sală a oglinzilor, care era altfel mobilată; au mai furat ăştia între timp din canapele… Ne supraveghea ca activist de la raion sau sector, cum se zice acum, tovarăşu’ Costea, care a procedat în felul următor: ne-a luat pe Mihai Neg- ulescu, pe Nicolae Stoian, pe mine, pe Gheorghe Tomozei, pe băieţii ăştia de la ţară, să ne prelucreze, să construim atitudine împotriva afirmaţiilor nefondate ale lui Florin Mugur. Neîntemeiate – dar cum să ştiu eu că nu sunt întemeiate?! Ne spunea tovarăşu’ Costea! Eu nu mă aveam prea bine cu Florin Mugur de la Şcoala de literatură, unde scoteam o revistă numită „Anii de ucenicie” din conducerea căreia făcea şi el parte, iar de câte ori îi dădeam texte mi le respingea pur şi simplu, taxându- le drept agraroide, fără valoare. Prin urmare, abia aşteptam să-l termin! Ni se prelucrează cazul, ies eu şi dau să urc pe scări către sala unde oficia Novicov, ca să iau atitudine oficial, cum fusesem instruiţi. Însă tâmpitu’ ăla de tovarăşu’ Costea n-are de lucru şi vine şi mă bate pe umăr, spunându-mi: Tovarăşe Ion Gheorghe, mai cântaţi voi„Trăiască regele”? Nota bene: La nunta surorii unui coleg, fost ofiţer de securitate, pe nume Toma Atanase, din aceeaşi serie cu noi la Şcoala de literatură – fiindcă dacă de la Securitate avea nevoie să scape de cineva, îl trimitea acolo, dacă la primărie nu mai era nevoie de vreunul, tot aşa! –, la nunta aia am fost invitaţi toţi colegii din promoţia a treia de la Şcoala de literatură, printre care şi Labiş. Labiş avea obiceiul să parodieze tot felul de cântece la modă şi militare de genul„Dacă vrei să ai gagică/ S-o duci seara la plimbare/ Pe strada Ştefan cel Mare/ Să-i dai să bea rum/ Puf, puf, bum, bum!”. Cântece de pifani. Labiş avea un spirit parodic formidabil, aşa se explică şi cele vreo 30 de pagini de parodii după poemele model ale momentului, din care îmi amintesc: „Trece încă-o noapte, trece înc-o zi/ Se ascute lupta între clase/ Iar chiaburii se arată-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase!” Ştii cine-a scris asta? A.E. Baconsky, marele stilist şi marele rafinat! Labiş l-a prins cu şoalda în acel ciclu de parodii; De- aia nu-l suferă băieţii din Şcoala de la Cluj! Aşadar, cum avea el spiritul ăsta parodic, zice Labiş la nunta cu pricina: Şi Alecsandri, ce tâmpenii putea scrie! Auziţi cum sună asta: „Trăiască regele, în pace şi onor!”. Şi râdeam noi ca nişte copii râzgâiaţi pe- acolo, minunându-ne cum e aia „în pace şi onor”. Chestia s-a aflat, a ajuns notă informativă la Securitate, dar la UTM au profitat: ne aveau la mână! Şi vine, deci, tâmpitu’ ăsta de tovarăşu’ Costea şi pune complice, cum ar veni, mâna pe umărul meu, avertizându-mă că el ştia deja această poveste. A fost una din marile probe ale vieţii mele! De-acolo până sus, pe scări, la masa de şedinţe cu Novi- cov, s-a rostogolit Ion Gheorghe. Şi-am fost singurul care l-a apărat pe Mugur cu o îndârjire fenomenală, de care nici eu nu mă credeam în stare, încât Mihai Novicov

ASCULTĂRI

aproape plângea: Tăvarişi, că vorbea stricat, dar eu am stabilit cu tavarăşul Mugur, el recunoaşte greşala asta, noi îl dăm afară din UTM, merge profesor la ţară şi când se- ntoarce de-acolo îi dăm înapoi carnetul de partid… Ei erau deja negustoriţi, dar eu am ţinut-o pe-a mea! Au trecut anii şi cu un prilej mă duc pe la Mugur, la Cartea Românească unde lucra – fiindcă toate avantajele ce i s-au promis atunci, când a fost exclus din UTM pentru puţin timp, i-au fost acordate! M-a petrecut atunci Mugur de la sediul editurii până la Cişmigiu, zicând că are să-mi spună ceva. În fine, zice, îţi mai aduci aminte momentul ăla cu Novicov, cu excluderea mea? Îmi aduc aminte, zic, ce-a spus atunci şi Tomozei, prieten de-al tău foarte bun, şi ce-au zis Mihai Neg- ulescu şi toţi ceilalţi! Atunci mă atacă frontal: De ce-ai făcut tu gestul ăla, de ce mi- ai luat apărarea?! Când a aflat că nu i-am luat apărarea din vreun ataşament superior, l-am văzut cum s-a schimbat la faţă. Nu ştiu ce-ar fi vrut să afle de la mine, dar eu mi-am dat seama că atunci a fost unul din marile momente ale vieţii mele, atât de frământată, în care mi s-a oferit să mănânc rahat şi eu am reacţionat susţinând că nu e de mâncat! Ce să mai zic ce prieteni au fost ei în tot acest timp, victimă şi demascatori, ce să mai zic de Tomozei căruia i-au dat toate premiile UTC, lui Mugur şi ălorlalţi! Eu până astăzi, când s-a terminat cu uteciştii, n-am mai avut voie să intru în sediul UTC! Acum, întorcându-ne la relaţia dintre oameni, trebuie spus că el, Florin Mugur, care era foarte bun prieten cu toţi ăia care l-au mâncat de viu în şedinţă şi l-au trimis la ţară, faţă de mine avea însă această hibă, această stare de penibil! Că nu am mers cu echipa, să îl distrug, mai ales că aveam şi motive, de la revista„Anii de ucenicie”; Prostii de-astea din tinereţe! În consecinţă, uite-mă, vin acum şi zic: Atunci am câştigat libertatea de a nu merge orbeşte cu oricine îţi suflă ceva la ureche! Până nu verifici tu, până nu vezi tu cu ochii tăi, nu te băga în formaţiuni de conjunctură şi lucrare dubioasă! Dar nu e numai asta! Este ceva deasupra fizicii şi-a istoriei. În momentul ăla, dacă nu procedezi cinstit, eşti mort din punct de vedere al caracterului, eşti terminat, trăznit, eşti cărbune, nu mai eşti lemn tânăr! Am avut câteva astfel de momente care mi-au schimbat cursul vieţii. După ce faptele se consumau îmi dădeam seama că aş fi putut să profit – Măi, Ion Gheorghe, îmi sufla Mefisto la urechi, ai făcut o greşeală refuzând Pactul! Important este că am rupt de fiecare dată cămaşa ticăloşiei publice de pe mine şi-am mers cu pieptul dezvelit prin toate furtunile lor odioase şi iată-mă: drept, cu dreptul de a fi descoperit cea mai veche civilizaţie a lumii! Asta este una dintre marile chei ale vieţii: nu ucide cu vorba oameni pe care nu-i cunoşti, nu căuta să distrugi oameni la sfatul unui pitic, nu semna Legământul cu Diavolul!

2 0 | Caietele de la Ţinteşti

ASCULTĂRI

Nistor Tănăsescu: Nici nu ataca idei care îţi sunt inaccesibile, aş adăuga! Ion Gheorghe: Bineînţeles. Şi încă n-am exploatat tot acest zăcământ metafizic al cârdăşiei cu ticăloşii. Încă o dată amintesc, abia aşteptam să mă răzbun pe Florin Mugur pentru că se pronunţase insultător asupra literaturii mele din timpul Şcolii! Puteam să mă răzbun pe el, dar aş fi rămas în aceeaşi categorie cu Tomozei, Mihai Negulescu, Nicolae Stoian şi toţi ceilalţi! Creatorul m-a avertizat: Asta n-o face, fiindcă pentru tine am alt noroc, am alte pagini pentru tine! Şi astfel l-am uluit şi pe Florin Mugur şi stau şi acum drept şi-i uluiesc pe toţi ceilalţi. Cei mai mulţi însă mă urăsc şi mă detestă. Nistor Tănăsescu: Spuneaţi mai înainte că l-aţi dezamăgit oarecum pe Florin

Mugur, care trăise cu falsa impresia că l-aţi apărat odinioară din raţiuni pe care nu şi le putea explica. Trebuie să deducem de aici şi o anume poziţie a dumneavoastră, mai

specială, faţă de poporul

Ion Gheorghe: Eu nu pot să am sentimente antisemite şi nici idei antisemite, pentru că oamenii aceia m-au salvat de la moarte! Eram la prima conferinţă a scri- itorilor tineri din România, care s-a ţinut în biblioteca asta pe care a bătut-o cu tunul şi cu focul Ion Caramitru, Biblioteca Centrală Universitară. Îmi apăruse „Căile pământului”, în care prima poezie ce deschide volumul – „Născut din dragoste pentru pământ” – a deranjat idioţimea română:

Cartea era expusă deja în vitrinele şi pe mesele din sala conferinţei, cu ea am in- trat în Uniunea Scriitorilor. Iată cum au interpretat ei poezia asta: Ce e aia dragoste

Vechiului Testament?

Sunt născut din dragostea pentru pământ străin ce-o nutrea Anton D. Gheorghe, însurat cu-o săteancă, – Filofteia D. Marin, căreia atâţia ani de flori i-a scuturat.

Şi-amvenit pe lume lanţ de aur ca să leg fata ceea, de flăcăul care n-o iubea, ce păcat că nu m-amrupt şi c-amrămas întreg şi i-ampriponit: pe ea de el, pe el de ea

Irosindu-şi tinereţea laolaltă le-a zvârlit pe tâmple toamna funigei.

Se găteau să plece-n lumea ceealaltă când i-amdezlegat, plecând de lângă ei.

Deşi tata nu iubea, a mers spre răsărit, iar mama spre apusul ei însângerat. E necazul câteodată-orânduit să-l îndure pân-la capăt cel ce l-a-ndurat

Dac-amfost la început şi astăzi nu mai sunt neiubit de nimeni şi cu fruntea-n cute, e că prea s-au războit o dată crunt tinereţile părinţilor pierdute.

pentru pământ străin? Era ceva dubios cu originea mea socială şi că tata a fost agresor, pentru că deşi „nu iubea” a mers spre Răsărit, deci împotriva Uniunii Sovietice!? Şi tot aşa, au„descifrat” băieţii în poezia asta cele mai formidabile pericole pentru ţară!

ASCULTĂRI

Eu am luat atunci cuvântul şi-am zis: Ce tot umblaţi cu originea socială, nu vedeţi că cei mai mulţi scriitori sunt de la ţară, sunt oameni simpli, care cu multă voinţă şi prin propriile sacrificii au construit literatură?! Nu ştiu ce-o fi înţeles din toate astea do- bitocul ăla de Virgil Trofin, care era acolo, prim-secretar al UTM, dar l-a pus pe sec- retarul cu propaganda, un anume tovarăşu’ Roman – n-are nici o legătură cu ăstălalt, cu Petre Roman, nici cu tată-său Valter Roman – aşa-s numele sinistre: circulă prin toate generaţiile! –, l-a pus să ia cuvântul şi să-mi recomande, ca să cunosc mai bine viaţa de ţăran, să mă duc în documentare pe câţiva ani la Livedea, o comună pe lângă

Bucureşti, să stau cu brigadierii, cu ţăranii şi ţărăncile: să văd eu ce-i cu viaţa de ţăran, pentru că nu cunosc viaţa de ţăran, de-asta am scris poeme ca„Născut din dragoste

Îţi dai seama, asta o spunea secretarul cu propaganda sau

de la cadre al UTM, noi eram ai lor, ne mâncau ăia

S-a ridicat însă în finalul şedinţei

pentru pământ străin”

Moţul de pe Sebeş Mihai Beniuc – preşedintele Uniunii Scriitorilor era Sadoveanu; Beniuc era secretarul general şi conducea conferinţa – se ridică, deci, Mihai Beniuc la concluzii. Doar el ştia „şapte limbi şi ruseşte”, carte, nu glumă, nu ca plugarii de- acolo, de-alde Roman şi de-alde Virgil Trofin şi a spus, cu privire la cazul în speţă, că „În ceea ce-l priveşte pe Ion Gheorghe, el e băiat bun, numai că-i leneş!”. Şi aşa s-a

tras perdeaua peste toată tărăşenia şi aşa am fost salvat de la moarte literară de către cei despre care m-ai întrebat ce sentimente nutresc faţă de evrei! Episodul ăsta a rămas însă reţinut undeva, n-am avut voie mult timp să mai intru în Casa Scânteii, mă dăduseră în consemn portarului. Mergeam în perioada aia pe la „Scânteia tineretului”, unde lucra Nicolae Ţic şi unde publicase Labiş ciclul de poeme „Omul comun”. Oricum, literatura nu se făcea în Casa Scânteii, dar acolo se impuneau idei novatoare, cum a fost celebra teză despre adevărul integral susţinută de Radu Cosaşu! Peste nu ştiu cât timp, într-o zi când mergeam pe Calea Victoriei, la propriu

şi

la figurat, deci pe calea dintre Guvern şi Casa Scriitorilor, sunt claxonat de o maşină,

o

Volgă. Coboară pe trotuar un ins în care îl recunosc pe tovarăşu’Roman de-altădată,

cel care mă criticase că nu cunosc bine viaţa de ţăran. Acuma era prim-secretar la Baia Mare. Mi-a spus: Tovarăşe Ion Gheorghe, am greşit atunci faţă de dumneata, te rog foarte mult să mă ierţi! Era prima oară când mi se-ntâmpla o cerere de scuze, prima dată când un activist de partid – de-aia l-or fi trimis la capătul ţării, probabil – şi-a dat seama că a greşit, din exces de zel, pus de alţii, căzut în cursele „literatorilor”. Şi-a cerut scuze, mare lucru! Lucru rar! Nistor Tănăsescu: Vi s-au mai cerut scuze de atunci, când şi în ce împrejurări? Ion Gheorghe: Mi s-au mai cerut scuze, tot aşa, apropo de cine-mi poartă sâm-

2 2 | Caietele de la Ţinteşti

ASCULTĂRI

betele, pe câmpul de luptă al aceleeaşi cărţi „Căile pământului”! Aşteptam într-o staţie de troleibuz din zona Podului Izvor; vine cineva la mine şi-mi zice: Domnu’ Ion Gheorghe, eu sunt cutare, unul Scripcă!, am fost referentul dvs. la cartea „Căile pământului”. Era unul din corpul de redactori speciali, de veghetori instruiţi pe la vreo şcoală de partid. Zice: Îmi cer scuze, am greşit atunci faţă de dumneavoastră El îmi făcuse primul referat la carte şi semnalase toate chestiile de interpretare, cele care au fost„baza de discuţii” şi a criticilor mânioase împotriva mea formulate atunci, la conferinţa tinerilor scriitori Nistor Tănăsescu: Dacă înţeleg corect, oamenii pe care se bazau cei care vă purtau sâmbetele nu erau deloc nişte neisprăviţi intelectual, de vreme ce sesizau în textele dumneavoastră, iată, cele mai neaşteptate şi subversive semnificaţii, chiar şi acolo unde

nu era cazul. În plus, se dovedeşte încă o dată că lucrau şi „vă lucrau” cu mâna altora, ca un serviciu de diversiune profesionist. Ion Gheorghe: Cei mai odioşi au fost şi au rămas „românaşii”, care umblă cu cioara tricoloră de atunci până azi, din lipsă de talent! Omul ăsta fusese de faţă şi la discuţia de la editură, când au vrut să-mi răstoarne cartea. M-am împotrivit atunci şi-au trebuit să-i dea drumul în final. Ce şi-or fi zis: Îl prindem noi în alt loc! Data viitoare vom vorbi despre acest „îl prindem în alt loc!” şi vei vedea cum toate cărţile

mele au trecut prin cenzură, însă li s-au ţinut calea în pădure

Au fost minimalizate

sau au fost făcute arşice. Cine îmi poartă sâmbetele, cine ce a vrut de la mine? Să mă leg cumva, undeva, la tagma delaţiunii? Da! Oricât l-ar blama pe Ceauşescu, se im- pune ideea că le-a dat dispoziţie ălora de la Securitate care i-au urmat lui Drăghici, pe membrii de partid să nu-i racoleze! Pe cuvântul lui Ceauşescu am scăpat eu până astăzi curat, ajutat de vigilenţa ce mi-a dictat instinctul, ca în cazul Florin Mugur.

JURNAL DE DASCĂL

răbdarea pescarului

Mihaela GOMOESCU

N u am, din păcate, vocația cuvintelor mari și elogioase. Țin însă să-i mulțumesc simplu, sincer, profesorului meu de limba română, domnului Stelian Grigore, pentru mâna întinsă de atâtea ori, pentru toate ocaziile

pe care mi le-a dat să mă exprim și pentru spaţiul pus la dispoziție în această revistă care, recunosc, mă intimidează prin standardele înalte de conținut și de formă în care se încadrează. Aceste rânduri sunt, de fapt, o tribună dedicată Școlii gimnaziale Pogonele, o școală mică dintr-o localitate nu prea mare din apropierea unui oraș de provincie. Este însă școala de care se leagă activitatea didactică a profesorului Stelian Grigore,

care a apărut aici demn și impecabil din toate punctele de vedere în fața atâtor generații, care și astăzi, invariabil, fără excepție, îl salută respectuos: ,,Să trăiți, dom’ profesor!” În această școală mică dintr-un sat cu nume diminutiv, mereu confundat cu alte localități mai mari și mai cunoscute, am învățat și eu, iar de 11 ani predau, preluând de la domnul profesor Stelian Grigore ,,tronul” de limba și literatura română. Cu toate astea nu am complexul intelectualului ,,eșuat” la țară sau, dacă mai apare oca- zional, este repede contracarat de sentimentul comodității, al siguranței, al înclinațiilor familiale și gospodărești (căci familia și casa îmi sunt în același sat, deci nici măcar navetistă nu sunt, sunt ,,a locului”).Am în plus convingerea că munca bine făcută dă roade oriunde. Și câteva generații de elevi cu adevărat reușite pe care le- ,,am moșit” și eu în acești 11 ani îmi dovedesc acest lucru. Înseamnă că pot. Înseamnă că se poate. Ce-i drept, în ultimii ani, elevii au devenit o variabilă în descreștere alarmantă,

atât cantitativă, cât și, mai grav, calitativă

la ei, ci la cei care, conștient sau nu, le sunt modele. Mă întreb câți dintre ei și-au văzut

măcar o dată, într-o seară, unul dintre părinți cu o carte în mână. Încerc mai nou teh-

problemei nu e

Îi cert degeaba

Rădăcina

2 4 | Caietele de la Ţinteşti

JURNAL DE DASCĂL

nica ,,îmbucăturilor mici”, ca să nu zic a ,,firimiturilor” care să stârnească în vreun fel minunat setea de cunoaștere. Aleg câte un mic fragment din opere descurajante pen- tru ei prin dimensiune, îl întorc pe toate părțile, îl ,,împachetez” frumos, arunc cât mai multe ,,momeli”, sperând că vreunul, măcar unul, va scoate capul deasupra și va citi tot și cu plăcere. Încă mai aștept, cu răbdarea pescarului, dar nu depun armele. De pildă, din ,,La Medeleni” al lui Teodoreanu, n-am reușit să le bag pe gât (nu, ter- menul nu e exagerat!) decât prima parte a primului volum. Doar câteva perechi de ochi au sclipit ușor când am încercat să le sugerez că dac-ar citi tot volumul ar afla despre primii fiori ai dragostei adolescentine, dar sclipirea n-a dus la altceva. Și ce este mai supărător este conformismul lor, faptul că spun ceea ce trebuie, indiferent de convingerile și de trăirile lor: ei nu citesc, din motive variate, dar, dacă vorbim în clasă despre importanța lecturii, toți susțin cu tărie că ,,da, este bine să citim că așa ne îmbogățim vocabularul și bagajul de cunoștințe, ne dezvoltăm imaginația”ș.a.m.d. E o problemă ce trebuie rezolvată și care a fost formulată de atâtea ori, în atât de multe feluri – lipsa de lectură care duce invariabil la lipsă de cultură, care duce im-

Cu asta mă confrunt eu, cu asta ne confruntăm cu toții.

placabil la valori răsturnate

Vor veni cu siguranță și alte vremuri. Nu cred că răul a fost deja făcut și că nu se mai poate schimba nimic. Sunt doar suișuri și coborâșuri, că doar suntem în plin spațiu mioritic. Sunt convinsă însă de un lucru: fac ceea ce-mi place. Nu am regrete. Lupt în felul meu, puțin vizibil, pentru generații de oameni cu bun-simț, care înțeleg ce se întâmplă în jurul lor, care muncesc și care resping superficialitatea. Alte valori ,,la modă”, cum ar fi ambiția, dorința de afirmare le las în seama altora. Eu le transmit ce găsesc în mine.

JURNAL DE DASCĂL

o boală de gradul iv

Oana Camelia ŞERBAN

Î n urmă cu câțiva ani, 15 septembrie nu era nicidecum o zi de post intelectual:

s-au străduit câțiva să o treacă în calendarul a ce urmează după șapte ani de acasă scrijilind o cruce neagră. Vom avea copii care la clasa a II-a învață tabla

înmulțirii, câte ceva despre magnetism și circuitul electric, iar la clasa I, ca să o luăm invers, așa cum toate lucrurile sunt dresate să stea de-a-ndoaselea, elevii pot mânui manuale digitale și, cu puțin noroc, niște tablete sofisticate pe care se vor regăsi câteva compilații de abecedar din loteria editorială prelungită prin contestații și certuri peste măsură, până în cea de-a doua lună a anului școlar. În aceeași lume în care se discută reforma educațională pe cale electronică, la vârste fragede, niște copii încă suflă în palme undeva, în satele de munte, și împart pe din două aceeași pastilă și pentru ră- ceală și pentru dureri de cap. Pentru ei, școala ca azil funcționează într-o tradiție bol- navă de veacuri: nu știu cum e în alte colțuri, căci așa au moștenit instituția cu poveștile ei, după povestea părinților care, din nefericire, nu au avut nimic la îndemână ca să le spună cum arată un contrast al realității imediate într-o lume posibilă. Dar ei sunt cei care fac ca universul să fie sfințit de surprize frumoase: ei sunt în cap de listă, deseori, sunt cei care au învățat cu puțin și și-au însușit tot. Asta e boala de gra- dul I: cârpită, dreasă prin remediile ei băbești, mai cu un Domnu` Trandafir, care in-

sistă că omul sfințește locul, chiar și când îi iei de la gură, mai cu o chetă de la părinți, mai mult sau mai puțin înstăriți, cert e că sigur o să treacă și anul acesta. Dar e un soi de boală a copilăriei, trebuie să o facă toată lumea, de asta cred că se încăpățânează băieții ăștia să ne facă zile negre din fragedă pruncie, să ne obișnuiască de mici cu greul. La gimnaziu, durerile se complică: rezultatele testării naționale păgubesc admi- terea la liceu și, dacă se mai pune și de-o grevă în ajun, avem, cel puțin, voie bună pe linie. Boala educațională de gradul II e o boală de tranziție, una în care se cern victi-

2 6 | Caietele de la Ţinteşti

JURNAL DE DASCĂL

mele sigure de marii triumfători. S-au gândit să desființeze școlile de arte și meserii, în ideea în care drumul tuturor e pavat cu diplome și cu bune intenții. Astfel, s-a pavat drumul către imperiul injecțiilor birocratice și al mafiilor academice, către im- postura aprobată, căci, odată cu boala de gradul III a cerberului de care nu se poate trece după 12 ani de instrucție, BAC-ul, indivizii de la pupitre au iscodit colegii post- liceale care admit alumni, absolvenţi fără diplomă. Să ne înțelegem: nu absența hârtiei e problema, de altfel, fiind o națiune fruntașă la prins agrafe în dosare, ci necertificarea semnificației ei, dublată de o politică educațională lacunară. În tot timpul acesta, co- piilor li se insuflă, în litera tradiției, că un avocat sau un economist o va duce bine o viață întreagă (timp în care, prin jocurile acestea de culise ale instrucției de domiciliu cu prejudecăți, facultăți bune pierd teren pentru că nimeni nu le spune celor din bancă ce ar putea face pe piața muncii urmând un parcurs academic după pasiunile și preo- cupările lor, nu după foamea de bani din sufletul părinților, al prietenilor sau al pro- filor care le-ai zis că în X loc e mai bine decât în Y loc, pe surse!). În ping-pong-ul de așa da, așa nu, niște oameni valoroși se rătăcesc pe drum, în absența unei bune consilieri profesionale; piața muncii devine saturată din pricina unor clișee care tratează indivizii în termeni de HR sau de actori mecanici ai unei industrii de job-uri în care reprofesionalizarea e canon, și tocmai de aceea, ca să fim coerenți până la capăt, la facultate intră toată lumea, pentru că oricum, și dacă ies, ajung de multe ori să facă altceva decât ce știu (crescând tot mai mult cererea pentru ceea ce ai putea face sau pentru ceea ce ai putea fi bun, nu pentru ceea ce cunoști, știi, ai învățat și ți-ai însușit). S-a ajuns la boala de gradul IV: priviți la cancerul dezlânat al sistemului educațional în care un elev care urmează un program postliceal poate trece într-un program de licență recunoscându-i-se creditele obținute în timpul colegiului, evident, numai după ce obține și diploma de BAC. Cu alte cuvinte, scriind cu mâhnire, ce în- seamnă că faci un an de facultate sau un an de postliceală când nici nu ai avut un mi- nimum de competențe și de cunoștințe cât să iei un examen de BAC, de dificultate medie, ce contează că ai făcut școala după bloc sau într-un amfiteatru, când totul se rezumă la rutina unor pași birocratici în baza cărora ne permitem să invidiem siste- mul finlandez, să împrumutăm profesori și absolvenți minunați altor state care știu ce să le facă sau știu ce să le dea, consolându-ne, în prostia noastră, că i-am pierdut pentru că nu am avut ce să le dăm. Ne-am creat o cutumă din a rezuma orice pro- blemă educațională la un malpraxis al administrării resurselor, când dobitocia de

JURNAL DE DASCĂL

clasă a marcatorilor de scoruri în afacerile universitare private dospește și se înmulțește fără cusur. Era inevitabil să nu se ajungă la un banc legislativ de forma asta când au refuzat să dea fiecăruia după putere și după cunoaștere, desființând SAM-uri, făcând schimbări majore de curriculum în pragul unor examene cu miză, spălând ochii Europei cu certificate de competență ale unor resurse umane, nu ale unor Subiecți respectați și educați în acord cu individualitatea lor. Ați mecanizat sis- temul după puterea sacrilor și după generozitatea zerourilor. Patru ani de liceu nu sunt suficienți – trei, dacă luăm în calcul mutarea clasei a IX-a, după un proiect le- gislativ, la gimnaziu, și asta, o reformă avangardistă cu un glorios titlu de criză pos- tumă a sistemului educațional – ca toate resursele avute la îndemână să fie puse în slujba educabilului, vizând satisfacerea nivelului minim de cunoștințe pentru pro- movare. Și apoi, se plâng că nu au studenți cu randament, că masteratele se dizolvă, că doctoratele duhnesc a plagiat, că avem intelectuali care nu au înțeles o carte dar au copiat o sută. Și vedeți, în ritmul acesta, nu mai există diferențe clare și meritorii între intelec- tuali autentici și profesioniști, între meseriași și amatori. Nu cred că măsura aceasta va scădea cumva impostura academică, de vreme ce există ipoteza echivalării unui an de postliceală sau de colegiu sau de cum vor vrea ei să mai numească elegant noua formulă educațională cu un an de facultate. Nu spun că nu trebuie să existe forme de susținere și ajutorare a celor care nu au putut finaliza în bună regulă un examen de BAC: tocmai, militez pentru asta, dar nu în această manieră, nu convertind o muncă onestă care trebuie apreciată diferențiat, în folosul tuturor, atât al formatorilor cât și al educabililor, atât al statului cât și al privaților ancorați în piața muncii, atât al angajaților cât și al angajatorilor, într-un EDUPASS, într-o hârtioară de fasttrack prin viață. La fel cum m-aș bucura ca fondurile acordate universităților să nu se mai facă după principiul gloatei și al sufletelor dintr-un cazan, găsind de cuviință că o universitate bună va primi cele mai bune resurse pentru întreținere și dezvoltare dacă are studenți fix câți locuitori are o metropolă. Boala se încâlcește și își crește chibzuit nodurile: nu contează că ai un număr de- cent de studenți cu rezultate bune în cercetare sau cu o bună încadrare pe piața mun- cii, nu, nu, contează principiul finanțării per capita, o formulă intimă de calcul pentru buna administrare de cireada. Ca logica lui Kafka să fie completă, nu contează, ca universitate, să pui accent pe formarea studenților, contează, în funcție de liga în care joci, să te axezi pe programele de cercetare și specializare: dar dacă n-ai studenți nu

2 8 | Caietele de la Ţinteşti

JURNAL DE DASCĂL

ai masteranzi și dacă nici cei din urmă nu sunt „crescuți” cum trebuie, fenomenul de pontizare se îmbibă la doctorat. De fapt, îmi cer scuze: mi se pare de prost gust să ne legăm toți de impostura premierului, când furtul intelectual trebuie tratat cu atare și nu contează dacă se locuiește la case mai mari sau în umbră: după cum vedem, din umbră răsar cei mai inspirați făcători de legi, care pot susține cu destulă vehemență că 1+1=1 ori de câte ori asumăm că adevărul este o valoare relativă.

Revin la a spune, așa cum am făcut-o de fiecare dată într-un articol pe tema asta, că formarea politicilor educaționale ne omoară. Tot mai deșteptată însă, acum ne învie și ne omoară, și tot așa: în absența unei politici educaționale coerente, legile dis- cordante vor germina cu o putere replicativă uriașă. Iar dacă ridicați în picioare vreun geniu cu servietă care semnează pachetele legislative în cauză, o să vă spună, ca oricare altul ales arbitrar și tras la răspundere pentru aceeași socoteală, că nu știe ce e aia po- litică educațională, dar că un pas înainte a fost făcut prin însușirea unui act de

credință: „credem cu tărie că legea adoptată va da roade Și eu cred cu tărie tot ce am îndrugat mai sus.

“.

FOILETON

împuşcături şi „bonjurături”

Magda URSACHE

S puneam, într-un foileton precedent, că pe scena literaturii noastre se poate întâmpla orice. Publicişti de toată mâna (nu că nu-s bine informaţi, dar vor să nu fie bine informaţi) par a şti şi care a fost scorul partidei de tenis Bre-

ban-Pleşiţă, chit că „gen’ralu“ nici nu juca tenis. Prefera boxul la categorie grea, cu deţinuţi şi anchetaţi ca Paul Goma. E suficient un pretext ca mulţi să-şi dea cu părerea sau cu presupusul: cu atât mai alături cu drumul, cu atât mai negator, mai deprecia- tiv.

Agresorul îşi schimbă, după plac, rolul cu agresatul, devenit ţinta atacurilor imunde ad personam; şi tot el, agresatul, se vede acuzat pentru ce nici cu gândul n-a gândit. N. Breban, chipurile, îl „împuşcă”, pe un boier al minţii heideggerind pe Dâmboviţa-n jos, dar el e ţinta, nicidecum cel deplâns că-i în pericol să fie„împuşcat”, „Acest om trebuie să fie împuşcat pentru că nu sunt de acord cu scrierile lui”, ar fi zis, după un lider de grup intelectual, N. Breban despre fostul preşedinte al ICR (2005- 2012, vă rog!). Unde, când a spus Breban aşa ceva? Aş zice că, dimpotrivă, H.-R.

Patapievici îi comenta în Politice (şi nu numai în prima ediţie), pe patibularii de români, inşi buni de spânzurat (ce-i drept, nu de împuşcat). Tot în Politice (ed. 96, p. 56) susţinea: „Cu o educaţie românească nu poţi face nimic”.

A denatura un text, un cuvânt e, din punctul meu de vedere, o ispravă ticăloasă.

Şi nu trebuie să scoţi din context un pasaj, o sintagmă; nu trebuie să rezumi în fals; nu trebuie să încalci regulile, pe motiv că polemica nu are reguli. Ba are şi încă reguli stricte. Nu pot fi trădate fără a te face de râs. Pornind de la o metaforă a lui N. Breban (şi nu mi se pare chiar nefericită), cleve- tirile, calomniile, sudălmile, bonjurăturile (spre a le spune ca Paul Goma, neocolit nici el de atacuri veninoase sau jegoase, insultat şi repudiat) nu mai sfârşesc, ba chiar se înteţesc. E un prodigiu faptul că i-au apărut, sub cenzura dictaturii, cărţi de un real curaj literar, dar asta nu se pune la socoteală.

În fond, ce s-a întâmplat? Ei, uite că Nicolae Breban n-a mai răbdat să tot audă

3 0 | Caietele de la Ţinteşti

FOILETON

că poporul român e o amestecătură de populaţie, o mâzgă, un deşeu cu„inimă ca un cur”, cu creier varză, cu minte scobită, cu şira spinării lipsă şi cu băşica udului mică/ mare. N-a mai suportat iconoclasmul grosier, nici haosul valoric „organizat”. Să fie Eminescu „fost poet naţional”, inactual, „cadavru din debara” care împiedică euro- penizarea culturii noastre, ca şi cum n-am mai avea dreptul de a fi noi înşine, români?

Ce-o fi rău în sintagma „neamul românesc”? Şi de ce ar fi gazetarul Eminescu poli- tically incorrect? Pentru că a scris că „adevăratul patriot” este „cel care-şi apără ţara împotriva guvernului său”? Agresat şi agasat de vrajba postdecembristă thesaurus versus tabula rasa, crezînd

în valorile noastre culturale ca exponent al acestei culturi – poate mică, dar nu minoră

–, N. Breban a ripostat. Dacă tu, scriitor, filosof, eseist, crezi că te-ai format într-o cultură uzată, expirată, „neimportantă”, „irelevantă”, bunul tău renume nu are de suferit? În Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007), Patapievici a afirmat neted că „trăim într-o cultură second hand; „cultura română de azi nu există; în România postbelică nu s-a produs nimic important” (p. 14); soluţia ar fi, tot după Patapievici,

a celor trei: Fundoianu, Ionesco, Culianu şi anume abandonul („preferând logic

metropola coloniei” – lucr. cit. p. 13). Ca să convingă, H.-R.P. foloseşte verbul lui Benjamin Fundoianu, a maimuţări, fiind vorba despre o cultură „endemic incapabilă de a fructifica ideile originale, mereu la remorca unui centru”. Aşadar, imitând, i-

mitând, necontinuând nimic. „Ce a continuat ceva, orice la noi?“ întreabă Patapievici

la p. 22; răspuns: Şcoala lui Maiorescu pe Maiorescu, şcoala lui Noica pe Noica şi

mai sunt destule exemple.

Spre osebire de expreşedintele icereu, N. Breban nu crede că am fi arat pe apă şi am scris pe nisip, că am fi trăitori „într-o ţară a lui pseudo”, într-o„Siberie spirituală” sau în vreun „deşert cultural”, Când e ceva mai blând cu noi, Patapievici notează că am locui o… grădină, dar „o grădină paradoxală”, unde florile „pitice şi incoate” mor dacă nu intră musai„pe mâna grădinarilor occidentali”. „Rămas în ţară, Brâncuşi ar

fi ajuns la fel de necunoscut ca oricare alt mare sculptor român omologat doar în ţară

(p. 15). Aş zice, din contra, că Brâncuşi e foarte european, dar oltean. Că vrajba şi denigrarea nu-s deloc profitabile le-a spus-o şi Petru Ursache antropologilor, dar mulţi deveniseră deja draculologi; căutau zeul din asfalt (etnologii ştiu la ce mă refer) şi zmeul din mahala, deţinător de bancuri porno în serie. Vorbele lui Patapievici, ca reprezentant al culturii române, despre cultura română second hand, au fost şi sunt (pentru că revin în varii reeditări şi taclale televizate) însuşite de „vasalii intelectuali”. Câţi nu se arată dispuşi, în siajul său, de a re-gândi cultura română pornind de la ce n-are, de la carenţe, neajunsuri, „neputinţele noastre

FOILETON

româneşti” (lucr. cit. p. 81) fiind enorme, iar ce-i prisoseşte fiind doar aparenţă. Şi e- seistul creator de high culture crede că am fi o turmă. În ce limbă comunică o turmă? În niciuna, behăie; iar româna n-o poţi vorbi decât cu slugile, nici măcar cu un Pferd, nemţeşte. Şi ne mai mirăm de ce este minimalizat Noica, păltinişeanul, care a scris „încheiere la o cultură care nu se încheie”. Noua direcţie: ar trebui să fim jenaţi că-i respectăm pe Eminescu, pe Iorga, pe Ţuţea, pe Anton Dumitriu, căruia cineva i-a spus, colocvial, „Pa!”, pe Goma, căruia altcineva i-a spus „Adio!”. Nicolae Breban nu vrea să se încheie cultura română. Semnale de alarmă privind starea de avarie a ei a tras destule. A protestat împotriva indiferenţei – da, ucigaşe! – faţă de cultura vie. A difuzat ICR peste hotare cultură înaltă, de raft prim, a reuşit un export serios de valori? Inconfundabilul prozator Breban se află pe lista de Great Books a literaturii române, vrea nu vrea cunoscătorul de Heidegger. Şi-i o nedreptate, dacă nu o impietate, ca ICR să nu-i fi tradus romanele, preferând altele fără cine ştie ce intrigă, dar cu intriganţi destui. Există, în statele care se respectă, o politică naţională a cărţii. Noi n-o avem în vedere. Ce-ar face polonezii, neam mândru şi orgolios, dacă onoarea naţională le-ar fi terfelită?, s-a întrebat Breban. Şi eu cred că ar lua măsuri punitive contra unui funcţionar public, plătit pe bani publici, dar dispus să considere cultura (pe care o reprezintă prin fişa postului)„nearticulată”, care vede „mediul intelectual românesc” „structural debil”, iar manualul de literatură română – „o cazarmă a tuturor trium- furilor naţionale” (p. 82). Sigur că patapievicii polonezilor, că or fi şi acolo, sunt în siguranţă, nu-i împuşcă nimeni, dar nici n-ar fi rămas fără replică următoarea afirmaţie: „Viaţa noastră culturală, din acest motiv (de a vedea în alb/ negru, nota mea, Magda U.) nu este evolutivă, ci catastrofică” (lucr. cit. p. 84). Şi încă: la noi există o piaţă a ideilor de spe- cialitate, incoată şi anemică” (p. 68). Cum a pornit „scandalul” cu Breban care ar incita la omor? Mircea Vasilescu, red. şef al „Dilemei vechi”, a părut convins de intenţiile criminale ale prozatorului. Un brutal Breban ăsta, setos de exterminare. Vrea sânge, execuţii, ghilotinări de elitişti. Brânduşa Armanca, aprobată de vreo 22 de inşi, a scris despre un „acces de ură care s-a exprimat primitiv”. Vorbea de ura iscată de N.B. în sufletele semnatarilor adunaţi pe-o listă din… solidaritate civică? Şi Armanca (în „22” din 03.06.2015) mai scria de „vanitate inflamată”, de „panglici otrăvite pe gură”. Cum să se puşte la Aca- demie şi puşca să ia foc? Ce,Academia a devenit mahala? Academia nu, dar literatura începe să devină maidan cu sex (intenţia mea parodică după G.M. Zamfirescu sper să fie clară). Cât priveşte motivaţia lui N. Breban, tot Armanca a ştiut-o: Breban s-ar

3 2 | Caietele de la Ţinteşti

FOILETON

fi înciudat pentru că n-a fost întâmpinat ca disident după ’89. E vina lui că nu s-a în- tâmplat asta sau a falşilor disidenţi grupaţi sub steagul profetului din Dămăroaia, fondator GDS? Vocala doamnă a ţinut-o, însă, pe coarda disidenţei închipuite, chit că incriminatul şi-a dat demisia din C.C., una răsunătoare, pentru dreptul la opinie, pentru libertate de exprimare, înfruntând riscul opunerii la Tezele din iulie ’71. A mai protestat cineva la reintroducerea realismului socialist ca N. Breban şi ca Marin Preda? D. Ţepeneag nota, în jurnalul Un român la Paris (C.R., 2006), în 19 august ’71, că „în România oricum nu s-a întâmplat ca un scriitor, după ce a devenit membru în C.C., să treacă în rândul protestatarilor”. Omul de carte va alege totdeauna cartea, sensul vieţii (titlul memoriilor lui N. Breban) fiind jertfa pentru ea. Şi Breban ar lua paharul de cucută în loc să renunţe la ideile lui. Cristian Teodorescu a „cuminecat” şi el cu Brânduşa Armanca în chestiunea disidenţei. Înfricoşat că brebanii „vor să ţină România în afara Occidentului” (Vox Publica) a prezis viitorul astfel: „Breban nu numai că s-a dezonorat ca academician, dar şi-a asigurat şi o bătrâneţe hâdă”. Eheu, lumea în care se folosea „politeţea ca armă” (mulţumesc, Al. Paleologu!) s-a dus. Lui Toader Paleologu i-a picat o pleaşcă (vocabulă de diplomat): a condamnat ieşirea, pentru care Mircea Mihăieş a folosit epitetul descreierată. Timorat, speriat, noul preşedinte al ICR, Radu Boroianu, i-a scris ambasadorului Poloniei: „Dl. Nico- lae Breban nu a avut răgazul să ne devină colaborator, a ratat această şansă”. Domnia sa, Boroianu liberalul, n-a ratat pâra la pan Marek Szczygiel. Nici mai mult, nici mai puţin, N. Brebam ar fi comis o „instigaţie la omor”. Nu mai era decât un pas până la pogrom. La Academie, s-a lamentat G. Liiceanu, s-a cerut împuşcarea unui scriitor, Patapievici; dar şi a sa: doi scriitori. Gândind au- toironic situaţia, în maniera proprie, Andrei Pleşu s-a vrut şi el condamnat la moarte. În Parabolele lui Iisus, cap. Parabola ca subminare a ideologicului, nu pare a-i păsa de fiul neascultător din Vechiul Testament (Deuteronom 21:18-21), pedepsit de bătrânii cetăţii: ucis cu pietre. De la ironia afectivă a lui Alex. Ştefănescu (îl vedea pe N.B. închipuit „fiindcă prea arăta ca viitoarea lui statuie de bronz într-o piaţă publică”), (vezi Un scriitor, doi scriitori, ed. Alfa, 2014), alt scriitor, al treilea, introduce în dialog sintagma „pârţag ridicol”. O fi asta vorbă controlată? Pe Breban îl dă orgoliul pe dinafară, s-a amuzat Pleşu. Ce-i ciudat e că nu percepe orgoliul tovarăşilor de grupare. În interviul din „Dilema veche” (27-28 martie, 2012), luat de Cristian Ghinea, H.-R. Patapievici declară ritos: „niciodată nu am servit mai eficace cauza publică decât am făcut-o în

FOILETON

aceşti ani”. Peste regretabilul episod al căluţului cu zvastică pe crupă se trece. Breban nu trebuie şi nu poate să tragă uşa istoriei după el, cum face Herta Müller cu uşa României. Iar de renegat îl renegi dintr-un complex de inferioritate: Breban e detestat pe cât e invidiat. Aşa se face că scriitorul a fost blamat şi batjocorit, lovit sub centură, dar şi pe la spate, de te miri cine; fiecare a înţeles cum a vrut el ce s-a spus / scris, pe dos de multe ori, că câr, că mâr. De cele mai multe ori cu bădărănie şi tupeu. Câteva etichetări?

Peltic, acad. fără studii, logoreic şi, în crescendo, huligan şi lepros moral, toate produse de Mircea Mihăieş. Un Interim („România literară”, nr. 25, 19 iunie a.c.) l-a categorisit Gâgă pe Breban. Definiţia lui Gâgă? „Gâgă, am uitat să vă spun, poate fi şi un mi- nistru. Sau scriitor celebru, care nu-şi face scrupule din a susţine că polonezii i-ar împuşca pe unii intelectuali liberali care sunt, auzi, Doamne!, produs speculativ al miliardarului Soros”. Şi nu-i aşa? N-a sprijinit financiar Soros înfiinţarea GDS (în 31 dec. ’89) şi „Fundaţia pentru o societate deschisă” (în ’90)? Nu s-a întreţinut în persoană Soros cu membrii GDS, în frunte cu Brucan? Manualele „alternative” de istorie n-au fost iniţiativă Soros? Iar reprezentanta lui Soros, Sandra Marilyn An- dreea Pralong, nu-i nepoata generalului Budiş, din divizia trădătoare, care şi-a vopsit epoleţii în roşu pauker? Întâmplător sau nu, o anchetă jurnalistică a descoperit că pe lista celor sponsorizaţi de Soros se aflau Adrian Cioflâncă antiunionistul (de două ori coautor:

şi al Raportului Tismăneanu, şi al Raportului Elie Wiesel), alături de Alina Mungiu,

care ar fi înfiinţat cel mai mare think-tank, SAR – zice presa – cu bani sorosişti, şi ea antiunionistă veche: „fă totul de mântuială că o să iasă ceva până la urmă, norocul contează, nu meritul. Aşa s-a făcut de fapt România Mare“ („Adevărul” de august, 2015); umăr în umăr, Mircea Toma – Active Watch, Mircea Mihăieş, C.-Dudu Ionescu, Edward Helvig, Andreea Pora, M.R. Ungureanu şi Oişteanu, Smaranda Enache, Alexandru Lăzescu şi alţi intelocraţi. Scuipăm, opinează o realizatoare de la Realitatea, mâna care ne dă bani? Nu ni-i cadoriseşte, ni-i împrumută cu dobândă. Aferim! Fundaţia Gojdu, cedată de MRU,

e una dintre dobânzi. Cine făcea analogia dintre MRU şi Napoleon, De Gaulle,

Churchill, dar şi Marc Aureliu decât alt listaş Soros? Aş da şi eu o definiţie, nu a lui Gâgă, ci a lui Gică Contra: oricâte argumente are adversarul şi în pofida lor, Gică votează contra. Patapievici, în cartea mai sus citată, îşi dorea „o bună cultură a dialogului”. Şi aici îl aprob: inamiciţia este un simptom al vremurilor noastre (cuvântul consens a fost demonetizat de Ion Iliescu). Acelaşi autor, în aceeaşi carte, rezuma regulile

3 4 | Caietele de la Ţinteşti

FOILETON

polemicii (v. pag. 88-99) şi anume: polemica (nu neapărat cordială) trebuie să fie de idei; polemica onestă nu face referinţă la caracter, la trecut, la temperament, la clasă socială. Alte reguli de bază? A fi de bună credinţă şi a nu se depăşi moderaţia. S-a respectat ceva din regulile astea în atacul la Nicolae Breban? Doar e trendy să negi, să scuipi, să înjuri. M. Mihăieş e spăimos: devoalează omerta Breban („România literară”, nr. 24 din iunie 2015), găsind că N.B. n-a fost făcut una cu pământul. O vizează pe Ileana Mălăncioiu care ar fi tăcut ca Sfinxul, în loc să protesteze mai avan? Dar legea omertei, a tăcerii nu funcţionează când se lasă de-o parte „relaţia” Liiceanu- Măgureanu pentru a se toca mărunt„relaţia Breban-Pleşiţă? În revista „22”, G. Liiceanu a publicat O poveste cu cafea, cola şi vin din 1990. Imediat după ce minerii lui Cozma Răcoare devastaseră sediul Humanitas, filosoful beletrist fusese invitat la o cafea de Virgil Măgureanu. S-a dus, riscând să fie otrăvit. Darul de 6 sticle de vin alb l-a oferit, prieteneşte, membrilor GDS, lăsându-şi paharul plin neatins. Amuzant, nu? Dar de ce ar fi incriminat Breban pentru că ar fi încercat să obţină de la Pleşiţă paşaport pentru mama lui Matei Călinescu şi musafirul lui Măgureanu, nu? Accesele pe temeiul urii de celălalt sunt uluitor de nedrepte, când bine se ştie că N. Breban deţine sentimentul prieteniei literare (am spus prietenie, nu cârdăşie), ca- litate scriitoricească rară pe plaiurile noastre, recunoscută şi de D. Ţepeneag, în Un român la Paris (p. 197):„Breban pare să aibă un cult pentru prietenie, dovadă că şi-a ajutat prietenii, când a putut”. Şi încă, într-un interviu cu Monica Lovinescu, la Eu- ropa Liberă, în 30.09.1973: N.B. „are această ciudată însuşire ca, în momente deci- sive, calităţile lui să învingă slăbiciunile”. Solicitudinea amicală a lui N. Breban a fost clară când, în„Viaţa Românească”, l- a apărat pe Liiceanu (text trimis de la Paris) pentru Epistolarul criticat de supuşii regimului Ceau. Parantetic spus, nu-mi amintesc ca A. Pleşu să-i fi sărit în sprijin când Dinu Patriciu l-a jignit grav că e un căcat. Culme a recunoştinţei, G.L. lansează afirmaţia incredibilă că Breban vrea să-l împuşte. Concluzia? Să-l anihilăm pe Breban ca terorist. Încercarea moarte n-are, dar vă avertizez: Nicolae Breban e greu de ucis.

MEMORIALUL TĂCERII

colocviul de literatură de la buzău din 1982

Marin IFRIM

D upă mai bine de trei decenii, tainele desfășurării Colocviului de literatură din anul 1982 – desfășurat la Buzău –, încă sunt ferecate în mintea unora dintre participanți. Dacă, prin alte orașe, despre desfășurarea anchetelor

Securității, după Colocviu, s-a scris și s-a discutat suficient, sau măcar cât să se facă un pic de lumină, participanții buzoieni la acea întrunire sunt, din păcate, campioni

ai tăcerii. Iată unul dintre motivele plauzibile pentru care viața literară din acest oraș

este irespirabilă chiar și în prezent. Știm doar că, unul dintre securiștii de atunci, Ilie Merce, numit la Buzău în 1986, a ajuns mare deputat în Parlamentul României. Și mai știm că turnătorii de atunci, lăsați de prăsilă lui Merce, și-au făcut de cap, în con-

tinuare, respectând codul deontologic al năravului din fire. Există și motive temeinice care ne îndreptățesc să credem că în perioada respectivă nu s-a turnat numai la Se-

curitate. Dintre toți scriitorii buzoini – sau așa-zis scriitori –, singurul care a avut curajul să vorbească, uneori în gura mare, în public, a fost regretatul Gheorghe Ene. Dar băieții au reacționat cum știau ei mai bine, au făcut în așa fel încât Gheorghe Ene să fie considerat plecat un pic cu sorcova. L-au discreditat cu metodă, răspândind

în jurul său fel de fel de zvonuri fetide. Am avut cu el zeci și zeci de discuții și, de cele

mai multe ori, cu o superficialitate idioată, îl luam peste picior chiar dacă îl vedeam cum suferă pentru faptul că „poveștile” sale sunt tratate cu ironie. Cu ani în urmă,

am scris, în revista „Amphytrion” din Râmnicu Sărat, un scurt articol referitor la acest Colocviu. În ultimii ani, autoritățile ne vând gogoșile medievale ale torționarilor din pușcăriile comuniste, nimeni neaducând la zi și problema foștilor securiști și turnători aflați în solda poliției politice.Aflu că e aproape de a vedea lumina tiparului

o carte despre activitatea celebrului cenaclu literar„Al. Sahia”, în care sunt publicate

dovezi clare că Securitatea urmărea scriitorii locali și că se folosea la greu și de eternii ei turnători. De-a lungul timpului, am întâlnit câteva mărturii edificatoare despre

tainicul colocviu buzoian și dezastrele ce au urmat acestuia. Iată ce scrie, în onorabila

3 6 | Caietele de la Ţinteşti

MEMORIALUL TĂCERII

revistă râmniceană „Spații Culturale” (nr. 16, mai-iunie 2011), cunoscutul critic li- terar vrâncean Ionel Necula: „Un moment important în coagularea identitară a grupului de la Iaşi l-a constituit Colocviul de literatură de la Buzău din decembrie 1982 – prilej rar de a se aduna laolaltă şi de a intra în dialog cu alte grupări similare din Timişoara, Bucureşti sau Cluj. Întâlnirea a fost un fel de capcană, pentru că a adunat vreo patruzeci de optzecişti din toată ţara şi-a alertat serios organele de se- curitate, care nu şi-au reprimat intenţia unor măsuri de descurajare. Cea mai severă represiune, îşi aminteşte Mircea Nedelciu într-un interviu acordat lui Bogdan Rădulescu (reprodus şi de Luca Piţu în cartea sa), a cunoscut-o grupul de la Iaşi, ceea ce spune multe despre zelul aparatului securistic de aici. O întreagă ocultă s-a pus în mişcare atunci, mergând cu măsurile sancţionare până la scoaterea din învăţământul universitar a lui Luca Piţu şi trimiterea lui la ţară, în satul de baştină, să predea franceza în învăţământul elementar”. Unul dintre cei prezenți la Colocviul de la Buzău, Sorin Antohi, pare destul de inițiat în mecanismele securității comuniste. Într-un articol din revista „Argeș“ nr. 2/2008, intitulat „Pagini salvate dintr-un samizdat colectiv”, el explică și justifică soarta unora dintre manuscrisele sale și a altor scriitori ieșeni: „Din cele 1.685 de «documente» ale Securităţii care mi-au fost oferite de CNSAS în septembrie 2007 (v. articolul meu Din nou despre raporturile mele cu Securitatea, Timpul, noiembrie, 2007, pp. 6-7), 23 proveneau dintr-un manuscris de grup început în toamna lui 1982 şi pierdut pe 18 mai 1983, când unicul său exemplar a fost confiscat de Securitate”. Când am aflat că Sorin Antohi, un scriitor consacrat, avea de mult semnat pactul cu Securitatea, nu știu de ce vestea nu m-a surprins deloc. Anul în care a fost racolat ar avea o oarecare importanță și, mai mult ca sigur, există undeva și această precizare. Oricum, după felul pedant în care descrie întâlnirea de la Buzău, fie și doar în câteva fraze, se înțelege că el deja avea un spirit de observație numai bun pentru necesitățile Securității. Citez din același articol publicat în revista „Argeș”: „Dan Petrescu şi cu mine am participat pe 17-20 decembrie 1982 la colocviul Tânărul scriitor–Literatura actuală–Actualitatea literară, o reuniune pornită probabil din bune intenţii şi transformată pe parcurs într-un fel de capcană pentru vreo patruzeci de «optzecişti» din toată ţara. «Acţiunea» a avut loc la Buzău, la Casa de Cultură a Ştiinţei şi Tehnicii pentru Tineret, ceea ce va fi facilitat neîndoielnic supravegherea «în timp real»: eram cazaţi cu toţii în micul hotel al Casei (dacă ridicai receptorul telefonului din cameră pentru a suna la recepţie auzeai toate convorbirile din celelalte camere; pe masa din sala de conferinţe mergea non-stop un magnetofon; unde or fi înregistrările?). Am găsit printre cele 1.685 de pagini pomenite la început declaraţii

MEMORIALUL TĂCERII

ale unora dintre organizatori, o listă a Securităţii (U.M. 0896 Buzău) cu datele per- sonale, adresele şi prezenţa participanţilor, aparent transcrise din registrul hotelului etc. În acel cadru, confraţii ne-au invitat şi pe noi, pe Dan Petrescu şi pe mine, să citim ceva. Cum aveam la noi romanul, fiindcă ne venea rândul la scris şi voiam să recitim ansamblul, am decis să ne producem cu asta – Dan nu avea alte proze la îndemână, iar ceea ce scriam noi de regulă erau eseuri puţin pretabile la o lectură publică. Citind cu glas tare, cu ochii la rolele magnetofonului şi la publicul tot mai atent, mi-a venit să declam cu vocea lui Ceauşescu un citat din Gheoghiu-Dej inserat în text. Deşi nu mă apropiam de legendara capacitate a lui Ioan T. Morar de a-l im- persona suprarealist şi parodic pe Geniul Carpaţilor, colegii noştri scriitori s-au amuzat. Securitatea, dimpotrivă”. Așadar, după mulți ani, Sorin Antohi găsește, în „documentele” Securității, oferite de CNSAS,„declarații ale unora dintre organiza- tori”. Cu excepția lui Gheorghe Ene – lider nedeclarat dar subînțeles al optzeciștilor buzoieni “– și cea a fostului activist comunist Dudu Ștefan, în cei 32 de ani (!) care au trecut de atunci nu am auzit pe nimeni altcineva vorbind în clar despre acel Colocviu de tristă amintire. Regretatul Gică Ene vorbea cu cine vroia să-l asculte. Din păcate, mulți dintre noi nu l-am luat niciodată prea în serios. Mai rău, l-am tachi- nat cu o inconștiență prostească. Cineva îi construise cu migală un portret perfect de „Gică Contra”, iar el le dădea cu seninătate apă la moară acestora. Nu stătea decât rareori la aceeași masă cu alți „scriitori”. De la prezența unui număr de două persoane în sus i se părea ceva nefiresc, devenea agitat, retractil, evaziv. Își bea berea și pleca grăbit în altă crâșmă. Am avut șansa uriașă de a-i asculta multe destăinuiri. Din păcate, o tot spun, nu-l puteam lua niciodată în serios. Nici nu aveam cum, din mo- ment ce, din senin, în toiul discuției, simțeai că devine sufocat de bănuieli neînte- meiate și te pune la încercare, te verifică să vadă dacă nu cumva ai intenții necurate, ascunse. Brusc nu mai avea încredere în cel cu care discuta. Uneori aveam senzația că se ferește de el însuși. Într-o dimineață, la câțiva ani după acel nefast Colocviu, într-o scurtă conversație de rutină, pe stradă m-a somat să scot „microfonul” de sub pardesiu. Am rămas mut, jenat de paranoia sa, neavând decât o fulgurantă reacție de resemnare. Acesta era Gică Ene! Țineam degetele strecurate sub pardesiu, cu palma sprijină de un nasture, la burtă, doar cu degetul mare la vedere, iar el se purta ca și cum sub veșmânt aș fi avut un pistol cu amortizor! Totuși, în principiu, mă consolam cu gândul că eram unul dintre puținii oameni în care el avea cât de cât încredere. U- neori, ca în scurta scenă descrisă mai sus, avea privirile unui om hăituit. Umbla tot timpul cu o geantă diplomat doldora de hârtii: ciorne, manuscrise, reviste, cărți etc. – de care nu se despărțea nici când era nevoit să se ducă la closetul vreunei cofetării

3 8 | Caietele de la Ţinteşti

MEMORIALUL TĂCERII

sau berării. Pur și simplu trăia cu coșmarul că e supravegheat până și-n somn. De câteva ori a fost bătut, inclusiv imediat după 1989, în plină democrației a noilor securiști vechi. Dezinformarea funcționa la maxim, a doua zi se lansa zvonul că s-a îmbătat și că ar fi supărat niște necunoscuți care l-ar fi taxat. Nu putea fi adevărat, pentru că Gheorghe Ene era arhicunoscut în oraș, toți îi spuneau „Dom’ profesor” cu un respect venit din legendara sa cultură filologică. Boema a fost pentru el una mai mult livrescă, dar cu priză la omul simplu, care, firește, se simțea măgulit că avea ocazia să bea o bere cu un ins exotic, extravagant, imprevizibil în discursuri fascinante, ironice, sarcastice, sulfuroase la adresa sistemului comunisto-securistic. Îi spuneam mereu că poartă geanta diplomat ca și cum ar plimba un cățel de rasă. O ținea tot timpul în mâna întinsă, părea a fi tras înainte de geantă precum câinele întinde lesa. Când a pierdut geanta, un timp destul de îndelungat a umblat cu o sacoșă de plastic tot așa, doldora de hârtii, pixuri, bilete de pronosport și alte mărunțișuri. Îi plăcea fotbalul. Un timp a fost un fel de impresar voluntar al echipei din satul său natal, Căldărăști, unde se stabilise definitiv, predând română la școala de acolo.Țin minte că odată a pierdut legitimațiile jucătorilor. Paradoxal, cu excepția colegilor în ale scrisului, toată lumea îi arăta simpatie și respect. În ceilalți fierbea fierea ascunsă a invidiei. Regimul nu-l marginaliza pentru cine știe atitudine dură împotriva sa, ci pentru potențialul imens de contestatar cu latență de vulcan capricios. Avea izbucniri, însă și le controla. Ceva nevăzut părea a ieși afară din trupul său firav, ceva văzut sau simțit numai de el, ceva la care parcă privea făcând ochii mari și liniștindu-se imediat. Nu știu, nu mi-a spus niciodată că l-ar fi bătut vreun securist „la interviu”. În schimb, îl băteau „întâmplător” fel de fel de golănași invizibili. Cred că de ei se temea tot timpul. Iar în spatele lor nu putea fi altcineva decât miștocarii cu ochi albăstriți de întuneric. Într-o bună zi, cineva, cu mai mult timp la dispoziție decât am eu, va răsfoi în arhiva CNSAS și, cu siguranță, va găsi date și mai relevante despre Colocviul buzoian din 1982. Eu am alte priorități și nici nu vreau să știu mai multe decât cred că e nece- sar. Adevărul nescris există, plutește în aer de câteva decenii, îl știu toți literații generației mele, unii dintre aceștia fiind implicați în evenimentele de atunci. La patru ani după Colocviu, în 1986, în fruntea Securității județului Buzău a venit un „meseriaș” cu poftă de muncă: Ilie Merce, fost colonel de Securitate, până în 1981 la Direcţia I, sectorul artă-cultură. În anii 1985-1986, a condus comparti- mentul „Eterul”, destinat să combată posturile de radio străine care emiteau în limba română. Iată din cauza cui prindeam foarte greu posturile de radio Europa Liberă, Doice Welle și Vocea Americii. Aceasta a rămas în SRI până în 1996, când a fost

MEMORIALUL TĂCERII

trecut sau aruncat în rezervă, fiind acuzat că furniza informații Partidului România Mare al pseudopatriotului Corneliu Vadim Tudor, partid în care devine vice- președinte, iar din anul 2000 deputat în Parlamentul României, în ciuda faptului că o instituție abilitată – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – stabilise clar că făcuse poliție politică. În 1989, în noaptea de 21-22 decembrie, ca șef al DSS județene, acest Ilie Merce l-a arestat pe cunoscutul dizident buzoian Gabriel Andreescu. Ca parlamentar, culmea, a activat în Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții.Tocmai când corupția înflorea inclusiv sub rân- jetul cu subînțeles al lui Ion Iliescu. Lista colegilor săi din respectiva Comisie ar trebui analizată temeinic. Mai ușor ar fi să se verifice care dintre membrii acesteia nu era securist sau măcar turnător. În timpul în care Merce intra în Parlament, într-o dimineață, în prezența unui fost coleg de la ziarul buzoian „Muntenia”, Mircea Tabacu, la o cafea, scriitorul Gheorghe Ene ne-a mărturisit cu amărăciune cum a dat declarații la Securitate, referitoare la acel Colocviu. Discuția a plecat de la o simplă glumă. I-am spus că am văzut declarațiile sale. M-a întrebat pe care dintre ele, pe cele scrise cu pastă albastră sau pe cele scrise cu pastă neagră? I-am spus că le-am văzut pe toate. Conform spuselor sale, dăduse doar câteva declarații, însă, securistul care îl ancheta, un colonel, după ce le citea, le mototolea și le arunca la coșul de gunoi pentru că nu reieșea din ele ceea ce el ar fi vrut. Gheorghe Ene, Dumnezeu să-l ierte, era un scriitor cu un talent excepțional, un jongleur al cuvintelor, care, împreună cu Ghe- orghe Iova, un alt scriitor buzoian, o mică legendă pentru mulți dintre noi, au înființat curentul textualist. Se pare că securistul își găsise omul care să-l sufoce într-o semantică la care toată haita sa nu avea acces. Conform spuselor lui Gheorghe Ene, acesta se prefăcea că aruncă respectivele declarații doar pentru a-i îngroșa dosarul și a-și etala către organele superioare excesul de zel. Mai mereu relatările lui Gheorghe Ene aveau și un pic de naivitate în ele, sau ceva ce ținea de piruete artistice în jurul cozii. Cert este faptul că, din 1982, de la Colocviul respectiv, Gheorghe Ene a trăit tot restul vieții cu frica în sân. După 1989 a vorbit de unul singur, nimeni neluându- l în serios. Uneori, mai ales, înainte de 1989, încerca să ne explice că necazurile sale i se trag și din cauza fratelui său, care era nu știu ce funcționar de stat la un serviciu extern. Fapt pentru care ar fi fost șicanat și din această cauză. Cert este că, în ciuda seriozității sale tragice, cei mai mulți dintre cei care îl cunoșteau îl priveau ca pe un saltimbanc foarte simpatic. Operațiunea de discreditare a sa a fost una dintre marile reușite ale securității locale. Ei știau cât de lucid, analitic și periculos era pentru sistem și, cu mijloacele lor impecabile, i-au făcut o cu totul altă imagine decât cea reală. Mie însumi, la un sfert de secol după circul din 1989, un fost securist, un amărât de

4 0 | Caietele de la Ţinteşti

MEMORIALUL TĂCERII

subofițer, specialist în interceptarea telefoanelor cu manivelă, mi-a făcut câteva mi- zerii incalificabile pentru care e convins că nu va răspunde niciodată, dimpotrivă, se laudă în presă cu isprăvile sale, ba chiar se bate cu pumnul în piept, cât de patriot a fost el inventând ghiveciul de flori cu microfon în el. Mi-a spus pe șleau că, dacă trece măcar o zi, fără să facă un rău cuiva, înseamnă că și-a pierdut ziua respectivă fără niciun rost. Despre aceste incredibile întâmplări voi relata curând, cu documente doveditoare despre cinismul apocaliptic al acestor creaturi cu jeg sub unghiile cre- ierelor îmbălsămate în „mirodeniile ” psihiatrice ale Inchiziției din Evul Mediu În- tunecat. În România actuală încă se face poliție politică. Mai abitir decât pe vremea pantofarului tapițat la Târgoviște cu cuie de calibrul 7,62. La puțin timp după începerea acestei documentări am avut surpriza să dau și peste „scrisoarea” din 5 septembrie 2006, pe care „cărturarul Sorin Antohi” a încredințat-o ziarului „Cotidianul” , prin care acesta recunoaște că a colaborat cu Securitatea. Redau preambulul acesteia, intitulat de autor „Esența”:

„Am semnat un angajament de colaborare cu Securitatea pe 29 martie 1976, pe cînd eram elev în ultima clasă de liceu (m-am născut pe 20 august 1957), la capătul a vreo trei săptămîni de presiuni. Aproximativ între 1976 și 1982, cu intermitențe neregulate, printre care una de peste un an și jumătate, am furnizat Securității note informative, sub numele conspirativ «Valentin». Am informat în scris Securitatea despre unii dintre prieteni și pe unele dintre cunoștințe, fără să-i previn, fără să le-o mărturisesc post festum pînă la scrierea acestui text, fără să-mi cer iertare, fără să-mi asum public acest trecut nedemn și dureros. I-am turnat uneori, cu moartea în suflet, dar nu i-am trădat niciodată: nu am fost agent provocator; nu am primit misiuni de vreun fel; nu mi s-au promis și nu mi s-au creat avantaje; nici una dintre notele mele informative nu a trecut de generalități și de informațiile pe care le consideram deja cunoscute; în toată perioada am rămas ostil Securității și partidului-stat; mi s-a plătit cu aceeași monedă. Între 1974 și 1989, Securitatea a primit informații despre mine de la alți informatori, iar în anumite etape mi-a deschis «dosare de urmărire informativ㻓 (D.U.I.). Astfel, timp de cincisprezece ani, am trecut prin prima și ultima dintre cele trei situații în care se putea găsi un cetățean al R.S.R. din punctul de vedere al Securității (dacă individul nu lucra direct în aparatul acesteia): (1) turnat, (2) turnator, (3) turnător turnat – aceasta tipologie sumara a turnătorului se va detalia pe parcurs. În paginile de faţă, îmi voi spune pe scurt povestea și voi reconstitui schematic mai multe episoade relevante, pe baza memoriei, a unor însemnări personale din epocă și a unor documente de arhivă păstrate la CNSAS și solicitate de mine în august

MEMORIALUL TĂCERII

2002. Pînă în momentul vorbirii, după primirea mai recentă de către CNSAS a unei enorme cantități de dosare, sunt singurele documente disponibile care mă privesc. Din punct de vedere etic și moral, marturisirea și căința vin prea tîrziu: gravității faptelor mele de acum 25-30 de ani i se adaugă gravitatea imprescriptibilă a tăcerii, a vieții trăite în minciună și duplicitate. Numai din punct de vedere psihologic și is- toric (de la egoistorie, prin microistorie, la istorie) e mai bine prea tîrziu decît niciodată.“ Sorin Antohi, prin această destăinuire fulminantă, făcută cu o precizie de scriitor de prim rang, aduce un aport extrem de convingător și de necesar în deslușirea până la nud a mecanismelor roților dințate ale Securității. Dacă măcar o parte infimă dintre informatorii acestui serviciu contra nației s-ar fi spovedit public imediat după 1989, acum țara noastră ar fi fost în cu totul altă situație politică, economică și admi- nistrativă – securiști precum Ilie Merce și Ristea Priboi (ultimul fiind cel care îl avea în urmărire pe marele poet Ion Gheorghe) nu ar mai fi avut loc în guvern sau în par- lament. În fond, totul a fost pierdut în clipa în care Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a rămas doar o încercare nereușită de asanare a rămășițelor viguroase ale totalitarismului securisto-comunist. Este posibil ca Sorin Antohi să fi făcut această mărturisire exhaustivă pentru a evita pentru totdeauna vreo altă tentativă de șantaj asupra sa. Oricum ar sta lucrurile, omul își merită liniștea, izbăvirea. Revenid la Gheorghe Ene, unul dintre organizatorii morali ai Colocviului de la Buzău, aș menționa faptul că, încă din anul 1971, adică din vremea studenției, acesta dădea semne clare de nesupușenie față de rigiditatea sistemului opresiv din România. Se tot glumea pe seama „literaturii de sertar” , iar Gheorghe Ene era unul dintre cei ironizați, dacă nu cumva această formă de ironie rudimentară nu o fi fost doar o simplă provocare a turnătorilor și securiștilor aflați în depistarea până și a celor mai insesizabile mișcări în front. Cum spuneam ceva mai înainte, Ene căra tot timpul după el o geantă doldora cu manuscrise. Uneori ne citea cu o plăcere rară, având pe față expresia fericită a actorului care a prins forma maximă în cel mai potrivit rol al vieții, propriul său rol în propriul său scris. Se oprea din lectura făcută cu voce tare, bine articulată, doar la apropierea de masa noastră a vreunui necunoscut sau a chelneriței. Uneori se dezlănțuia și nu mai ținea cont de nimic, părea un bard revoluționar autentic, opus totalmente modelului oficial Adrian Păunescu. Firește, gestul său era unul de provocare a nevăzutului duh rău omniprezent. A publicat câte ceva din ceea ce citea atunci, în perioada 1971-1978, deci până în Colocviu, în volu- mul „texte dincoace“, apărut la Editura „CEEA CE”, în anul 2007 – o editură a sa, în care a publicat doar vreo trei cărți. În prefața cărții („Cuvinte lămuritoare”), autorul

4 2 | Caietele de la Ţinteşti

MEMORIALUL TĂCERII

notează: „Aici sunt numai texte citite (probabil, și de ochii albaștri ai patriei!) la două cenacluri, Junimea și Viața Buzăului, la Festivalurile de poezie de la Sighișoara din anii 80, sau incluse în corespondența purtată aici, în special cu Gheorghe Crăciun. Celălalt Gheorghe din grup, Iova, a fost și martorul unei lecturi (16 octombrie 1975) la cenaclul evocat din Buzău, de pe urma căreia (auto)condamnarea scrisului meu la sertar, pe durată nedeterminată, a devenit o concluzie de care nu m-am despărțit nici

astăzi complet, deși trăiesc alte (sub!)vremuri

Acum, la atîția ani de atunci, nu am nicio îndoială că respectivele texte, sau corespondența lui Gheorghe Ene cu Gheorghe Crăciun și alți optzeciști nu ar fi fost „ochii albaștri ai patriei”. Din câte știu, regretatul poet nu a apucat să-și vadă dosarul de urmărire informativă. Rețin doar că, uneori, cu o lehamite netrucată, îmi spunea că nu vrea să știe nimic, nu-l interesează mizeriile din dosar, nu vroia să fie și mai dezamăgit decât era. Citez în întregime poemul Efect citit de Ene în 1971 la Cenaclul Junimea:

”.

Cunosc bine starea pe care nu pot să o numesc Efectul ei există. Vorbesc. Mă preocupă mai mult libertatea. Ea, care începe cu ochiul. Mă preocupă și îmi dau apă la moara Poemului pe care vreau să îl scriu. Îmi dă văzduh. Îmi dă lumină. Îmi dă zid. Îmi dă speranțe puse în el. Îmi dă frunză. Foaie verde! Pagini albe mă vor pierde Libertatea este să fii acolo. Unde te vezi văzut văzându-te oricare vânt bătându-te. Starea există sau vine. Ea nu pune punct nu ispitește nu cheamă în „ește“ nu intră în genul politic. Se manifestă. Acest poem o atestă. Nu are de-a face cu haina pe care o îmbrac Cu drumul pe care merg Cu omul pe care îl întâlnesc Cu vidul pe care îl ocolesc. Ea disperă și se dispersează pe-aici Între un nu și un nici.

MEMORIALUL TĂCERII

Pentru cititorul de poezie de azi, nu-mi pot da seama dacă semnificația acestor versuri mai poate fi receptată așa cum era ea în perioada în care au fost scrise. Cert este faptul că, peste 11 ani, în 1982, autorul acestor versuri, împreună cu alți vreo 40 de scriitori optzeciști, inclusiv Sorin Antohi, au participat la Colocviul de literatură de la Buzău. Printre aceștia, deocamdată, un singur informator al Securității: Sorin Antohi. Cum după întrunire au urmat anchetele Securității, se poate presupune că, asemenea lui Sorin Antohi cu mulți ani în urmă, și alți tineri scriitori ar fi putut ceda „la interviuri” semnându-și propria condamnare la o viață dublă, diabolicul angaja- ment cu Securitatea. Închei cu încă un fragment semnificativ din Cotidianul din 5 septembrie 2006, referitor la Sorin Antohi– o derulare, se pare, standard a evoluției victimelor cinicilor securiști:„S-a născut în 1957. Este profesor de istorie la Central European University, Budapesta și unul dintre cei mai activi membrii ai Grupului pentru Dialog Social (GDS). A publicat numeroase volume. Împreună cu soția sa, Mona Antohi, a tradus cărți esențiale.Teribilismul, șantajul, viața de informator. Reperele colaborării lui Sorin Antohi cu Securitatea sunt reconstituite pe baza doc- umentelor CNSAS, a unor însemnări personale și a memoriei autorului. În 1974, cînd era în clasa a zecea de liceu, Sorin Antohi și alți doi prieteni, Dan Merișca și Sorin Simion, au scos o revistă clandestină intitulată «Major». Tocmai pentru că era caustică la adresa regimului, cei trei au dedicat publicația Congresului al XI-lea al PCR, în speranța că nu va îndrăzni nimeni s-o cenzureze. Securitatea a aflat de revistă, iar autorii au fost aspru mustrați atît la școală, cît și la Securitate. În noiembrie 1974, Sorin Antohi a trimis unei prietene din Pitești o scrisoare cu referințe ironice la regim și cu un banc despre Ceaușescu. Scrisoarea a fost interceptată, semn că An- tohi era deja sub supravegherea Securității. Doi ani mai tîrziu, în 1976, Securitatea devine iar activă în ceea ce-l privește, îi avertizează pe cei trei atît în particular, cît și în fața colegilor, moment în care Sorin Antohi îsi asumă paternitatea publicației. Pe 29 martie 1976 a fost convocat la Securitate și pus să scrie o declarație în care își recunoștea vinovăția față de regim. A fost momentul în care a picat în capcană. După ce a semnat declarația, plina de confesiuni careîl incriminau legal, ofițerul de Securi- tate i-a pus în față angajamentul de informator și i-a dat de înțeles că exmatricularea și pușcaria puteau fi evitate dacă îl semna. A primit numele de cod «Valentin»”. Despre Colocviul de la Buzău a amintit, în treacăt, și criticul literar Ion Bogdan Lefter, în revista „Viața Românescă” din 7 martie 2011, într-un amplu articol dedicat generației 80. Amănunte despre întrunirea respectivă mi-a oferit și fostul meu coleg de la ziarul buzoian „Muntenia”, Dudu Ștefan, secretar de redacție al acestei publicații. Din

4 4 | Caietele de la Ţinteşti

MEMORIALUL TĂCERII

păcate, ca și în cazul lui Gheorghe Ene, nici pe acesta nu l-am ascultat atent, nu m- am arătat interesat de „măruntaiele” Colocviului. Am reținut bine doar faptul că, seara, în preziua întrunirii optzeciștilor, inimitabilul Gheorghe Ene și-a parcat „geanta mergătoare diplomat” la piciorul unei mese din cunoscutul restaurant „Miorița”. Când intra într-un local, el avea câteva obiceiuri de la care nu se abătea pentru nimic în lume. Lângă o sticlă de bere sau un pahar de vin roșu, își descărca pe masă o parte din hârtiile din geantă, citea, corecta, modifica tot timpul câte ceva din manuscrisele sale mototolite. Fuma mult. Dacă nu era deranjat de nimeni, întârzia acolo destul de mult timp. Uneori citea câte un text de-al său cu voce tare. Nu avea nici problemă psihiatrică, Doamne ferește! Chiar și pe stradă vorbea singur, mărunt, silențios, coborât în sine, de parcă ar fi scris direct pe aerul din fața sa. Părea un ghem ludic de cuvinte deșirat pe trotuar, preocupat doar de sensul vorbelor sale. În seara respectivă se pare că ar fi întâziat în local ceva mai mult timp. Ceva sau cineva l-a iritat. La un moment dat ar fi intrat în conflict cu personalul restaurantului. Nu cunosc prea multe amănunte. De la Dudu Ștefan, care, la acea vreme, era șeful cel mare al organizației județene a Uniunii Tineretului Comunist Buzău, am aflat că Ene nu putea părăsi localul pentru că nu mai avea cu ce să-și achite consumația. Astfel, în calitate de supervizor al Colocviului care urma să înceapă a doua zi, activistul Dudu Ștefan s-a prezentat la „Miorița” și, cu autoritatea sa incontestabilă în acele timpuri, a rezolvat problema, l-a luat pe Ene și l-a dus la Casa de Cultură a Științei și Tehnicii, acolo unde a doua zi urma să înceapă „spectacolul” și unde musai scriitorul optzecist trebuia să fie prezent, fiind unul dintre moderatori. Relatarea lui Dudu Ștefan e ceva mai picantă, însă nu are rost să transform aceste rânduri într-o șuetă. Discuția noastră a avut loc, cum spuneam mai devreme, în redacția ziarului „Muntenia”, unde eu eram redactor, în anul 1993. Dudu Ștefan, dincolo de ocupația sa politică anterioară, era un tip citit, politicos, manierat până la snobism.Toți redactorii îl apre- ciau pentru pozitivismul său comunicațional. Descins direct din lumea economiei „multilateral-dezvoltate”, după 1989 a trecut impetuos la capitalismul autohton, a făcut un împrumut la bancă, a ratat afacerea (o crescătorie de ciuperci!) și chiar căsnicia, la un moment dat dormind în redacție, într-un birou care, noaptea, îi ținea loc de dormitor. Era și un pic bolnav de inimă, însă a supraviețuit miraculos, poate și datorită unui sistem nervos blindat. Azi lucrează pe undeva prin București, în cei 15 ani de când nu ne-am văzut am vorbit cu el la telefon o singură dată, când l-am rugat să-mi trimită un articol pentru un almanah. Fiul său este un onorabil preot undeva într-o parohie din apropierea orașului Buzău. Ștefan Dudu îl prețuia sincer pe Gheorghe Ene, era conștient de valoarea acestuia, drept pentru care, în seara dinaintea

MEMORIALUL TĂCERII

Colocviului l-a protejat cum a știut el mai bine. Tot în acea perioadă, am ascultat și varianta unui bârfitor de profesie, un ins căruia nu-i pot da numele pentru că i-aș

face un mare serviciu introducându-l în posteritatea unui scriitor pur-sânge, pe care l-a detestat, invidiat și hulit toată viața sa. El poate fi unul dintre posibilii turnători din inima Colocviului. Multe „urme” duc spre el. Chiar eu l-am surprins, după 1989,

la

locul său de muncă, făcându-mi un fel de fișă de observație. Omul, ca să-i zic așa,

e

foarte meticulos (cazon) când se ocupă de găurile din cașcavalul altora. Un com-

plexat care, venind vorba despre Gheorghe Ene, despre noaptea dinaintea Colocviului, spunea tuturor cu totul altceva, o variantă șablon elaborată de cei prin care el îi ma- nipula pe alții. Ca toți turnătorii de profesie, locuința sa ar fi avut și rolul de casă conspirativă. Sunt vorbe scăpate de el însuși în situații pe care uneori nu și le putea

controla. Așadar, îi convingea pe alții povestind cu un haz acrit că Ene s-ar fi pilit rău de tot în noaptea aceea. Dus la Casa de Cultură, ar fi fost spălat cu furtunul și i s-ar

fi cumpărat un costum nou pentru a doua zi. Acum, când văd fotografiile de atunci,

primite de la un amic de bună-credință, observ că Ene era îmbrăcat firesc, într-un costum al său, unul greu de confundat. Congenerul nostru mințise foarte profesionist, cu intenții urâte, incalificabile. Ne tot dăm după degete, ne facem că nu pricepem nimic, însă, când vine vorba de acest individ, nu există măcar unul dintre vechii optzeciști care să nu fie convins că e vorba de un turnător ordinar. Într-un timp îl

ușuisem de pe la anumite manifestări culturale. Mi s-a sugerat să-l las în pace, să mă prefac că nu-l văd, pentru că „are și el niște obligații”. Datorită acestor „obligații”, dădea buzna peste tot, inclusiv la mesele de protocol de după manifestări, iar felul cum făcea ochii mari și cum ciulea urechile era suficient să te pună în gardă chiar și de nu l-ai fi cunoscut deloc. Ura sa pentru semeni părea ceva motivat de cine știe ce complexe neștiute. De câteva ori i-am spus sincer că prin venele sale nu curge sânge,

ci bale.

Gheorghe Ene avea cultul prieteniei. Mi-a vorbit, de zeci de ori, despre scriitori dragi lui, colegi de generaţie, pe care, cu o superbă inocenţă, îi situa mai mereu, valoric, mult deasupra scrierilor sale. Într-un fel, îşi cultiva cu migală curata modestie care l-

a însoţit toată viaţa, auto-marginalizarea, retragerea într-un sine misterios, fortificat de un comportament de suprafaţă, derutant pentru cei care nu-l cunoşteau cât de cât. Pe Gheorghe Iova, cel mai bun şi cel mai apropiat prieten, dădea impresia că-l crede un fel de mentor sau, hai să zicem, un frate mai mare. Ne cita texte greu abor-

dabile din scrierile acestuia.Avea o memorie excelentă. Drept e că şi Iova ţinea enorm

la prietenul, con-judeţeanul şi colegul său de facultate. De multe ori Ene se ducea la

Bucureşti doar pentru a-l vedea pe Gelu – cum i se adresau apropiaţii. Vorbe fru-

4 6 | Caietele de la Ţinteşti

MEMORIALUL TĂCERII

moase, admirative avea şi pentru alţi foşti colegi de facultate sau de generaţie: Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun sau despre scriitori

transilvăneni consacraţi dintru început: Dan Culcer, Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi alţi câţiva. Avea faţa transfigurată când povestea despre vreo întâlnire cu vreunul dintre aceştia, de parcă le-ar fi fost impresar. Despre el, despre preocupările lui literare ne spunea câte ceva insignifiant, printre picături. Apropo de aceste picături şi de mo- destia lui Gică, peste ani şi ani, în 2004, a publicat un volumaş de versuri cu o geome- trie năstruşnică, un format A4 vertical, îndoit (30×10,5 cm), cu un titlu semnificând modestia sa nativă, limpede: „Picături de rouă” (Ed. Casa Corpului Didactic «I. Gh. Dumitraşcu – Buzău»). Poemele, scurte şi suple, sunt desfăşurate în forma rombică

a Coloanei Infinitului, ordinea aşezării în pagină neavând vreo relevanţă, nici măcar

redacţională, versurile putând fi citite, la fiecare poem, de la început sau de la sfârşit, uneori textul fiind un întreg imuabil. Era modul său ludic de a sugera erecţia cuvin- telor şi verticalitatea morală: „Drept/în faţa lumii/şi-a mea/cum izbucnesc/mereu pe gânduri/eu mă aştern/din reflex/vertical/şi tăcut/printre rânduri./Aşa îmi închipui/şi numai aşa/că aş putea/să(-mi!) mai fac/astăzi faţă./Şi numai/chipul din rouă/mi- arată/şi mă învaţă/ce mă mai ţine/întreg/şi de veghe/la mine/în viaţă.” Fireşte, poemele din această plachetă au fost scrise cu trei decenii înainte de a fi tipărite. Îmi amintesc că, în anii ’80, primeam acasă revista studenţească „Echinox”. Mare bucurie am simţit în suflet găsind acolo un text al lui Gheorghe Ene: „Bobâr- nace”. În timp ce colegii săi aveau deja câte cel puţin 2 sau 3 cărţi publicate, el se mulţumea cu astfel de escapade publicistice, rare şi acelea, făcute la iniţiativa vreunuia

dintre ei. Ne irita faptul că prietenii săi fac tot ce pot ca să iasă în faţă, la bătaie, iar el

e lăsat de-o parte ca şi cum ar fi fost copilul lor de mingi. Îi reproşam lipsa de com-

bativitate, însă el nu era în stare să înţeleagă, nu-l interesau ierarhiile literare, succesul şi faima. Trecea de la agonie la extaz cu o discreţie cromozomică. Tricota cuvinte

într-o limbă primenită, revigora latenţa scrierii.Vorbea în cuvinte, ca să zic aşa. Revin la prietenii şi„prietenii” lui Gică Ene. Prin preajma sa se învârtea mai tot timpul un anume Dorel Istrate. Aşa l-am pomenit, ca un fel de umbră a acestuia. Chiar dacă se născuse în acelaşi sat cu mine (mai bine zis în maternitatea din satul meu, pentru că, de fapt, părinţii săi locuiau într-un sat vechin, Galbenu, care aparţinea de judeţul Brăila), nu l-am cunoscut decât târziu, când eu aveam peste 20 de ani şi debutasem cu versuri în revista „Familia”, girat de cunoscutul critic literar Al. Cistelecan. Eram acasă, la ai mei, când m-am pomenit cu el în curte. Un tip cu tupeu, vizibil atins de grandomanie. Nu ne-am înţeles niciodată prea bine, instinctual, nu am avut încredere în el niciodată, iar ceea ce am avut de spus i-am spus direct în faţă. Timp de peste

MEMORIALUL TĂCERII

trei decenii drumurile ni s-au intersectat întâmplător. A lucrat prin diverse redacţii, inclusiv prin Buzău, însă niciodată nu am fost colegi în vreuna. În prezent e prin Bucureşti, prin învăţământ sau tot prin vreo redacţie sau televiziune, căci şi-a schim- bat foarte des locul de muncă. Nu vreau să insinuez nimic, las lucrurile exact aşa cum sunt ele ordonate în mintea mea, fără a coborî în subiectivism această relatare. Acest Istrate a fost în casa mea. Am fost şi eu în casa lui, ba chiar, când a plecat din oraş, l- am ajutat să care mobilierul, dacă nu mă înşel, împreună cu poetul Nistor Tănăsescu încărcând un camion destul de mare. Dorelul nostru a făcut parte din anturaj, nelipsind de la multe întruniri literare şi, mai ales, de la câte un şpriţ, unde, fireşte, toţi eram slobozi la gură. Gică îl tolera în preajma sa, ca pe un fel de „calfă textualistă”. După 1989, am citit, în România literară, într-un articol semnat de Viorel Padina, că Dorel ar fi făcut nişte lucruri mi- zerabile. L-am întrebat în nenumărate rânduri dacă e adevărată acuzaţia poetului Padina. Întotdeauna s-a eschivat, dând-o din una în alta. În fine, iată, acum, după atâta amar de vreme, tot scotocind printr-un trecut literar trăit mai mult sau mai puţin la grămadă, aşa cum convenea fostului regim, descopăr nişte treburi mai con- crete. Viorel Padina, pe numele său din acte Viorel Abălaru, şi-a văzut dosarul de urmărire informativă şi, uluitor, în paginile acestuia a găsit şi câte ceva din „opera” secretizată a Dorelului. Primele referiri la cei care i-au făcut rău le-am găsit în inter- viul dat lui Mircea Mihăieş, în nr. 8/2006 – un dialog prea interesant pentru a-l frag- menta, drept pentru care am hotărât să-l redau în întregime altădată. Insist asupra unor întâmplări, pentru că, în principiu, eu însumi vreau să înţeleg ce se întâmpla cu noi în acea perioadă, din realităţile căreia, din nepăsare, din neştiinţă, din teamă şi din multe alte motive, constat abia acum, nu am ştiut sau nu am putut să înţelegem nici măcar partea noastră de viaţă trăită la grămadă, după legile golite de omenie şi standarde civilizatorii ale unui sistem distructiv, perfecţionat din mers, dus până din- colo de imaginaţia celor mai rele creaturi ale iadului. Am plecat cu comenariul de la Colocviul de literatură de la Buzău, din 1982, însă, pe parcurs, ramificaţiile acestei documentări mi-au stârnit curiozitatea şi dorinţa de a percepe în amănunt cum funcţionau mecanismele Securităţii, cum gândeau şi cum se comportau securiştii şi turnătorii, până unde putea merge ticăloşia unora din- tre semeni, mai ales că, acum, când fac ochii mari, simt o enormă frustrare ştiind cât de mult timp din viaţa mea unică mi-a fost răpită de indivizi pe care i-am crezut pri- eteni şi în faţa cărora, uneori, cu o inocenţă vecină cu prostia, am vorbit vrute şi nevrute, convins că, până şi un simplu bună ziua, dat unui cunoscut, pe stradă, are o anumită încărcătură intimă şi o anumită moralitate. Recunosc atracţia irezistibilă de

4 8 | Caietele de la Ţinteşti

MEMORIALUL TĂCERII

a face lumină în propriul meu trecut, despre care credeam că ştiu totul, neavând ideie că acest trecut nu înseamnă doar viaţa mea, ci şi aceea a „echipei cu care am trecut prin viaţă” – cum foarte plastic şi sugestiv se exprima deseori unul dintre mulţii turnători pe care tocmai i-am dibuit în ultima vreme, bănuielile de atunci devenind acum certitudini care îmi produc o greaţă vitală! Cum să nu râmâi perplecs când de- scoperi cum, în urmă cu 32 de ani, un anume Dorel, pe care îl credeai, cât de cât, amic, şi cu care erai convins că împarţi anumite convingeri literare, dădea pedante informări, „textualiza” la organele de represiune ale vremii? Cu această ocazie, re- analizând comportamentul unora din „echipa cu care am trecut prin viaţă” , com- pletând acest puzzle, ale cărui piese abia acum le pot pune la locul potrivit, simt o extraordinară eliberare de sub presiunea unui comportament de rutină, diplomatic chiar, la care, inevitabil, în lipsa unor motive serioase de a mă purta altfel, apelam în fiecare zi trăită printre aceste respingătoare creaturi. Nu am ştiut ce în- seamnă exigenţa morală. M-am lăsat înconjurat de farisei. Până în ziua în care, unul dintre ei, mi-a făcut un rău iremediabil, ireversibil, plastografiind o adeverinţă CNSAS, împrăştiind internetul cu această mizerie, despre care CNSAS, la soli- citarea avocatului meu, a recunoscut că e un fals şi cam atât, fără a se sesiza şi a lua măsurile ce se cuvin în asemenea situaţii. Faptul că, la scurt timp, acelaşi CNSAS, culmea, la solicitarea unui fost securist, mi-a trimis o adeverinţă originală, din care rezultă că nu am colaborat în nici un fel cu Securitatea, nu mă mai încălzeşte cu nimic. Acum nu vreau decât să fac lumină totală în viaţa mea trăită onest şi cu gândul la Cel de Sus, să cotrobăi cu răbdare într-un întuneric pe care nici măcar nu mi-am imaginat vreodată că ar fi putut exista. Curată revelaţie! La începutul anului 2014 am fost aproape de plecarea definitivă dintre cei vii. Pe 15 ianuarie, chiar în ziua aniversară a naşterii lui Eminescu, trebuia să fiu operat. O operaţie fără prea mari şanse de reuşită, chiar dacă nu sufeream de vreo boală incurabilă. Operaţia a fost amânată pentru a doua zi. Câteva luni după aceea nu am putut înţelege cum şi de ce m-am întors din drumul spre care deja păşişem cu o seninătate exasperantă pentru copiii mei. Ştiam că mă pot înfăţişa cu capul sus la Judecata de Apoi.Acum, cu fiecare zi care trece, înţeleg că timpul care mi-a mai rămas trebuie dedicat unor evocări ex- haustive a tot ceea ce am trăit lipsind din propriul meu eu, inconştient de răul calificat în care am respirat chiar şi în momente de false bucurii oferite de cei din jur. Muream cu o imagine urâtă, făcută în laboratoarele încă active ale fostei Securităţi, de către poliţia politică actuală, fără ca posteritatea, în cazul în care ar fi fost interesată, să ştie măcar o parte din adevărurile vieţii mele trăite într-o decenţă firească, fără nimic stri- dent, fără să fi făcut vreodată vreun rău cuiva, dimpotrivă. Operaţia de care aminteam

MEMORIALUL TĂCERII

mai sus a durat peste patru ore. Am fost anesteziat. Nu mi s-a scos din corp niciun organ, chiar dacă, ciudată treabă, m-am internat cu mari probleme la fiere, ficat și pancreas. O boală bruscă, galopantă. Parcă aș fi fost otrăvit. Nu ştiu nimic din timpul operației. Îmi lipsesc şi aceste patru ore din viaţă, nu numai ceea ce nu am conștientizat de-a lungul anilor. M-am trezit într-o altă dimensiune a timpului.Totul e neschimbat, doar eu sunt altul. Parcă mi s-ar fi dublat vârsta. Nu e vorba despre bătrâneţe, ci de o stare precisă – un discernământ la care nu am ştiut că pot avea acces aproape total. Mă simt ca un robot care nu are alt scop decât distrugerea răului. Un robot care resetează toate sentimentele umane. Vreau să știu tot răul invizibil pe care mi l-au făcut cei care mi s-au furișat în suflet.

5 0 | Caietele de la Ţinteşti

IN MEMORIAM

george beldescu

Stelian GRIGORE

P e 22 martie 2016, se împlinesc şapte ani, de când a părăsit această lume strălucitul profesor şi doctor

în filologie, George Beldescu. S-a născut pe 16 noiembrie 1920, în Odobeştii Vrancei, meleag ce i-a fost atât de drag şi unde, acum, îşi doarme somnul de veci. Noi, foştii săi elevi de la Şcoala Peda- gogică de Băieţi din Buzău, azi învăţători şi profesori pensionari, nu-l putem uita ni- ciodată, viaţa fiindu-ne încă luminată de marea forţă a exemplulului profesorului şi dirigintelui nostru iubit. Înţelept, harnic şi plin de râvnă, om de aleasă delicateţe mo- rală, a refuzat, toată viaţa, compromisurile de orice fel, păstrându-şi neatinsă onoarea. Eruditul profesor a îmbinat activitatea de la catedră cu o fructuoasă activitate de cer- cetare, concretizată în lucrări de gramatică, fonetică, ortografie, ortoepie, punctuaţie, sti- listică şi compunere, cât şi de metodica pre- dării limbii şi literaturii române. Prin valoroasa sa operă, reputatutul fi- lolog George Beldescu rămâne înscris cu litere sfinte în cartea de aur a arhitecţilor şi reformatorilor de seamă ai graiului româ- nesc.

M ă- n c h i n

Mă-nchin, În amintirea Distinsului mentor, Izvor de-nţelepciune Şi iubire. Mă-nchin, În amintirea Unei vieţi De strălucit apostol, Model de modestie, De nobleţe. Ne-a dăruit Lumină, Din lumina sa. Ne-a dăruit Iubirea De a lumina, De a visa, De-a bine Cuvânta. Mă-nchin, În amintirea sa.

IN MEMORIAM

cărturarul

Marin IFRIM

Lui Petru Ursache

Nici acum nu ştiu pe unde intra în bibliotecă. Apărea aşa, dintr-o dată, ca un sfânt anonim, El însuşi fiind o bibliotecă. Vorbeam cu duhul său, Îi simţeam tâmplele dogoritoare, paşnice pulsaţii De gânduri subţiri, ca sângele de îngeri. Citeam în el ca-n Biblie şi eram tare fericit Că-l pot vedea chiar şi când nu exista Decât în cărţile sale. Pe stradă, părea o copertă de carte stelară Bătută de vânt De neclintit, numai plumb transparent, cu mersul acela de fermitate blândă De cărturar timpuriu, Odată cu începutul.

5 2 | Caietele de la Ţinteşti

LIRICE

Mariana BANCIU

l Versurile primite la redacţia revistei noastre din partea fostei mele eleve de la Şcoala Pogonele – Ţinteşti anunţă o voce sinceră, care reuşeşte să-şi exprime gândurile, senti- mentele şi emoţiile prin poezie. Descoperim în poemele sale aceeaşi sensibilitate a unei fiinţe pline de uimire şi speranţă în faţa realităţilor vieţii. (St. Grigore)

Încep să gust chinul

N-am vrut niciodată să par ce nu sunt Aștern pe hârtie ce gândesc și ce simt Să știe și alții că n-am fost în van Și viața îmi place mai mult an de an.

Un om ca mulți alții… încep să gust chinul Trăiesc din iubire, în frunte-i destinul! Vreau să știu tot, ce-i simplu, ce-i greu Și Domnul să-mi poarte de grijă mereu.

În viață să-nvăț doar pasul mărunt Să spun tuturor: „Uitați, asta sunt!“

AZi

O

rază de soare

O

ultimă frunză

LIRICE

Atârnată de creanga unui copac, Sfârșitul unui drum

Și moartea unei minciuni

Un nou început

O licărire, o lumină

Un praf de speranță Ce renaște dintr-un suflet Externat de pe patul durerii.

gÂnD

Peste orașul pustiu Aripile ploii se-ntind Nici nu mai știu ce mai știu… Și-aștept să revii Gândindu-mă la ieri Gândindu-mă la trecut, Mi-e temă să nu pierd

Și ultima picătură de speranță

Care joacă în ochii-mi pierduți Privind cu teamă Orașul pustiu.

5 4 | Caietele de la Ţinteşti

spusele

LIRICE

Alexandru DUDĂU

În cele câteva ore cât am avut la dispoziţie spre lectură ma-

nuscrisul său, mi-am găsit scuze că trebuie mai întâi să culeg anume fructe şi legume prin grădină, să fac nişte mici re-

paraţii nu neapărat urgente şi tot aşa, mofturi de românaş calic cu timpul său liber, lăsând pentru al doisprezecelea

ţiganului Alexandru Dudău. Sunt surprins, de aceea, şi totodată dezarmat de lecţiile

de generozitate şi altruism pe care le emană, în subsidiar, poemele consăteanului meu de câţiva ani încoace, faţă de care sunt sigur că aproape toţi cei care au pâinea şi cuţitul responsabilităţilor civice şi culturale în această ţară procedează nu altfel decât mine, lăsându-l în plata Domnului, adică la urmă, cum se spune, când e vorba de ceea ce i se cuvine. Să fii şi ţigan, şi poet, şi cinstit, cum însuşi se recomandă şi probează Alexandru Dudău, e clar că nu-i o povară uşoară într-o vreme în care în primul rând ţiganii sunt primii care se discriminează între ei. Chiar dacă faţă de mine, personal, Alexandru Dudău s-a afişat şi cu păcate circumscrise modelului literar al lui Vasile Porojan, oricum îl respect şi am încredere de mii de ori mai mult în el şi în axiologile sale decât în oricare coetnic de-al său (există şi ciocoi rromi, nu-i aşa?!) care aruncă cu zeci de mii de euro de provenienţă dubioasă în lăutari şi se plimbă în trăsuri Bentley ultra- luxose, scuipând pe toate eforturile noastre de împăcare şi coabitare civilizată sub, totuşi, acelaşi soare părtinitor de do- goritor la rândul lui când ne colorează pielea. Aş vrea ca poezia lui Alexandru Dudău să-şi găsească în sfârşit făgaşul normal al curgerii sale şi să se limpezească de aluviunile inerente naşterii oricărui izvor cu apă dulce care visează fără excepţie să se verse în mare. Îi urez, aşadar, lui Alexandru Dudău, în numele şi-n viaţa căruia până acum mulţi am văzut doar aluziile otrăvitoare (cu cucută, adică cu „dudău“ a fost ucis şi Socrate!) să nu mai fie ocolit de cei însetaţi şi nici el să nu se mai înece vreodată la malul esteticului! (Nistor Tănăsescu)

ceas confruntarea cu versurile

l DUlCEţUri zilNiCE, OTrăVUri

Viaţă grea şi amară, Alungă-ţi magnetul din mine, Crucea, lasă-mi povară S-o car pân’ la capăt. Hotărât spunea Taica.

Gândul, limpede îl vreau. Sufletul, lumina-luminii Faptele să-şi spună cuvântul Vorba zboară, cu viteză de sunet Lucid zicea Taica.

În sărăcie lucie născut

Plec, de fapt, cum am vemit, Moştenire las la copii Casa, ce bolnav le-am făcut Decis spunea Taica.

!

LIRICE

Împrumutu-l detest, orişicând Datoria să nu-mi lege capul Munca mi-e spadă şi scut, La nevoie şi stânca o mut Convins zicea Taica.

Dumnezeu mă ţine bolnav Să muncesc pentru pâinea curată, Copiii de-ai ţine în şcoală, Meseria îi brăţară de aur Ferm spunea Taica.

Paşi tiptil, aud în ecou Un licăr de coasă-ascuţită, Nu mă sperie moartea nicicum, Trebuia să vină odată, Lucid spunea Taica.

Nunta, cu lacrimi şi doliu

O simt copiii şi mama,

Multe neveste uită mortul la groapă, Caşmiru-l leapădă cu altul, Întristat zicea Taica.

5 6 | Caietele de la Ţinteşti

PROZĂ

oraşulseroagăpentruminuni

George VIOREANU

C astanii străjuiesc bulevardul într-o alunecare către nicăieri. Doar frunzele aruncă umbre trecătoare pe trotuar. Vrei să ajungi undeva, iar după mers pari obosit. Aerul dimineții se revarsă umed peste oameni și case dinspre

Crâng… Și tot mergi. Orașul regăsit te învăluie cu amintiri schimbătoare. Doar cas- tanii te înțeleg. Au o înțelegere aparte, numai de ei știută. Azi am să număr frunzele săptămânilor și zilele castanilor, colbul mahalalelor și ochelarii bunicii… Tata meșterind la bancul de cizmărie, zi și noapte, cu zâmbetul blând și cu în- trebarea către mine cu importanță, ca pentru un om mare și însemnat: „ia spune ceva măi, băiete!” Prea mic și prea neștiutor pentru a-i răspunde. râdeam fericit. Mă așezam pe un maldăr de piele și talpă, ca un om în toată firea și-i puneam fel de fel de întrebări. „iar muncești mă, taică?” Tot așa intrau în vorbă cu el și clienții:

„Muncești, muncești, dom’ Vasile?”„Muncesc, ce să fac! Copiii ăștia! Patru guri de hrănit, de îmbrăcat, apoi de ținut prin școli… Numai că oasele astea ale mele dor cu timpul”. Își uita țigara aprinsă pe marginea bancului și mormăia ceva ca un cântec. Mereu același cântec. Nu prea înțelegeam pentru că mai mult mormăia decât cânta. Treceau prin mâna lui pantofi, sandale, cizme, bocanci… le rostuia, le repara, le punea deoparte cu un aer mulțumit.„Gata și cu astea!” Se întorcea către mine.„Tot mai ești aici, măi, Griguță? De ce nu te culci? Culcă-te! io sunt învățat să nu dorm. Tu ești oleacă de om. Ce-ți pierzi vremea lângă mine? E târziu. Cât să fie? Vreo unșpe…” Scotea un ceas din cutia bancului. Îl cerceta atent. Parcă nu voia să-l strice. „Bun ceas, elvețian. Prost a mai fost și acela de mi l-a vândut! Dar de, avea omu’ nevoie de bani! Cam amărât și Pandele acesta de mi-a vândut ceasu’. Niciodată n-a avut un rost pă lume. Vai de viața lui! Nu tu casă, nu tu familie… Muncește pă apucate, bea ”

și iar meșterea. „Frunzuliță verde, verde de stejar/ A plecat neicuț-al nostru militar. /

de stinge, iar când nu mai are ce bea, își vinde hanțele după el. Pandele!

iar cânta

PROZĂ

Frunza-i verde, iarba-i verde / Și mândruța nu se vede. (Bis) Tra-la-la” „Du-te, mă, la culcare!” Nu plecam. Avea ceva de lămurit cu el.„Mă, taică, mi-ai promis odată că-mi iei un mânz. Și nu mi-ai luat! Mereu zici că-mi iei. Mă tot duci cu vorba. Spune-mi odată și odată, ca să știu! Îmi iei un mânz sau nu-mi iei?” Se oprea o clipă din lucru, se uita lung la mine, parcă uimit că mă țin de capul lui. Numai de mânzul meu nu-i ardea lui, dar spunea de fiecare dată la fel de sigur:

„Duminică mă duc la târg, fac ce fac, văd io și-ți cumpăr un mânz. Vorba e vorbă! S-

a

făcut! Ce mai! Dacă așa vrei tu… ia spune, ce faci tu cu mânzu’?” Și râdea. Mereu

îi

repetam și eu mă înverșunam și mai rău. Convingător.„Îi fac grajd în magazie. Îl

duc să pască, îl adap, mă joc cu el, iar când se va face cal îl călăresc. Nu ți-am spus? Ce tot mă întrebi? Tu ia-mi mânzu’ și gata!”„Bine, măi, bine! Acum du-te la culcare!” Duminica îl așteptam cu sufletul la gură să se întoarcă de la târg. De data asta, îmi spuneam, sigur îmi ia! Sigur! Mi-a promis! Venea. „Unde-i mânzu’?”„N-am găsit ceva să-mi placă. Erau niște mânji dar nu erau frumoși… lasă, nu fi supărat! Tot o să-ți aduc într-o bună zi un mânz de la târg! lasă, nu fi supărat!” Nu mi-a adus ni- ciodată. Dar cu timpul, mi-a trecut supărarea… De unde să știu eu ce însemna să cumperi și să crești un mânz? Și nimeni nu mi-a spus nimic. M-am chinuit să înțeleg singur și, într-un târziu, am uitat de mânzul meu și l-am iertat pe tata…. Oborul era în fierbere. lume multă, zarvă. Tata se bucura. „E sfârâială mare!” spunea. „Dacă vând sandalele astea, facem un ban și îți iau pantaloni, că ești hărtănit ca vai de tine. Apoi cumpăr și o grindă de brad, să repar acoperișu’ la casă. Ce zici? Ducem grinda amândoi? O ducem. Ești mare de acum. Ai ajuns p-a opta… Mare lucru!” Așeza sandalele pe un sac de pânză, își aprindea o țigare și aștepta să vină mușterii. Mai erau câțiva cizmari cu care se cunoștea. Era unul cu ochii mici de șoarece, pus la cravată și costum, înțolit nevoie mare pe căldura de foc. Cam transpira. Se legăna de pe un picior pe altul și avea chef de vorbă. „Ai venit cu băiatu’ la târg, dom’ Voineanu! Nu-i o zi prea bună, nu merge târgul…” Tata privea în altă parte și nu-i răspundea. Mă tot gândeam. De ce nu-i dă omului un răspuns? Și-l trag de mâ- necă. „Mă, taică, te-a întrebat omul acesta ceva!” Nedumirit se uita lung la mine.„Stai liniștit. lasă-l să întrebe! Acesta nu are griji pe cap, e singur cuc. Nu tu copii, nu tu greutăți… Ce-i pasă? Are chef de vorbă.” Și se tot uita peste drum. Acolo era o femeie care vindea sutiene. O cunoștea, vezi bine. O salută. Femeia îi zâmbește. „Merge treaba coană Măndico?”„Așa și așa, Vasilică. Dar ce-i cu tine la târg?” Tata îi face semn către mine. „Sunt cu acesta mic. Am ceva treabă. Vând astea și gata!” Părea sigur că vinde sandalele, deși stăteam de-o oră și mai bine și nu vândusem nimic. Coana Măndica avea zor mare. Femei grămadă în jurul ei, luau câte un sutien, îl pro-

5 8 | Caietele de la Ţinteşti

PROZĂ

bau la piept și cumpărau.Tata devine vesel deodată. Spune așa într-o doară. „Domnu’ Sandu ce-ar fi să ne apucăm să vindem sutiene? Uită-te la coana Măndica ce bine merge treaba!“ Domnul Sandu, cel înțolit la costum, se uită năuc și nu prea știe ce să creadă. Domnul Sandu se credea cizmar, dar nu prea era. Mai degrabă era negustor. Cumpăra

încălțăminte de la cizmari, cam pe nimica toată și vindea apoi cu câștig bun. Un motiv în plus ca cizmarii să nu-l prea aibă la inimă.„Păi… Păi… Noi suntem cizmari dom’

Vasile! Cum așa? Sutiene?

Vine o femeie și probează pentru un copil, o pereche de sandale. i se potrivesc. „Ți le iau mamă” spune femeia. „Sunt ieftine. Altceva nu pot să-ți iau de încălțat, că n-am bani.” le cumpără. Tata primește banii, îi dă pe la barbă și-i vâră mulțumit în

Și ce spuneai dom’ Sandu?” Se întoarce și se face

că nu prea a priceput ce spusese despre sutien… „Păi, păi… matale spuneai să ne apucăm de vândut sutiene…” Tata râdea acum de-a binelea. „Și chiar ai crezut că mă apuc de vândut sutiene? Nu se poate domnule! Cum să vindem sutiene? Noi avem meseria noastră. Hă, hă, hă!” râdeau toți cizmarii fără ca eu să înțeleg de ce. Ce i-o fi apucat? Ardea soarele încă de dimineață. Nu mă simțeam bine. Mi se părea că toată lumea se uită la mine, la pantalonii mei hărtăniți, rupți în genunchi și în fund, cârpiți, bazoane peste bazoane… și îmi era rușine. Mă luă cu leșin. O sfârșeală în tot corpul. Mă așez pe o ladă. Îmi făcea foarte rău forfota aia de lume.Apoi zăpușeala… Nu eram obișnuit. Priveam năuc spre lume, galben ca turta de ceară. Mă zgâlțâia tata de umăr. „Mă, băiete, io îs cam gata. Nu mai am decât vreo trei perechi. Ești norocos! Că doar pentru tine le-am făcut, să le vând”. Abia atunci mi-am dat seama că vânduse aproape tot. Când? Pe unde îmi um- blaseră gândurile? Stătusem tot timpul lângă el dar nu văzusem nimic. Mi se întâmpla uneori. Priveam oamenii, lăsam impresia că îi ascult, dar gândurile mele zburau aiu- rea… În drum spre casă purtam amândoi, pe umăr, grinda. lungă, să tot fi avut vreo șase metri. Grindă de brad, cu miros ascuțit de rășină.Tata se oprea din când în când și-și aprindea o țigare. „Hai să ne oprim, să ne tragem sufletu’!” Ne oprim. Ne așezăm pe grindă, lângă gard, mai la umbră. Țineam sub braț pachetul în care aveam o pere- che de pantaloni de doc, bleumarin. Îi scoteam mereu și mă tot uitam la ei, îi întor- ceam pe toate părțile. Aveam pantaloni! Scăpasem de rupturile pe care le purtasem până atunci. „Sunt buni!” spunea tata. „Nu-s de stofă, dar sunt buni!” apoi schimbă

buzunar. „Gata, am făcut safteaua!

Matale cam glumești…”

PROZĂ

vorba:„Și parcă azi se încheie școala. Mai iei premiu? iei? Bravo! Te duci și tu la școală. Te îmbraci cu pantalonii ăștia noi și te duci. Mai târziu, dar te duci… Nu te duci? De ce?” Îi răspund așa, într-o doară, cam cu năduf: „Nu mai găsesc eu pe nimeni la școală, la ora asta…”„Asta cam așa este, dar să știi că premiu’ nu ți-l ia nimeni! Tot al tău este. Premiul tău e în cap! Nu într-o hârtie…. De asta nu ți-l ia nimeni!” Și râdea, râdea că mă pomenesc și eu râzând și-i cam dau dreptate: „Premiul meu e în cap!” Ne opinteam amândoi cu grinda. Fiecare de câte un capăt. O luasem pe străzi lăturalnice, că nu se cădea să mergem pe bulevard, cu ditai grinda în spinare. Ne aju- tam cu mâinile. la un moment dat, am zărit umbra noastră uriașă, aruncată pe stradă. Parcă ne urmărea. Și am avut impresia că purtăm o cruce. „Uite, taică, îi spun sur- prins, parcă ducem o cruce!”„Da, chiar așa mă, băiete! Dar e doar o umbră. Însă poate fi și un semn…”

Iulie, 2003

6 0 | Caietele de la Ţinteşti

PANTUMURI

Maria PRAHOVEANU

Î n dor de sfânt

cuvânt şi din

iubire de

semeni, distinsa profesoară Maria Prahoveanu, din Săruleştii Buzăului, şi-a deschis porţile sufletului, dăruindu-ne o carte de 70 de pantumuri, intitulată sugestiv „Faguri de vise“. E un lucru minunat că prin aceste meşteşugite stihuri reuşeşte să ne ofere şi nouă frumosul din viaţa sa. Din toate versurile sale, se simte vocaţia educatorului, dornic să transmită celor din jur gândurile de bine, care modelează chipul omului, îl înalţă, îl înfrumuseţează. Cu „Faguri de vise“, colega noastră se înscrie, cu siguranţă, în galeria scriitorilor pentru care pantu- mul constituie ex- presia cea mai adecvată a exteriorizării eului liric. (St. Grigore)

Bătrân e copacul

* * *

în vară frunza i-a fost palidă şi rară,

către pământ priveşte, parcă apăsat de-o neştiută vină, fructe-a avut puţine, cu poamă mică şi amară,

cu sârg i-a săpat timpul semne adânci pe tulpină.

Către pământ priveşte, parcă apăsat de-o neştiută vină, nu bănuieşte ce-i poate aduce o nouă primăvară,

cu sârg i-a săpat timpul semne adânci pe tulpină

sub coajă seva-i plânge, prin fibre parcă-l ară.

Nu bănuieşte ce-i poate aduce o nouă primăvară.

Creanga lui uscată, pentru cântec va deveni străină, sub coajă seva-i plânge, prin fibre parcă-l ară

un fior îl străpunge până-n roasa-i rădăcină.

Creanga lui uscată pentru cântec va deveni străină.

O adiere rece în lacrimi ramurile i le înfăşoară,

un fior îl străpunge până-n roasa-i rădăcină,

gândul la o apropiată iarnă, a început să doară.

O adiere rece în lacrimi ramurile i le înfăşoară,

petalele de promoroacă-l îmbracă în neîntinata haină, gândul la o apropiată iarnă, a început să doară,

în picioare însă va rămâne, sorţii nu i se-nclină!

Petalele de promoroacă-l îmbracă în neîntinata haină. Ca-ntr-un coşciug de gheaţă se simte până-n seară, în picioare însă va rămâne, sorţii nu i se-nclină!

bătrân e copacul

în vară frunza i-a fost palidă şi rară.

* * *

PANTUMURI

E martie, e primăvară şi-aş vrea să fie soare,

Cu cel mai bun coleg de bancă mă-ntâlnesc să mergem în vizită la buna noastră învăţătoare; îmi tremură şi sufletul, n-am cum să-l mai opresc.

Cu cel mai bun coleg de bancă mă-ntâlnesc. În mână duce mulţumirea strânsă-n inimă de floare. Îmi tremură şi sufletul, n-am cum să-l mai opresc, cincizeci de ani s-au scurs pe sub a cerului culoare.

În mână duce mulţumirea strânsă-n inimă de floare.

Genele în ploaie, ne sunt ude

Cincizeci de ani s-au scurs pe sub a cerului culoare,

de frumuseţea învăţătoarei şi azi îmi amintesc.

şi-i firesc.

Genele în ploaie, ne sunt ude

Pe buze ne-ncolţeşte un fir de întrebare,

de frumuseţea învăţătoarei şi azi îmi amintesc,

văzându-ne la poartă, ne mai cunoaşte, oare?

şi-i firesc,

Pe buze ne-ncolţeşte un fir de întrebare, bucuria de-acum vine ca un dar ceresc, văzându-ne la poartă, ne mai cunoaşte, oare? Ştie că vremea trece şi că „puiuţii“ cresc.

Bucuria de-acum vine ca un dar ceresc. Sub pleoape-am strâns în colier mărgăritare Ştie că vremea trece şi că „puiuţii“ cresc, e martie, e primăvară şi-aş vrea să fie soare.

6 2 | Caietele de la Ţinteşti

LIRICE

Bebe Ţânţăreanu

CONSTATărI

Poate atunci când i s-a făcut prima oară dor de edenul decupat de pe cer prin laţul funiei poate atunci când prin luneta pânzei de păianjen a privit trăind astfel mirajul liniştii îmbibată ca o pâslă în unghere poate atunci când asemenea unei monezi de aur oglinda l-a închis în seiful ridurilor poate atunci când a constatat că respiraţia-i cade ca un decret peste dizidenţa păpădiei

poate atunci i s-a făcut dor de toate poemele nescrise pierdute în marea distanţă dintre inimă şi degete probabil în marea curbură a aortei ca luna ce şi-a pierdut în acea dimineaţă razele-nfipte – sublim insectar – în sânii obraznici abia pârguiţi ai elevei ce l-a-nsoţit în levitaţia nopţii

poate atunci nervuri uşoare lui Hendian Cuceritoru’ i-au crescut din umăr ca un schelet fin de aripă exfoliind într-un cântec persuasivul poem către cotizanţii levitaţiei lui.

rECONSTITUIrE

Asfinţitul sânge prelins din rana unei corăbii. Ca o sugativă lacrima oştean fără grad în solda melancoliei stăpân absolut peste consemnul pleoapei îl absoarbe

El şi corabia lui mesageri aleşi să dizolve asfinţitul în opulentul pântec de mare. Ca un sinucigaş

Hendian Cuceritoru’ priveşte nostalgic în viscerele mării camuflate de ape. Oglinda devine concavă

în ea se vede micşorat infinitezimal până ce apele ei îl înghit.

la orizont coroana de purpură apasă greu pe creştetul zilei ce se scufundă încet-încet deodată cu pânza corabiei.

ALTă IPOTEză

Multicolor fără contururi plastice decorul se învârte în jurul lui formând o sferă

Poate asta e în sfârşit sfera perfectă sau poate ghiuleaua pe care a zburat aiuritul ăla de Munchausen în fond tot chiriaş al zborului e şi dacă atârnă învârtit în spirala funiei

O ultimă amintire îl loveşte violent

în spatele retinei un crin ca o ventuză de aer ca un beduin cu braţele întinse spre cer iluzionând… Pleoapa nu mai are puterea să şteargă amintirea congestionată pe retină.

Albul crin exfoliază opac

6 4 | Caietele de la Ţinteşti

LIRICE

ca braţele caracatiţei

ce adună avid amintirile

îngrămădindu-le dezordonat

în mica pupilă…

Scapă cine poate

vine un ultim ordin

dintr-un tranşeu de pe creier

şi-o lacrimă-n derivă se zbate

pe obraz ca un delfin eşuat pe plajă.

ErOTIC SPrAy

Numai în liniştea unui himere te-mbracă ghirlanda vederii ca o lacrimă sculpturală sau candela iluminând arheologia iubirii

Cuvintele tale metafore într-un serafic acord parcă modelând gâtul leneş de lebădă

iubito cu chip somnambul de pe care degetele-mi învaţă pacea constelaţiilor mai lasă-mi un gest un ultim gest paşaport de plecare spre o stea ce aud că se stinge.

LIRICE

Valentina TIHON

DESTăINUIrE

A

încolţit nisipul, clepsidra s-a oprit

şi

nu mai este ieri, şi nu mai este mâine.

Şi

clipa infinită din cer a pogorât,

când iarba dragostei a cucerit ţărâne.

Şi toate primăverile ce-au fost şi ce

n-au fost

s-au adunat în suflet de doruri,

neînvins,

cuvintele-au pierdut şi înţeles, şi rost

şi noaptea mai priveşte cu ochiul

larg deschis.

Eternă-această clipă-mister înlăcrimat,

un înger bun din raiuri coborât,

mi-ai încercat tăria şi eu n-am rezistat.

A încolţit nisipul, clepsidra s-a oprit.

ÎN OChII MEI

În

ochii tăi e primăvară

cu

ghiocei, cu iarbă crudă,

cu

paşnică seninătate,

cu

salcie mlădie-nudă.

În

ochii tăi e primăvară –

Sămânţă-n zvâcnetul trezirii, chemare lungă de cocor, un loc din tainele iubirii.

 

În

ochii mei – toamnă târzie

cu

frunză veşnic căzătoare,

o

siderală rătăcire,

o

glacială-nstrăinare.

O lacrimă neîncepută,

o linişte necucerită,

o fericie-ndepărtată

de soartă pururi vitregită.

LIRICE

Girel BARBU

De dor şi of

Ce negru zbiară mieii care-i paşti Şi cum mai mor luceferii în piuă. Mai uită mamă să mă naşti, De-un veac nu mai avem pe-acasă ziuă. Şi se subţie liniştea în fraţi Şi nu mai este loc de dragoste la nunţi. Ah! cât de străin nechează caii înhămaţi Şi ce păgână iarnă horcăie prin munţi.

Agendă de lucru

Luni mă întâlnesc cu o ninsore într-un oraş nedeclarat. Marţi bat câmpii prin munţii patriei. Miercuri dau Cezarului ce-i al Cezarului şi copiilor mei născuţi prin cezarină dreptul la replică. Joi îmi fac de cap sub o pălărie de paie. Vineri îmi iau viaţa în serios. Sâmbătă mă gândesc la prezent. Duminică pun punctul pe “I” şi o iau de la capăt.

6 6 | Caietele de la Ţinteşti

Cântec interzis

mai toarnă-n lampă a gazului mahoarcă în sobă mai aruncă nişte vreascuri începe-n lume grija să se coacă şi vinul îndoielii fierbe-n teascuri închide geamul vreau să cânt un cântec vechi frumos dar interzis şi hai să ne-nchinăm cu capul la pământ să fim noi înşine măcar în vis

Elegie

Fluturi stinşi pe acoperişuri respiraţia grea a morilor de vânt mâna moţăind pe patul puştii depărtare măsurată cu umbre

pe asfalt un copil desenează cu cretă galbenă tristeţea

RESTITUIRI

SUFLETUL ŢĂRANILOR

Constantin GAROFLID

l Lucrarea de faţă a fost scrisă în primăvara anului 1940. Evenimentele care au urmat au dovedit cu prisosinţă curajul, disciplina şi spiritul de sacrificiu al soldatului român. Cu aceste calităţi sufleteşti ţăranul nostru ar fi putut să se ridice şi în viaţa lui socială şi pro- fesională dacă ar fi fost, la vreme, stăruitor îndrumat. (Cap. XIV, Agricultura veche, Ed. „Cartea Românească“, 1943)

C u toate acestea ţăranii noştri, chiar cei harnici, nu seamănă încă cu ţăranii din apus. Sunt mai iuţi la minte şi prind mai repede învăţăturile noi, dar nu stăruiesc mult în deprinderile căpătate. Le uită lesne şi în scurtă vreme revin

iarăşi la ce au apucat. Nu le place nici munca migăloasă şi îngrijită. Grădinarii români sunt prea puţini şi cei care sunt nu muncesc aşa de bine ca unii streini. Treaba grădinăritului li se pare grea şi mai bine cumpără zarzavatul, decât să-l facă în curţile lor, care sunt mai totdeauna pline de bălării. Nici măcar murăturile nu le fac singuri. În multe părţi ei le cumpără primăvara, la începutul postului, dela sârbii din oraş. Le place munca simplă, fără aplicare metodică şi continuă. De aceia ei au adoptat cu atâta repeziciune viţa de teras.„Nu-i faci nimic“, spun ei în semn de laudă. Adică, nu cere nici îngropat, nici hărăcit, nici sulfatat. Le place îndeosebi munca care poate să o arunce asupra vitelor, cărăuşia şi aratul. Cu deosebire că la aceste munci pot să trimită şi copiii mai mari. Ţăranii n’au încă suflet de plugari. Ţin la pământ, dar nu-l iubesc cu patimă şi nu-l îngrijesc fară a-i precupeţi truda, cum fac ţăranii din apus. Nici nu-şi pun, ca aceştia, frâu în viaţă, pentru ca strângând ban lângă ban să poată cumpăra odată locul apropiat care ar fi de vânzare. N’am văzut la munte locuri îmbunătăţite cu pământ cărat din vale, nici la şes şanţuri de scurgere pe unde bălteşte apa după ploaie. Am văzut însă pe câmpul abia sgâriat cu plugul, leşi de mărăcini şi vetre dese de pir care

RESTITUIRI

se întind din an în an. Cei mai buni, cei mai muncitori îşi limitează repede câştigul. Nu se îndeamnă la mai mult: „Ce? O să trăesc cât lumea?“ Sunt dar ca noi toţi. Le place viaţa. Toate aceste lipsuri sufleteşti explică faptul surprinzător că în multe părţi ale ţării pământul ţărănesc se vinde mai ieftin decât al proprietăţei mari. Nu cred în muncă.„Dacă vrea Dumnezeu, se face“ e o vorbă pe care o auzi des la ţară. N’au încredere nici în metode sau culturi noi. Iniţiativa şi spiritul de între- prindere, caracteristice popoarelor apusene, sunt înlocuite la noi cu rutina. Un fruntaş, pe care îl sfătuiam odată să semene floarea soarelui, care produce în regiune mai bine ca porumbul, îmi răspunde fără şovăire:„Nici tata n’a semănat“. Nu-şi iubesc vitele. Le spun boală.„Hăis boală, hi talan“ (Talan se cheamă popular o boală foarte rea a cailor) mână ei boii şi caii. Nu le îngrijesc. Toamna, când porumbiştile s’au cules ei trimit vitele singure la păscut. Odată, după răsboiu, m-am pomenit în curte cu un ţăran călare. Era dintr’un sat îndepărtat şi căuta de două zile o vacă pe care o pierduse. Vorbind cu el îi spun:„Poate o fi mâncat-o lupii“. El se uită la mine şi îmi răspunde supărat:„Bine i-a făcut. De ce n’a venit acasă“. Nu le hrănesc. Primăvara le înghesuie pe un islaz care nu mai are nici un fir de iarbă când încep căldurile, iar vara pasc pe mirişti goale. Iarna le ţin numai cu paie şi coceni, astfel că atunci, când au nevoie de ele pentru muncă, sunt aşa de slabe încât abia se ţin pe picioare. Orăşenii vor fi miraţi de cele ce spun. Tabloul li se pare, poate, prea întunecat. Ei nu au cunoscut ţăranii. Şi-i închipue altfel de cum sunt. Îi văd cum îi descrie lit- eratura: convenţionali şi romantici: Rodica lui Alecsandri, ciobanii lui Grigorescu, ţăranii idilici ai semănătorismului. Abia acum, în urmă, scriitorii noştri au descoperit ţărănimea. Stanciu,Visarion, Iovescu, Sthal au descris cu multă pătrundere şi realism oamenii şi viaţa satelor. Dar cu deosebire, în nuvelele doamnei Cancicov am găsit, zugrăviţi cu măestrie, exactitate şi măsură ţăranii aşa cum sunt, cu calităţile şi cusu- rurile lor de popor tânăr. Orăşenii îi mai văd şi cum îi lăudau politicienii, atunci când aveau nevoie de vo- turile lor. Practica votului universal a fost o şcoală de înjosire şi de înfumurare. Candidaţii se întrecereau care mai de care să se lepede de civilizaţie, crezând că aşa vor fi mai bine văzuţi de ţărani. La un banchet politic după votul obştesc ţinut într’o comună din judeţul Buzău, viitorii deputaţi se lăudau: „Moşul meu a fost ţăran şi umbla în opinci“, zicea unul. „Tatăl meu a păscut oile pe aceste meleaguri“, adăuga altul. „Eu chiar am umblat cu picioarele goale“, aduse ca argument definitiv un al treilea.

6 8 | Caietele de la Ţinteşti

RESTITUIRI

Întrunirile politice au fost îndemn de înfumurare: voi sunteţi ţara, voi sunteţi înţelepciunea, dela voi aflăm adevărul. Pătruns de această credinţă un ministru chemase odată la sfat ţiganii din Budeşti ca să le explice politica externă a guvernului şi să primească directive. Sufletul ţăranilor nu se deosebeşte de cel al orăşenilor. Defectele lor le au şi aceştia, numai că firea nemeşteşugită a oamenilor dela ţară le lasă mai uşor să le vadă. Cu toate unele scăderi de ordin social şi economic ţăranii au calităţi. Sunt artişti. Se vede în stitul plăcut al caselor, în aşezarea satelor, în poezia, cântecele şi ţesăturile lor. Au şi suflet. Au dovedit-o la Plevna, Mărăşti şi Mărăşeşti. Bine conduşi fac minuni. Au inimă; deunăzi, la încărcat de bucate pentru armată, mai mulţi soldaţi, olteni, umpleau saci. Administratorul, care făcuse răsboiul trecut, îi dojenea„Noi am făcut România mare şi voi aţi pierdut-o“. Sub ocară soldaţii plecară capul. Unul din ei îi răspunde:„Nu suntem noi de vină. Dar o facem la loc. Uite, mie îmi e ruşine să mă întorc în sat. Nu mă duc până nu facem ţara iarăşi cum a fost“. Dacă am zugrăvit ţăranii aşa cum sunt nu am făcut-o din sprint critic, ci din dorinţa sinceră de a şti de unde să pornim îndreprtarea. Poate că şi dragostea ce am pentru ei e puţin de vină. Cu toată experienţa vieţei, ea îmi întreţine iluzii pe care însă realitatea mi le risipeşte mereu. Dorinţa mea de a-i vedea altfel şi desamăgirea care îi urmează, mă fac poate să fiu, câte odată, prea sever. Cine le poate însă arunca piatra? Trecutul explică, desigur, lipsurile sufleteşti ale ţăranilor. Nu trebue să ne lăsăm purtaţi de iluzii, ci, cunoscând realitatea, să o îndreptăm. Poporul nostru, atât dela sate cât şi dela oraşe, are mare nevoie de educaţie. Şi naţiile din Occident au trecut prin asemenea întreputuri de primitivitate. Biserica, disciplina legilor şi şcoala au făcut, însă, acolo, într’un lung şir de ani, din barbarii de odinioară, oamenii civilizaţi de azi.

CONTRIBUŢII MONOGRAFICE

satul pogonele-ţinteşti, 

în vremea vechiului regat

Mihai ŞTEFAN

C ătunul Pogoanele Mici, din timpul Principatelor Unite, a crescut ca popu- laţie şi a devenit un sat în adevăratul sens al cuvântului, în timpul Vechiului Regat. Pe atunci, diferenţa dintre un cătun şi un sat era făcută de numărul

de gospodarii. Un cătun avea sub 50 de gospodarii, iar un sat avea în toate cazurile peste 50 de gospodarii. În timpul Vechiului Regat (1881– 1916) satul a avut denu- mirea Ţinteşti – Pogonele. Aşa l-am găsit trecut şi pe harta Franciscana-Josefina ri- dicată topometric între anii 1869-1887, deşi în documentele timpului acela s-a folosit în paralel şi vechea denumire. În lucrarea lui Basil Iorgulescu„Dicţionar geographic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzeu“ publicat în Bucureşti, în anul 1892, la Stabilimentul grafic I. V. Socec, am găsit satul trecut cu 450 de locuitori şi 90 de gospodarii. Cele două sate, Ţinteşti şi Ţinteşti-Pogonele au făcut parte din comuna Ţinteşti, aflată în plasa Câm- pului, din judeţul Buzău. Comuna a avut în acea perioadă, conform dicţionarului lui Basil Iorgulescu, 870 de locuitori şi 180 de gospodarii. Faptul că cele două sate au făcut parte, mult timp, din aceeaşi parohie, a făcut ca de la început oamenii din acestea să adopte acelaşi sistem de valori şi atitudini. Că- sătoriile mixte, la a doua şi a treia generaţie de pogonari şi ţinteşteni, au făcut ca ma- joritatea oamenilor dintr-un sat să fie rude cu cei din celălalt sat. Ei nu au format doar o comună, ei au fost o comunitate şi faptul acesta s-a păstrat până în zilele noas- tre.

Ocupaţiile principale ale pogonarilor au rămas şi în această perioadă plugăritul şi creşterea animalelor. În gospodăriile lor găseai cel puţin un car mare, cu una sau două perechi de boi, o căruţă trasă de unul sau doi cai cu care mergeau săptămânal la târg, iar în cursul săptămânii o foloseau la transporturi mai uşoare şi inventarul minimal de utilaje agricole ale acelui timp: plug de fier cu o brazdă, prăşitoare, rariţă,

70 | Caietele de la Ţinteşti

CONTRIBUŢII MONOGRAFICE

grape de fier, grape de nuiele, targa sau tăvălug,… cu care munceau atât pământul lor, cât şi pământul luat în dijmă de pe moşiile din jurul satului. În fiecare curte se găseau pe lângă animalele de tracţiune, boi şi cai, alte animale cum ar fi vaci şi bivoliţe, oi şi capre precum şi păsări ca găini, gâşte, raţe, curci, bibilici. Satul Ţinteşti – Pogonele s-a dezvoltat în strânsă legătură cu Târgul Buzăului. În fiecare zi de duminică sau joi, pogonarul îşi lua femeia lui, umplea carul sau căruţă cu toate produsele din gospodărie care îi prisoseau şi pleca la târg pentru a le vinde şi a cumpăra alte produse care îi lipseau. Zilele de târg de la Buzău au fost prezentate de istoricul Dimitrie Ionescu în lu- crarea sa„Istoria oraşului Buzău“ astfel:„Locul în care se adunau vânzătorii şi cum- părătorii a rămas «Oborul de cereale, lemne şi vite» care în zilele de târg, în momentul cheie al fluxului commercial, da impresia că sufletul oraşului bate în întregime acolo, de unde abia pe la amiază, mulţimile se revărsau pe uliţe. În aceste zile anume alese (joia sau duminica), nu era vorba de aprovizionarea curentă cu produse destinate sa-

tisfacerii consumului zilnic, ci de produse care puteau fi comercializate sau chiar in- dustrializate: cereale, vite, blănuri, piei, materiale de construcţii, lemne, fructe, legume, mult căutatul caşcaval de Penteleu“. La „Oborul de cereale lemne şi vite“ veneau, de regulă, bărbaţii. Femeile se ocupau, de obicei, cu vânzarea păsărilor, ouălor şi produ- selor lactate obţinute în gospodărie. Perioada Vechiului Regat a fost o perioadă fastă pentru ţara, chiar dacă aceasta nu a ţinut pasul cu marile puteri europene în domeniul dezvoltării industriale. A fost era aburului, cea care a impulsionat mult dezvoltarea industriei.

În primul rând s-a dezvoltat industria morăritului. Constantin Garoflid în cartea

sa„Agricultura veche“ a scris următoarele:„Morile cu aburi au desfiinţat repede mo- rile de vânt şi au micşorat mult deverul morilor de apă, deşi mălaiul făcut de ele e mai puţin gustos. La morile de apă, prin faptul că porumbul vine câte puţin la piatră şi piatră se învârteşte încet, mălaiul curge rece. La morile cu abur el iese cald şi din această pricină îşi pierde din gust. Dar ce iuţeală la măcinat! O piatră mânată cu aburi face într’un ceas, cât o piatră de apă în 4-5 ceasuri. De aceea, omul sosit la moară putea să şi macine. Cât ar fi fost gloata de mare el nu era nevoit să aştepte mai mult

de câteva ceasuri. Plata măcinatului atât la morile cu apă cât şi la cele cu abur se făcea prin «oium», adică plata din produse. Oiumul era, din zece una pentru morar“. Po- gonarii au mers la morile din Buzău în timpul Principatelor Unite pentru a-şi măcina grânele, dar în timpul Vechiului Regat cea mai apropiată moară cu aburi a fost la Ma- xenu, comună vecină cu comună Ţinteşti.

O altă aplicaţie a forţei aburului a fost locomobila, care antrena batoza prin in-

CONTRIBUŢII MONOGRAFICE

termediul unei curele de transmisie, lată de 20 cm, şi căreia pogonarii îi spuneau vapor. Apariţia batozei, ca maşina agricolă, a simplificat enorm treieratul graului. Dacă pe marile moşii treieratul grâului cu caii la arie dura până primăvara, acum, cu batozele treierau tot grâul în maxim două luni. În schimb seceratul grâului a rămas la fel de greu ca şi până atunci.Toţi bărbaţii unei familii luau parte la secerat şi coseau la grâu de dimineaţă până seara. În spatele lor femeile din familie strângeau grâul şi- l legau în snopi pe care îi puneau în clăi. O claie era o grămadă de snopi, stivuiţi în formă de cruce, unul peste altul, aşezaţi cu spicele în interior şi cu cotoarele paielor în afară. Când se termina seceratul, se încărcau snopii în car şi erau duşi lângă aria unde se instală batoza şi făcuţi stoguri. Pentru treierat se asociau mai multe familii pentru că era nevoie de mai mulţi oameni, astfel: două care cu boi, deservite fiecare de un bărbat şi o femeie, pentru a căra alternativ snopii de la stog la batoza, doi bărbaţi pe platforma de alimentare a batozei, patru femei pentru a recupera paiele de la spa- tele batozei şi a le face grămezi pentru a putea fi evacuate, femei care se rânduiau, pentru că era cel mai greu loc de muncă şi încă doi bărbaţi şi două femei cu patru cai care evacuau paiele la„târâş“. După ce începea treieratul, aceşti oameni nu se opreau până nu terminau şi începeau alţii să treiere. Batoza nu se opera decât atunci când se rupea cureaua la locomobila. În această perioadă, în judeţ, a început extracţia ţiţeiului la Sarata-Monteoru, Berca şi Arbănaşi, acesta fiind prelucrat în distilerii de mică capacitate aflate la Mă- răcineni, Simileasca şi Merei.A apărut astfel un nou comerţ, cel cu produse petroliere şi un nou tip de negustori, găzarii care străbateau satele cu căruţele cu două butoaie, unul cu petrol lampant şi altul cu păcură şi vindeau din casă în casă. Au existat astfel de negustori şi la Ţintesti- Pogonele, preponderent din rândul etniei rome dar şi din- tre români (exemplu: Ştefan Dinu). În tot satul s-a trecut de la iluminatul cu lumânări de seu la cel cu lampa cu petrol lampant sau la felinar. Păcură a fost folosită la ungerea osiilor de care şi căruţe şi a altor piese în mişcare de la maşinile agricole. La 1897 a fost construită Fabrica de produse ceramice „Braninski“ din Simi- leasca, pe atunci comună vecină cu comună Ţinteşti, moment din care au început să apară case acoperite cu ţiglă şi în satul Tintesti-Pogonele, renunţându-se la folosirea stufului care, deşi era un foarte bun izolant termic, prezenta un permanent pericol de incendiu. Deja cu un deceniu în urmă apăruseră în sat case învelite cu tabla de fier.

În„Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzeu“ al lui Basil Iorgulescu am găsit menţionate următoarele:„Comuna Ţinteşti nu are industrie,

72 | Caietele de la Ţinteşti

CONTRIBUŢII MONOGRAFICE

afară de 5 stâni“.Acelaşi autor a mai menţionat şi faptul că în comună sunt 8 cârciumi, fără a dezvolta subiectul.Aceste „cârciumi“, cum le-a spus autorul, au fost mici prăvălii în care săteanul găsea oricând să cumpere cele necesare casei, deci au fost mici unităţi comerciale. Cred că acestea au fost uniform repartizate în cele două sate. În anul 1899, în Monitorul Oficial nr. 204 din 10 decembrie, la pagina 7003, au apărut încă trei nume de comercianţi din comună Ţinteşti, judeţul Buzău: l Mihail M. Manciulescu

l Toma V. Ştefan l Năstase D. Ioniţă. Moşiile pe care au lucrat pogonarii în timpul Vechiului Regat au fost următoa-

rele: l moşia Verguleasa l moşia Berindeasca l moşia Jitiianca l moşia Ţinteasca

l moşia Negreasca.

Moşia Verguleasa, se întindea la sud de moşia oraşului Buzău, între pârâul Strâmba şi râul Buzău, aşa cum a prezentat-o Basil Iorgulescu pe harta„Oraşul Buzău

şi cu împrejurimile sale“, şi avea aproape 1300 ha. Numele moşiei vine de la familia

Vergu, care a stăpânit-o cândva, prin secolul al-XVIII-lea. A ajuns apoi„în proprie- tatea statului pendinte de Episcopie“. Cele 1288 ha ale moşiei, au fost împărţite în 645 de loturi şi vândute buzoienilor, după anul 1864, aşa cum a scris Basil Iorgulescu în al său „Dicţionar geographic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzeu“. Pe aceste loturi au lucrat în dijmă mulţi pogonari până după primul război mondial,

pentru că proprietarii acestora erau oameni mai cu stare, adaptaţi la viaţa citadină şi nu se mai ocupau cu agricultura sau creşterea vitelor. Moşia Berindeasca, sau a Berindeştilor, cum i-a spus Dimitrie Ionescu în„Istoria oraşului Buzău“, se întindea la sud de moşia Verguleasa, între aceleaşi limite, la vest pârâul Strâmba, la est – râul Buzău, în vecinătate cu moşia Scurteştilor, şi a avut la început 900 ha. Numele moşiei vine de la familia Berindeştilor, neam vechi de boieri

ai Valahiei, care au stăpânit-o în vremurile de demult. În acele timpuri, pe malul Bu-

zăului, spre Scurteşti, a existat satul medieval Berindeşti, care a dispărut la sfârşitul

evului mediu. Mai târziu, în secolul al-XIX-lea, moşia a fost împărţită în două părţi:

l Berindeasca, moşie de 580 ha, „mai toate arabile, apoi izlaz, fâneaţă şi un pic de

pâlc de pădure: Ulmii“, aşa cum a prezentat-o Basil Iorgulescu în dicţionarul său; l

Berindeasca – Opăriţii de la Ulmi, moşie de 320 ha, mai toate arabile, dar care avea

o mică pădure de ulmi de 2 ha. Moşia Jitianca se întindea la sud de moşia Berindeasca, între aceleaşi limite ca primele două (la vest pârâul Strâmba, la est râul Buzău) şi avea 600 ha.Aceasta moşie

a aparţinut familiei Hrisoscoleu în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Familia

Jitianu a preluat-o după anul 1864 şi a împărţit moşia la cei patru copii pe care i-a avut. Celor două fete le-a dat ca zestre câte 200 ha la fiecare, iar celor doi băieţi doar

CONTRIBUŢII MONOGRAFICE

câte 100 ha la fiecare. Partea dinspre satul Ţintesti-Pogonele i-a revenit lui Ion Jitianu, în suprafaţă de 100 ha, şi acesta şi-a construit un mic conac în acest sat. Pe mica lui moşie au lucrat numai pogonari, relaţiile lui cu aceştia fiind în limitele normale ale acelor timpuri. Informaţiile legate de moşia Jitienilor mi-au fost furnizate de doamna Georgeta Jitianu, soţia lui Ion-Valentin Jitianu, nepotul lui Ion Jitianu. Moşia Ţinteasca-Fărcaşanca, se întindea de la Ţinteşti până la malul Buzăului, la sud de satul Ţintesti-Pogonele şi avea peste 1500 ha. A fost trupul cel mai mare din moşia Hrisoscoleilor, pe care l-au luat Fărcăşanii împreună cu conacul de la Ţin- teşti şi hanul de peste Drumul Mare. Pe această moşie au lucrat în mare parte ţinteş- tenii şi, în mai mică măsură, pogonarii. După 1907, familia Fărcăşanu a donat satului Ţinteşti 116 ha ca izlaz pentru vite, moşia rămânând cu peste 1400 ha până după primul război mondial. Moşia Negreasca se întindea între pârâul Strâmba, la est, şi moşia Gomoieşti, la vest, având ca vecini moşia Rizoaia, la nord, şi moşia Maxenu-Vârtoapele, la sud. În felul acesta, această moşie acoperea întreg bazinul hidrografic al pârâului Negreasca. În vremurile de demult, cam pe unde este acum ferma Frasinu, pe această moşie a existat satul Negreasca, care a dispărut la sfârşitul evului mediu.Acum, în sudul fostei moşii Negreasca se află satul Odaia Banului, care, în timpul Vechiului Regat, a apar- ţinut de comuna Simileasca. Fiind foarte aproape de satul Ţintesti-Pogonele, pe această moşie au avut loturi luate în dijmă mulţi pogonari, până după primul război mondial. Către sfârşitul perioadei Vechiului Regat, populaţia satului Ţinteşti-Pogonele a crescut la peste 600 de locuitori. Pământul, aflat în proprietatea locuitorilor, a rămas doar cel primit de la Alexandru Ioan Cuza. Deşi la anul 1907 pogonarii, la fel ca şi ţinteştenii, nu s-au ridicat să ceară pământ, fărâmiţarea cu fiecare generaţie a parce- lelor primite cu 50 de ani în urmă a făcut ca viaţa acestora să devină tot mai grea. După anul 1907, s-a simţit tot mai mult nevoia unei noi reforme agrare.

74 | Caietele de la Ţinteşti

ITINERARII

genunchiul carpaţilor

Gheorghe UDREA

l Cu puţin timp în urmă, am finalizat cu sufletul încărcat de emoţie şi de bucurie,

lectura cărţii „Focuri vii luminând amintiri“, semnată de fostul meu coleg de clasă, de la Şcoala Pedagogică de Băieţi din Buzău, distinsul profesor de geografie, Gheorghe Udrea.

A

fost un minunat prilej de a-mi aminti de unele din lecturile ce mi-au fermecat copilăria

şi

adolescenţa: „România pitorească“ de Al. Vlahuţă, „Pe drumuri de munte“ de Calistrat

Hogaş, „Pseudokinegeticos“ de Al. Odobescu, cât şi de cele de mai târziu: „Tablou geografic“

şi „Cartea Oltului“ de Geo Bogza, „Hoinar prin Bucegi“ de Andrei Pandrea, „Cartea

munţilor“ de Bucura Dumbravă, „Descrieri geografice“ de Gheorghe Vâlsan şi altele. Car- tea „Focuri vii luminând amintiri“ se constituie într-o călduroasă invitaţie la drumeţii, pe cărări de munte. (Stelian Grigore – Ţinteşti, noiembrie, 2015)

V izitarea mănăstirii rupestre din aşezământul „Şinca Veche-Bucuria Neaşteptată“ din judeţul Braşov şi impresiile deosebite pe care aceasta le- au creat în sufletul meu, mă provoacă şi mă determină să fac câteva referiri

şi despre Mănăstirile şi Sihăstriile rupestre din zona „Bozioru-Nucu-Aluniş“ situate la curbura Carpaţilor sau, cum spunea cercetătorul german Bernhard Häck, la „Ge- nunchiul Carpaţilor“ (vezi „Un monument din Carpaţii Orientali cu reprezentări din Preistorie şi Evul Mediu, Nucu-Fundul Peşterii“, judeţul Buzău, Coordonator Valeriu Sîrbu, Editura Istros, 2012, pag.50). Accesul la aceste mănăstiri şi sihăstrii rupestre se face pe traseul DN-10 până la comuna Măgura, apoi pe DJ-203L pe distanţa Măgura-Bozioru şi în continuare pe DC-85 prin Fişici-Nucu şi mai departe pe aceeaşi potecă marcată cu bandă roşie de către profesorul Mihai Mîncu de la Colegiul Naţional B.P. Haşdeu din Buzău. Distanţa de la Bozioru la satul Nucu prin Fişici şi Găvanele, peste dealul Nenişoaiei, reprezintă un drum comunal nemodernizat, dar accesibil cu maşini de teren.

ITINERARII

Al doilea acces – respectiv spre Colţi-Aluniş se face cu plecare din Buzău pe DN-10 până la oraşul Pătârlagele, se traversează râul Buzău, apoi prin comuna Pănătău, Sibiciul de Sus,Valea Sibiciului, Colţi, pe DC-69 şi mai departe spre Aluniş pe DC-71. Drumul DN-10 este în stare foarte bună, dar de la Pătârlagele la Colţi, chiar dacă este asfaltat, el se află uneori în stare mai proastă în sectorul dintre Sibiciul de Sus şi Colţi, unde şi terenul pare să prezinte o oarecare instabilitate. Dar, înainte de a porni la drum, fireşte că e necesar să vă informaţi cât mai bine, nu numai cu privire la starea la zi a căilor de comunicaţie şi a traseelor de parcurs, ci mai cu seamă cu privire la istoricul acestor mănăstiri şi sihăstrii rupestre.Altfel puteţi avea unele surprize neplăcute, fie privind starea drumurilor, fie privind calitatea şi cantitatea informaţiilor cu privire la aceste obiective. Un ghid bun cunoscător al zonei vă poate ajuta să localizaţi şi să înţelegeţi mai bine ceea ce aţi aflat prin documentarea anterioară. Pentru documentare există unele posibilităţi, dat fiind numărul foarte mare de autori care au studiat şi au scris cărţi şi comunicări dintre cele mai interesante. La o trecere fugară în revistă a celor care au scris despre mănăstirile şi sihăstriile rupestre din această zonă, descoperim că numărul acestora depăşeşte cu mult 50 de persoane cu specialităţi diverse cum ar fi: cercetători din domeniul arheologiei, speologi, muzeografi, istorici-cercetători şi profesori, preoţi şi episcopi, profesori de limba română, geografie, biologie, ziarişti, politicieni şi chiar elevi de la liceele reprezentative ale judeţului nostru. Fireşte că numărul foarte mare de comunicări a avut prioritar un rol de popu- larizare, dar n-a lipsit nici cercetarea, chiar dacă la perioade diferite aceasta a avut o preocupare şi eficienţă diferită. Arhivele Statului şi Muzeului de Istorie al judeţului Buzău, prin specialiştii lor au acordat o atenţie deosebită cercetării zonei din punct de vedere istoric, arheologic, speologic, etnografic, filologic, folcloric şi au oferit informaţii deosebite pentru pub- licul larg. Cei interesaţi pot găsi informaţii deosebite în: „Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului“, Arhivele Statului Buzău, coordonator Corneliu Ştefan, Buzău, 1980 – lucrări apărute la sărbătorirea a 2050 de ani de la crearea primului stat centralizat şi independent sub conducerea lui Burebista; Schituri şi mănăstiri rupestre buzoiene. Mărturii ale vechimii creştinismului şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri, sub în- grijirea dr.Antonie Plămădeală, fost Episcop al Eparhiei Buzăului; Albumul cu imag- ini deosebit de bine realizate şi sugestive, cu un text pe cât de concis, pe atât de documentat şi interesant, intitulat „Valea Bălănesei, Călător prin ţinutul Buzăului“, ed-

76 | Caietele de la Ţinteşti

ITINERARII

itat de Consiliul Judeţean Buzău, Biroul de Promovare şi Dezvoltare a Turismului şi Agroturismului, Ediţia Alpha MDN Buzău, 2013, semnat de profesorul Mihai Mîncu, care a avut numeroase iniţiative, cum ar fi diverse comunicări, marcarea traseului de la Bozioru şi până la ultimul obiectiv din zonă, plantarea de tăbliţe pentru numele şi altitudinea la care se situează sihăstriile rupestre, organizarea de numeroase excursii şi drumeţii cu elevi de liceu, cu cadre didactice din judeţ şi chiar profesori universitari de la Facultatea de Geografie din Bucureşti; „Chemarea clopotelor scu- fundate“, Editura Vega, 2006, Buzău, semnată de profesorul Ilie Mîndricel şi, tot de acelaşi autor, „Vestigii rupestre şi alte locuri magice din Munţii Buzăului“, Editura Victor B. Victor, 2008, Bucureşti; „Enigme ale trecutului îndepărtat în Munţii Buzăului (Munţii Buzăului între mister şi realitate)“, Editura Alpha MDN, Buzău, 2012, semnat de profesorul Diana-Liana Gavrilă, care se autointitulează „călăuză locală“ şi îşi comunică şi numerele de telefon, 0749680580 şi 0749911898, aşteptând grupurile de turişti. Le-a fost ghid în două rânduri şi celor de la TVR care au realizat două re- portaje pe acest traseu prin domnul Cristian Tabără şi însoţitorii săi; pentru

sihăstriile de pe raza localităţii Colţi-Aluniş se pot mai folosi şi serviciile/informaţiile oferite de profesorul Dumitru Nica, care sigur nu va evita să vorbească şi despre chih- limbarul de Colţi sau ambra galbenă; pentru frumuseţea locurilor şi istoricul aces-

unde niciodată nu adie vântul“ semnate de

scriitorul Titi Damian (de fel din localitatea Muscelul Cărămăneşti, comuna Colţi) în Almanahul Renaşterea Buzoiană, 2013, pag. 270; pentru localizarea geografică şi imaginile deosebite din zonă, nu uitaţi să studiaţi cu atenţie şi prezentările de pe internet; studiaţi şi lucrarea „Un monument din Carpaţii Orientali“, cu reprezentări din Preistorie şi Evul Mediu, NUCU „FUNDUL PEŞTERII“, judeţul Buzău, realizată de un grup de cercetători de la Muzeul de Istorie din Brăila şi Buzău, precum şi din Germania (un specialist în domeniul armelor din acele epoci şi un altul pentru prob- leme de arheologia peşterilor), tipărită în 2012, la Editura Istros, Brăila şi Buzău, co- ordonator Valeriu Sîrbu, editori Valeriu Sîrbu şi Sebastian Matei. Este o lucrare de excepţie, bilingvă, în română şi franceză, iar două capitole sunt unul în germană şi celălalt în engleză; are 550 pagini, format A4 şi un număr de 139 imagini de o calitate foarte bună, schiţe şi planşe alb negru sau color cu aspecte din peşteră. Peştera se află pe peretele estic al unei ramificaţii stâncoase din versantul sudic al masivului Crucea Spătarului, intrarea în peşteră fiind la cota 728m. Pereţii sunt constituiţi din gresie ca şi la Şinca Veche, dar cu durităţi diferite. Forma peşterii este de vulvă. Dimensiunile: lungimea orizontală de 6,18 m, lungimea desfăşurată pe

tora, a se vedea şi însemnările

Acolo

ITINERARII

peretele nordic de 6,50 m, iar pe peretele sudic de 6,65 m. Înălţimea intrării este de 2,1 m, înălţimea maximă 4,60 m, lăţimea de la intrare de l,50 m, lăţimea maximă l,70 m (vezi pag. 102-109) Tudor Soroceanu şi Valeriu Sîrbu consideră peştera de la Nucu „Fundul Peşterii“ o entitate arheologică cu totul remarcabilă, în special pentru zona sud-estică a Europei Centrale (pag. 119). Grota este naturală şi prezintă doi pereţi dispuşi în unghi cu acoperişul în două ape şi cu înălţimea de 7 m, iar în interior prezintă o crăpătură în masivul de piatră cu plafonul tot în două ape. În zona mediană, peştera are forma unei scoici. Pentru a uşura accesul spre fund, au fost săpate trepte în stâncă ce urcă dinspre mijloc spre fundul acesteia. În epoca medievală, când peştera a fost folosită ca sihăstrie/chilie, aceasta a suferit numeroase modificări

– probabil pentru grinzi orizontale şi verticale, iar la intrare, pentru pridvor şi fixarea uşii.

Suprafaţa pe care se concentrează gravurile măsoară pe ambii pereţi luaţi la un

loc, în jur de 10 m 2 . În prima parte de la intrare se întâlnesc gravuri medievale, iar în

a doua parte reprezentaţii preistorice, dar şi unele din evul mediu astfel plasate fără

a deranja pe celelalte (vezi pag. 121). Pe peretele din sud s-a intervenit în evul mediu

mai puţin faţă de cel de nord. Numărul de reprezentări indicat de cercetători este diferit: Vasile Drâmbocianu (1980, pag. 18) de 12 pumnale„akinakes“, 9 vârfuri de lănci şi 7 vârfuri de săgeţi, iar V. Boroneanţ oierii pentru prima dată o estimare aproape completă, identificând un total de 137 gravuri (pumnale, vârfuri de lance sau de suliţă, vârfuri de săgeată şi mai multe semne nedeterminabile) din care 59 pe peretele din sud şi 78 pe peretele din nord (vezi pag.9 şi 122). Inscripţiile feudale sunt însoţite şi de 9 onomastice care atestă permanenta locuire de către pustnici, precum şi vizitarea ei de către credincioşi (Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene, Vol. 1, 1983, pag. 329). Cele de mai sus fac din„Fundul Peşterii“ una din cele mai interesante sihăstrii rupestre – cel mai valoros monument al artei preistorice care impresionează prin numărul foarte mare şi calitatea surprinzătoare a reprezentărilor preistorice. Boroneanţ (1988) o consideră „un adevărat templu al artei epocii bronzului“. Din punct de vedere al utilităţii acestei peşteri, Bernhard Häck, Bavaria, Ger- mania, consideră că nu numai gravurile de pe pereţi, ci şi însăşi regiunea din împre- jurime arată că peştera a fost în epoca preistorică, în evul mediu şi în epoca modernă, un loc de spiritualitate (vezi pag. 61). Dar schiturile sau sihăstriile rupestre buzoiene din spaţiul acesta trebuie privite

78 | Caietele de la Ţinteşti

ITINERARII

şi în ansamblul relaţiilor directe dintre ele, chiar dacă la prima vedere acestea par dis- parate datorită distanţelor. Relaţiile strânse dintre ele devin mai evidente odată cu întemeierea de către Mihai Viteazul, în 1596, a schitului„Sfântul Gheorghe“ cu bis- erica de lemn în vatra sihăstriilor rupestre de lângă satul Nucu, cu scopul de a fi „mamă a tuturor schitişoarelor din jur“. Mihai Viteazul a ctitorit Schitul „Sfântul Gheorghe“ şi ca o compensaţie pentru distrugerea de către tătari a celor două aşezăminte monastice Motnău şi Agaton. Vatra pe care a dăinuit aşezământul„Sfântul Gheorghe“ a fost moşia domnească a lui Mihnea al II-lea (Turcitul), soţul Doamnei Neaga, care în 1587 a dăruit-o schi- turilor Motnău cu hramul„Sfânta Treime“, Agaton cu hramul„Sfântul Ioan Gură de Aur“ şi Peştera lui Iosif, cu hramul „Sfântul Ioan Teologul“, ca să fie ocină în jurul acestora (vezi Epifanie Norocel, Ctitorii Voievodale în Eparhia Buzăului, 1988, pag. 201-204; acesta face precizarea că s-a folosit şi de manuscrisul Pr. Horia Constantinescu). Odată cu dania lui Mihnea al II-lea (Turcitul) se declanşează o serie însemnată de danii, miluiri, privilegii şi scutiri domneşti, evidenţiind astfel existenţa acestor mănăstiri şi sihăstrii precum şi importanţa deosebită pe care o acordă domnitorii Ţării Româneşti aşezămintelor religioase. Au mai acordat danii, privilegii şi scutiri domitorii: Alexandru V.v. (1592-1593), Mihai Viteazul (1593-1601), Alexandru Iliaş (1616-1618), Leon V.v. (1629-1632), Matei V.v. (1632-1654), Gheorghe Duca (1673-1678), Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a reînnoit dania lui Mihnea Turcitul din 1587; au dat hrisoave pentru scutiri de obligaţii feudale: în 1714, Ştefan Cantacuzino (1714-1715), în 1720, Nico- lae Mavrocordat (1719-1730), în 1731, Mihail Racoviţă (1730-1731), în 1733, Grig- ore Ghica al II-lea (1733-1735), în 1793, Alexandru Moruzi (1793-1796), în 1797, Alexandru Ipsilanti (1774-1782 şi 1796-1797) şi, în 1802, Mihail Şuţu (1801-1802). (Informaţii preluate din sursa citată mai sus, pag. 201-204 şi din Istoria României, Compendium, Bucureşti, 1974, pag. 515-517). Rezultă că din totalul de 60 de domnitori care s-au perindat în cei 215 ani, 15 din aceştia (adică un sfert) au acordat danii, miluiri, privilegii şi scutiri pentru mănăstirile şi sihăstriile rupestre din această zonă. Aşa a făcut ca proprietatea lor să se compună din munţi, păduri, livezi, teren de arătură, păşuni, fâneţe, vaduri de moară, animale, stupi ş.a., ceea ce am putea spune că această perioadă de peste 200 de ani a constituit o nouă etapă de înflorire a activităţii mănăstirilor şi sihăstriilor rupestre de aici. Astfel s-au acumulat de-a lungul timpului suficiente argumente care au

ITINERARII

îndreptăţit următoarele: sprijinul material şi politic acordat de un mare număr de domnitori; includerea de către stolnicul Constantin Cantacuzino a mănăstirilor şi sihăstriilor rupestre din zona Buzăului sub denumirea „Schiturile monahilor“ în prima hartă a teritoriului Olteniei şi Munteniei, realizată de un autohton, la Padova.

Harta, bogată în elemente geografice, a fost apreciată de cartografii străini din secolul

al XVIII-lea drept unul din izvoarele cartografice de bază pentru reprezentarea aces-

tei părţi a Europei. Deci schiturile au devenit şi ele şi mai cunoscute (cf. D. Ciobanu

şi Anton Năstase, Curs de cartografie, 1963, pag.30) în 1872, istoricul şi scriitorul

C.D. Aricescu, compară aceste locuri cu „Sfântul Munte din Orient – prea vestit“(Doina Ciobanu, Nucu „Fundu Peşterii“,2012, pag. 437). Basil Iorgulescu, referindu-se la aceste mănăstiri şi aşezări rupestre, afirmă:„De aceea, totul aici, deşi în mic, ne reaminteşte un alt Sfânt Munte“. (Dicţionar geografic, statistic, economic şi

istoric al judeţului Buzău, 1892, Ediţia a II-a, 2005, pag. 55) Pr. prof. Costică Panaite, consilier cultural al Episcopiei Buzăului şi Vrancei, în lucrarea„Popas la vetrele Orto- doxiei buzoiene“, autor Arhimd. Mihalache Tudor, 2002, pag. 16, apreciază zona drept „Athosul buzoian“ Arhimd. prof. Mihalache Tudor, autorul lucrării de mai

sus, la pag. 27, arată: „

mănăstiri şi schituri formează Athosul românesc“. Dar cu cât averea mănăstirilor a devenit mai mare şi greutăţile s-au înmulţit. Din cauza condiţiilor speciale de aici şi a izolării, numărul monahilor s-a împuţinat şi el în mod natural şi nu s-a mai putut reface în aceeaşi măsură. Litigiile cu marii propri- etari din jur au sporit, iar secularizarea averilor mănăstireşti, din octombrie 1863, a liniştit treburile şi pentru unii şi pentru alţii. Datorită degradării schiturilor şi a reducerii treptate a numărului de monahi,

aşezările rupestre de la Colţi, Aluniş, Nucu, salba de

acestea şi-au încetat treptat activitatea. Astfel, Agatonul Vechi a fost părăsit înainte de secolul al XVI-lea,Agatonul Nou a fost părăsit în 1737, Fundu Peşterii (probabil)

a fost dezafectată după 1782, Chilia Bucătăria a mai funcţionat între 1746-1835,

peştera lui Iosif – schitul Bisericuţa a fost părăsit în 1863, Dionisie Torcătorul s-a retras la mănăstirea Răteşti în 1871, lăsând chilia goală, în 1872, călugăriţele de la

Bisericuţa Fundătura au fost mutate la mănăstirea Barbu, iar schitul a fost desfiinţat, chilia Ghereta, scobită în versantul prăpăstios de deasupra văii Ruginoasă la 1017 m, iniţial altar audian de rugă (secolul IV), apoi chilie de schimnic, gheretă de pază

– are aceeaşi vechime ca şi Agatonul Nou. În sfârşit, mănăstirea „Sfântul Gheorghe“, socotită drept „mamă a tuturor schitişoarelor din jur“, ctitorită de Mihai Viteazul (1596), până în 1825 populată de

8 0 | Caietele de la Ţinteşti

ITINERARII

călugări, apoi de maici până în 1871, când acestea au fost mutate la schitul Barbu, datorită alunecărilor de teren, cutremurelor şi a altor condiţii nefavorabile, probabil şi al neglijenţei,„moare“ şi ea.

* * *

Am scris aceste rânduri şi cu scopul de a sensibiliza primăriile Bozioru şi Colţi, Consiliul Judeţean Buzău, Prefectura Buzău şi Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei ca toate aceste instituţii să-şi unească şi să-şi armonizeze eforturile pentru a repune cât mai rapid în valoare inclusiv această zonă deosebit de importantă din punct de vedere al trecutului religios al neamului nostru, dar şi din punct de vedere al peisajului ge- ografic. Personal, aş pleda pentru îmbunătăţirea rapidă a căilor de transport pentru a se putea ajunge cât mai aproape de aceste sihastrii rupestre cu mijloace de transport auto, eventual chiar şi pentru îmbunătăţirea legăturii pe drumul comunal dintre Bozioru şi Colţi-Aluniş sau pe traseul Fişici-Văvălucile-Buduile (DC-89), Muscelu Cărămăneşti - Colţi (DC-79), făcând astfel legătura în circuit de pe valea Bălănesei cu valea Sibiciului şi valea Buzăului. O a doua idee este ca, pentru început, să se asig- ure şi câteva spaţii modeste de cazare la periferia zonei, pentru ca turiştii veniţi aici să nu se mai deplaseze în viteză şi cu„ochii la ceas“, ci să rămână şi peste noapte şi să participe cu ochii minţii la slujbele de seară, să simtă sub picior căldura acelora care dorm în ţărâna locului sau să-i caute printre stelele de pe bolta cerească. Aprindeţi astfel, vă rog, din nou candela creştină a neuitării pentru aceste locuri sfinte, pentru ca noi, turiştii mai tineri sau mai vârstnici, fie şi numai prin simpla tre- cere pe aici, să o menţinem mereu vie în conştiinţa neamului.

PROZĂ

lacrimă să fii!

Dumitru DĂNĂILĂ

l Fragmentdinromanulînpregătire „Următorul“

N imeni nu-i mai intră în voie de la o vreme. A trecut, cu chiu, cu vai, de anul care l-a zgâlţâit puternic, l-a dat cu capul de pereţi, l-a făcut să alerge de la o zi la alta în neştire, ca după o minge de rugbi, doar pentru a se con-

vinge că mai e încă pe lumea asta, căreia ştie bine că îi va spune în curând adio. Nu,

nu va pleca pe lumea cealaltă, dar nu va mai fi printre oameni. Cum să nu fie? Şi acolo

unde e sigur că se va duce el vor fi oameni. Oameni

Premiantu, aşa îl ştie lumea pe Mirică Voineagu, omul unuia dintre cei mari oameni ai locurilor pe care a văzut el lumina zilei în anul 1971. Ce chef a dat atunci tatăl noului venit în cochetul orăşel de munte de pe Valea Prahovei, recunoscut pentru vechea lui fabrică de cherestea şi mai ales pentru cea de mobilă, dată de curând în funcţiune şi apreciată deja de străinătate! S-a cutremurat restaurantul, plin-ochi de cheflii, când Niculai Voineagu, maistru la Fabrica de che- restea, a încins o horă împreună cu cei care auziseră că face cinste şi veniseră bucuroşi să-şi stingă setea. Şi erau însetaţi rău muntenii, nu de apă arau însetaţi, apei nu prea îi ştiu gustul, de tărie erau însetaţi, de ţuica de prune care le colorează zilele înceţoşate, serbede, lisite de orice altă perspectivă în afară de muntele de pe spinarea căruia îşi asigură traiul pricăjit. – Io, mă, să ştiţi voi, io n-o să-mi las copilu’ în văgăuna asta, să se chinuiască aşa cum ne chinuim noi de ani şi ani, io îl duc la şcoli, mă, să scoată şcolile om din el, să nu ajungă ţapinar ori să plimbe aiurea vreun lemn prin fabrica de mobilă! O să auziţi voi de coplilu’ meu! a zis cu multă convingere maistrul. –O să ajungă om mare, meştere, sigur o să ajungă om mare, să-ţi trăiască, da’ mai dai un rând?”, a întrebat unul din însetaţi.

Iar îi dau lacrimile lui Premiantu.

8 2 | Caietele de la Ţinteşti

PROZĂ

A dat maistrul, multe rânduri a dat, pentru copilul lui a dat, pentru Mirică al lui

A cam uitat de ea. N-a uitat, dar nici nu-şi face griji, ştie că e pe

mâini bune, i-a spus medicul care a asistat-o la naştere că totul e în regulă. Irina

Parcă nu-i place. Îi palce, nu-i place, aşa îl cheamă pe

naş! Şi naşul e colegul lui de serviciu şi cel mai bun prieten. A stabilit de mult cine e

naşul, de când a primit vestea că va avea un urmaş, acum gata, nu se mai suceşte, la el vorba e vorbă. Spre ziuă, după ce invitaţii meşterului şi-au mai potolit setea şi au plecat pe la casele lor, Niculai Voineagu încerca să-i convingă pe cei care se ţineau aproape de şeful lor până la ultima picătură de tărie că pentru el viaţa nu mai contează, de-acum numai micuţul, darul cu care a fost îmbelşugat, numai el contează, de-acum doar pentru el trăieşte. –Lui i se cuvine tot ce am agonisit noi până azi, eu şi nevastă-mea, lui o să îi dăm tot, să nu-i lipsească nimic, să nu se zbată cu greutăţile cum ne zbatem noi de atâta

timp. N-are nimic de făcut, nimic, decât să crească şi să înveţe. Să înveţe şi să fie om. Şi să fie curat ca lacrima. Atât îi cerem şi noi. Nimic altceva, ca lacrima să fie de curat,

a zis maistrul şi a mai comandat un rând de tărie. În timp ce se înălţa zbătându-se să-şi afle loc tot mai bun printre cei de seama lui, Mirică a auzit de nenumărate ori îndemnul tatălui său.„Să fii curat, măi băiete,

lacrimă să fii!”, aşa îl îndemna ori de câte ori venea vorba despre cinste, adevăr, drep- tate şi alte calităţi morale despre care piciul nu ştia mai nimic. Pentru el, a fi curat în- semna să se spele, să fie îmbrăcat îngrijit, să aibă unghiile tăiate şi batista călcată, să iasă bine la controlul care se făcea la şcoală. Nici mai târziu, când credea că ştie deja multe despre viaţă, n-a priceput prea bine despre ce curăţenie vorbeşte tatăl său. Acum, când e om la casa lui, ştie ce înţeles are îndemnul repetat cu insistenţă de omul care nu îi este doar tată, Dumnezeu îi este, mai ales în zilele acestea întunecate, smolite ar putea spune, cum n-a avut nicicând. Acum îi sună altfel în urechi cuvintele simple, rostite altădată duios, acum le aude vuind puternic, neîntrerupt, sfâşietor. Parcă îi sparg timpanul, îi pătrund în creier, în trup, îl îngenunchează, îl culcă la pământ. E deja căzut la pământ, el aşa se vede şi e sigur că n-o să-l mai ridice de acolo nimeni,

e sigur că îşi va duce restul vieţii târându-se anevoie printre zile, printre ani. Cam aşa se vede Mirică Voineagu în viitorul de care a început să se teamă. Pentru el, revelionul, atât de aşteptata sărbătoare, a fost mai mult decât cumpăna dintre ani,

a fost, într-un fel, cumpăna dintre şi viaţă şi moarte, a fost căderea abruptă în neantul ce a început să i se înfăţişeze odată cu gluma apărută pe seama unui demnitar de rang foarte înalt:„Ştii bancul cu Dubai?”„Nu.”„Duba-i pregătită!”

Frumos nume

şi al Irinei. Irina

Dar Mirică

PROZĂ

„Iar duba? Pentru cine s-o mai pregăti?”, se întreba Mirică, om în toată firea, doar ce intrase în a patruzeci şi patra iarnă. Văzuse, în anul abia plecat în istorie, în 2014, zeci de spectacole la televizor, cu poliţişti impasibili, cu politicieni ori mahări de mâna

întâi săltaţi fără milă şi urcaţi în grabă în dubă, cu ziarişti care puneau întrebări scurte

şi acide, cu avocaţi care îi apărau pe năucii din maşina aceea blestemată, pe rămaşii

fără libertate. Se temea că va veni şi rândul ocrotitorului său, parlamentarul Dodel Marius Ciocoban, omul care, în acea zonă, era supraom, era stăpân peste Fabrica de

mobilă, intrată în posesia lui prin nemaipomenite şi iscusite jonglerii, era stăpân peste

o vilă de nabab şi peste câteva apartamente, peste terenuri intravilane, peste zeci de

hectare de pădure şi mai ales peste oameni era stăpân, pe mulţi îi avea cu ceva la mână, ştia, din nenumăratele lui surse de informare, multe şi mărunte despre ei. Şi a venit ziua când supraomul a fost dus la răcoare, la adăpost de gura lumii, la adăpost de un foarte posibil gest necugetat al vreunuia care l-ar vrea sfârtecat fără milă. Acolo, între ziduri reci, neprimitoare, a întâmpinat smerit, cu privirea absentă, aruncată pieziş printre zăbrele, intrarea în 2015. De atunci, de când susţinătorul său a trecut în spatele gratiilor, deocamdată doar în scopul cercetării penale, totul s-a năruit pentru Mirică. Vedea cu groază cum ce a agonisit până la vârsta la care ajunsese, adică la jumătatea drumului său prin lume, se risipea încet şi sigur, precum fumul de ţigară. Şi ce agonisise? O casă pe care, dacă

ar fi adunat banii din leafa lui şi a nevestei şi i-ar fi folosit numai pentru înălţarea zi- durilor, i-ar fi trebuit mai mult de o viaţă. Şi casa de vacanţă? Şi cele câteva hectare de pădure? Şi maşina cu care se împăuna până mai ieri? Acum nu se mai împăunează, acum ar da-o de pomană, numai să fie sigur că a fost ştearsă de pe numele lui. Multe ar trebui să dea de pomană, multe agoniseli fără muncă nu poate justifica omul lui Dodel, cum i se spune pe scurt parlamentarului spre care bogăţiile au venit parcă la

o simplă bătaie din palme. De-asta a rămas Mirică deodată fără nopţi, de-asta plânge amar după liniştea şi siguranţa care îl făceau să calce apăsat, să ţină capul sus şi pieptul înainte, să fie mân- dru de locul onorant între oamenii orăşelului din acea zonă de munte. Şi zilele lui Vai de ele! Se miră că trec pe rând, una mai chinuitoare decât alta şi el e încă în liber- tate. Ce va fi cu el de acum înainte, din clipa când a rămas al nimănui? Da, da, al ni- mănui a rămas! Fără spatele puternic al parlamentarului, el este, pur şi simplu, desfiinţat. Cine l-ar crede că tot ce a adunat de-a lungul anilor e rezultatul muncii cu braţele sale, cu mintea sa, este rodul zbaterii îndelungi a întregii familii? De când ocrotitorul lui a fost pus la păstrare şi nu mai priveşte decât un petic de cer, Mirică a rămas fără busolă, nu mai ştie pe ce lume e, nu ştie la ce gând din noianul

8 4 | Caietele de la Ţinteşti

PROZĂ

celor care îi trece prin minte să se oprească, nu ştie ce are de făcut înainte de toate. E bine, nimic de zis, să dea de pomană, dar poate ar fi la fel bine să ascundă câte ceva din agoniselile lui, să pară mai curat în faţa anchetatorilor. Ce să ascundă? Nimic nu mai poate fi îndreptat ori reparat, răul a fost făcut, urmele răului nu mai pot fi şterse. Şi ce să facă? Să se tânguiască toată viaţa? Nici nu mai are lacrimi să-şi plângă necazul că nu l-a ascultat pe Zbiru, aşa îi zicea tatălui său, Zbiru, nume cu care mama îl în- spăimânta când făcea vreo trăsnaie, deşi nu era cazul, Niculai Voineagu nu s-a purtat

niciodată cu el ca un tiran. N-ar fi fost rău să fie brutal, să îi ştie de frică, poate n-ar

fi mai auzit acum aiuritorul zornăit de cătuşe. Îl aude din ce în ce mai bine, e tot mai

aproape de el scrâşnetul acela metalic. Ştie că sigur îi va veni şi lui rândul să se vadă

cu mâinile prinse în fiare. Atât nu ştie: când.

Până hotărăşte ce mai are de făcut, dacă mai e de făcut ceva până în ziua aceea fatidică, netrebnică, ucigătoare, când va fi săltat de oamenii legii, se tot întreabă cum

a ajuns aici el, Premiantu, răsfăţatul, respectatul de toată lumea, ce ape învolburate

l-au aruncat în situaţia asta groaznică, de nesuferit, în chinurile care îl macină fără milă.

PROZĂ

prizoniera toamnei

Gina ZAHARIA

– Știi că la Muzeul Toamnei se întâmplă fenomene fantastice?

– Cum așa? se miră David, în timp ce schița un desen cu mulți cocori. Își ridică

privirea, dorind să dea importanță cuvintelor mele, deși îl pufni râsul. Abia trecuse de amiază, iar cerul se înfuriase, răspândind fuioare cenușii. Vântul le fugărea trufaș, lăsând impresia că vrea să le facă în ciudă. Pete vineții se cuibăreau în hamacul culorilor mai puțin răsfățate. Începuse să-mi fie frig și mi-am încheiat hanoracul. Am măsurat terasa în lung și-n lat, cu brațele încrucișate. Din când în când îl priveam pe furiș. Părea concentrat asupra pânzei de parcă o spărgea și o cosea cu fire asortate. Uneori înclina capul, schimbând unghiul. Îl înclinam și eu. Din tablou

se revărsa un pârâu. Mă repezeam să-l strâng, dar cel mai bine îl înfășuram ca o bi- necuvântare…

– Vreau să înțeleg ce e dincolo de imaginația pictorilor, deci, și a ta!

– Ei, e lumea în faze speciale, mi-a răspuns, dând drumul unui cocor spre vârful

unei păduri de brazi. Eram pe terasă. Îmi plăcea să stau lângă David ore întregi, să-i urmăresc privirile cum alunecă pe șevalet, să-i las gândurile să se rătăcească fiindcă totdeauna cerea timp în care să-și coordoneze inspirația.

– Hai, mai așază un cocor acolo, și îi arătam cu degetul o pată verde-închis, de

parcă aș fi dorit să mă pun bine cu acest anotimp în care fiecare suflare își deretică prin hambarele sinelui.

– Acela are mai multă lumină, dar e marginalizat de crezul care clocotește în

strâmtoarea de după-amiază. Nu înțelesesem nimic, dar nici n-am cerut explicații. David își ridică privirile de pe schiță și surâse.

– Ești acolo, femeie-cocor, dacă asta vrei să afli. Te vei învârti în jurul lunii. Cum

8 6 | Caietele de la Ţinteşti

PROZĂ

mai știi tu să străbați cerul cu pacea, fie și numai într-o singură aripă, ciugulind cămașa norilor… Nu l-am lăsat să continue. – Știi că muzeul de toamnă e abstract? File suprapuse, cataloage strident împă- ienjenite și un coordonator excentric. La noapte aș vrea să-l vizităm. M-am apropiat de el și l-am sărutat. Îmi dăduse de înțeles că dincolo de lume e un mister pe care vrei să-l păstrezi în căni de lut, să-l faci să te caute, să se înfurie, să-l înnebunești.

* * *

Trecuse de miezul nopții. Strada sfida întunericul și împărțea bacșiș ploii. Aveai senzația că are un singur sens, nu-l puteai devia, însă puteai fi trubadur ori un semn de trecere pe tabla unui începător de exerciții nautice. David râdea și-mi povestea că de mic a știut să-și fixeze talpa într-o evadare spe- cială. Mă enerva cumva. Subestima dorința mea de a fura puțin aura artiștilor și de

a marca doar copacii care-și vor fi încuiat ozonul într-o nucă. Ușile erau larg deschise. O mulțime de admiratori, ca o mare de somnambuli pretențioși. Ne-am amestecat printre ei. O senzație plăcută îmi cuprinse inima. Ta- bloul lui era acolo. Pe simeze și pe terasa noastră de acasă. Același. Neterminat. Numai că aici era un fel de rege și mă chema. Avea o creangă dezbrăcată și un pârâu șugubăț peste care se pălmuiau, de zor, așchii de ceață. De cum l-am zărit am zis că-i al nostru. L-am prins pe David de mână și am pă- truns în acel cadru. Am dat de un mic imperiu, ușor dezordonat, și o avalanșă de frunze bătrâne. Am intrat în ele până la gât. Înotam împreună, căutând un deal ceva, să ne ducă în cârcă. Pentru că citisem destul despre scriitorul anonim, l-am invocat ca pe un idol. Știam că hrana cea mai gustoasă e la masa lui. Și, tot acolo, o cutie cu zăvoare.Trebuia

doar să ghicești codul și să ai norocul de a se declanșa faza lunii pline, în pieptul tău. În schimb, puteai risca să te tratezi cu leacuri amnezice. Apoi am întâlnit un fenomen al fântânilor. Toate erau pline, unele cu senzații domnești, altele serveau vin la crâșmele inimii, iar câteva erau împletite cu fire de bo- rangic. Așa e, va să zică, în mintea artiștilor! Mâna lor poate fi sărutată cu plecăciune,

e un fel de baghetă. Dacă ai norocul să te atingă, înseamnă că un înger ți s-a așezat

pe umăr. Eu am avut. Mi-era foame pentru că toți cărturarii erau flămânzi. Mi-era seară pentru că toate malurile își înălțaseră gâtul să fure bruma de pe cugetul omului

PROZĂ

simplu. Mi-era toamnă pentru că lăsasem corabia inimii în derivă și lovise un colier de stânci. Dar aici nu era vreme pentru orânduieli. Toate se petreceau prin prisma unei căderi din turnul penultimilor cascadori. Până și albinele glumeau pe seama ui- mirii mele. Sculptau în trunchiuri de copac și își instalau stupii acolo. Făceau parte, desigur, din compania lui David. Începusem să cred că, într-o altă viață, mă voi naște

înainte de eclipsa cu efect de bumerang, din care vor fi plecat, acum, cocorii… David se înțepase într-un ghimpe. Șchiopăta. Soarele își întinsese aproape tot arcul. I-aș fi pus un lanț, să-l dau mai încolo, să mă furișez în rândul întâi ori de câte ori vreau să discut despre discul de platină al imaginației brute.

– Să ne așezăm, m-am adresat lui David.

Imediat se pornea un loc arid, de parcă ar fi fost desțelenită o grădină antică. La câțiva metri de noi patrona un lac și el pictat cu talent. Deodată, am făcut ochii mari. Din apă se ivi un trup de femeie. Pe brațe ducea un paner cu inițialele mele. În coș - câteva gutui și o hârtie mototolită pe care cineva scrijelise ceva: prizoniera de toamnă a evadat?! Era tânără și o invidiam pentru asta. Stăpână pe gesturi, se apropie de David:

– Ai aici zarul pe care mi l-ai dăruit în târgul dintre anotimpuri. Și cele două

monede din care ai alungat pajura…Apoi, îi întinse mâna. David o prinse fără ezitare. Aveam impresia că e o strângere reciprocă, simțeam asta. Doamne, am zis, de ce pri- virea mea cade ca o binecuvântare peste ei când aș putea să ridic un zid astfel încât ea să rămână de partea cealaltă? Pe ușa unei colibe apărută de nicăieri se zărea focul într-o vatră. Asta îmi mai trebuie! Poate e și o cană de vin, ceva, acolo! Când am privit mai bine, rochia tinerei

era la fel cu rochia mea. Pe ea se așeza mai bine, dar și eu o purtam cu mândrie. Abia atunci am realizat că mi-era frig. Chipul lui David se lumină dintr-odată. Îi căuta privirile, parcă se temea să nu dispară, iar ghimpele acela i se mutase în inimă.

– Te doare? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns.

– Te doare? l-a întrebat și ea.

– Rău, a zis.

Apoi s-a îndreptat spre mine. Am numit-o femeia fără nume. Avea privirea se-

nină și i-am zărit ceasul de la mână. Mi-am amintit că și mie îmi dăruise tata, demult, unul asemănător. Un fior îmi trecu prin inimă. Ceasul meu dispăruse. M-am fâstâcit și nu am îndrăznit s-o acuz de nimic.

– Dar pe tine te doare? a mai zis, privindu-mă în ochi.

– Eu am lăsat durerea la intrare, știi… e ca la circ, cred că sunt fericită.

– Lasă asta. Spune drept: cine a lăsat poarta deschisă și de ce? Tu m-ai chemat,

8 8 | Caietele de la Ţinteşti

PROZĂ

nu-i așa? Îți eram datoare dintr-o primăvară în care ai investit în mine. Amândoi mi-erau dragi.Aveam impresia că o diademă se tot plimba pe deasupra lor. Îi vedeam bucurându-se și le trăiam bucuria. O vedeam alintându-se și o admi- ram, o simțeam trădându-mă și eram convinsă că David îi aparținuse de-o viață. Brusc, se făcu dimineață. Soarele se răsfăța, frângându-și razele de stânci. Se ză- reau carele cu mere traversând dealuri și viile golașe amestecându-și corzile ca un cântec de bețiv. Un câine ciobănesc își plimba mioarele, iar sus de tot, la poalele ce-

rului, câțiva ulmi își verificau înălțimile. Pădurile făceau inventarul vreascurilor și al noilor chiriași. Am făcut stânga-mprejur și m-am frecat la ochi. David dispăruse. Nici tânăra aceea nu mai era. Am început să-l strig.Vântul se arăta distrat și o mulțime de castane se agățaseră de rochia mea. Mirosea puternic a crizanteme, însă nu le zăream. După câteva minute, din pragul colibei, a apărut ea.

– Du-te, mi-a zis, te așteaptă!

– Dar e al tău, am replicat, eu împletesc coșuri pentru ghebe, știi câte încap în toamna mea?

– Ai plâns. Șterge-ți ochii. David e al meu numai în fotografiile cu parfum de

ieri, al tău e în cea mai adevărată secvență a inimii, iubirea. Întinde mâna! Am întins-o.

– Vezi? Linia vieții mele se prelungește în palma ta, mi-a zis, crezi că poți sărăci doar pentru că i-am mai făcut, o dată, cu ochiul? Am început să râd:

– Stai, învață-mă să zâmbesc și eu ca tine.

– Cum? Ai uitat? Așa l-ai cucerit pe David. M-a iubit pentru asta, te iubește

pentru că ai știut să-i împlinești existența. Inima nu are toamnă. Dacă ai știut să con- tabilizezi bine toate culorile, îți poți hrăni sufletul cu ele de câte ori vrei. David e au- tograful vieții tale. Nimic nu poate fi mai adevărat decât încrederea că-ți aparține, că nicio nuanță nu poate fi falsă atâta timp cât punctele cardinale le-a învățat pe de rost. Apoi dispăru, odată cu lacul din care venise. David mă îmbrățișa și râdea. Știa că port în piept un crez uriaș. Din când în când mai creiona câte o stare și îi dădea strălucire.

* * *

Toate diminețile mele sunt la fel de brumate. Cei mai frumoși ani locuiesc în preajma muzeelor. Au curte comună și o ieșire pe deal. Ascult cerul cum își duce ru- găciunea prin cristale de suflet, sunt fan al albumelor cu frunze de stejar. Dacă îți voi povesti, cititorule, că port cămașa de anul trecut, să mă crezi. Înseamnă că nu am ter- minat de țesut…

REVERENŢE

o sărbătoare 

a spiritului altruist

Marcel ISBĂŞOIU

E ste reconfortant să constaţi că timpul, care de atâtea ori distruge, poate foarte bine şi construi. A împlinit şaizeci de ani scriitorul MARIN IFRIM. 60 de ani – cifră în care fulgul dintre decenii trece prin cercul de împlinire al ma-

turităţii creatoare literare. Prin cercul unui destin edificat cu metoda şi dăruire. Cu luciditate, răbdare şi calm. Este adevărat că îl cunosc de mult timp, dar este foarte dificil să vorbeşti fără părtinire despre cineva la care ţii şi pe care îl respecţi. Una dintre calităţile sale definitorii mi se pare a fi entuziasmul. Ardoarea lui faţă de un proiect în care crede este contagioasă. Marin Ifrim pare de mult instalat într-o seninătate fără timp şi extrem de rară

prin locurile noastre, mai cu seamă în geografia scriitoricească. Are mersul înalt şi bărbătesc, de o rurală demnitate, sursa unui autentic romanism. De aici vine şi o mo-

rală aparte, simplă şi esenţială. Supărările îi sunt nepătimaşe, scurte şi fără consecinţe deosebite. În întemeierile morale ale lumii din care vine sărbătoritul nostru, răzbu-

narea reprezintă un semn de necurăţenie şi e arma

inţei sale sunt făcuţi din esenţa nobilă a toleranţei. Remarcabilă e capacitatea lui Marin Ifrim de a gândi aforistic, ori generalizant sintetizator, pe multe teme, în toate registrele, în toate împrejurările; fondul său cul- tural deosebit devenind un patrimoniu (local) în continuă fermentaţie, dar şi emulaţie. Talentul şi sclipirea coexistă în acelaşi individ. Nu a pierdut nici un prilej prntru a intra în legătură cu personalităţi – mai ales ale literaturii româneşti contemporane, dar şi cu oameni de rând – pentru a-şi spori cu modestie şi constantă zestrea cunoaşterii. Între Marin Ifrim de pe stradă, între cel din paginile cărţilor proprii, dar şi a pu- blicaţiilor unde şi-a încredinţat productele literare şi cel din faţa auditorilor în care a făcut atât de multe şi încurajatoare cronici de întâmpinare pentru cunoscuţi şi necu- noscuţi„creatori literari” – ce antinomii!

Marin ifrim cultiva cu stăruinţă şi încăpăţânare prietenia (sau măcar amiciţia)

altora, iar stâlpii pridvorului fi-

9 0 | Caietele de la Ţinteşti

REVERENŢE

literară, dintr-o acută şi explicabilă nevoie de solidaritate, din necesitatea, uşor de în- ţeles pentru el, dar greu de acceptat pentru alţii, de a comunica direct şi frust, dincolo de pagina scrisă. Mâna îi este mereu întinsă spre tineri, în care încearcă să ghicească mereu atent, îngăduitor şi încurajator, pe marele autor de mâine. Atât în postura/ipostaza de aliat, cât şi în cea de mentor pune pasiune, seriozitate şi se înarmează cu răbdare, însuşiri care i-au fost restituite doar rareori, şi de cele mai multe ori, aproximativ. Nu puţini sunt cei care, după ce i-au călcat pragul şi şi-au rea- lizat interesul, i-au întors spatele şi nu numai lipsa de recunoştinţa este cea care con- tează în acest caz, ci disponibilitatea aproape nelimitată şi toxică, a unora de a fi oprtunisti şi laşi, câteodată chiar grobieni. Cu toate aceste experienţe traumatizante doar pentru cine nu are înţelepciunea de a le trece printre omeneştile cusururi, nu a încetat să rămână un adept şi fervent cultivator al dialogului, înţeles ca unică moda- litate de instituire a unor relaţii fireşti cu smenii şi în absenţa căruia viaţa , cu precă- dere viaţa literară, păleşte, devine mai săracă şi urâţeşte. Nu neagă îndreptăţirea nimănui de a avea propria sa părere, oricare ar fi ea, des- igur, în limitele alternativelor democratice. Înclină el însuşi, de bună seamă şi în dese rânduri, către opţiuni personale tranşante care „deranjează” pe foarte mulţi Este de remarcat şi, în egală măsură, apreciat patriotismul său local, care se ma- nifestă ori de câte ori are prilejul să-i sărbătorească/promoveze pe buzoienii săi dragi, locuitori/trăitori ai judeţului sau împrăştiaţi de destin pe alte meleaguri existenţiale şi literare. Într-o lume perturbată, agresivă, demolata şi dezlănţuită, chiar parabolică, autistă şi violentă, unde fiecare îşi încleştează fălcile şi priveşte în şi de sus, apăsată de pre- zenţa atâtor mediatori de tumbe, făcuţi iar nu născuţi, Marin Ifrim este un scriitor autentic, un om adevărat. Este omul prieteniilor adunate în necuprinsul Cuvântului, cum ar spune Fănuş Neagu. Luptător de excepţie pentru o literatură adevărată şi mo- dernă, el poartă în sânge, şi nu va încerca niciodată să le distrugă, multe boabe de timp vechi: glasul pământului, glasul iubirii, glasul înfrângerii (peste care a ştiut să treacă întotdeauna cu dezinvoltură, chiar aleasă semeţie), dar şi glasul renaşterii/re-

venirii. Marin Ifrim este un coleg bun al celor care scriu, o oglindă vie a vieţii culturale buzoiene. Marin Ifrim trebuie felicitat şi lăudat nu pentru ceva ce vine de la sine, îm- plinirea unei vârste, ci pentru ceea ce a vrut şi a reuşit să împlinească şi să îndepli- nească. Pentru 27 de cărţi tipărite şi 60 de ani trăiţi de multe ori într-o lume bicisnică,

îţi doresc, Maestre, MULTĂ SĂNĂTATE, LA MULŢI ANI ŞI

POEZIE !

DOCTORUL DE FAMILIE

iarba de leac

Dr. Valeriu BISTRICEANU

D ragii mei copilaşi, a fost odată ca niciodată, că dacă n -ar fi fost nu s-ar fi povestit, a fost o lume minunată, în care nu existau nedreptăţi şi nici ură, ci numai armonie şi bună înţelegere.

În această lume minunată a poveştilor trăiau cei trei frăţiori iepuraşi, prietenii

noştri. Într-una din zile Iepuran, frăţiorul mai mare, intră la Mătuşa Botic Roz să vadă ce mai face şi o găsi bolnavă la pat, abia respirând. Iepuraşul se impacientă şi o întrebă dacă a fost la doctor, mătuşa îi spuse că a fost şi îi arătă mai multe cutiuţe cu medi- camente din care lua de câteva zile, dar fără folos.

Iepuran se oferi să vină s-o ajute, să-i prepare câte ceva de mâncare în fiecare zi. Mătuşa s-a bucurat foarte mult să vadă cât de săritor şi grijuliu este nepotul ei, căci era tare slăbită, a fost de acord şi i-a mulţumit. Ajuns acasă, Iepuran le-a povestit frăţiorilor ce a păţit Mătuşa Botic Roz, că este

foarte bolnavă şi că, în ciuda tratamentului, nu se simte bine. Frăţiorii s-au întristat şi s-au întrebat ce ar putea face să o ajute. Iepuran le-a spus că va merge zilnic la ea să-i gătească câte ceva proaspăt, căci organismul în suferinţă are nevoie de o alimen- taţie consistentă, ca să se lupte cu boala.

A doua zi dimineaţă, la micul dejun, Iepurică cel năzdrăvan le spuse frăţiorilor

că a avut un vis în care Împăratul viselor i-a spus că Mătuşa Botic Roz are nevoie ca să se facă bine de „iarba de leac“ ce se găseşte în Ţinutul de la capătul lumii, fără de care nu are scăpare. Iepuraşii ascultară cu atenţie spusele lui Iepurică, auziseră şi ei de Ţinutul de la capătul lumii, unde se găsesc tot felul de plante vindecătoare, căci trebuie să ştiţi că înainte de a exista medicamentele, oamenii foloseau în tratarea bolilor plantele me- dicinale, care s-au dovedit a fi foarte utile şi de mare ajutor. În zilele noastre există o

adevărată ştiinţă, fitoterapia, care ne învaţă ce plante să folosim în diverse boli.

9 2 | Caietele de la Ţinteşti

DOCTORUL DE FAMILIE

Iepuraşii merseră cu toţii la Mătuşa Botic Roz, Iepuran îi găti de-ale gurii şi Ie- purică o întrebă dacă ştie unde este Ţinutul de la capătul lumii. Mătuşa le spuse că trebuie să coboare pe firul apei, până la fluviul cel mare şi că dincolo de fluviu este Ţara de la capătul lumii. Iepurică îi povesti ce-a visat şi i-a spus că vor merge acolo să-i aducă iarba de leac ca să se vindece. Mătuşa a fost foarte impresionată şi i-au dat lacrimile când a văzut cât de mult o iubesc nepoţeii ei, le-a spus că dacă vor ajunge acolo să ştie că armăsarul alb unicorn este cel care-i va putea ajuta să găsească iarba potrivită, căci a mai ajutat şi pe alţii şi să fie cu băgare de seamă, căci drumul este plin de primejdii. Frăţiorii porniră a doua zi o dată cu ivirea zorilor şi merseră până ce pârâul din satul lor se vărsa într-o apă mai mare, unde întâlniră nişte plutaşi care-i întrebară ce

caută pe acolo, şi când iepuraşii le povestiră unde vor sa ajungă, aceştia îi poftiră să vină cu ei pe plută, căci ei vor ajunge la acel tărâm. Ei, dragii mei, iţi trebuie ceva curaj să călătoreşti pe o plută, dar cum iepuraşii nu erau lipsiţi de curaj, s-au suit pe plută

şi au pornit.Trebuie să vă spun că în vremurile de demult, când nu existau şosele şi

camioane de mare tonaj care să transporte buştenii, lemnul din munte era transportat

pe apă, erau făcute plute care erau conduse pe firul apei de plutaşi pricepuţi care erau dintre cei mai voinici şi curajoşi. De pe maluri copacii se uitau parcă curioşi, căci iepuraşi pe plută nu mai văzuseră până atunci. Călătoria dură toată ziua, mâncară din ce-şi luaseră la ei, şi plutaşii le-au oferit

o mămăliguţă cu brânză de burduf delicioasă. Către seară, pluta ancoră într-un port la fluviul cel mare. Plutaşii îi invitară să înnopteze împreună la gazda lor, un moşneguţ şugubăţ care, când îi văzu, se înveseli

şi când află unde vor să ajungă se cam miră, dar le fu de folos căci le spuse de unde

pot lua a doua zi o barcă care să-i treacă fluviul şi le mai spuse să ia cu ei câteva mere pentru armăsarul unicorn care-i va călăuzi, căci îi plac grozav merele. A doua zi dimineaţă merseră la debarcaderul unde îi sfătuise gazda lor, moşuleţul cel simpatic, şi îl întâlniră pe nea Ivan barcagiul, acesta când află de ce au venit îi trecu fluviul cu barca lui cu motor fără să le ia niciun ban şi le ură suces. După ce au debarcat pe Tărâmul de la capătul lumii, frăţiorii au purces cu tot curajul în căutarea armăsarului unicorn, au mers cât au mers şi s-au afundat într-o pădure deasă, unde la un moment dat într-o poiană însorită au văzut mai multe fete despletite îmbrăcate în rochii lungi albe, care dansau un dans îndrăcit. Iepuran le-a spus că sunt Ielele şi să stea liniştiţi căci nu este bine să le deranjeze. Au mers cu mare băgare de seamă mai departe până când, la un izvor ce susura pe marginea drumului

DOCTORUL DE FAMILIE

îl întâlniră pe armăsarul unicorn care văzându-i, le spuse: „ Bine aţi venit dragii mei!“ Iepuraşii, uimiţi că armăsarul le-a vorbit pe limba lor, i-au oferit desaga cu mere roşii ce o aduseseră pentru el.Armăsarul s-a bucurat nespus şi le-a mulţumit, înfruptându- se cu nesaţ din merele aduse de iepuraşi. După ce a terminat de mâncat, i-a invitat să-l urmeze, căci îi va conduce la grădina Scorpiei, unde se găseşte iarba de leac de care au ei nevoie, şi au pornit pe cărare în sus. Au mers cale de vreo oră, poate chiar două, că începuseră să cam obosească, când armăsarul le spuse că au ajuns, dar trebuie să stea ascunşi până ce Scorpia va pleca la masă, căci numai atunci vor putea lua iarba de leac, până atunci să stea cuminţi, să nu facă zgomot ca să nu-i simtă Scorpia . Când Scorpia a plecat la masă, armăsarul i-a condus în grădina unde se aflau o mulţime de plante şi flori care de care mai frumoase, el le-a arătat iarba de leac de care au ei nevoie şi le-a spus să nu ia decât un fir că le este deajuns, căci dacă Scorpia va observa, va fi vai şi amar, căci va veni dupa ei. Iepuraşii luară cu băgare de seamă un fir de iarbă de leac, pe care Iepuran îl băgă în sân şi tiptil se întoarseră în ascun- zătoarea lor. Nu trecu mult şi Scorpia se întoarse la grădină dar nu observă nimic, aşa că ie- puraşii porniră călăuziţi de armăsar către debarcaderul unde-i aştepta barcagiul, că- ruia pe drum îi culeseră o pungă cu mure. Acesta le-a mulţumit şi i-a trecut peste apa învolburată a fluviului, spunându-le că a plouat la munte şi de aceea este apa tul- bure. Ajunşi pe celălalt mal, frăţiorii aflară de la barcagiu că este un autocar care pleacă cam într-o oră şi care îi poate duce până în orăşelul de lângă sătucul lor, aşa că se gră- biră să prindă autocarul. După ce s-au văzut urcaţi în autocar au respirat uşuraţi, căci erau ca şi ajunşi acasă. De la staţia unde îi lăsa autocarul nu mai aveau de mers decât vreun sfert de ora până acasă, floare la ureche pentru iepuraşii noştri iuţi de picior. Odată ajunşi la destinaţie, au coborât din autocar şi au pornit-o glonţ către casa mătuşii. Aceasta nu se simţea deloc bine, dar după ce Iepuran i-a făcut o fiertură cu iarbă de leac, aceasta îşi reveni ca prin minune şi nu ştia cum să le mai mulţumească nepoţeilor ei viteji care o salvaseră. Şi eu încălecai pe-o şa şi vă spusei povestea mea.

9 4 | Caietele de la Ţinteşti

LIRICE

Nicolae CABEL

îNTîi Au foST

întîi au fost Mihai, Necula, două Marii ţineau ofranda scîncea sub soare campanula cînd se-nfăşa în dor Violanda,

acolo-n LARGU’ unui vis nara de mînz, stingher vătuiul în licăriri de stea proscris zăpada-mpătimea gutuiul

şi-au fost Dumitru şi Ion şi Gheorghe-n trudă sublimată, ca Zeu uimit adus plocon doar inimii dintr-o agată

vecernii mute pe tipsia cu călăreţi sub Călmăţui, cînd fulgerau prin herghelia în zori severi ai nu ştiu cui

şi ochii voştri ce s-au dus din primăvară într-o alta, hrănesc Zenitul nesupus şi sînt flămînd precum e dalta

din sîngele cu-al vost’ răsad ce-mi însetează irizarea, cînd lîngă voi eu urc şi cad,

să îmi cioplesc spre Cer cărarea

09.10.2014

şi o poVeSTe

vei alinta un arc şi o poveste, cu gîndul ce pluteşte singuratic, pe prundul amintirilor celeste tu, poarta mi-ai deschis-o-nspre hieratic

cu visul tău, ce-i astăzi doar un pom, un pom cu roade, fără de mormînt;

azur ai pus pe fruntea mea de om, să evadez întruna în Cuvînt

tu, mamă, ai venit dintre mistere, la ceas stelar să mă aduci pe lume, să îmi găsesc numai în vis putere, iubirii tale să îi dau un nume

29.10.15

uN pSALM SuBţire

cu ochiul tău cîmpia vei urzi cu maci din amintirea ta sprinţară, alţi îngeri mai cobori din Miazăzi şi să-i ascunzi în Miazănoapte iară

în crucea zilei noi vom sta la vamă, la masa fără clopote şi vin, trifoiului şi pîinii da-vom seamă, copilăriei, plopului divin,

salcîmului ce-ngenunchea furtuna (hulubul meu se îngropa în zare!), un psalm subţire îmbrăcase luna cînd amintiri se coc la lumînare

dar ani perfizi ne-njunghie în spate, din libelule se prelinge ora, sigilii faci din vise preacurate, să fii tu, mamă-n pîinea tuturora

9 6 | Caietele de la Ţinteşti

LIRICE

fLoAre Cu ALBiNe

flăcări blînde în liman,

lupi de dor mai sar spre mine,

vezi, eterul nu-i duşman,

mamă, floare cu albine

neclintit, în faţa ta,

stau cu mînzul din poveste,

însura-m-aş cu o stea

nici n-a fost şi nici nu este

vremea zace-n grîuri line,

greierii mai torc din caer,

sora ploii, iată, vine

să te scrie blînd cu aer

nu-i pedeapsă, nici alint,

cînd dai viaţă, nu furi viaţă!

vezi, misterele nu mint!

fruntea ta se pierde-n ceaţă

29.10.15

REVERENŢE

eroul necunoscut, dascălul

Viorica POPESCU

pentru ştiinţă, artă, viaţă! Se pre-

miază oameni celebri, de notorietate, mari piloni de rezistenţă ai lumii, cu fruntea spre soare şi eternitate. Toţi aduc mulţumire

cuiva, unii – sieşi, alţii cuiva „in memoriam“. Cineva – premiant – pre- miază el însuşi asistenţa, naţia sa de care a fost înstrăinat fără voie, dar nu l-a uitat: graniţa impusă n-o recunoaşte, nici n-a existat pentru că s-

Acum

oferă un premiu – cel premiat – neamului său care l-a crescut, l-a urmărit şi l-a aplaudat pentru tot ce-a fost, este şi tot ce a făcut. pentru atâţi pre-

miaţi, au fost totdeauna înzecit mai mulţi cei ce au făcut posibilă premie- rea, marea gală a recunoaşterii împlinirii din oameni. Când cineva exclamă „a fost şi elevul meu!“, toţi recunosc – da, am avut totdeauna buni profesori nepremiaţi. Cvasinecunoscuţi – doar pro- fesori adevăraţi, şi un pic uitaţi adeseori, fiindcă totu-i banal. Cine n-a avut profesori? şi totuşi ar mai fi premianţi dacă n-ar fi ei, profesorii? iar pe ei cine- i va premia, cât patos au pus să meargă maşina lumii? Cine va ridica pen- tru ei o statuie a „eroului necunoscut – Dascălul“ rămas rădăcină, dar risipit printre STeLe?! Soclul l-au zidit singuri, de restul se va ocupa Dragostea şi reCu- NoşTiNţA LuMii. pentru că todeauna, alături de ViAţĂ, Cineva ne-a învăţat, ne-a dat măcar o diplomă, cu aripi cu tot, dar s-a păstrat pe soclu-i de Dascăl – erou necunoscut.

p remii, în lume se dau premii

a cultivat dragostea, preţuirea, recunoştinţa oriunde s-ar fi aflat

LIRICE

scrisoare din ambele tabere

Nistor TĂNĂSESCU

ninge de fiecare dată când ninge rămân într-un singur prieten şi acela scump la vedere şi acela cu crengile ninse

în depărtarea de unde vă scriu vouă neninşilor se petrec viscole de întâmplări armate de fluturi invadează oraşul sângele lor alb ne şiroieşte pe haine în barbă nu ni se mai disting proaspetele decoraţii nu ne mai deosebim unul de altul

în depărtarea de unde vă scriu vouă nenişilor se petrec viscole de întâmplări unii din noi trec de partea duşmanului

9 8 | Caietele de la Ţinteşti

GEORGE-VALENTIN RALEA

oameni care nu mai sunt

Mihaela GOMOESCU

A minteam tot în această revistă de acele generații de elevi cu care ne mân- drim noi, cadrele didactice din Școala Gimnazială Pogonele. De curând, unul dintre acești elevi, GeorGe-Valentin ralea, a murit…

(Nu-mi plac expresiile acelea menite să mai îndulcească, să mai atenueze cruzimea evenimentului, de tipul: ,,a plecat dintre noi“, ,,s-a dus la cele sfinte“, ,,ne-a părăsit pentru totdeauna“ etc.) A murit la doar 23 de ani, într-un oribil accident rutier pe- trecut pe 9 noiembrie, în urma căruia a stat în comă trei săptămâni pe un pat de spital din București. Durere, lacrimi, speranțe năruite… Dar toate acestea nu trebuie să șteargă o viață de OM, cu ambiții, aspirații, rea- lizări, satisfacții, prietenii. O viață de OM despre care vreau să vorbesc în continuare. S-a născut pe 28 mai 1992 într-o familie de oameni simpli, modești, muncitori, cu deosebite și impresionante calități morale pe care nu le-am știut până în aceste momente dramatice. Între anii 1999 și 2007 a urmat cursurile Școlii Gimnaziale Po- gonele, cu rezultate foarte bune la învățătură și cu o conduită exemplară. S-a remarcat mereu prin ambiție și seriozitate și, mai ales, prin corectitudine. La numai 12 ani, în clasa a VI-a, susținea cu tărie că vrea să se facă procuror ,,ca să se termine odată corupția din țara asta!“… Un visător de care aveam nevoie… Momentul său de glorie din acești ani – și cred că și al nostru, al școlii – a fost la o inspecție la ora de mate- matică. Profesoara de matematică, Fănica Simion, dirigintă a clasei în care era Va- lentin, povestește cum acest băiat înalt și firav a stat drept, hotărât și sigur pe el în fața tirului de întrebări ale inspectorului care n-a reușit să-l încurce și care l-a lăudat îndelung. Între anii 2007 și 2011 a fost elev al Colegiului Național ,,B. P. Hasdeu“, cel mai bun liceu din județul Buzău și, la acea dată, între primele zece cele mai bune licee

GEORGE-VALENTIN RALEA

din țară. A făcut față fără probleme exigențelor de tot felul, a legat prietenii noi și le-

a consolidat pe cele vechi. În 2011 a fost admis la Academia Forțelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu“ din Sibiu,

ale cărei cursuri le-a absolvit trei ani mai târziu, obținând licența în domeniul Științe militare, informații și ordine publică, specializarea Managementul organizației. Din oc- tombrie 2014 era student masterand în cadrul aceleiași instituții, la specializarea Ma- nagementul capabilităților organizaționale. În perioada octombrie 2014 – martie 2015,

a urmat Școala de Aplicație pentru Unități de Sprijin de Luptă ,,General Eremia

Grigorescu“, absolvind Cursul de bază în arma Artilerie și Rachete. Cariera militară era, se pare, modalitatea pe care a găsit-o potrivită pentru a pune ordine în lumea asta. A fost repartizat la o unitate militară din Bârlad unde avea gradul de subloco- tenent, apreciat de superiori și cu perspective mărețe. Spre Bârlad se îndrepta în acea zi de 9 noiembrie, când timpul său s-a oprit. A fost condus pe ultimul drum în ziua de 5 decembrie, în satul natal, într-un cortegiu funerar de o ordine și o decență surprinzătoare, de parcă Valentin însuși l- ar fi organizat. A fost înmormântat cu onoruri militare, sub steag și sub un morman de flori… Rostul nostru, al celor rămași în urmă? Să-i cinstim memoria, să arătăm și generațiilor actuale că prin muncă și ambiție îți poți îndeplini visurile, să înțelegem lecțiile care ne-au fost date în această perioadă: solidaritate, loialitate, credință.

p.S. Valentine, de acolo, de sus, de undeva, veghează asupra celor care suferă și

mângâie-i!

10 0 | Caietele de la Ţinteşti

CRITICE

cântecul luminii 

„plopului singuratic“ 

din ţinteştii buzăului

Niculina APOSTOL

P entru poetul Stelian Grigore care scrie cu litera minţii coborâte în inimă, re- găsirea sinelui este o revelaţie dobândită prin credinţă şi o revenire la rădăcini, pe aripile „sfântului cuvânt“ al poeziei.

În „Morile văzduhului“, cuvântul său este ca zborul unui fluture şi devine materie, când natura îi este odihnă şi prilej de reflectare. De aceea, în mijlocul mediului natural autohton, poetul se simte acasă, înconjurat relaxant de frumuseţe şi dragoste. Are prieteni fideli, care-l susţin tăcut, precum „PLOPUL SINGURATIC“, un model de rezistenţă nelimitată, în faţa furtunilor şi a viscolului vieţii.Tot în natură, îl ajunge dorul după inocenţa copilăriei, dor pe care l-a purtat mereu, în gând, ca pe un cântec al primăverii înveşmântate în culorile toporaşilor, ghioceilor şi viorelelor pădurii, în curcubeul zambilelor, bujorilor şi trandafirilor grădinii ori în cântecul cucului ames- tecat cu cel al privighetorii, din varul morii cu berzele ei albe. Deasupra,„Morile văz- duhului“ din vatra natală macină, în joc de lumini şi zgomote, norii plumburii, purtaţi pe aripile vântului, care descântă rodul pământului. În „Caniculă pe Valea Antoanei“, un soare agresiv sileşte, cu săgeţile lui fierbinţi, iarba să facă metanii, măcar pentru o ploaie cu rouă, în dimineţile toride. Foarte atent la mişcările şi evoluţia, în timp, a naturii, prin trecerea de la un anotimp la altul, poetul surprinde, într-un fel personal, mişcarea lină a vântului, care se ascunde în frunzele pădurii, de caniculă. Tot vântul, însă este un„musafir nepoftit“, ce supără verdele co- pacului revoltat de îndrăzneala nepăsătoare, cu care acesta sperie iarba din vale, ves- tind plecarea toamnei. Când, înverşunat, spulberă, de pe o potecă, frunzele ce curg galben ca un râu, spre iazul morilor, tot mai puternic, dinspre baltă, se aude corul corbilor, croncănind sinistru. „Peisajul“ se schimbă, omătul acoperă freamătul foşnitor, cu mantia lui purifica- toare, măturată cu asprime de un Crivăţ care nu poate îngheţa chemarea iernii pentru îndrăgostiţi. Sub vraja imaculată a priveliştii albe, poetul trăieşte cu intensitate pre-

CRITICE

zentul şi se împacă astfel cu gândul că un mâine inevitabil îl va urca în peisajul trans- cendental al stelelor. Un alt filon sensibil al poeziei domnului Stelian Grigore este inundat de gingăşia copleşitoare şi căldura empatiei, cu care se apropie de oamenii dragi sufletului său. Aici dorul are alte dimensiuni, este surd, greu şi-l arde necontenit, pentru părintele pierdut prea devreme. Îl strigă cu vocea copilului deznădăjduit de-o aşteptare prea lungă, dezvăluind o faţetă aparte a sufletului, dar mai ales, adâncimea unei dureri aspre, ce scrijela inimile a doi copii frumoşi, îndrăgiţi cu evlavie de către mama lor, de către bunica din partea mamei şi de către părinţii tatălui absent. („Ce fericit aş fi!“).

Icoana mamei o poartă, în inimă, ca pe o rugăciune spre cer, înălţată pe o aripă a vântului prietenos, bunica este „îngerul păzitor“, mereu rugător către Domnul, iar bunicul este sfântul ocrotitor al său şi al„sfintelor“ (sale)„bucurii“, din familie, care îl împlinesc şi-l fac fericit, împăcându-l cu sine şi cu viaţa. Poezia domnului Stelian Grigore este caldă şi sensibilă, se adresează simplu şi direct cititorului, care este cucerit de nobleţea simţămintelor poetului din Ţinteştii Buzăului.

10 2 | Caietele de la Ţinteşti

OMUL CU MÂRŢOAGA

„arhivarul chirică“, egalul lui mircea diaconu în persoană

Marin IFRIM

l Filedinistoriateatrului„GEORGECIPRIAN“

D intre zecile de actori consacraţi care au evoluat în cele 20 de stagiuni ale Teatrului „George Ciprian”, cel mai determinat, în rol sau în afara acestuia, adică pe scenă şi dincolo de scenă, mi s-a părut a fi Mircea Diaconu. Ca

actor, m-a impresionat „în direct, pe viu”, încă de la inaugurarea Teatrului respectiv, în anul 1996, cu piesa „Omul cu mîrţoaga”, cea mai jucată piesă a precursorului ab- sudului, George Ciprian. Mircea Diaconu a interpretat fără cusur rolul Arhivarului, un rol pe care, în urmă cu mulţi ani, îl interpretase şi Grigore Vasiliu-Birlic. La repetiţii, Mircea Diaconu avea inteligenţa şi subtilitatea artistului cu o experienţă fabuloasă în teatru şi în film, de fiecare dată făcând în aşa fel încât ceilalţi colegi să nu aibă im- presia că sunt mai puţin importanţi decât el, chiar dacă, toţi, cel puţin în aparenţă, îi (re)cunoşteau incontestabila carieră artistică.Am înţeles repede că maestrul Diaconu e „băiat de la ţară”, cum se spune, fără nicio urmă de nuanţă peiorativă, şi că, pentru el, hărnicia, onestitatea şi tenacitatea sunt calităţi native. Ca să nu mai spun că, oricum aş fi privit lucrurile, nu puteam trece cu vederea faptul că, încă de mic copil, eram fa- miliarizat cu chipul şi evoluţia actorului, pe care-l văzusem, de zeci şi zeci de ori, la început în filme şi pe micul ecran apoi direct pe scenă. Sub figura aparent banală, şi, totuşi, extrem de expresivă, am descoperit un om şi un actor cu o combustie vulcanică, un vulcan controlat de nişte mecanisme interioare la care nu au acces nici ”vulcano- logii” de profesie. Concret, după nici trei reprezentaţii ale „Omului cu mârţoaga”, am avut certitudinea că, lângă noi, trăieşte şi munceşte unul dintre cei mai mari actori români de la Toma Caragiu, Octavian Cotescu şi Radu Beligan încoace. Am avut timp să-l cunosc bine. De multe ori ne vorbea, aproape liric, despre casa sa de vacanţă, o casă ţărănească situată undeva în zona în care s-a născut, dacă nu cumva chiar în localitatea natală, sau, parcă, undeva pe lângă Bucureşti. Pe actorii adevăraţi îi poţi

OMUL CU MÂRŢOAGA

recunoaşte după ochi, aşa cum samsarii recunosc caii de rasă după dantură şi după glezne. Mircea Diaconu avea acea căutătură de laser, specifică minţilor care pot privi prin lucruri şi prin oameni. Pînă să intre efectiv în politică, ne vorbea cu oarecare admiraţie pragmatică despre Emil Constantinescu, cel care, în 1996, a câştigat ale- gerile prezidenţiale. Mai târziu, Mircea Diaconu a intrat în politică. I-am dezavuat gestul şi l-am criticat în presă. Am exagerat. La ultimele alegeri a câştigat, de o ma- nieră categorică, un fotoliu de europarlamentar. A fost ajutat şi de o maşină de pro- pagandă mass-media profesionistă, dar, în principiu, meritul e numai şi numai al său.

Practic, şi-a pus cariera în joc şi, cred eu, a reuşit. Într-o zi, Paul Ioachim mi-a oferit

o carte de povestiri de Mircea Diaconu. O carte scrisă cu aceeaşi dexteritate cu care

acesta îşi etala personajele pe scenă, talentul autorului fiind similar cu cel al lui Ştefan

Agopian, un prozator aflat în vervă maximă prin anii ’80. La marele actor m-a im- presionat instinctul artistic, modul în care îşi aborda personajele, felul sublim în care

le trata ca pe nişte fiinţe reale, oferind spectatorilor uluitoare scene de umanism. Spre

deosebire de alţi actori de succes, Mircea Diaconu evita cu pedanterie histrionismul, preferînd să-şi domine rolul, de la caz la caz, în limitele unui mesaj onest, conform „fişei postului” personajului pe care-l interpreta. Nu cred că a existat vreodată vreun interpret mai bun, al Arhivarului din „Omul cu mîrţoaga”, decît Mircea Diaconu. Chiar şi atunci cînd, conform mărturiilor lui George Ciprian,„piesa s-a jucat trei ani în şir cu casa închisă”. Regizorul piesei montate la Buzău a fost regretatul Tudor Mă- răscu. Presupun că, acesta, împreună cu directorul Paul Ioachim, au avut un cuvînt de spus în privinţa distribuirii lui Mircea Diaconu în rolul arhivarului Chirică. O ale- gere genială! Un actor pe măsură, capabil să exprime toate nuanţele subtextuale po- sibile. În timpul unui spectacol, într-o scurtă pauză, încercînd să-i ajut pe maşinişti, am luat un ciocan şi un cui pentru a fixa în perete o lampă de gaz, din cea obişnuită,

folosită odinioară la ţară. O lampă care chiar era aprinsă în timpul spectacolului. Sala fiind plină, am încercat să lovesc cuiul cu grijă şi cît mai rar, ca nu cumva să audă spectatorii de dincolo de cortină. M-am pomenit că„vîntul” îmi smulge ciocanul din mînă, cu cui, cu tot. Era Mircea Diaconu. Mi-a subtilizat cele două obiecte şi, precum un tîmplar profesionist, a fixat cuiul în perete, după care l-a lovit o singură dată, cu

o precizie de lunetist! Atunci m-am convins că marele actor spunea adevărul cînd afirma că îşi construise casa de vacanţă cu propriile sale mîini. Ecce homo! Reverenţe!

10 4 | Caietele de la Ţinteşti

RĂVAŞE

Ica UNGUREANU

Răbdare şi tutun

Tu, om sărac şi-un pic nebun, În fum, cătându-ţi alinarea, Ţi-ai dat toţi banii pe tutun Şi ai rămas doar cu răbdarea!

Specialiştii ne recomandă să consumăm cel puţin 2 litri zilnic

– Cine dracu’ să v-asculte? (Zis-a omul necăjit) Eu aş bea lichide multe, Dar şi astea s-au scumpit!

Specific oltenesc

În graiul neaoş, când vorbesc Olteni de la oraş sau sat, Perfectul simplu-l folosesc, Deşi au traiul complicat.

Cin’ se ia cu mine bine

Olteanul, generos de fel, De-i nouă sau chiar de-a purtat-o, Îţi dă şi haina de pe el Doar dacă-l prinzi că ţi-a furat-o.

Lemne pentru foc

ioc!

Cum iarna se anunţă grea Şi n-am nimic prin buzunare,

De-aş sparge-o bancă, aş putea

Să mă-ncălzesc

la închisoare.

Veşnica poveste

În parte, pentru fiecare, Constat la doamnele moderne, Că frumuseţea-i trecătoare Doar bârfele rămân eterne.

Tipar executat de EURO PRINT COMPANY Buzău, Str. Victoriei nr. 1

email:europrint2006@yahoo.com

10 6 | Caietele de la Ţinteşti

e t e l e d e l a Ţi n t e ş t i 2Ca

i

e t e l e d e l a Ţi n t e ş t i
e t e l e d e l a Ţi n t e ş t i

Fundaţia „Constantin Toma“ – ISSN 2457-8223 | ISSN-L 2457-8223