Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bedros Horasangian
ISBN 978-606-94689-5-1
P L O I E S T I
9 786069 468951
Ştefan Romanó
50 ANI
de
HAZ DE NECAZ
O istorie a românilor sub comunism
povestită în bancurile lor,
culese, editate şi adnotate
de autor
1
2
Ştefan Romanó
50 ANI
de
HAZ DE NECAZ
O istorie a românilor sub comunism
povestită în bancurile lor,
culese, editate şi adnotate
de autor
3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ROMANÓ, ŞTEFAN
50 de ani de haz de necaz : o istorie a românilor sub
comunism povestită în bancurile lor / Ştefan Romanó. -
Ploieşti : Editura Atom, 2022
Index
ISBN 978-606-94689-5-1
821.135.1
4
Cuprins
5
6
Cuvânt înainte
Bedros Horasangian
8
Preambul
10
După două ore, cei ce se aleseseră cu românul apar în satul
celuilalt trib.
—— Nu v-a mai rămas ceva şi pentru noi?
—— Dar voi ce-aţi făcut cu românul?
—— Păi, să vedeţi, când l-am dezbrăcat şi l-am văzut ce slab
era, săracul, numai piele şi oase, ce era să facem cu el? Mai mult
de-o ciorbă nu putea ieşi din el. Dar ne-a stricat-o şi p-aia — când
l-am aruncat în cazan, nenorocitul a mâncat toate legumele.
Cine mai poate savura astăzi această delicatesă a anilor ’80?
Pentru aceasta trebuie să fi trăit anii Epocii de Aur a lui
Ceauşescu. Acest context, această ambianţă, fără de care
bancul nu mai reprezintă mare lucru, am încercat să-l recreez în
istoria ce urmează. Am folosit pentru asta chiar bancurile,
făcându-le să se înlănţuie şi să se lumineze unul pe altul, apelând
şi la mici doze de umplutură narativă.
Cartea de faţă nu este o antologie de bancuri, ci mai mult dar
şi mai puţin decât atât. Este mai puţin prin numărul bancurilor,
dar mai mult pentru că le inserează în istoria vie. Ȋn acelaşi timp,
la fel ca o cronică, ea oferă o realitate parţială, limitată la lumea
în care a trăit cronicarul — Muntenia, esenţialmente Bucureştiul şi
Ploieştiul — care nu poate fi întru totul reprezentativă pentru ţară.
Nu m-am servit de niciuna din antologiile apărute după
Revoluţie pentru a spori volumul; am inclus numai bancuri ce le-
am „cules” eu în decursul a vreo 40 ani, începând prin 1950, şi
pe care le-am transcris nu pe fişe, ci în memorie. Este inevitabil
ca unele să fi fost deja publicate în vreo antologie, dar sper ca
cititorul să descopere multe noutăţi aici.
1Prostia nu l-a ocolit nici pe el. Ȋn 1929 a rostit o eulogie a lui Lenin, pe
care l-a numit „un gardian şi reînnoitor al conştiinţei umanităţii”.
12
1
Necazul şi hazul românului
Ocupaţii şi ocupaţie — Capra vecinului, o variantă inedită —
Daruri divine — Triumful lui Marx... în banc — Etimologia
ciudată a termenului banc — Bancul, text şi context
14
dublu necaz s-a născut socialismul sau comunismul românesc –
o pereche cam ca Tanda-Manda. Şi vor mai fi fost şi altele, cum
sugerează povestea unei încă mai timpurii descinderi a Domnului
pe Pământ, păstrată în memoria vecinului bulgar.
După ce-a făcut lumea, Dumnezeu a trecut cu sacul şi-a
împărţit popoarelor bogăţiile naturale. Ajuns în România, El
împarte cu dărnicie din toate: şi aur, şi argint, şi petrol, şi sare, şi
atâtea altele. Când trece în Bulgaria vecină, El dă de fundul
sacului şi abia de mai adună câteva firmituri.
—— Bine, Doamne, zice bulgarul, dar dreptate-i asta? Câte
i-ai dat românului şi câte mie?
—— Adevărat, zice Domnul, i-am dat românului mai multe, dar
nu şi mintea să ştie să se bucure de ele.
Ceea ce va fi creat desigur alte necazuri. La toate aceste
multiple necazuri, românul a răspuns cu hazul lui specific, şi el
tot dar de la Domnul, desigur.
S-ar fi putut scrie istoria neamului prin bancurile sale. Cum
însă genul este efemer, puţini s-au aplecat asupra lui,
socotindu-l o rudă săracă a literaturii populare, şi această istorie
ne lipseşte. O părticică din acest mare gol îşi propune să umple
încercarea de faţă: ea este o „cronică”, adică o „istorie vie” a
(aproape) jumătăţii de secol în care românul a făcut haz de
necazul comunist.
De comunism au suferit şi mai suferă încă mulţi, dar el
îmbracă forme specifice – să le spunem naţionale – şi naţiile
răspund diferit. De pildă, ungurii au făcut în ’56 o revoluţie, ruşii
au inventat dizidenţa, polonezii au răspuns cu Solidarnosti...
românii au inventat un banc.
Bancul, mai mult decât orice altă formă de invenţie artistică,
a exprimat şi frustrarea românului şi şfichiul de bici cu care el îi
pedepseşte pe ei. Care ei? — se ştie prea bine.
Doi bătrânei stau pe o bancă în parc. Sub umbrelă, căci plouă
cu găleata. — Urâtă vreme! oftează unul — Ia mai dă-i în p...a
mă-sii! răspunde celălalt.
Căci asta e situaţia: de partea asta a cortinei ce separă
Europa în două, şi în România în special, totul este politică – şi
vremea, şi industria, şi sexul, deci şi bancul. Ȋn timp ce în lumea
15
liberă 99 procente din bancuri sunt despre sex, ca principală
sursă de frustrare, cum susţinea Freud, în comunism Marx a
triumfat şi în privinţa asta: aici politicul covârşeşte şi adesea
răsare chiar de sub masca sexului. De pildă, ce se întâmplă când
doi bărbaţi şi o femeie naufragiază pe o insulă pustie? Dacă sunt
englezi, unul din bărbaţi face cunoştinţa doamnei şi apoi îl
prezintă pe prietenul lui. Dacă sunt francezi, unul devine soţul iar
al doilea amantul. Dacă sunt români, cei trei fac o şedinţă de
sindicat şi o aleg pe femeie ca secretară a organizaţiei, după care
îi regulează ea pe ei.
Aşa se face că piaţa bancurilor, singura piaţă liberă în
comunism, a prezentat o atât de mare varietate. Ȋn locul obsesiei
sexuale, aici a domnit necesitatea politică, care îmbracă o
infinitate de forme şi explică acest caracter de „frescă istorică” pe
care-l îmbracă lumea bancurilor. Ȋn acest sens, istoria de faţă a
fost uşor de scris. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu există şi
alte „filoane” ale acestui mare zăcământ de umor popular, pe
care le vom explora alternativ, în cronologie nu totdeauna strictă.
16
nu înseamnă „banc”, 2 ci „bancă”. Şi, dat fiind că este greu de
văzut o legătură cu instituţia financiară, nu rămâne decât să
presupunem că e vorba de „banca” în care stăteau elevii. Este
foarte probabil ca unele din bancurile vremii să se fi născut în
şcolile din Ardeal, în sânul comunităţii germane, singura care
folosea cuvântul bank — românii au fi spus bancă. Ne ciocnim
însă aici de un paradox, căci, în tradiţia românească, neamţul e
un ins cam lipsit de simţul umorului. Cum zice bancul: Nu-i spune
luni un banc unui sas, că strică slujba în biserică, duminică. 3
Pare logic să acceptăm că bancul a apărut între vorbitori de
limbă română ce foloseau termenul german bank pentru banca
şcolară — adică tot în Ardeal. Ajungem astfel la al doilea paradox
al etimologiei, căci ardeleanul nu e nici el cunoscut în ţară ca fiind
mult mai dotat cu simţul umorului decât neamţul. Putem ieşi din
plasa de paradoxuri presupunând că primele bancuri au apărut
în Ardeal ca povestiri de haz involuntar, ce au dobândit
intenţionalitatea odată ce au trecut Carpaţii. Plasarea originii în
Ardeal, chiar înaintea Primului Război Mondial rămâne totuşi
singura plauzibilă, susţinută de următorul banc care nu putea
proveni decât de acolo şi atunci.
Franz Joseph, împăratul Imperiului Habsburg, din care
Ardealul făcea parte pe atunci, era un bun administrator. Într-una
din vizitele sala pe întinsul Împărăţiei, în care voia să afle
necazurile oamenilor şi să-i ajute, el a ajuns prin satele cele mai
ascunse ale Ardealului, locuite de români, şi a descoperit lipsa
de elementară igienă — oameni făcându-şi nevoile în fundul curţii,
între buruieni. Întors la Viena, el a emis un edict: fiecare
gospodărie sătească trebuie să aibă un closet, o groapă în care
să-şi facă nevoile, cu ameninţare de amendă substanţială în caz
de nesupunere. Şi a trimis împăratul armata chezaro-crăiască să
verifice împlinirea edictului.
Ajunge un soldat imperial, cu halebarda în mână, într-un sat
din fundul munţilor, la casa unei femei bătrâne:
—— Arată, babă, gaure, porunceşte soldatul.
19
2
Începuturile necazului comunist
Cum a eliberat Ivan România — Din arhiva secretă a Celor
Patru Mari — Zăroni, antierou al bancului politic —
Republica Populără — Ascensiunea căcatului — Badea
Gheorghe la Rabi din Botşăni — Tovarăşul Ionescu la
învăţământul politic — Gazeta de perete — Senzaţiile tari la
la români — Vulpea şi Corbul în versiune comunistă — Ei
întâi taie şi apoi numără
20
nu mişcă, rumegă domol mişcând din urechi şi privind în jur cu
ochi candizi.
—— Incapabililor! strigă Mussolini şi se dă jos din maşină, se
duce la vacă, se opreşte în faţa ei, cu mâinile în şolduri şi ţinând
într-una o biciuşcă, strigă la ea „Marş!” Degeaba, dobitocul nu se
mişcă.
Atunci, Hitler, cu un zâmbet superior, coboară şi îi spune
Ducelui:
—— Lasă-mă pe mine, duce, căci mă pricep mai bine.
Se apropie de vacă, se apleacă şi-i şopteşte ceva la ureche.
Imediat, vaca se scoală şi pleacă. Cei doi se urcă înapoi în
limuzină şi convoiul se repune în mişcare. După un timp,
Mussolini, invidios dar şi curios, îl roagă pe Hitler :
—— Führere , spune-mi şi mie, te rog, cum ai convins vaca?”
—— Eh, răspunde Hitler, cu un gest din mână, adică — un fleac.
Mare lucru, o vacă! Am dus eu doi boi la München.
Românii nu aveau cum să-l aleagă pe Stalin, care înşfăcase
deja o mare halcă din trupul ţării, Basarabia. Apoi, vecinii unguri
au vrut şi ei o halcă şi Hitler, împreună cu lupşorul lui, Mussolini,
le-a făcut cadou, prin ce s-a numit „Dictatul de la Viena”, jumătate
din Ardeal.
Semnătura lui Mussolini pe Dictatul de la Viena a fost primită
de români ca o trădare. 4 Italia făcuse cadou României, după
Primul Război Mondial, două copii ale statuii lupoaicei cu puii, cei
doi întemeietori legendari ai Romei, ca semn al frăţiei celor două
naţiuni de gintă latină. Una din cele două statui se afla în piaţa
principală a oraşului Cluj, ocupat de unguri după Dictat. Atunci,
mulţi clujeni au manifestat în piaţă scandând „Duce, duce, ia-ţi
căţeaua şi ţi-o fu.e”. Orice autentic ardelean va recunoaşte rima. 5
Lipsită de aliaţii ei tradiţionali – Franţa şi Anglia –, muşcată de
23
lui. Şi-i spune farmacistului, căruia nu-i vine să-şi creadă ochilor:
—— Davai!
Deşi e complet năuc, farmacistul reuşeşte să ia de pe raft
borcanul corect, cu mâini tremurătoare. Vania îl înşfacă şi trage
o duşcă lungă, dar lasă borcanul jos şi strigă supărat:
—— Niet! Niet asta! Ăla care arde closet când piş!
Cu asemenea organism super-robust, nu-i de mirare că
Vania avea să cucerească Berlinul.
Pentru că se întâmplase ca Ivan Ivanovici să „elibereze”
România, intrând în Bucureşti la 23 august 1944, această dată a
devenit capitală în istoria ţării, împărţind-o în două: ce-a fost
înainte şi ce-a fost după. Reţineţi data, căci o vom reîntâlni nu
odată.
Imediat „după” a apărut şi prima victimă marcantă – trecem
peste cele înregistrate doar statistic – a „eliberării” României de
către Vania — omul cel mai îndrăgit de români: actorul,
cabaretistul, cupletistul – într-un cuvânt comedianul „stand up”
într-o vreme când termenul nici nu fusese inventat — Constantin
Tănase. Tănase fusese omul care ridiculizase, acoperind de
sarcasme, corupţia şi impostura din România antebelică; şi care
nu se sfiise să trateze la fel chiar Germania, care practic anexase
România, de unde îşi scotea benzina fină. Ce i-a mers lui Tănase
cu Hitler nu-i va merge cu Stalin. Când s-a văitat pe scena
teatrului său, „Rău era cu was ist das, dar mai rău cu davai ceas”
a fost numai sfătuit să se cuminţească. Dar nici cuminţenia nu
i-a ajutat. A ieşit iar pe scenă, cu braţele acoperite cu brăţări de
ceasuri, şi cu o pendulă atârnând în spate şi a şoptit, „El tic, eu
tac, el tic, eu tac”. 7 A fost imediat arestat şi a murit după câteva
zile. O moarte ciudată, neaşteptată, nici până azi explicată, a
unui om altminteri fără probleme de sănătate.
25
—— Taci, fă, ce ştii tu?! Cum să zic că n-am cântat, când ei
era toţi acolo – şi boierii, şi negustorii, şi legionarii.
De fapt, nu prea contează dacă sunt mulţi sau puţini
comuniştii. Sosind pe tancurile Armatei Roşii, ei au puterea. La
început vor s-o ţină în umbră — praf în ochii Vestului — deci
numesc ca prim ministru un om de paie, Petru Groza, unul din
boierii lor. Partidul nici nu-şi mai spune comunist ori socialist, s-a
rebotezat „muncitoresc” – P.M.R. Şi, dat fiind că marea majoritate
a românilor sunt ţărani, au creat şi un „Front al plugarilor”,
presupus aliat al presupusei muncitorimi.
Românii nu pot să creadă că asta se întâmplă. Ei aşteaptă ca
mâine, cel mai târziu poimâine, să vină americanii şi să-i
elibereze de ruşi, sovietici, comunişti ori ce-or mai fi. Această
speranţă musteşte în bancurile lor. Ei îşi imaginează cum ar arăta
într-o Enciclopedie din anul 2000 articolul despre Stalin: şeful
unui mic trib răsculat de pe vremea preşedintelui Truman.
Aceeaşi speranţă o regăsim într-una din multele poveşti cu
„cei patru mari” (de regulă nenominalizaţi) — reprezentanţii
puterilor învingătoare.
Cei Patru Mari (care-ar fi acum Truman, Churchill, Stalin şi
De Gaulle) zboară cu avionul spre locul viitoarei lor conferinţe
unde vor hotărî destinele lumii. Deodată, se produce o avarie,
avionul începe să coboare abrupt şi vine pilotul.
—— Domnilor, îmi pare foarte rău, un motor s-a defectat şi
avionul e prea greu, dacă unul dintre dumneavoastră nu se
sacrifică şi sare, ne prăbuşim cu toţii.”
Tăcere, schimb de priviri, apoi englezul se scoală spunând,
—— All right. God save the Queen!
Şi sare din avion. Trec câteva minute, avionul continuă să
coboare abrupt, apare iar pilotul:
—— Domnilor, regret profund, dar tot pierdem înălţime, dacă
nu se mai sacrifică unul dintre dumneavoastră ...”
Iarăşi tăcere, schimburi de priviri, apoi francezul se scoală:
—— Messieurs c’est mon tour...Vive la France!
Şi se aruncă în gol cântând, „Allons enfants de la patrie!”
Mai trec câteva minute şi vine iar pilotul:
—— Domnilor, mai avem puţin, dar continuăm să pierdem
26
înălţime. Dacă cineva nu...
Atunci se scoală americanul, strigă „God bless America!” şi-l
înşfacă pe rus şi-l aruncă din avion.
Aventura celor Patru Mari în avion este unul dintre scenariile
conjuncturale tipice al bancului. Într-o altă variantă, pilotul vine
să spună, „Domnilor, pierdem înălţime şi ne prăbuşim. Suntem
cinci şi, din nefericire, nu avem decât patru paraşute.”
—— Eu, spune francezul, reprezint patria culturii moderne,
deci am dreptul să mă salvez.
Pilotul îi dă o paraşută şi francezul sare din avion. Dar, după
câteva minute, pilotul vine iar să spună, „tot pierdem înălţime...”
—— Gentlemen, spune englezul, eu reprezint imperiul în care
soarele nu apune niciodată, deci...
Primeşte şi el o paraşută şi sare. Dar, după câteva minute,
pilotul vine iar.
—— Tovarşci, strigă rusul, eu reprezint primul stat al proletari-
lor din istorie!
Şi înşfacă o paraşută şi sare.
—— My friend, i se adresează americanul pilotului, noi ce
facem? Dăm cu banul?
—— Nu, Mr. President, luaţi paraşuta asta.
—— Şi dumneata ce faci?
—— Don’t worry, Sir, am şi eu o paraşută.
—— Bine, dar... parcă aveam doar patru paraşute.
——.Doar că rusul a înşfăcat rucsacul meu...
Dar americanii întârzie să vină şi românii trebuie să se
descurce singuri cu necazul comunist. Ei aduc la putere, în banc,
un idiot de care să râdă. În mod paradoxal – nu totdeauna plăteşte
cine trebuie – acesta nu e nici măcar un comunist de marcă, ci un
trepăduş al lui Groza. Nici Groza, nici Gheorghiu-Dej, secretarul
general al Partidului, n-au fost marii ridiculizaţi ai primilor ani de
comunism. Ei nici nu contau, mai curând sau mai târziu tot aveau
să vină americanii să ne scape de toţi. Important era să râdem
de proştii cocoţaţi pe nouă perne comuniste. Fiindcă acesta este
comunismul, domnia proştilor, care duc ţara de râpă.
Ciracul lui Petru Groza, pe nume Zăroni, a devenit erou
naţional – al bancului. Scrie epigramistul:
27
Caligula Imperator
A făcut din cal senator!
Petru Groza, mai sinistru,
A făcut din bou - ministru.
28
La care Zăroni, cu un surâs triumfător, zice:
—— Ştiam eu că n-ai să mă crezi că i-am schimbat, nea
Petrică. Uite, ţi-am adus dovadă.”
Şi scoate din buzunar, expunându-i pe masa tratativelor,
ciorapii împuţiţi.
Tot de la Conferinţa de Pace. Zăroni şi-a luat cu el la Paris şi
soţia şi fiica adolescentă, ca să cunoască şi ele faimosul oraş
lumină. În vreme ce el luptă la masa tratativelor, cele două ies la
plimbare şi fac imprudenţa să se aventureze într-un cartier mai
deocheat, unde le prinde noaptea. Deodată, din întuneric răsare
un ins mascat, cu pistolul în mână:
—— Madame, vos bagues! (în traducere: Doamnă, inelele
dumneavoastră!)
La care mama strigă:
—— Bagă-mi-o mie şi lasă fata în pace!
Fiica îi creează lui Zăroni probleme şi în ţară. De fapt, a fost
greşeala lui — n-a vrut să primească maşina aceea minunată.
Aşadar, Zăroni a trebuit să-şi trimită cu trenul nevasta şi fata
în vacanţă la Sinaia. Iar trenurile nu prea mergeau bine în acei
ani şi s-a întâmplat că, la întoarcere, a fost aşa de mare
aglomeraţie în tren, că mama şi fiica n-au putut găsi un loc jos.
Când Zăroni le întâlnește pe peron la Gara de Nord, soţia îi
povesteşte aventura — ea a stat pe coridor, în picioare, iar pentru
fată au găsit într-un compartiment un bărbat amabil care s-o ţină
pe genunchi. Zăroni e şocat:
—— Pe genunchii unui individ! De unde ştii că nu era unul
de-ăla, un burghez împuţit?!
Atunci fiica intervine:
—— Nu, tată, era unul de la Frontul Plugarilor.
—— De unde ştii?
—— Am simţit tot drumul că stau pe un cocean.
Destul de repede, cu ajutorul neprecupeţit al ocupanţilor
sovietici, comuniştii s-au descotorosit şi de rege, ultimul stâlp al
burgheziei exploatatoare şi astfel ţara a devenit Republica
Populară Română, pe scurt R.P.R. Mişcarea aceasta este
„prelucrată” apoi la toate nivelele, până în cel mai obscur „fund”
de ţară, în recent inventate, tot după modelul sovietic, şedinţe de
29
„învăţământ politic”.
Trebuie să se ducă la şedinţă şi Badea Gheorghe, ţăran din
Atârnaţii de Sus, pentru că a venit să-l poftească, politicos, un
tovarăş cu pistolul la brâu.
—— Ei, ce v-a spus la şedinţă?” îl întreabă nevasta pe
Gheorghe, când se întoarce.
—— Cică nu mai avem rege, avem răpublică.
—— Ră-ce?
—— Răpublică, fimeie.
—— Şi ce-i răpublica asta?
—— Populără, fimeie. Răpublică populără.
—— Po-ce?
Gheorghe îşi lămureşte nevasta, silabisind:
—— Po-pu-lă-ră, fimeie.
La fel ca în lumea folclorului, în banc se întâmplă că gura
prostului adevăr grăieşte.
Zăroni intră la şeful lui, care-l primeşte cu „Salve, Petronius
Zaronius!”
—— Aoleu, ce ţi-am făcut, nea Petrică?! se apără adjunctul.
—— Nu te speria, Petrică, doar ţi-am latinizat numele!
Şi şeful continuă, explicându-i cum e cu latinitatea noastră.
Plecând de la şef, Zăroni se întâlneşte pe coridor cu tovarăşa
Pauker, numărul 1 în ierarhia Partidului, şi o salută:
—— Salve, Anus Paukurus!
—— Ce faci, Petrică, ai înebunit?!
—— Nu te supăra, tovarăşa Ana, doar ţi-am latrinizat numele.
Fiindcă tot am ajuns la vorba aceea, să facem cunoştinţă cu
căcatul. Ȋn comunism, căcatul a încetat a fi scatologie, a devenit
pâinea cea de toate zilele. Cândva, pe vremea burgheziei,
locuţiunea „a mânca căcat” se traducea pur şi simplu prin „a
minţi”, „a spune gogoşi” ori „a tăia piroane”. Ȋn comunism, ea
şi-a îmbogăţit substanţial conţinutul, căpătând caracter partinic.
Căcatul comunist este minciuna publică, lozinca zilei şi a epocii,
debitată bătându-te cu pumnul in piept. La început, românii l-au
privit ca o delicatesă accesibilă numai membrilor Partidului.
Ionescu primeşte vizita bunului său prieten Popescu şi
acesta începe imediat, la fel ca restul de 17 milioane de români
30
(populaţia de atunci), să-i înjure pe comunişti. Gazda îi face
semne discrete să tacă, arătând spre câinele lui, care-i priveşte.
—— Ce-i? Ce vrei să spui? întreabă Popescu.
—— Pst, îi şopteşte Ionescu, vezi ce naiba vorbeşti! Nu vezi că
javra se uită numai în gura noastră?
—— Ei, şi? Ce poate să facă un câine?
—— Sunt sigur că s-a înscris în Partid.
—— Nu mai spune! De unde ştii?
—— L-am prins mâncând căcat.
Dar căcatul e mult mai mult decât simpla minciună ideologică.
Este componentă a economiei noastre socialiste. Asta
descoperă delegaţia P.C.F. (Partidul Comunist Francez) care
vizitează România.
Delegaţia comuniştilor francezi e plimbată prin noile mari
obiective industriale ale socialismului.
—— Marile noastre realizări, explică ghidul, sunt rodul
nemijlocit al ajutorului sovietic. Iată, ne aflăm acum în fabrica
primită din U.R.S.S, care produce cărămizi din căcat.
—— Ce performanţă! – se minunează delegaţia tovarăşilor din
occident – puteţi astfel să refaceţi clădirile distruse în timpul
războiului.
—— De fapt , explică ghidul, noi nu folosim cărămizile. Ştiţi,
facem schimb reciproc avantajos cu ţările socialiste frăţeşti.
Cărămizile le trimitem în R.D.G., de unde primim aparatură fină.
Înainte ca delegaţia să apuce să-şi exprime satisfacţia, ghidul
continuă:
—— Aparatura fină o exportăm în Cehoslovacia, de unde
primim camioane. Camioanele le dăm bulgarilor, care ne trimit
porci.
—— Aha, pentru hrana populaţie, se entuziasmează delegaţia.
—— Nu, porcii îi exportăm în Uniunea Sovietică.
—— Şi Uniunea Sovietică ce vă dă în schimb?
—— Materia primă pentru fabrica de cărămizi.
Iată însă şi un succes pur românesc: după ani de zile în care
bărbaţii şi-au ascuţit lamele de ras antebelice pe curele de piele,
în magazine apare lama de ras Bucureşti, cam în acelaşi timp cu
primele portocale, de import. Românul chiar observă
31
asemănarea între lama Bucureşti şi o portocală: nici cu una nici
cu alta nu te poţi rade.
După cum am mai spus, aceste prime succese se datorează
în mare măsură „ajutorului sovietic”. Odată cu el, în România a
reapărut vechea noastră cunoştinţă, Ivan Ivanovici. De data asta
în calitate de „consilier” la întreprinderile mixte sovieto-române,
denumite Sovrom: Sovrompetrol, Sovromlemn, Sovromgas şi
multe altele. Cum le spunea românul — Săvăluăm: Să vă luăm
petrolul, Să vă luăm lemnul, Să vă luăm gazul...
Altminteri, Vania e un om de treabă şi prietenos şi încearcă
să se apropie de subalternul lui român. Popescu îl plimbă pe
Vania să-i arate frumuseţile capitalei. Îl duce în Piaţa Victoriei.
—— Kto ăto? (asta ce-i?), întreabă rusul.
—— Asta e cea mai mare piaţa din capitala noastră.
—— Asta mare? Aşa mic! La noi pieţele balşoi, balşoi!
Hmm, îşi zice românul şi-l duce pe Vania pe Calea Victoriei,
sperând să aibă mai mult succes cu Palatul Telefoanelor.
—— Ăto e cea mai înaltă clădire din ţară, îi spune el, mândru,
rusului.
—— Tolko tak? (Numai atât?) La noi balşoi, balşoi!
„Ei, fir-ai tu al dracului cu balşoiul tău — las-că-ţi arăt eu,” îşi
zice românul. Şi-l duce pe rus la grădina zoologică, proptindu-l în
faţa cuştii unei frumoase broaşte ţestoase cu carapacea lată de
o jumătate de metru, desigur adusă de aiurea.
—— Kto ăto?
—— Nimic special, zice românul simulând nepăsarea — o
ploşniţă românească.
Rusul face ochii mari:
—— Oh, ăta balşoi! La noi numai atât.
Şi-i arată palma întinsă.
E într-adevăr o viaţă dulce în România pentru consilierii de la
Săvăluăm.
Iată un grup de consilieri sovietici petrecând la restaurantul
„Caru cu Bere”. Comandă un rând şi chelnerul le aduce halbele
pe obişnuitele (din tradiţia germană) farfurioare de plută. După
cinci minute, ruşii cheamă chelnerul, „Eşcio raz!” — încă un rând.
Chelnerul strânge halbele goale, constatând că farfurioarele de
32
plută au dispărut. Fir-ar ei să fie, îşi zice el, ăştia nu uită niciodată
Davaiul. Dar poţi să le zici ceva unor tovarăşi sovietici? Aşa că le
aduce alt rând de halbe de bere cu farfurioare de plută. Curând,
îl cheamă ruşii din nou pentru alt „eşcio raz” — farfurioarele iarăşi
dispăruseră. De data asta, chelnerul îşi ia curaj şi aduce halbele
pline fără farfurioare. Când să plece, îl strigă ruşii: „A biskitî niet?”
— dar unde-s biscuiţii?
Succese mari înregistrează România şi în agricultură, în care
tovarăşii copiază de asemeni modelul sovietic al „colhozului”:
țăranii să-şi unească loturile de pământ într-o unitate botezată
„colectivă” în care să muncească pentru ca roadele să le ia statul.
Ca toţi ţăranii, Badea Gheorghe ştie că trebuie să se „înscrie”
de bunăvoie la „colectivă”, altminteri vin să-l caute tovarăşii cu
pistolul la brâu. Dar tot are o dilemă pe care nimeni nu i-a
putut-o lămuri: să se înscrie şi cu carul şi boii sau fără ei? S-a dus
la popă, la învăţator, la felcer, dar toţi au ridicat din umeri. Dar
felcerul i-a mai zis: „Ştii ce, bade Gheorghe, ia du-te şi-l întreabă
pe Rabi din Botşăni, că i s-a dus vestea de om învăţat.”
Într-adevăr, aşa cum vom vedea mai târziu, rabinul comunităţii
evreieşti se bucura de o mare autoritate şi printre români.
Deci se duce Badea Gheorghe la Botoşani, la Rabi , şi-i
spune păsul lui. Rabi îl ascultă, dar, fiind cam scump la vorbă şi
neavând timp să repete ce-a mai spus, îi răspunde:
—— Bade, du-te matale la Raşela lui Iţic de-aici, căci şi ea a
venit odată la mine cu o problemă asemănătoare şi răspunsul ce
i l-am dat e bun şi pentru matale.
Cam nedumerit dar respectuos, Badea Gheorghe
mulţumeşte, îşi ia rămas bun şi fuge la Raşela lui Iţic şi-i spune
povestea lui. Raşela se îmbujorează:
—— Nu înţeleg, bade, de ce-a trimis Rabi la mine. Eu am fost
o singură dată la el c-o întrebare care n-are nicio legătură cu
problema dumitale.
—— Apoi, ştiu eu, zice Gheorghe, nedumerit. Dacă Rabi mi-a
zis că mi se potriveşte...
Atunci, cum nu s-a pomenit ca un evreu să pună la îndoială
cuvântul lui Rabi, Raşela se îmbujorează şi mai tare şi-i
33
povesteşte lui Gheorghe:
—— Înainte de noaptea nunţii, m-am dus la Rabi şi l-am
întrebat cum să mă duc la culcare — cu sau fără cămaşă de
noapte?
Gheorghe se scarpină nedumerit în cap, dar se hotărăşte
să-l creadă pe Rabi.
—— Şi Rabi ce ţi-a răspuns?
—— Mi-a zis: „fata mea, oricum te vei duce, de regulat tot te va
regula”.
După cum vă daţi seama, Badea Gheorghe a răspuns
„colectivei” cu o dragoste cu totul dezinteresată.
Când vecinul lui a alergat la el acasă, strigându-i „Sări,
Gheorghe, că Ion e cu nevastă-ta în porumb”, Badea Gheorghe
al nostru i-a răspuns calm: „Şi ce-i? E porumbul meu? E-al
colectivei.”
Bine-înţeles, toate acestea se reflectă în ce mănâncă şi ce
bea românul. Căci regimul comunist a naţionalizat nu numai
marile bănci şi întreprinderi rămase după prăpădul războiului, dar
şi întreg negoţul. Pe vremuri, firma se chema „La Gogu” şi
înăuntru găseai carne. Acum pe firmă scrie „Carne” iar înauntru
e numai Gogu. Ȋnainte, te duceai la un „Băcan” ca să cumperi
alimente. Acum, te duci la magazinul statului care se cheamă
„Alimentară”, dar toate Alimentarele astea vând Alimente rele!
Şi mai mare e necazul cu băutura, care e din vechime un
ajutor al omului în lupta cu necazurile. Regimul a instituit MAT-ul,
adică Monopolul (de stat) al Alcoolului şi Tutunului, singurul care
are voie să vândă băuturile alcoolice. Iar vinurile MAT-ului par
făcute din surcele. Cum spune românul „Vinurile MAT-ului din
pădurile statului”. Cât despre ţuica tradiţională, MAT-ul oferă
soiuri ce românul le botează cu nume sugestive, precum Adio,
mamă; Te-am zărit printre morminte; ori mai ideologicul „Vin la
tine Beloiannis” — după comunistul grec executat la el în ţară,
pentru activitatea sa comunistă ce dusese la război civil, şi al
cărui nume figura pe toate zidurile României — „Libertate lui
Beloiannis!”
Merită menţionată şi politica financiară eficientă a guvernului
comunist, care a inventat al treilea tip de monedă după cea
34
metalică şi cea de hârtie — banii de cauciuc. Ca să se poată
întinde de la un salariu la altul.
Ce au românii de spus la toate acestea? Ei sunt bine lămuriţi
la lecţiile de învăţământ politic, introduse tocmai în acest scop.
Aici, ei află de la bun început deosebirea esenţială între
capitalism şi socialism: în vreme ce capitalismul este exploatarea
omului de către om, în socialism este invers.
La sfârşitul acestei prime lecţii, tovarăşul propagandist
întreabă sala „are cineva vreo întrebare?” şi se ridică Ionescu:
—— Tovarăşe instructor, pe vremea burgheziei găseam
mâncare în piaţă. Acum de ce mâncarea e pe cartelă?
—— Tovarăşe Ionescu, răspunde propagandistul, n-ai înţeles
problema. Să-ţi explic: pe vremea burgheziei eram exploataţi...
La lecţia următoare, când, la sfârşit, propagandistul solicită
întrebări din sală, Ionescu se scoală iar:
—— Tovarăşe instructor, pe vremea exploatării burgheze, în
magazine găseai îmbrăcăminte. Acum de ce îmbrăcămintea e pe
cartelă?
—— Tovarăşe Ionescu, dumneata n-ai înţeles problema. Pe
vremea capitaliştilor,... şi ia lecţia cu exploatarea de la capăt.
Lecţia următoare, la sfârşitul orei, din nou „are cineva
întrebări?” Şi atunci Popescu ridică mâna:
—— Eu am o întrebare, tovarăşe propagandist: unde e
tovarăşul Ionescu?
Bineînţeles, aceste lecţii dau roade.
La lecţia următoare, când tovarăşul propagandist încheie ora
cu întrebarea „are cineva vreo întrebare, tovarăşi?”, sala tace.
Tovarăşul insistă, „Nu are nimeni nicio opinie despre ce-am
învăţat astăzi?” Sala tace. „Cum, tovarăşi, n-are nimeni nicio
părere?” Linişte mormântală. Asta nu e bine pentru un
propagandist, deci el schimbă tactica şi numeşte:
—— Dumneata, tovarăşe Popescu, n-ai nicio părere?
Popescu se scoală, încurcat:
—— Tovarăşe propagandist, am eu o părere, dar să ştiţi că nu
sunt de acord cu ea.
Vorba asta a Popescului a devenit, peste ani, o adevărată
zicală, folosită în caz de nevoie.
35
Cum se vede, învăţământul politic a fost de la început (şi a
rămas) principala sursă de aprovizionare a românului cu căcat.
Nu singura, însă. Românul mai are, la locul lui de muncă —
fabrică, institut, şcoală, colectivă agricolă — ceva ce se cheamă
„gazeta de perete”, un panou pe care sunt afişate articole cu
poze înfăţişând minunata realitate socialistă.
Asta ne dă prilejul să introducem una din formulele
importante ale bancului, transcendenţa în lumea de apoi, ea
însăşi spartă în două, după cum ştim.
Un ins ajuns la Poarta Raiului are şansa să fie, după
examinarea faptelor sale, primit înauntru. Toate bune şi
frumoase, dar, după un timp, el începe să se cam plictisească de
muzica siropoasă a îngerilor, de parfumul trandafirilor şi de
zăcutul pe spate în pace eternă. Simte nevoia de ceva mai
înviorător, mai palpitant. Într-o bună zi zăreşte, printr-o crăpătură
în nori, o scenă dedesubt: petrecere, veselie, vin în pahare,
lăutari cântând, femei cu decolteuri adânci... şi i se face un mare
dor.
Opreşte deci un înger şi-i arată:
—— Ce-i asta, acolo, jos?
Îngerul îl priveşte mustrător:
—— Acela e iadul!
—— Dacă acela-i iadul, eu acolo vreau, spune el îngerului.
—— Fii serios, îi spune îngerul.
Dar omul o ţine pe-a lui: el vrea acolo, în iad. Şi îngerul îl duce
la Sfântul Petru, paznicul Raiului, care-l ascultă, încearcă şi el
să-l convingă, dar omul — nu şi nu, iadul şi iadul.
—— Fie, dacă aşa vrei, zice Sfântul Petru.
Şi, în clipa următoare, omul nostru se trezeşte în iad, unde un
drac îl şi înşfacă şi-l aruncă în cazanul cu smoală clocotită.
—— Stai aşa, ţipă omul din cazan, nu asta am văzut eu aici!
—— Da’ ce-ai văzut? îl întreabă dracul.
—— Am văzut de sus, din rai, printr-o crăpătură din nori...
petrecere, vin, lăutari, femei...
Dracul îi explică:
—— Ai văzut gazeta noastră de perete.
Ziarele contribuie şi ele din plin la ridicarea nivelului ideologic
36
al românului, motiv pentru care el nu le citeşte, ci le foloseşte
într-un alt scop, pentru care nu găseşte hârtie în magazine.
Popescu se pomeneşte într-o bună zi chemat la şeful
sindicatului (comunist, desigur) şi criticat pentru că nu citeşte
ziarele noastre.
—— Nu-i adevărat, tovarăşi, se apără el. Le citesc. Cum să nu
le citesc? Dacă nu le-aş citi, cum aş putea şti ce bine trăiesc?
Românul mai are o şansă cu radioul: cu tot bruiajul infernal,
el ascultă Europa Liberă şi alte posturi la fel de reacţionare,
care-i întreţin speranţa sosirii apropiate a americanilor salvatori.
Dar proaspăt înfiinţata miliţie populară, înlocuitoarea poliţiei de
altădată (aservită desigur burgheziei exploatatoare), vegheză.
Într-o noapte, un miliţian ce-şi face rondul dă peste un beţivan
proptit de-un stâlp. Când se apropie de el, îl aude bolmojind,
„Aici, hîc, Ra-radio Europa hîc Liberă. E ora douăştrei hîc,
transmitem hîc ştirile..”. Ce face atunci omul forţei publice
revoluţionare? Începe: „bzzz-zzz-bip-bip-prr-prrr-bzz-bzz...
Partidul are în arsenal o armă încă mai puternică de
persuasiune numită „Securitate”, iar aceasta are informatori.
Asta schimbă desigur mentalitatea românului, creându-i noi
obiceiuri.
Un englez, un american şi un român stau de vorbă despre
senzaţiile tari pe care le place să le cultive.
—— Well, spune englezul, la noi la club, când ne plictisim şi
simţim nevoia de senzaţii tari, avem un joc: o cutie cu trei
revolvere. Iei unul dintre ele, îl duci la tâmplă şi apeşi pe trăgaci.
Înţelegeţi, unul din cele trei e încărcat.
—— Avem şi noi ceva asemănător la club, zice americanul –
trei Buick-uri. Te sui într-unul şi porneşti accelerând la 100 km pe
oră spre prăpastia alăturată. Înţelegeţi, unul din cele trei buick-uri
n-are frâne.
—— Asta nu-i nimic, zice românul. Noi, când vrem senzaţii tari,
ne strângem trei români şi spunem bancuri politice.
—— Şi care-i poanta? întreabă ceilalţi doi.
—— Cum care? Din trei români, unul e informator.
Poantă care a făcut carieră internaţională.
Cum am spus deja, data de „23 august 1944”, când Vania
37
ne-a „eliberat” a devenit capitală în istoria ţării, dar şi a vieţii
omului. Fiecare român trebuia să spună, mai exact să scrie,
ce-a făcut înainte de 23 August 1944 şi, dacă n-avusese timp să
facă ceva, ce i-au făcut tatăl şi mama, şi unchii şi mătuşile, şi
bunicii şi toată spiţa lui. De ce-a făcut şi face el după marea zi se
ocupă informatorii. Tot ce scrie el şi ce scriu informatorii despre
el se adună la „dosarul” lui, care-l urmăreşte toată viaţa, devine
destinul lui. Şi acest dosar se află la „şeful de cadre”, omul de la
serviciul personal al întreprinderii unde lucrează. Şi şeful de
cadre are pâinea şi cuţitul în mâna lui, de unde şi:
Noua versiune a bine-cunoscutei fabule „Corbul şi Vulpea”.
Corbul stă cocoţat în copac, ţinând în plisc o pâine. Vulpea îşi
ţine, de jos, tirada bine-cunoscută:
—— Vai, maestre corb, ce frumos eşti! Ţi-e oare vocea la fel
frumoasă?
Corbul pune pâinea sub aripă şi emite un „Cra-cra-cra!”
—— Minunat, într-adevăr, zice vulpea. Ţi-e şi zborul la fel de
maiestuos?
Corbul apucă din nou pâinea în cioc, bate din aripi şi face
câteva rotocoale deasupra copacului, după care se reaşează pe
cracă.
—— Ah, exclamă vulpea, neconsolată, ce păcat! Aşa o
mândreţe de corb şi nevastă-sa se ţine cu şeful cadrelor!
Aici, corbul strigă „Cra!” scăpând pâinea din cioc, şi-şi ia
zborul. Morala, rostită de vulpe cu laba pe pâine: „Când auzi că
nevastă-ta se ţine cu şeful cadrelor, nu te supăra, că-ţi pierzi
pâinea.”
Bietul român nu mai ştie în cine să aibă încredere.
Un ins cumpără un papagal vorbitor, dar, când îl duce acasă,
constată că acesta are convingeri politice periculoase. „Huo! Jos
comuniştii! Când vin americanii?” ţipă pasărea.
Speriat, omul acoperă colivia cu un ţol, dar papagalul îi dă
înainte cu „Jos comuniştii!”. Atunci omul are o idee: „Las-că te
dezvăţ eu. În coteţul găinilor ai să-ţi uiţi ideologia.” Şi vâră
papagalul în coteţ.
Acolo, cocoşul descoperă imediat ceea ce omului îi era cam
greu să afle: papagalul nu era papagal, ci papagaliţă. Începe deci
38
cocoşul să cârâie şi să-i dea ocoale noii venite, umflându-şi
creasta şi coada. La care ea îi răspunde tăios:
——Valea! Eu nu sunt una d-alea! Sunt deţinută politică!
Unii români nu mai rezistă şi încearcă să fugă din ţară, dar
vameşii sunt fraţi buni cu securiştii. Ei surprind un ins în
apropierea graniţei.
—— Stai că trag!
Insul, mort de frică, fireşte că stă.
—— Ce faci aici, mă? Vrei să fugi din ţară, ai?
—— Vai, se poate, tovarăşe sergent!? Ia, şi eu, ca omul,
mi-am făcut treaba mare.
—— Treaba mare, ai?! Ia să văd, arată-mi unde ţi-e treaba
mare!
Ce să facă omul? Îl învârte pe grănicer prin pădure,
zicându-i, „parc-aci era... ba parc-ai...” până când are norocul să
dea de-un rahat.
—— Uite-aici! zice el, uşurat.
—— Minţi, mă! Ăsta-i rahat de câine, nu de om.
—— Păi, la aşa viaţă, ce rahat voiai să fac?
Un alt român prins la graniţă are cel puţin o scuză credibilă.
—— Voiai să fugi din ţară, ai?
—— Păi, cum să nu vrei să fugi, când a ieşit noua lege?
—— Ce lege?
—— Dacă ai trei coaie, îţi taie unul.
—— Şi ce, tu ai trei?
—— N-am, că om sunt şi eu.
—— Atunci de ce fugi, mă?
—— Păi, ei întâi taie şi-apoi numără.
Zicală ce trăieşte încă și astăzi, după amar de ani, în gura
multora ce nu-i cunosc originea.
39
3
Ivan Ivanovici la el acasă
Vania, erou în război şi acasă — Romanţa cu Nataşenka —
Radio Erevan — Construind socialismul — şi stând la Cozi —
Prietenul Abramovici — Vania la Paris şi acasă — Vania e
exclus din partid — şi apoi reabilitat, pe dolari
44
ci peste tot în Uniunea Sovietică, ba chiar şi mai departe.
Fratele lui Ivan e căpitan pe un pescador în Oceanul Pacific.
Iată ce-i scrie el:
Vara asta n-am avut deloc noroc – n-am prins nici măcar un
kil de peşte. Acum câteva zile, ne-am întâlnit cu un pescador
japonez. Cum aşa ceva e un eveniment pe ocean, am schimbat
amabilităţile de rigoare şi căpitanul japonez ne-a invitat să-i
facem o vizită la bord. Ne-am dus şi ne-a primit foarte amabil.
Nici ei nu fuseseră prea norocoşi. „Peştele s-a rărit de la o vreme
încoace,” ne explică el. Dar ei tot aveau jumătate din rezervoare
pline. „Cum aţi reuşit?” îl întreb eu. În loc să-mi răspundă, el
mă-ntreabă, „Voi cum procedaţi când nu găsiţi peşte?” „Cum să
procedez? Convoc o şedinţă pentru analiza situaţiei.” „Ei, asta-i
diferenţa,” zice japonezul, „eu, când nu găsesc peşte, caut
peşte”.
Partidul are însă grijă să mobilizeze masele.
Într-o seară Ivan Ivanovici să întoarce târziu acasă de la
serviciu.
—— Pe unde-ai pierdut vremea? îl întreabă, mirosindu-l,
Nataşa.
—— La naiba, bombăne el, am avut adunare sindicală.
—— De ce?
—— Ca să ne luăm un angajament suplimentar.
—— Asta ce mai e?
Vania încearcă să-i ridice Nataşei nivelul ideologic:
—— Uite, e la fel ca la noi. La noapte, aveam în plan să facem
dragoste — odată. Dar noi ne luăm angajamentul s-o facem de
două ori. Şi, după aia, ne luăm şi un angajament suplimentar —
s-o facem de trei ori. Dar ştim amândoi c-am fi foarte fericiţi să
ajungem s-o facem măcar odată.
Pe toate acestea, Ivan Ivanovici nu le poate înţelege. Cum se
poate întâmpla aşa ceva în ţara cu cea mai avansată ştiinţă şi
tehnică din lume, care a inventat şi aparatul de radio al lui
Marconi (a se citi Popov) şi avionul fraţilor Wright (a se citi
Mojaiski) etc...
Judecaţi şi dumneavoastră ultimele apariţii monografice de la
Institutul Internaţional de Studiu al Cămilei. Francezii au
contribuit, fireşte, cu volumul „L’amour chez les chameaux”
45
nemţii cu „Enzyklopädie der Kamel”; americanii cu „The Camel”;
contribuţia românească a fost, fireşte, „Cămila înainte şi după
23 august 1944”, iar cea sovietică — „Camil Camilovici Kamilov,
descoperitorul cămilei”.
Cum se face că lucrurile merg atât de prost în U.R.S.S., când
sputnicii sovietici cuceresc spaţiul cosmic (cum vom vedea în
capitolul 4)? Uneori, răspunsul vine de unde te aştepţi mai puţin.
Lecţie la clasa-ntâia, unde învaţă Vaniuşenka, puştiul cel mai
mic al lui Vania. Tovarăşa învăţătoare verifică elevii, care trebuie
să ştie să numere până la zece. Saşa se poticneşte după şase.
Serioja se poticneşte şi el la opt. Tovarăşa îl scoate pe Alioşa la
tablă şi el zice:
—— Ştiu, tovarăşa, dar invers.
—— Cum adică, invers?
—— Aşa: zece, nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi,
unu, căcat!
—— Ce-nseamnă asta, Alioşa? strigă tovarăşa, unde-ai învăţat
tu cuvântul ăsta?
—— De la tăticu, tovarăşa.
—— Şi ce-i taică-tău?
—— Tăticu lucrează la Cosmodrom.
Uneori, Ivan Ivanovici află câte un răspuns la nedumeririle lui
la lecţiile săptămânale de învăţământ politic.
Tovarăşul propagandist le înfăţişează entuziast tabloul
viitorului comunist.
—— Astăzi, tovarăşi, puţini dintre noi au maşini personale, dar
în 10-15 ani, când vom fi ajuns în socialism, fiecare om al muncii
va avea maşina lui! Iar în comunism, fiecare va avea elicopterul
lui personal, tovarăşi!
Aici, Ivan Ivanovici crede că are şi el o idee şi ridică mâna:
—— Eu zic, tovarăşi, că nu poate să fie chiar aşa, că unde să
aterizeze atâtea elicoptere. Eu zic să ne mulţumim fiecare cu
maşina lui.
La care, vecinul de bancă îi trage-un cot, zicându-i:
—— Ce te bagi, prostule! Să te văd cum te duci tu cu maşina,
când afli că s-a băgat carne la Vladivostok!
A început Ivan Ivanovici să înţeleagă mai bine cum stau
lucrurile atunci când a devenit, la fel ca toţi concetăţenii lui, un
46
ascultător asiduu al celebrului Radio Erevan. Apărut în anii de
după război în capitala Armeniei Sovietice – de aceea, e cunoscut
şi sub numele de „Radio Armenia” — acest post a devenit curând
sursa principală de informaţii a cetăţeanului sovietic, şi nu numai
a lui. Fără îndoială, calitatea sa esenţială o reprezintă simplitatea
şi eficienţa formulei sale tipice „Un ascultător (sau o ascultătoare)
ne întreabă... noi răspundem...”. Ceea ce unui literat i-ar apărea
ca un manierism supărător, exercită o atracţie irezistibilă, mai
ales dacă e rostit cu inefabilul — din păcate pierdut în orice
transcriere — accent armeano-rusesc: „Un ascultător ne
întriabă... noi răspundiem”.
Judecaţi şi dumeavoastră: Un ascultător ne întreabă:
„Ploşniţele pot să facă revoluţie?” Noi răspundem: „Da,
ploşniţele pot face revoluţie, deoarece în vinele lor curge sânge
muncitoresc”.
Ce simplu, ce limpede, cu ce inegalabilă concizie este
enunţat acest adevăr fundamental!
Ori: Un ascultător ne întreabă: „Care e pronunţia corectă a
numelui marelui compozitor german — Schubert ori Schumann?”
Noi răspundem: „se poate pronunţa în ambele feluri, dar cel mai
corect e Şostakovici”.
Acum e mult mai limpede şi ce e cu Camil Camilovici
Kamilov, nu-i aşa? Nu-i de mirare că vorba „Schubert, Schumann
sau Şostakovici?” s-a întins din Vladivostok pâna la zidul
Berlinului şi mai departe.
Tot despre marele compozitor. Un ascultător ne întrebă: „este
adevărat că marele compozitor Şostakovici a primit cadou o
maşină din partea statului nostru?” Noi răspundem: „este
adevărat, dar nu era Şostakovici, ci Haciaturian, şi n-a fost o
maşină, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a furat”.
Cum se vede, Radio Erevan are un diapazon extrem de larg.
Iată o altă mostră culturală:
Un ascultător ne întreabă „este adevărat că marele
compozitor rus Ceaikovski a fost homosexual”? Noi răspundem:
„este adevărat, dar nu pentru asta îl iubim noi”. De unde a ieşit o
altă vorbă populară.
Tot de la Radio Erevan află Ivan Ivanovici care au fost
47
ultimele cuvinte ale marelui poet sovietic Maiakovski înainte de a
se sinucide: Nu trageţi, tovarăşi!
Un alt motiv pentru care Radio Erevan este atât de iubit: e
singurul post sovietic care se ocupă de educaţia sexuală a
cetăţeanului simplu. Doar Ivan Ivanovici are parte şi de astfel de
probleme.
Un exemplu elocvent. Un ascultător ne întreabă dacă se
poate face dragoste de la distanţă. Noi răspundem: „se poate, cu
condiţia s-o aveţi mai lungă decât distanţa”.
Ori, O ascultătoare (poate chiar Nataşa, nn) ne întreabă:
„este adevărat că iaurtul poate fi folosit ca anticoncepţional şi,
dacă da, atunci când trebuie consumat – înainte sau după?” Noi
răspundem: „este adevărat, iaurtul poate fi folosit ca
anticoncepţional, dar nu trebuie consumat nici înainte, nici după,
ci în loc de”.
De unde şi vorba „în loc de”, atât de răspândită, şi nu numai
în patria lui Ivan Ivanovici.
Dar, Radio Erevan est mai cu seamă imbatabil în domeniul
ideologiei. Câtă claritate şi simplitate pune el acolo unde
învăţământul politic, la care, cum am văzut, Ivan Ivanovici
participă cu regularitate, nu face decât să ridice semne de
întrebare.
De pildă, un ascultător ne întreabă dacă se poate construi
socialismul în Luxemburg. Noi răspundem: „nu, nu se poate, nu
poate încăpea într-o ţară atât de mică un dezastru atât de mare”.
Iată şi o mostră de la rubrica de ştiinţă a celebrului post de
radio. Un ascultător ne întreabă cine a inventat comunismul —
Partidul sau savanţii? Noi răspundem: „Partidul, desigur. Dacă
l-ar fi inventat savanţii, ei l-ar fi încercat mai întâi pe câini”.
Aşa ajunge Ivan Ivanovici să înţeleagă de ce, în afara slujbei
şi a învăţământului politic, principala lui ocupaţie sunt cozile.
Coadă mare (balşoi!), formată de cu noapte, la un magazin
de carne din Moscova. Pe la 7 dimineaţa, se deschide uşa
magazinului şi gestionarul iese şi anunţă:
—— Tovarăşi, avem carne, dar nu ajunge pentru toată lumea.
Evreii să plece, că oricum nu vor primi.
Ies dintre rânduri, pe tăcute, câţiva inşi. Mai trece-un ceas şi
48
se deschide iarăşi uşa magazinului.
—— Tovarăşi, anunţă gestionarul, tot n-ajunge carnea ce-o
avem, aşa că cine nu e sindicalist să plece, că nu primeşte.
Se aud vociferări – „Şi ce, ne-sindicalistul nu-i om?” – dar până
la urmă coada se micşorează. Mai trec vreo două ore şi iar se
deschide uşa:
—— Tovarăși, carnea e cam puţină, aşa că cine nu e membru
de partid să plece.
De data asta iese cu scandal, trebuie să vină miliţia să facă
ordine şi coada se face şi mai mică.
Pe la 12, se deschide iar uşa:
—— Dragi tovarăşi, acum, că am rămas între noi: duceţi-vă
acasă, căci nu avem carne.
Tovarăşii membri pleacă, cuminţi – disciplină de Partid! – dar
comentând între ei: „Ai văzut? Tot evreii au ieşit cel mai bine, ei
au stat cel mai puţin la coadă!”
Să mai spună cineva că evreii sunt persecutaţi în U.R.S.S.!
De pildă, vecinul lui Ivan, Abramovici, este profesor universitar şi
are un apartament mare la bloc. Ivan şi Abramovici sunt în cele
mai bune relaţii şi, la un pahar de votcă, îşi povestesc din viaţa
lor. De pildă, îi povesteşte Abramovici despre vărul lui din
America, pe care-l cheamă la fel. Nu mai auzise Abramovici de
multă vreme de vărul lui, dar într-o zi, după război, s-a pomenit
cu o scrisoare de la el, strecurată cumva în ţară şi trimisă cu
timbru sovietic.
Vărul îi scrie: Dear Abby, ce mai faci? Eu am avut o perioadă
grea din cauza depresiunii, dar într-o zi mi-a venit o idee: m-am
dus în faţa Casei Albe şi m-am aşezat jos pe scară şi am aşteptat
să iasă preşedintele Roosevelt. Când l-am văzut ieşind, m-am
apucat să mănânc nişte fân, pe care-l adusesem cu mine. Când
mă vede preşedintele mâncând fân, îmi zice, „Cum se poate
Mr. Abramovici, mănânci fân?” „Ce să fac, Mr. President, zic eu,
dacă job nu mai am şi atât mi-a rămas de mâncare?” „Nu se
poate” şi scoate o mie de dolari din buzunar, zicându-mi, „ţine
aici, cu banii ăştia poţi să te pui pe picioare.” Şi aşa a şi fost; cu
banii ăia am deschis un mic negoţ, care a mers şi a crescut şi
acum o duc bine.
49
Asta îi dă o idee lui Abramovici, moscovitul. Se duce şi el în
Piaţa Roşie, cu o mână de fân. Are de aşteptat mult până să iasă
tovarăşul Stalin, dar din fericire e vară şi nu e frig. În sfârşit, Stalin
iese şi Abramovici începe să mânânce fân.
—— „Ce faci aici, tovarăşe Abramovici?” zice Stalin. „Asta-i
proastă planificare. Păstrează fânul pentru la iarnă, acum e iarbă
câtă pofteşti”.
Altă poveste a lui Abramovici. El are un bun prieten în
România, căruia îi scrie din când în când. Într-o bună zi, îi scrie:
„Dragă Iţic, ce mai faci tu? Nu mi-ai mai scris de multă vreme.
Noi facem bine, numai că viaţa a devenit foarte grea. O găină a
ajuns 20 de ruble”... şi aşa mai departe. Trec o lună, două, trei —
niciun răspuns de la Iţic. Abramovici începe altă scrisoare:
„Dragă Iţic, ce mai faceţi voi? Ţi-am scris acum trei luni, dar nu
mi-ai răspuns. Noi facem bine, dar viaţa a devenit tare grea. O
găină a ajuns 30 de ruble”... şi tot aşa mai departe.
Mai trece-o lună şi se pomenește Abramovici invitat la
organizaţia de partid, unde-l ia în primire un tovarăş epoletat.
—— Dumneata eşti Abramovici?
—— Eu sunt.
—— Dumneata ai un prieten în România, unul Iţic.
—— Am.
—— Şi corespondezi cu el.
—— Da, ne mai scriem şi noi câte-o scrisoare.
—— Mda? Şi scrisoarea asta dumneata i-ai scris-o?
Şi KGB-istul îi pune sub nas o hârtie pe care Abramovici
citeşte, speriat: „Dragă Iţic, ce mai faci tu?”
—— Da, eu am scris-o.
—— Deci dumneata ai scris asta. Că la noi o găină a ajuns 30
de ruble! începe să strige KGB-istul. Ce-l priveşte pe Iţic din
România că o găină a ajuns să coste 30 de ruble?! Bagă-ţi
minţile-n cap şi vezi ce mai scrii de-acum încolo, dacă nu vrei
s-o păţeşti! Cară-te!
Abramovici ajuge acasă, speriat de tot și hotărât să nu mai
scrie deloc... dar poţi să nu-i scrii unui aşa de bun prieten? Şi
începe el o nouă scrisoare: „Dragă Iţic, ce mai faceţi voi? Noi o
ducem bine. La noi e o ieftinătate... Închipuieţi, o vacă costă 20
de ruble! Dar parcă poţi să mănânci singur o vacă? Mai bine mai
50
pui zece ruble şi cumperi o găină”.
Ȋntr-o bună zi, Ivan Ivanovici aude că Abramovici a făcut
cerere de emigrare în Israel.
—— Dar ce ţi-e, măi frate? îl întreabă el. De ce să pleci? Aici ai
o situaţie, eşti profesor universitar, ai maşină, ai casă...
—— Să vezi, îi explică Abramovici, eu n-aş pleca, dar insistă
nevastă-mea.
—— Ai şi daşă (în traducere: vilă personală) la marginea
Moscovei.
—— Da, ştiu... eu n-aş pleca, dar ce să fac dacă trag toţi de
mine? Şi nevasta, şi copiii, şi ginere-miu şi noră-mea.
—— Bine, frate, dacă ei vor să plece, de ce nu fac ei cerere?
—— Dar nu înţelegi? îl lămureşte Abramovici. Eu sunt singurul
evreu din familie.
Ȋntr-adevăr, Abramovici nu e singurul care pleacă. Cine
credeţi că mai fuge din raiul socialist? Aflăm de la tatăl lui Vania
al nostru.
Ivan Ivanovici senior a rămas în sat, la Kolhoz, ca un devotat
fiu al patriei, căruia televiziunea vine să-i ia un interviu.
—— Da, zice bătrânul kolhoznic, sunt mulţumit. Am copii buni,
se descurcă şi ne mai ajută şi pe noi. Ivan, cel mare, a făcut
războiul, e erou, acum lucrează la Moscova, are o funcţie, are
apartament, nevastă, copii, se descurcă. Fata mai mare e si ea
la oraş, la Ţîganskovo, lucrează la fabrică, are şi ea familie, copii,
o căsuţă, se descurcă şi ea. A doua fată a ramas aici, în sat, la
kolhoz, are şi ea familie, se descurcă. Alioşa, ăl mai mic, e
comandant de pescador hăt departe, în Pacific, dar se descurcă
şi el.
—— Numai patru copii aveţi? întreabă reporterul.
—— Aaa, nu, răspunde bătrânul, mai avem un băiat... tare bun
băiat, el ne ajută pe toţi, că fără el nu ne-am decurca niciunul.
—— Da? Şi ce e băiatul ăsta?
—— Şomer în America.
Dacă Ivan Ivanovici a deschis ochii, asta nu înseamnă c-a
devenit dizident. Trebuie să se descurce omul, are nevastă, copii.
Aşa că a făcut ce fac mulţi alţii – cerere de intrare în partid, şi a
bătut la uşi, cu decoraţiile de erou pe piept. A fost, desigur, primit
în Partid. Şi astfel, când a mai înaintat în vârstă, i-au crescut burta
51
şi chelia, şi a apucat un scaun de şefuţ.
Şi aşa a ajuns Vania, mai spre bătrâneţe, să vadă Parisul! În
interes de serviciu. Ah, Parisul! Dar ce înseamnă Parisul? Înainte
de toate, Parisul înseamnă parizianca. Deci, după ce face
economie la banii de diurnă, se duce Ivan Ivanovici în cartierul
rău famat al marelui oraş, desigur la un stabiliment mai puţin
costisitor decât cel ales, tot acum, de către şeful lui cel mare
Brejnev, aflat în vizită diplomatică (în capitolul următor). Dar,
când ajunge în cameră cu franţuzoaica, să vezi ruşine. De
emoţie, Vania se blochează şi rămâne cu ochii pironiţi pe jalnicul
lui membru minuscul. Dar franţuzoaicele astea au soluţii la orice!
„Jojo!” bate ea din palme şi apare valetul, cu un castron cu frişcă
şi un căţeluş chihuahua în braţe. În doi timpi şi trei mişcări, valetul
îl săpuneşte pe Vania cu frişcă la părţile cu pricina şi apoi pune
căţeluşul să lingă frişca. Jăvruţa linge de zor şi limbuţa lui face
minunea! Şi Vania şi parizianca se despart buni prieteni.
Aşa se întoarce Ivan acasă cu o reţetă nouă pe care s-o
aplice, căci, după 30 ani de căsnicie, Nataşenka se cam lăţise şi
nu-l prea mai inspira. Deci face Ivan Ivanovici rost de frişcă — asta
a însemnat o lungă coadă pentru Nataşa — şi împrumută câinele
vecinului, căci el n-avea unul. Numai că acesta nu era un delicat
chihuahua, ci un maidanez sovietic nedeprins cu manierele
franţuzeşti, care odată a făcut „hap” şi uite-aşa a aflat Ivan
Ivanovici ceea ce vor afla curând Hruşciov şi Brejnev — să nu
preluăm mecanic cuceririle ştiinţei capitaliste, tovarăşi!
Ȋn cele din urmă — poate şi din cauză că ascultase prea mult
Radio Erevan — Ivan Ivanovici a călcat în străchini şi a fost dat
afară din Partid. Aflăm cum s-au petrecut lucrurile din scrisoarea
pe care Ivan i-a trimis-o fratelui său, comandantul de pescador.
Nu m-au dat de la-nceput afară. Întâi mi-au dat un
avertisment. Asta mi s-a tras de la învăţământul politic. Când
tovarăşul propagandist ne-a spus că noi trăim cu un picior în
socialism şi altul în comunism, m-a pus dracu’ să mă scol şi
să-ntreb, „Şi mult o să mai stăm răscăcăraţi aşa?” A ieșit urât,
m-au criticat în şedinţa B.O.B.-ului 9 şi mi-au dat avertisment.
54
4
Istoria lumii
Lecţia politică a lui Stalin — Ruşii şi Yankeii în războiul rece
—Hruşciov vrea să-l dea pe Stalin evreilor — Americanii vor
să construiască comunismul în URSS — Striptease la
Kremlin — Unde semeni şi unde culegi — Cele trei scrisori
ale lui Stalin — Brejnev învaţă l’art d’aimer la Paris — şi
predă lecţia de diplomaţie pe o insulă pustie — KGB în
acţiune — Jack şi Jim la Moscova — Cultul lui Lenin —
James Bond lucrează pentru KGB — Apare în scenă
Gorbaciov
56
şef, a treia a contabilului şef.
Delegaţia sovietică întoarce vizita, în America, şi este, fireşte,
dusă în vizită la uzinele Ford. Mr. Ford îşi primeşte oaspeţii şi-i
plimbă prin uzină. La plecare, sovieticii au şi ei o întrebare:
—— Ce sunt maşinile acestea multe din faţa fabricii – producţia
terminată?
—— Nu, le explică translatorul, sunt ale muncitorilor veniţi la
lucru. Ştiţi, asta e diferenţa: la dumneavoastră fabrica e a
muncitorilor şi maşinile ale conducerii; la noi, fabrica e a lui
Mr. Ford iar maşinile ale muncitorilor.
Dar perioada aceasta de relativă prietenie între cele două
sisteme a durat puţin: s-a instaurat războiul rece şi, pe ici pe colo,
şi câte unul mai cald, precum cel din Coreea. Prilej ca în toate
ziarele noastre şi pe toate zidurile sovietice şi româneşti să scrie
„Yankees, go home!”
În timpul războiului, un lan de cartofi din Coreea este invadat
de o hoardă de şobolani. Şi ce pot face nişte bieţi cartofi lipsiţi de
apărare împotriva unor şobolani cu dinţi de oţel? Să strige „Go
home!” Dar degeaba strigă ei, căci şobolanilor nu le pasă, nu
vorbesc şi continuă să mănânce cartofii unul după altul. Rămas
singur în faţa întregii hoarde cu dinţi rânjiţi, ultimul cartof îşi adună
puterile şi ţipă:
——Go home!
Atunci, şobolanul din frunte se opreşte, ridică capul şi zice:
—— Ia ne panimaiu. (în traducere din limba rusă: „Nu înţeleg”)
Totuşi, speranţa nu moare, fiindcă U.R.S.S. se află în fruntea
luptei popoarelor pentru pace. Şi de aceea război nu va fi, va fi
numai aşa o luptă pentru pace că n-o să mai rămână piatră peste
piatră.
Românul trage cu ochiul şi în Iugoslavia vecină, unde vede
ceva ce-ar vrea şi la el să fie. Iugoslavia este, în teorie, o ţară
„frăţească”, condusă de comunişti, dar şeful acestora, unul —
Tito, s-a supărat pe Stalin şi s-a luat în cârdăşie cu imperialiştii
americani.
Pe drumul istoriei aleargă trei maşini: în prima, Eisenhower,
în a doua Stalin, în a treia Tito. Prima maşină ajunge la o
răspântie de drumuri, cu două semne rutiere indicând, la dreapta
57
„Capitalism” şi la stânga „Socialism”.
—— Ce facem, Mr. President? îl întreabă şoferul pe
Eisenhower.
—— Normal, răspunde acesta: semnalizează dreapta şi ia-o la
dreapta.
Când maşina lui Stalin ajunge la răspântie, Stalin îi spune
şoferului „semnalizează stânga şi ia-o la stânga”. În sfârşit,
ajunge şi maşina iugoslavă la răspântie.
—— Ce facem, tovarăşe Tito?
—— Ce mă mai întrebi? Semnalizează stânga şi ia-o la
dreapta.
Ȋn sfârşit se schimbă ceva: moare „părintele popoarelor” şi
vine în locul lui o figură nouă, unul — Hruşciov. Ăsta pare să fie
un tip mult mai înţelegător decât Stalin. Insul care a alergat în
Piaţa Roşie din Moscova strigând, „Hruşciov e un dobitoc!” s-a
ales cu numai 25 ani de închisoare: cinci pentru ofensă adusă
şefului statului şi douăzeci pentru trădarea unui secret de stat.
Altminteri, Hruşciov a avut mari merite. În primul rând, el a
dezvăluit întregii lumi ceea ce ea ştia deja ori ar fi trebuit să ştie –
că Stalin fusese un mare ticălos. La congresul Partidului, pe când
Hruşciov denunţă crimele staliniste, se aude o voce din sală:
—— De ce n-aţi spus toate astea, tovarăşi, pe vremea când
Stalin trăia?
Hruşciov se opreşte din discurs, priveşte în jur şi, în tăcerea
generală, spune:
—— Tovarăşi, cineva a pus o întrebare. Să se ridice în picioare,
ca să-i pot răspunde.
Tăcerea se lasă şi mai grea şi nimeni nu se ridică. La care
Hruşciov spune:
—— Vedeţi, tovarăşi, de aceea.
După denunţarea crimelor predecesorului lui, Hruşciov a
scos trupul mumificat al lui Stalin din marele mausoleu din Piaţa
Roşie, dar nu ştia cum să scape de el.
A încercat să-l dea românilor, dar... „ştiţi,” i-au răspuns
tovarăşii români, „şi noi abia de i-am dat jos statuia şi nu se
cade...”. Polonezii s-au eschivat şi ei, având motive încă mai
puternice pentru a nu-l iubi pe Stalin. Nici ceilalţi fraţi de ideologie
58
nu erau deloc încântaţi de ideea de-a găzdui trupul părintelui
popoarelor. În sfârşit, Hruşciov anunţă, fericit, Politbiuro-ul:
—— Suntem salvaţi! Israelul e gata să-l primească pe Iosif
Vissarionovici, dacă nu costă nimic.
Mare entuziasm în sânul biroului, până când o voce rămasă
până azi anonimă rosteşte:
—— Tovarăși, eu zic să ne gândim mai bine. Aţi uitat că acolo
a mai înviat unul?
De altfel, nu toţi sovieticii gândesc ca Hruşciov. Unii privesc
nostalgici înapoi la vremea lui Stalin. Miliţia aduce la faimoasa
închisoare KGB-istă Lubianka un ins care striga în Piaţa Roșie
„Ce bine era pe vremea lui Stalin!”
KGB-ul îl ia la bumbăcit:
—— Ce era aşa de bine pe vremea lui Stalin, tovarăşe?
—— Păi cum, icneşte omul, pe vremea lui Stalin aveam una
uite-atâta! (Poate ajuta înţelegerii un gest elocvent cu ambele
braţe).
Lui Hruşciov îi plăcea grozav să se plimbe şi, când a terminat
teritoriul sovietic, a vrut să vadă şi el Europa, cea de dincolo de
cortina de fier. Primul său drum a fost la Londra.
Pe o bancă de pe cheiul Tamisei se încălzesc la soare,
tăcând englezeşte, doi gentlemeni. Deodată, răsună o salvă de
tun.
—— Ce-a fost asta? întreabă unul din gentlemeni.
—— Ce să fie? – a venit Hruşciov, răspunde celălalt.
După câteva secunde, răsună o nouă salvă.
—— Asta ce mai e? întreabă acelaşi.
—— Ţi-am spus, a venit Hruşciov.
După alte câteva secunde, o a treia salvă. După o lungă
tăcere, primul britanic oftează:
—— Săracă Anglie, în ce hal ai ajuns! Marina ta să nu fie în
stare să nimerească ţinta nici cu a doua salvă.
După Anglia, Hruşciov a mers să-l viziteze şi pe marele
duşman de odinioară, imperialismul american. Ȋn America, el
descoperă că se pot face afaceri bune cu imperialiştii.
—— Domnilor, le spune el, nu aţi vrea să ne construiţi un mare
combinat petrochimic înzestrat cu tehnologia dumneavoastră?
59
—— Mr. Khrushchev, zic americanii, sigur vă construim, dar
cum îl plătiţi?
—— În aur.
—— OK, Mr. K.
—— Şi n-aţi vrea să ne mai construiţi un mare combinat
siderurgic?
—— Îl plătiţi tot în aur?
—— Tot.
—— S-a făcut.
—— Şi n-aţi vrea să ne mai construiţi un mare combinat de...
vi-l plătim tot în aur.
—— Ştii ceva Mr. K, zic americanii, ce să ne mai încurcăm aşa,
cu detalii? Plătiţi-ne în aur şi noi vă construim comunismul.
Aşa s-a născut „coexistenţa paşnică” a celor doi duşmani de
altă-dată. Numai că, destul de curând, Hruşciov a descoperit că
nu toate cele care i-au plăcut în America, se potrivesc la el acasă.
Bunăoară, îi plăcuse grozav în America striptease-ul, deci,
cum a ajuns acasă la Moscova, şi-a chemat un cirac şi i-a dat
dispoziţie să pregătească un astfel de spectacol, pentru darea de
seamă despre vizita în America, ce urma s-o dea Politbiuro-lui.
—— Şi ai grijă să alegi persoana potrivită, tovarăşe.
Vine şi şedinţa Politbiuro-lui, raportul lui Hruşciov e primit cu
aplauze.
—— Şi acum, dragi tovarăşi, încheie el, vă voi prezenta şi
cultura americană, în una din manifestările sale cele mai
interesante, un spectacol de striptease.
Se sting luminile, în murmurul de aşteptare al participanților,
şi pe scena improvizată apare Nataşa, îmbrăcată în pufoaică,
încălţată cu cizme siberiene, pe care începe să le lepede,
dezvăluind suta ei de kilograme, în faţa privirilor scârbite ale
Politbiuro-lui. Hruşciov îl convoacă în şoaptă pe tovarăşul
responsabil.
—— Ce-ai făcut, mă?
—— Ce să fac, tovarăşe prim secretar? Am făcut cum mi-aţi
spus — dosar sănătos, părinţii ilegalişti, colhoznică, mulgătoare
fruntaşă.
—— Hm, face Hruşciov, ai dreptate. Ce gusturi au şi americanii
60
ăştia!
Ȋn continuare, Hruşciov n-a mai preluat mecanic ce-a văzut în
America. Ȋşi dăduse şi singur seama că relaţiile cu imperialiştii
sunt delicate şi nu e cazul să se angajeze prea mult.
De pildă, în timpul vizitei în America Hruşciov avusese o
întâlnire amicală cu preşedintele Eisenhower, la un pahar de
votcă, de care, cum se ştie, era mare amator. La un moment dat,
cei doi şefi, încălziţi de alcool, începură să se laude cu realizările
naţionale.
—— Noi, zice americanul, am obţinut nişte realizări deosebite
în ştiinţele oculte, lucruri strict secrete, aşa că ce-ţi spus să
rămână între noi: avem un ins care poate învia morţii.
Hruşciov, perplex, se gândeşte cu ce-ar putea să-l
impresioneze mai tare pe Eisenhauer şi-şi aminteşte de sport.
—— Avem şi noi o surpriză, zice el, un ins care aleargă suta
de metri în nouă secunde.
—— Nouă secunde! se miră celălalt. Nemaipomenit! Hai să
facem un schimb cu ăştia doi, al vostru şi al nostru.
Hruşciov, ameţit, bate palma şi-şi aduce aminte de înţelegere
abia când ajunge acasă. Convoacă Politbiuro-ul, le povesteşte
toată tărăşenia şi încheie:
—— Tovarăşi, îmi fac autocritica, băusem prea mult, dar acum
important e să găsim o soluţie, să nu ne facem de râs. De unde
scoatem noi omul să alerge suta în nouă secunde?
Îşi sparge întreg Politbiuro-ul capul vreme de ceasuri, până
când un altul rămas anonim (ori poate acelaşi) exclamă:
—— Tovarăşi, am găsit: să ne trimită ei pe ăla de-nvie morţii şi
să-l învie pe Stalin, şi atunci dacă n-om fugi noi toţi suta în nouă
secunde...
După astfel de încurcături, deşi nu şi-a pierdut încrederea în
coexistenţa paşnică, Hruşciov a înţeles că trebuie să se bizuie
numai pe forţe proprii. Astfel s-a născut, de pildă, marea revoluţie
a agriculturii sovietice, o adevărată culme a ştiinţei: să semene
grâul în Asia Centrală şi să-l culeagă în Canada.
Hruşciov a introdus în coexistenţa paşnică ceva ce-a fost
aproape ca un meci sportiv – întrecerea în cucerirea spaţiului
cosmic. Şi sovieticii şi americanii şi-au experimentat rachetele
61
purtătoare de bombe nucleare în trimiterea de sateliţi (ce aveau
să devină şi ei o armă). Sovieticii au câştigat primele runde:
„sputnicul” lor a fost primul ce a înconjurat pământul; căţeluşa
sovietică Laika a fost prima fiinţă vie care-a înconjurat pământul
pe un satelit; şi eroul Uniunii Sovietice, Iurii Gagarin, a fost primul
om care a trăit în spaţiul cosmic. Americanii au recuperat şi au
reuşit chiar, în cele din urmă, să câştige marea întrecere a
primului om ajuns şi întors de pe Lună. Dar toate aceste
performanţe intens mediatizate la vremea lor, în realitate pălesc
faţă de marea descoperire ascunsă până astăzi opiniei publice,
dar revelată de bancul românesc.
După istoricul său zbor cosmic, Gagarin a fost decorat de
Hruşciov, care l-a luat de-o parte şi i-a spus:
—— Iurii, acum că suntem între noi, am o întrebare: când ai fost
acolo sus, nu cumva L-ai văzut?
—— Pe cine tovarăşe prim-secretar ?
—— Ei, pe cine? Pe El.
—— Care El?
—— El... Dumnezeu! L-ai văzut?
—— L-am văzut, tovarăşe prim..., spune Gagarin.
—— Ciortî! (La dracu!) strigă Hrusciov. De ce ţi-e frică nu scapi!
Tovarăşe Gagarin, asta rămâne între noi. Nu mai spui la nimeni,
înţeles?!
După câţiva ani şi multe eşecuri, americanii reuşesc şi ei să-
l trimită pe unul, Alan Shepard, la bordul unei rachete spaţiale. El
este fireşte, invitat şi sărbătorit într-o recepţie oficială la Casa
Albă, unde preşedintele Kennedy îl ia de-o parte:
—— Great job, Alan! Aş vrea însă să aflu de la tine dacă acolo,
sus, nu cumva ai văzut mai mult decât ai povestit şi a ajuns în
ziare.
—— Ceva mai mult?... nu înţeleg, Mr. President?
—— Mai exact, l-ai văzut cumva şi pe El?
—— You mean, Dumnezeu? Ei da, Mr. President, L-am văzut.
—— Wow! That’s great! Trebuie să organizăm o conferinţă de
presă, să facem cunoscut lumii întregi că avem acum dovada
absolută că noi am avut dreptate, că Dumnezeu există!
—— Hm, Mr. President, face astronautul, încurcat, eu nu m-aş
grăbi s-o fac. Ştiţi, El e cam... negru...
62
Cum bine se ştie, americanii au o problemă cu rasismul.
Sovieticii au şi ei o problemă serioasă: treburile pe pământul
lor merg mult mai prost decât în spaţiul cosmic.
Hruşciov convoacă o altă conferinţă a Politbiuro-lui şi le
spune:
——Tovarăşi, am două veşti pentru voi, una proastă şi una
bună. Vestea proastă e că agricultura noastră n-a produs decât
două articole, ridichi şi căcat. Şi acum vestea bună, tovarăşi:
căcat avem din belşug!
Şi s-au mai adunat şi alte necazuri peste Hrusciov. China
s-a supărat pe el pentru că prea se pupase cu imperialiştii
americani. A încercat el să-şi repare greşeala şi să arate că a
rămas credincios cauzei, plasând rachete militare în Cuba, în
coasta Americii, dar a fost nevoit s-o şteargă de acolo când
americanii i-au făcut semn cu degetul — Niet, niet, niet!
Şi, cum vom vedea puţin mai târziu, al treilea C, după China
şi Cuba, a însemnat sfârşitul epocii Hruşciov. Când şi-a data
seama că lucrurile merg tot mai prost, el şi-a amintit de cele trei
scrisori ale lui Stalin. Înainte de-a muri, Stalin îl chemase la el
şi-i spusese: „Nikita, tu ai să-mi urmezi. Dar să ştii că vei
întâmpina dificultăţi. Ca să te ajut să le înfrunţi, ţi-am pregătit aici
trei scrisori sigilate şi numerotate. Când vei simţi că dai de greu,
deschide prima scrisoare şi urmează-mi sfatul. Când ai noi
dificultăţi, deschide scrisoarea nr. 2. Şi când nici aşa nu merge,
deschide ultima scrisoare.
De fapt, Hruşciov urmase deja sfatul lui Stalin. Curând după
moartea acestuia, deschisese prima lui scrisoare, în care scria
„Dă vina pe imperialişti.” Hruşciov urmase sfatul şi obţinuse un
răgaz, dar curând trebuise să deschidă şi a doua scrisoare.
Aceasta spunea „dă vina pe mine” şi, cum am văzut, urmase
Hruşciov şi sfatul acesta. Acum, la ananghie, el deschise şi
ultima scrisoare. Ea spunea, la fel de succint „Scrie şi tu trei
scrisori.”
Şi a scris Hruşciov cele trei scrisori şi dus a fost. Unde?
Acestea sunt cele trei mari mistere ale secolului: a murit sau nu
Hitler atunci, în 1945? Cine l-a ucis pe Kennedy? Şi în ce colhoz
e Hruşciov tractorist?
63
După Hruşciov a urmat în fruntea Partidului şi statului Sovietic
unul — Leonid Brejnev. Se pare că tranziţia n-a fost foarte simplă,
după cum au descoperit cunoştinţa noastră Ivan Ivanovici şi
prietenul său Mişa.
Trecând, într-o dis-de-dimineaţă, după o noapte de chef, prin
Piaţa Roşie, Ivan şi Mişa descoperă o jumătate de duzină de
morţi în uniforme de mareşali, întinşi pe caldarâm.
—— Ce-i asta, Mişa? întreabă Ivan, speriat.
—— Ce să fie, Vania? Nu ştii că ieri seara a fost o recepţie la
Kremlin?
—— Ştiu, dar ăştia sunt morţi, Mişa!
—— Ei, se mai întâmplă; ştii, s-au servit ciuperci şi asta-i o
mâncare cam periculoasă.
—— Ciuperci, zici? Dar atunci ăsta de ce are o gaură în cap?
—— Ei, şi tu Vania? Ăstuia nu-i plăceau ciupercile.
Ȋn ciuda originii sale foarte proletare, lui Brejnev îi cam plăcea
luxul. Câţiva ani după înscăunare, el şi-a adus bătrâna mamă la
Moscova, ca să vadă şi ea cum trăieşte fiul ei. A plimbat-o prin
marile săli ale Kremlinului:
—— Uite, mamă, ăsta-i biroul meu. Uite, ăsta e apartamentul
meu.
Afară din Kremlin:
——Uite, ăsta a palatul meu din Moscova. Asta e vila mea de
la marginea Moscovei. Şi mai am una încă mai frumoasă în
Crimeea şi alta la Soci. Ei, cum îţi place, mamă?
—— Îmi place, Leonea, cum să nu-mi placă, băiatul mamei?
Dar — zice femeia, ducând mâna la gură ca orice ţărancă
îngrijorată — dar ce te faci, Leonea, dacă vin iarăşi bolşevicii?
Leonid nu era, totuşi, un cheltuitor, era grijuliu cu banii
poporului, cum ne dovedeşte povestea următoare.
În timpul vizitei sale oficiale în Franţa, Brejnev a ţinut ca
programul neoficial (se ştie bine că exista şi aşa ceva) să
cuprindă şi un drum la unul din bine-cunoscutele stabilimente rău
famate, în care franţuzoaicele-şi fac cunoscute inegalabilele
calităţi. Acolo i se oferă un album al fetelor, ca să aleagă: pe
fiecare pagină poza unei frumuseţi ameţitoare, cu preţul afişat,
ca în orice întreprindere capitalistă. Se uită Leonea: mmm,
64
straşnică, dar 1000 franci! Cam mult. Pfii, asta-i şi mai grozavă,
dar 2000 franci! Ce să mai zici de asta... la 3000 franci! Prea mult
pentru un constructor al comunismului. Când colo, pe ultima
pagină, o femeie superbă, cea mai grozavă dintre toate, la numai
100 franci!
—— Asta, zice Brejnev, cu degetul pe pagină.
—— Tres bien, monsieur, spune madama.
Şi se duce Leonea şi face cunoştinţă cu arta cea mare a
franţuzoaicelor şi iese ameţit. Scoate suta şi întreabă pe
patroană:
—— Madame, puteţi să-mi satisfaceţi curiozitatea?
Explicaţi-mi şi mie: cum se face că cea mai grozavă dintre
salariatele dumneavoastră costă doar 100 franci, pe când toate
celelalte sunt de la mia în sus?
—— Foarte simplu, monsieur, preţul ei real e de 10000 franci,
restul peste 100 îl plăteşte televiziunea.
Dar aceasta nu e singura performanţă a lui Brejnev în politica
externă. El s-a făcut cunoscut în lume în anul 1968, când a
eliberat a doua oară Cehoslovacia, ocupată acum de cehi şi
slovaci. Cu această ocazie, el s-a înscris în galeria celor trei mari
T ai comunismului: Lenin —cel mai mare teoretician, Stalin — cel
mai mare tiran şi Brejnev — cel mai mare tanchist.
Brejnev a reînnodat şi frumoasa tradiţie a întâlnirilor celor
patru, acum rămaşi trei, mari. Una din ele ne oferă dezlegarea
unuia dintre cele trei mari mistere ale secolului pomenite anterior.
La dineul neoficial, cei trei stau de vorbă la un pahar,
explicând cum îşi rezolvă dificilele probleme cu care se confruntă
un şef de stat.
—— Ei, zice de Gaulle, nu e uşor, dar te descurci. Când am o
problemă mai spinoasă, îl scot din bibliotecă pe vechiul meu
Montaigne legat în piele de viţel şi el mă ajută.
—— Eu, zice Johnson, ţin la capul patului volumul lui Jefferson
legat în piele de viţel.
—— Păi sigur, zice Brejnev, şi eu îl am pe Hruşciov legat în
beci.
Astfel a ajuns Brejnev să reia politica de „coexistenţa
paşnică” iniţiată de predecesorul său. Iată un exemplu de
cooperare cu America.
65
Când Brejnev e în vizită la preşedintele Nixon, acesta îi
prezintă Cabinetul Oval, dotat cu minunile tehnologiei
americane. Nixon îi arată telefonul albastru:
—— La telefonul ăsta pot vorbi cu orice loc din univers.
—— Chiar orice loc? întreabă Brejnev, neîncrezător.
—— Da, cu orice loc din univers.
—— Chiar şi cu iadul?
—— Chiar şi cu iadul. Vrei să te convingi? insistă Nixon.
Şi ridică receptorul, formează un număr şi spune, „Fă-mi te
rog legătura cu iadul”. Trec câteva secunde, telefonul sună,
Nixon îl ridică şi i-l întinde musafirului:
—— Vorbeşte cu cine vrei din iad.
Brejnev ia receptorul şi, cu ochii holbaţi, întreabă:
—— Iadul?
—— Hello, aici Iadul, cu cine doriţi să vorbiţi?
—— Cu Stalin, zice Brejnev, buimac .
—— O clipă.
Şi, după câteva secunde, Brejnev aude limpede în receptor
binecunoscuta limbă rusă cu accent gruzin:
—— Alo, aici Stalin. Cine mă caută?
Brejnev ia poziţia de drepţi şi pune receptorul în furcă, încă şi
mai buimac. Telefonul sună din nou, Nixon ridică receptorul,
ascultă şi spune:
—— Ok, plata din contul meu.
—— Cine era? întreabă Brejnev, venindu-şi în fire.
—— Operatoarea. M-a anunţat cât a costat convorbirea.
—— Şi cât a costat?
—— 5000 dolari, pentru un minut.
Brejnev insistă să plătească el, doar a fost convorbirea lui.
Celălalt refuză politicos, doar e gazda. În sfârşit, după alte
asemenea amabilităţi, Brejnev îşi ia inima în dinţi:
—— Richard, pot să te rog ceva, în numele coexistenţei
paşnice?
—— Fireşte.
—— N-ai putea să-mi montezi şi mie un telefon ca al tău, la
Kremlin? Plătesc oricât, în aur.
—— Cu cea mai mare plăcere. Şi fără plată.
Şi astfel, câteva zile după ce Brejnev s-a întors la Moscova,
66
apare o echipă de tehnicieni americani care-i montează minunea
tehnologiei în biroul lui de la Kremlin. Cum pleacă americanii,
Brejnev se repede la telefon şi ridică receptorul.
—— Alo, dă-mi iadul, te rog.
—— O clipă, Mr. Brejnev. Şi, după câteva secunde:
—— Aici iadul, cu cine doriţi să vorbiţi?
—— Cu Iosif Vissarionovici, vă rog.
—— O clipă, să vă fac legătura.
Şi iarăşi răsună în urechea lui Leonea vocea bine-cunoscută.
Doar că, de data asta, el vorbeşte cu şeful pe îndelete, ca între
tovarăşi ce au multe să-şi spună. Câteva secunde după ce
Brejnev a pus receptorul în furcă, telefonul sună:
—— Alo, aţi vorbit cu iadul.
—— Am vorbit.
—— 40 minute, vă costă 50 copeici.
—— 50 copeici? repetă Brejnev uluit. Dar cum se poate? Când
am vorbit un minut de la Casa Albă din America, a costat 5000
dolari!
—— Normal, în America era convorbire intergalactică. Aici, în
Uniunea Sovietică, e locală.
O întâlnire a lui Brejnev cu ceilalţi doi mari ne oferă o
adevărată lecţie de diplomaţie. Din nou, avionul ce-i transportă
pe cei trei mari are avarie şi trebuie să facă o aterizare forţată pe
o insulă pustie, din care scapă numai cei trei – Brejnev, Nixon şi
de Gaulle. 10 Din fericire, cei trei au găsit pe insulă o capră, al
cărei lapte putea să-i ajute să subziste până la sosirea expediţiei
de salvare. Cei trei au hotărât ca, în fiecare zi, unul din ei să ducă
capra la păscut, pentru a fi mulsă seara. În prima zi pleacă de
Gaulle dimineaţa cu capra legată de funie şi seara se întoarce cu
capra. A doua zi, ia Nixon capra şi se întoarce seara cu ea. Ziua
următoare pleacă Leonida dimineaţa cu capra şi se întoarce
seara fără ea.
—— Unde-i capra, Leonea?
—— Care capră?
10 Mrs Thatcher ne va ierta omisiunea — bancul n-a vrut s-o pună într-o
situaţie prea delicată pentru o englezoaică.
67
—— Cum, care capră, Leonid? Doar n-ai uitat.
—— Ce să uit?
—— Că trebuia să avem o întâlnire la vârf.
—— Bineînţeles că n-am uitat.
—— Că am zburat împreună cu avionul spre acea întâlnire.
—— Fireşte că am zburat.
—— Că avionul a avut o avarie şi a trebuit să facă o aterizare
forţată.
—— Da, a avut.
—— O aterizare forţată din care am scăpat doar noi trei, pe
această insulă pustie.
—— Adevărat.
—— Şi aici, pe insulă, am găsit o capră.
—— Am găsit.
—— Şi am hotărât s-o ducem cu rândul la păscut, fiecare
într-o zi, de dimineață şi s-o aducă înapoi seara.
—— Da, aşa am hotărât.
—— Alaltăieri am dus-o eu şi am adus-o înapoi seara.
—— Ai dus-o.
—— Ieri am dus-o eu.
—— Ai dus-o.
—— Azi era rândul tău.
—— Era.
—— Ai plecat azi dimineaţă cu capra.
—— Am plecat.
—— Ei, acum unde e capra?
—— Care capră?
Cititorul se va fi întrebând care-i poanta. Credem că diplomaţii
occidentali au recunoscut ceva mai mult de-o poantă: o lecţie de
diplomaţie pe care, din păcate, par s-o fi uitat între timp.
Diplomaţia nu e singurul succes al epocii Brejnev. Economia
cunoaşte şi ea mari succese, urmare a noului criteriu promovat
în conducerea ei: omul potrivit la locul potrivit.
De pildă, agricultura sovietică, cum bine se ştie, e la pământ
de mulţi ani. „Cine e ministru la agricultură?” întreabă Brejnev.
—— Tovarăşul dumneavoastră de luptă revoluţionară, Leonid
Ilici.
68
—— Care tovarăş?
—— Alexandr Nicolaevici.
—— Hm... bine... să-l schimbăm, să-l punem ministru adjunct
la Industria Uşoară. Poate acolo...
În numai un an, industria uşoară, care oricum nu mergea
deloc bine, ajunge falimentară.
—— Ce mă fac cu Alexei? se-ntreabă Brejnev. Să-l fac director
general al Combinatului Petrochimic de la Novogorsk, acolo
lucrurile mai merg cumva.
După un alt an, combinatul petrochimic e şi el în stare de
faliment.
—— Ei, fir-ar să fie, zice Brejnev, tovarăş–tovarăş, dar...
Şi-l mai coboară pe Alioşa, trimiţându-l director la fabrica de
medicamente. După ce rămâne Uniunea Sovietică şi fără
medicamente, Brejnev convoacă Politbiuro-ul.
—— Ce ne facem cu Alexandr Nikolaevici? Tovarăş bun, vechi
luptător revoluţionar... l-a cunoscut şi pe Lenin, dar, totuşi...
—— Leonid Ilici, ce ziceţi de Fabrica de cherestea de la
Ţigansk? Şi aşa nu face decât 40% din plan.
Şi aşa ajunge Alioşa la Ţigansk. După un an, fabrica face
75% din plan, după alt an 95%, după încă un an depăşeşte planul
şi, la cinci ani după numirea lui Alioşa, e fruntaşă pe economia
sovietică.
—— Foarte frumos, îşi zice Brejnev când semnează ordinul de
decorare, dar cam ciudat. Până acum Alioşa făcea peste tot
prăpăd şi acum — poftim, erou al muncii socialiste! Ceva nu-i în
regulă.
Şi cheamă şeful KGB-ului. După mai multe luni de anchetă
discretă, rezultatul: Alexandr Nikolaevici fusese, înainte de
Marea Revoluţie din Octombrie, dulgher.
Fiindcă veni vorba de KGB, acesta a fost una din cheile
succesului politicii interne brejneviene. Cum bine se ştie, KGB-ul
a inventat miraculosul material de construcţie — microbetonul:
50% beton şi 50% microfoane. Diplomaţii occidentali acreditaţi la
Moscova au putut să-i aprecieze calităţile.
Alt caz din arhivele KGB. Trei prieteni, Vania, Alioşa şi Mişa,
călătoresc cu Transsiberianul de la Moscova la Novosibirsk şi,
69
cum bine se ştie, trenul stimulează apetitul umoristic. Curând, cei
trei epuizează sexul, nebunii şi colhoznicii şi ajung inevitabil la
bancul politic. Spun ei câteva mai nevinovate, apoi Alioşa
întreabă:
—— Îl ştiţi pe ultimul cu Brejnev şi Nixon?
—— Las-o baltă, Alioşa, zice Vania, nu se ştie niciodată...
—— Fii serios, ripostează celălalt, doar nu crezi că au pus
microfoane şi în trenuri? Să vedeţi, când ajunge Brejnev în vizită
la Nixon...
Vania se scoală şi iese din compartiment, spunând „Eu mă
duc afară să fumez.”
Pe coridor, în vreme ce fumează, el dă cu ochii de servantul
vagonului de dormit şi-i vine o idee.
—— Te rog, îi spune servantului, dându-i cinci ruble, peste cinci
minute, dar exact peste cinci minute, adu trei cafele în
compartimentul numărul 7.
—— Desigur, tovarăşe, spune omul şi pleacă.
Vania reintră în compartimentul nr. 7, unde-şi află prietenii
râzând de ultima poantă.
—— Măi, voi tot nu v-aţi potolit, zice Vania mustrător. De unde
ştiţi că scrumierele astea nu sunt microfoane?
Şi, aplecându-se spre cea mai apropiată scrumieră montată
în braţul scaunului, spune:
—— Adu-ne, te rog, trei cafele în compartimentul nr. 7.
Prietenii lui râd şi se distrează cu un nou banc, când se
deschide uşa compartimentului şi apare servantul cărând o tavă:
—— Aţi comandat trei cafele.
Ceilalţi doi rămân cu gura căscată şi le trece cheful de
bancuri politice. Cum se lăsase seara, îşi beau cafelele şi se
culcă toţi trei în cuşetele din compartiment. A doua zi dis-de-
dimineaţă, Vania se trezeşte şi dă cu ochii în cuşeta de alături,
de o mutră necunoscută.
—— Ce s-a întâmplat, unde-s prietenii mei?
—— Prietenii dumitale, îi răspunde mutra, făcându-i cu ochiul,
s-au dus până undeva de unde nu se vor întoarce prea curând.
Cum Vania se face galben-roşu-verde, celălalt adaugă:
—— Dumneata ai avut noroc. Tovarăşului colonel i-a plăcut
70
ideea cu scrumiera.
Altminteri, în Uniunea Sovietică libertatea de expresie este
sfântă, cum poate afla un turist american din discuţia cu ghidul
lui.
—— Ce fel de libertate a cuvântului aveţi voi?! zice americanul,
ironic. Eu pot oricând să mă duc în faţa Casei Albe şi să strig „Jos
Nixon!” şi nu mi se întâmplă nimic.
—— Păi, exact la fel e şi la noi, zice ghidul. Şi eu pot oricând
să mă duc în Piaţa Roşie şi să strig „Jos Nixon!” şi nu mi se
întâmplă nimic.
Fiindcă veni vorba de turişti, iată un alt episod cu doi
americani, Jim şi Jack, aflaţi în excursie la Moscova, unde împart
camera de hotel. În prima seară, Jack se întoarce la hotel, se
întinde în fotoliu, cu picioarele pe masă, savurându-şi paharul cu
whisky on rocks, când apare în uşă Jim, obosit şi prăfuit.
—— Ce-i cu tine, în halul ăsta?
—— Ce să fie? Toată ziua am alergat prin magazine după
blana de vulpe siberiană pe care mi-a comandat-o nevastă-mea.
—— Şi unde-i blana?
—— Nu e, n-am găsit.
—— Mă Jim, tare eşti nepriceput. Uite colea blana pe care
mi-a comandat-o mie nevastă-mea.
—— Unde ai găsit-o? Eu am alergat toată ziua după ea!
—— Dacă nu ştii să te adaptezi locului, aşa păţeşti. Eu m-am
dus la primul magazin de blănuri şi i-am spus vânzătoarei:
„Daţi-mi, vă rog o blană de vulpe siberiană” Ea mi-a răspuns,
„n-avem”. Şi atunci i-am spus, „Miss, nu m-aţi înţeles bine; eu
doresc două blăni, una pentru mine, alta pentru dumneata.” Şi
uite blana! Învaţă, Jim!
A doua zi, Jack se întoarce la hotel la ora 11 noaptea şi-l află
pe Jim morocănos, cu o sticlă de whisky pe jumătate goală în
faţă.
—— De unde vii aşa pus la ţol festiv? întreabă Jim.
—— De la Bolşoi, de la Lacul Lebedelor.
—— What the heck! exclamă Jim, eu am alergat toată ziua
după bilete la baletul lor şi n-a fost chip să găsesc.
—— Jim, băiatule, doar ţi-am spus să te adaptezi. Eu m-am
71
dus la casa de bilete şi i-am spus femeii, „Miss, vă rog, vreau trei
bilete pentru Lacul Lebedelor din seara aceasta. „N-avem.” Miss,
îi spun, nu m-aţi înţeles bine, eu vreau un bilet pentru mine şi
două pentru dumneata”.
În ultima zi a excursiei, ce mai rămânea de văzut la
Moscova? Mumia lui Lenin la marele mausoleu din Piaţa Roşie.
Seara, la ora 10, apare Jim la hotel, dărâmat.
—— Ce-i cu tine, Jim? îl întreabă Jack, care-l aşteapta destins,
cu picioarele pe masă savurându-şi whisky-ul.
—— Ce să fie? De azi dimineaţă stau la coadă la mausoleu şi
abia acum un ceas am reuşit să intru.
—— Jim, Jim, tot un nepriceput ai rămas! Nu ţi-am explicat cum
se procedează aici?
—— Doar nu vrei să spui, izbucneşte Jim, că tu l-ai văzut fără
să stai la coadă?!
—— Bineînţeles că n-am stat la coadă. Pentru 10 dolari ţi-l
aduc pe Lenin în cameră la hotel.
Am atins aici unul din vârfurile cele mai înalte, dacă nu chiar
„vârful” prin excelenţă al societăţii sovietice — cultul lui Lenin. El
îmbracă formele cele mai variate.
Un emoţionant moment de la Congresul XX al Partidului.
Speakerul anunţă:
—— Şi acum, tovarăşi, are cuvântul Ivan Ivanovici, care l-a
întâlnit de trei ori pe Lenin!
Aplauze prelungite şi Ivan, un bătrân încă vajnic, cu pieptul
acoperit de medalii, urcă la tribună.
—— Da, tovarăși, eu am avut marea fericire să-l întâlnesc de
trei ori pe Vladimir Ilici. Prima oară a fost înainte de revoluţie. Eu
stăteam la mine în izbă, lângă lacul Ladoga, şi jupuiam un iepure
pe care-l împuşcasem în pădurea boierului. Deodată, aud
ciocănituri în uşă. Întreb „Cine-i?” „Sunt eu, Lenin. Sunt obosit şi
îngheţat de frig şi flămând.” Ia te uită, îmi zic, Vladimir Ilici,
săracul... Acu te pomeneşti că are să poftească la iepurele meu...
Aşa că i-am strigat „Ia mai du-te-n ...” A doua oară, tovarăşi, l-am
întâlnit pe Vladimir Ilici după revoluţie. Era în timpul războiului
civil şi era iarnă... tocmai prinsesem la copcă un peşte şi-l
prăjeam la mine în izbă, când aud ciocănituri în uşă şi... „Sunt eu,
72
Lenin, sunt obosit şi flămând.” Ia te uită, îmi zic, Vladimir Ilici,
săracul... Flămând, desigur, acu te pomeneşti că are să
poftească şi la peştele meu. Aşa că i-am răspuns, „Ia mai
du-te-n ...” A treia oară, tovarăşi, l-am întâlnit pe Vladimir Ilici, prin
22 ori 23, după războiul civil. Eram la mine-n izbă şi coceam nişte
cartofi mititei, că altceva nu se mai găsea... când aud ciocănituri
în uşă. Sunt eu, Lenin, flămând şi obosit. Şi i-am răspuns „Ia mai
du-te-n...! Asta a fost, dragi tovarăşi.
Speakerul conclude:
—— Dragi tovarăşi, l-aţi ascultat pe Ivan Ivanovici, care a vorbit
de trei ori cu Lenin!
Dar iată un episod încă mai grăitor de la congresul partidului.
El ne înfăţişează rolul crucial al lui Lenin, de veşnic călăuzitor în
construirea comunismului.
La sfârşitul lucrărilor congresului PCUS, Brejnev convoacă
într-o şedinţă specială pe ceilalţi conducători ai ţărilor „frăţeşti” şi
le spune:
—— Dragi tovarăşi, am o surpriză pentru dumneavoastră.
După cum ştiţi, ţelul nostru al tuturora este comunismul, visul şi
viitorul de aur al omenirii. Dar noi toţi ştim că drumul până acolo
e lung. Ei bine, pe baza învăţăturii marelui nostru dascăl Lenin,
noi am construit trenul comunismului, care ne poate duce repede
până acolo. Desigur, într-un tren nu e loc pentru tot poporul, dar
noi, tovarăşi, vom putea călători până acolo şi vom şti astfel exact
cum e în comunism.
Îi pofteşte Brejnev pe tovarăşi în tren – o garnitură specială,
cu apartamente luxoase şi având în vagonul din mijloc o mare
sală de lectură cu pereţii acoperiţi de cele 50 volume de opere
ale marelui dascăl. Pleacă trenul şi merge o zi, două, trei şi apoi
se opreşte.
—— Ce s-a întâmplat? întreabă Brejnev.
—— Să trăiţi, răspunde conductorul trenului, nu mai avem linie
ferată în faţă.
—— Nu mai avem linie înainte?! Trebuie să fi prevăzut Vladimir
Ilici această situaţie. Să căutăm.
Se apucă deci cu toţii să citească operele lui Lenin în ordinea
volumelor şi, după câteva zile, în volumul 28, pagina 312,
73
descoperă: „Atunci când nu va mai fi linie în faţă, demontaţi
şinele din urmă şi montaţi-le în faţă.” Evrica! Trenul porneşte mai
departe şi merge o zi, două, trei... şi iar se opreşte.
—— Acum ce mai este? întreabă Brejnev.
—— Nu mai avem cărbune, tovarăşe prim-secretar .
—— Nu mai avem cărbune? Trebuie să fi prevăzut Vladimir Ilici
şi asta. Să căutăm.
Şi iar se apucă toţi de citit operele lui Lenin şi, după câteva
zile, descoperă: în volumul 43, pagina 539: „Când veţi termina
cărbunele, puneţi pe foc mobila.” Ura! Şi trenul pleacă şi merge
o zi, două, trei... Acum călătoria e cam incomodă, se doarme pe
jos, se mănâncă stând turceşte, dar mult n-o mai fi... Dar iarăşi
se opreşte trenul.
—— Ce mai este acum?
—— Să trăiţi, răspunde conductorul, nu mai avem nimic: s-au
terminat şinele, s-a terminat cărbunele, s-au terminat lemnele,
s-a terminat şi apa. S-a terminat şi mâncarea şi băutura. Nu mai
avem nimic.
Ce-i de făcut? Nu se poate să nu fi prevăzut Lenin şi situaţia
aceasta. Să citim! Şi se apucă toţi de citit şi în volumul 49, pagina
486, găsesc: „Atunci când nu veţi mai avea nici energie, nici
căldură, nici mâncare, nici... nimic, atunci înseamnă că aţi ajuns”.
De la dascălul Lenin nu mai e decât un pas înapoi pentru a
ajunge la Marx.
A înviat Marx şi unde să se ducă să trăiască dacă nu în ţara
unde i s-a împlinit întâia oară visul? Iată-l deci preluat de sovietici,
cazat la marele Hotel Rossiya din Moscova, ospătat, plimbat
încolo şi încoace vreme de-o săptămână pentru a i se înfăţişa
marile succese. Duminică dimineaţa se trezesc tovarăşii cu Marx
ieşind din camera de hotel, cărând două valize.
—— Ce faceţi, tovarăşe Marx?
—— Ce să fac? Ce-a făcut şi Lenin.
—— Dar ce-a făcut Lenin, tovarăşe Marx?
—— A plecat în Elveţia.
Înainte de-a pleca în Elveţia, Marx a mai apucat să participe
la Congresul Partidului şi acolo, în faţa miilor de comunişti
sovietici şi a delegaţiilor a o sută de partide comuniste ori
socialiste invitate, el a urcat la tribună şi şi-a rostit scurta dar
74
memorabila alocuţiune:
—— Proletari din toate ţările, iertaţi-mă!
Dacă historia mundi a bancului pune atâta accent pe Uniunea
Sovietică asta este pentru că marele vecin reprezintă cam tot ce
poate vedea românul. Cortina de fier e opacă şi rareori mai
întrevede el câte ceva, de pildă în Franţa, unde preşedintele,
generalul De Gaulle, domneşte ca un monarh.
Iată-l pe De Gaulle coborând scările de la Palatul Elisée,
reşedinţa lui, înaintea credinciosului lui discipol, Pompidou.
De Gaulle se opreşte brusc pe scară şi Pompidou, neatent, dă
peste el.
—— Oh, mon Dieu! exclamă Pompidou, speriat.
—— Mon cher Georges, se întoarce ilustrul către el, şoptind,
ţi-am mai spus: asta numai în intimitate. În public sunt mon
général.
Disputa-Chineză, ideologică dar şi soldată cu nişte
împuşcături pe graniţă, aduce şi ea oarecare varietate în acest
climat politic monocrom. Dar China fiind cam departe, românul
vede lucrurile tot reflectate în oglinda moscovită.
Capitala Sovietelor e invadată de şobolani. Autorităţile
oraşului încearcă totul, toate pesticidele cunoscute (inclusiv cele
capitaliste), dar degeaba – şobolanii se înmulţesc şi ameninţă
securitatea Partidului şi statului. Într-o zi însă, apare la sovietul
Moscovei un ins care pretinde că are soluţia. Omul n-are nicio
calificare, nicio hârtie doveditoare, doar o mică cutie pe care
le-o arată, dar, disperaţi, tovarăşii hotărăsc să încerce – ce au de
pierdut? Ies deci în Piaţa Roşie, unde era focarul infestării,
împreună cu presupusul salvator şi cutiuţa lui. Omul deschide
cutiuţa, din care iese un şobolan micuţ, ce o rupe la fugă prin
piaţă. Şi, minune! Deodată, din toate subsolurile năvălesc hoarde
de şobolani, care se iau după el, se adună în turme uriaşe care
aleargă, aleargă, aleargă ca oile după capul turmei. Şi, la fel ca
cele de oi, aceste hoarde de şobolani se aruncă după micul
şobolănuţ în fluviul Moscova, care le îneacă.
Autorităţile răsuflă uşurate, nemaiavând altă grijă decât să
scape apa Moscovei de hoiturile şobolanilor. Miraculosul salvator
este îmbrăţişat, pupat, decorat şi invitat de tovarăşul Brejnev
însuşi. Prim-secretarul partidului îl trage de-o parte şi-i spune
75
confidenţial:
—— Ascultă, tovarăşe, n-ai putea fabrica un chinez, unul micuţ,
micuţ de tot?
Nimeni nu-i nemuritor, nici chiar Brejnev. După moartea lui a
urmat o perioadă tulbure în politica sovietică, mai pe şleau spus,
tovarăşii s-au cam bătut pentru scaunul de prim-secretar al
marelui Partid. Suntem în măsură să relatăm aici un episod
ilustrator şi senzaţional, până acum necunoscut chiar şi celor mai
bine informate cercuri:
Mai era numai o lună până la începerea lucrărilor Congresului
PCUS ce urma să consfinţească, prin vot, alegerea noului şef
propus de Politbiuro, când KGB-ul prinde un fir uluitor: în timpul
lucrărilor, primul secretar ales urma să fie asasinat! Şi, în ciuda
perfecţiunii instituţiei şi a amploarei investigaţiilor ei, presupusul
asasin n-a putut fi dibuit. Ce-i de făcut? Să se amâne Congresul?
Imposibil! Şi aşa instabilitatea politică e foarte periculoasă! Mai
sunt numai două săptămâni, mai e numai o săptămână... şi
niciun indiciu, nimic. Ajunşi cu cuţitul la os, tovarăşii de la KGB
hotărăsc să recurgă la o ultimă și disperată resursă: să se
adreseze faimosului număr 007, James Bond. Şi majoritatea
Politbiuro-lui decide să-l angajeze pe duşmanul nr. 1 al
Sovietelor. Încep negocierile, cu promisiunea solemnă că „n-o
să-i clintim niciun fir de păr de pe cap, numai să ne rezolve
problema”.
Aşa îşi face James Bond prima şi ultima intrare oficială la
KGB.
—— Domnilor, le spune el duşmanilor de pân-atunci, înţeleg că
am de la dumneavoastră mână liberă.
—— Mână liberă, absolut! Toate forţele noastre sunt la
dispoziţia dumneavoastră. Dar nu uitaţi, mai sunt numai şase
zile.
—— Ştiu, iată planul: îmi puneţi la dispoziţie o duzină de sticle
de whisky, operele complete ale lui Lenin în limba engleză şi o
cameră în care să pot gândi în linişte, fără să mă deranjeze
nimeni, absolut nimeni – OK?
—— OK, Mr. 007.
A fost puţină muncă la traducerea celor cincizeci de volume
76
ale operei lui Lenin în engleză, dar KGB-ul are resurse nelimitate.
Două zile mai târziu, Mr. 007 intră în camera specială, unde-l
aşteptau lada cu whisky şi cele cincizeci de volume.
Tovarăşii KGB-işti ies şi se aşează să păzească uşa camerei
speciale. Trec o zi, două, trei, tovarăşii se foiesc din ce în ce mai
îngrijorați, dar uşa nu se deschide. Şi ce pot face? În sfârşit, în
chiar ziua deschiderii lucrărilor Congresului, la ora 7 dimineaţa,
uşa se deschide şi apare Mr. 007, neras, cu părul încâlcit, cu ochii
tulburi, dar cu o expresie de calm şi decizie întipărită pe faţă.
Tovarăşii sar în jurul lui :
—— L-aţi găsit?
—— Nu încă, dar îl am în mână. Sunteţi pregătiţi să
supravegheaţi prin TV fiecare scaun din sala unde are loc
Congresul?
—— Suntem.
—— OK, deschideţi lucrările. Eu voi supraveghea personal
monitoarele TV. Voi numai să fiţi gata ca, atunci când vă spun eu
rândul cutare, locul cutare, să săriţi şi să puneţi mâna pe asasin,
OK?
—— OK, Mr. 007.
Se deschid deci lucrările Congresului, se alege prezidiul, se
votează în unanimitate noul prim-secretar şi speaker-ul anunţă
„Are cuvântul acum tovarăşul prim-secretar al Partidului” dar 007
tot tace. Tace şi scrutează monitoarele TV din faţa lui. Noul prim-
secretar urcă pe podium, KGB-iştii îngheaţă şi, chiar în clipa când
primul secretar îşi face apariţia la tribună, 007 strigă în microfonul
conectat la urechile KGB-iştilor: „Rândul 11, locul 29”.
În aceeaşi clipă, zece perechi de mâini l-au şi înşfăcat pe
ocupantul locului 29 de pe rândul 11 şi găsesc la el un arsenal
cu care putea lichida întreg prezidiul. Lucrările Congresului se
reiau şi continuă fără niciun incident, în vreme ce KGB-ul îl
sărbătoreşte pe James Bond. Votcă, şampanie, whisky,
decoraţii, dolari, femei, plutesc în jurul lui.
—— Jim — îl bate şeful KGB-lui pe umăr pe Bond — felicitări
colegiale. Dar spune-ne şi nouă, totuşi, cum ai reuşit?
007 surâde seducător dar modest şi povesteşte:
—— Well, pentru mine a fost de la bun început clar că, în
conjunctura actuală, nu putea fi decât un inside job. Cheia nu
77
putea fi decât în Partidul însuşi şi ce călăuză mai bună puteam
avea decât pe Lenin? N-am avut altceva de făcut decât să citesc
cu atenţie volum cu volum, pagină cu pagină, rând cu rând,
cuvânt cu cuvânt. A fost ceva muncă, desigur, dar iată ce-am
găsit la pagina 207 a volumului 39.
Şi Mr. 007 pocneşte din degete şi în mâna lui apare volumul
roşu legat în piele de viţel din care citeşte: „ Tovarăşi, nu uitaţi:
duşmanul nu doarme niciodată.” Simplu: rândul 11, locul 29 era
singurul din toată sala care nu dormea.
După acest interludiu tulbure, relatat aici prima oară, în
fruntea Partidului a apărut Mihail Gorbaciov. Gorbaciov — cine-i
ăsta? Unul mai tânăr, primul din ierarhia Kremlinului care nu-l
cunoscuse pe Lenin. Ȋl cunoscuse, în schimb, pe Stalin, în acest
alt episod inedit al istoriei.
7 noiembrie 1941. Tancurile germane au ajuns la periferia
Moscovei, dar în Piaţa Roşie se desfăşoară, netulburată, parada
de aniversare a Marii Revoluţii, vegheată de la tribună de
tovarăşul Stalin. E un ger straşnic: iarna rusească i-a jucat o festă
lui Hitler, aşa cum îi jucase şi lui Napoleon cândva, sosind cu o
lună mai devreme. Îi joacă o mică festă şi lui Stalin, căruia i-a
cam îngheţat sufletul în tribuna deschisă. Tropăie el şi face
semne cu mâinile înmănuşate către mulţimea ce defilează, dar
asta nu prea-l încălzeşte, căci e un ger al dracului. De aceea, din
când în când se apleacă şi scoate din tureatca cizmei o sticluţă
plată din care trage câte-o înghiţitură care-l mai încălzeşte.
Dar iată că în Piaţa Roşie năvăleşte tinereţea: pionieri în
cămăşuţe albe, cu cravate roşii la gât, dau iureş. Un grup încărcat
cu buchete mari de flori roşii urcă în fugă pe treptele tribunei. În
faţa lui Iosif Vissarionovici se opreşte un băieţel de-o şchioapă,
cu bucle aurii, cu obraji rumeni, şi-i întinde un uriaş buchet de
trandafiri roşii. Stalin se apleacă, ia buchetul, sărută cei doi obraji
bucălaţi iar apoi, simţind o răceală prin mădulare, zice:
—— Băiete, ia vezi tu, că am în tureatcă o sticluţă cu ceai. Ia
dă-mi-o tu!
Băieţelul se apleacă, găseşte sticluţa, îi scoate dopul şi-o
miroase şi iute o varsă pe jos, după care spune:
—— Să trăiţi, tovarăşe prim-secretar, raportez: nu era ceai, era
votcă.
78
La care, Stalin se înnegreşte la faţă, supărat:
—— Da’ cine eşti tu, măi ţâcă?
—— Să trăiţi, tovarăşe prim-secretar, raportez: ia pionier Mişa
Gorbaciov!
Vă daţi seama că cine-a avut curajul să-i taie votca lui Stalin
nu era un oarecare. Gorbaciov avea să schimbe historia mundi.
Ajuns prim-secretar al PCUS, el n-a ezitat să aplice reţeta întregii
Uniuni Sovietice. Şi acesta n-a fost decât începutul.
Gorbaciov va fi auzit la faimosul Radio Erevan răspunsul ce
l-a primit ascultătorul care-a întrebat (în capitolul precedent) dacă
se poate construi socialismul în Luxemburg. Devenit astfel
conştient de dezastru, Gorbaciov a încercat să facă ceva. A
introdus două mari reforme, glasnosti şi perestroika, denumiri
cam obscure românului. Le-a înţeles din povestea căţeluşei
Laika, de care probabil vă amintiţi: a fost prima fiinţă vie care a
zburat în spaţiul cosmic, pe o rachetă sovietică, fiind astfel
sacrificată pentru progresul ştiinţei. Aflată acum,în raiul canin, ea
întâlneşte un nou venit şi-l întreabă ce se mai întâmplă în patrie.
—— Ce să fie? îi răspunde acesta. E tărăboi mare acum, cu
glasnosti şi perestroika.
—— Glastnosti? Perestroika? Ce-s astea?
—— Cum să-ţi explic? Glasnosti e cam aşa: ai voie să latri cât
vrei, dar n-ai voie să pui gura pe nimic. Iar prestroika e aşa: lanţul
nu mai e lung de un metru, ci de trei – dar mâncarea tot la cinci
metri este.
Gorbaciov n-a prea avut noroc ca prim-secretar al Partidului.
Reactorul nuclear de la Cernobîl a scăpat de sub control, cel mai
mare astfel de dezastru din lume. Radiaţiile au afectat populaţia
locală, zeci de mii de oameni. Au început să circule zvonuri
despre prunci născuţi monştri şi oameni murind de cancer
galopant.
Din nou de la Radio Erevan: „Un ascultător ne întreabă dacă,
după Cernobîl există riscul să ne cadă dinţii şi unghiile. Noi
răspundem: este posibil, dar numai dacă nu vă ţineţi gura.”
Şi, vorba americanului, „The rest is history”. Ce-i drept, scrisă
de America lui Ronald Reagan.
79
5
Ȋnscăunarea dinastiei
Celui Mai Iubit Fiu al Poporului
Rivalităţi partinice — Dej la Rabi din Botşăni — Unde-s
nemţii noştri? — La ce oră se culcă fetele cuminţi —
Ȋnscăunarea Celui Mai Iubit Fiu al Poporului Ȋntâiul — Dej
iese şi Ceauşescu intră în scenă — Decretul — Naşterea
faimosului Bulă — Ceauşescu spune Nu lui Brejnev — şi
capătă o haină de blană de urs alb
80
cu curva asta grasă!
O asemenea rivalitate creează desigur, nesiguranţă şi
precauţie.
Iată-l pe Dej, împreună cu primul său ministru, Chivu Stoica,
într-una din „vizitele de lucru” prin diferite instituţii, pentru a da o
mână de ajutor „de sus” la rezolvarea problemelor acestora. Cei
doi merg întâi la Institutul Politehnic.
—— Ce probleme aveţi? Cum vă pot ajuta? îl întreabă Dej pe
rector, după ce acesta i-a plimbat prin sălile de cursuri,
laboratoare şi ateliere.
—— Ne-ar trebui un laborator modern de spectroscopie, printre
altele, tovarăşe secretar general, şi asta găsim numai în Vest.
—— Cât ar costa?
—— Cinci milioane.
—— Îmi pare foarte rău, tovarăşe rector, dar nu avem fonduri
în clipa asta. Poate mai târziu.
După care şeful dă o raită pe la Închisoarea Văcăreşti.
—— Ei, tovarăşe director, cum mai merge? Ce v-ar mai trebui?
—— Cum să vă spun, tovarăşe secretar general? Puteţi vedea
şi dumneavoastră. Celulele sunt un dezastru, iar paturile... nici
nu se pot numi paturi. De mâncare nici nu mai vorbesc. N-avem
fonduri.
—— Şi cât v-ar trebui?
—— Păi, cu vreo cinci milioane ne-am descurca.
—— Cinci milioane, zici? Nu-i cam puţin? Îţi dau zece.
Fericit, directorul mulţumeşte tovarăşului secretar general.
Când cei doi, Dej şi Stoica, ies, Chivu îl întreabă pe Dej:
—— Explică-mi şi mie, Ghiţă. Învăţământului nu i-ai dat nimic,
în schimb puşcăriei i-ai dat din gros. De ce?
—— Mă Chivule, tare mai eşti prost, mă. Când crezi tu că mai
ajungem noi la universitate? Dar la puşcărie... să batem în lemn,
nu se ştie niciodată.
Gheorghiu-Dej a scăpat de tovarăşa Ana, dar are alte mari
probleme pe care nu le-a rezolvat şi pentru care ar putea fi tras
la răspundere de propriii lui tovarăşi. Ȋn primul rând, problema
religiei, spinoasă pentru un comunist, adică un ateu, care nu
acceptă misticismul, dar s-a angajat, de ochii ONU-lui, prin
81
constituţie, să respecte libertatea religioasă a românilor. A găsit
Dej o soluţie — măcar să le dea la cap papistaşilor, care răspund
în faţa Papei, nu a clasei muncitoare: a desfiinţat mănăstirile
catolice.
Maica stareţă a unei mănăstiri de călugăriţe nu are ce face —
însuşi Papa, deşi a protestat de formă, îi transmite să se supună
şi să îngrijească de cum vor trece călugăriţele păstorite de ea în
viaţa laică. Deci ea convoacă maicile în biserică, le dă trista veste
şi le spune în încheiere:
—— Duceţi-vă în chiliile voastre, fiicele mele, şi vă rugaţi
Domnului să vă lumineze pentru ce veţi face în viaţa de mirean
astfel ca să urmaţi calea Lui şi nu cea a diavolului, care întinde
mii de capcane lumeşti. Şi, peste o săptămână, fiecare să vină la
mine şi să-mi spună ce-a hotărât să facă când plecă de aici.
Se întorc maicile, triste, la chiliile lor şi peste o săptămână
încep să se perinde pe la Maica Stareţă, în ordinea vârstei. Maica
Aristia, cea mai bătrână, spune stareţei:
—— Dacă mi-a plăcut să ţes covoare, mă gândesc să mă fac
filatoare, maică stareţă.
—— Foarte bine, fiica mea, încuviinţează aceasta.
Măicuţa Casiana, şefă peste bucătăria mănăstirii, se va
angaja la o cantină muncitorească.
—— Foarte bine ai hotărât, fiica mea.
Şi aşa se petrec, una după alta, măicuţele şi primesc
aprobarea şi binecuvântarea maicii stareţe. Şi la sfârşit vine şi
novicea Zinaida:
—— Maică stareţă, eu m-am hotărât să mă fac prostituată!
—— Fiica mea, exclamă stareţa, asta nu se poate! Du-te înapoi
în chilia ta şi te roagă Domnului să te lumineze şi vino la mine
după o săptămână de post negru.
După săptămâna de post negru, Zinaida vine înapoi:
—— M-am rugat, maică stareţă, dar tot curvă vreau să mă fac.
—— Bine, fiica mea, zice maica stareţă, orice, numai
protestantă nu!
Desfiinţarea mănăstirilor n-a însemnat, din nefericire, şi
rezolvarea problemei. Misticismul continuă să se strecoare pe căi
dintre cele mai insidioase unde te aştepţi mai puţin.
Gheorghe Popescu e convocat la secretarul B.O.B.-ului, care
82
îl ia la rost:
—— Tovarăşe Popescu, cum se poate ca dumneata, vechi
membru de partid, să ai asemenea comportamente mistice?
—— Eu, tovarăşe secretar? pare Popescu mirat.
—— Da, dumneata! Ai fost văzut de repetate ori făcându-ţi
cruce dimineaţa, când ieşi din casă şi pleci la serviciu.
—— Ah, nu – respiră Popescu uşurat – nu-mi fac cruce,
tovarăşe secretar. Mă verific şi eu, ca omul, înainte să plec de-
acasă: Ghiţă! Prohabul, ochelarii şi carnetul de membru de
partid.
Dacă sunteţi bărbat şi nu aţi râs — soţiile probabil au râs — mai
citiţi bancul odată, cu gestica lui Popescu: plesniţi-vă cu degetele
adunate ale mâinii drepte peste frunte — Ghiţă! Cu aceeaşi mână
verificaţi că v-aţi închis prohabul, apoi pipăiţi, prin stofă, ochelarii
din buzunarul drept de sus al costumului şi carneţelul roşu, care
trebuie să stea lângă inimă.
Problemele aparent insolubile îl împing pe Dej la un act
disperat — să alerge după un sfat, la fel ca Badea Gheorghe al
nostru, la celebrul Rabi din Botoşani.
—— Am venit la tine, Rabi, ca la un înţelept vestit în toată
lumea. Spune-mi, ce să mă fac, cu marile probleme ce le am pe
cap?
—— Ce probleme?
—— Trei mari probleme, Rabi: agricultura, industria şi religia.
Agricultura nu mă ajută să hrănesc populaţia; industria nu-i bună
de nimic; şi nu reuşesc să golesc bisericile de credincioşi.
Rabi cade pe gânduri şi apoi spune:
—— Iată ce trebuie să faci: pentru a hrăni populaţia, închide
graniţa spre Est; pentru a pune pe picioare industria, deschide
graniţa spre Vest; cât despre religie, atârnă portretul tău în
biserici şi n-o să mai intre nimeni în ele.
Dej a aplicat primele două sfaturi ale lui Rabi: a redus
schimburile cu URSS (vă reamintiţi fabrica de cărămizi?) şi a
început să facă schimburi cu Vestul. Aceasta a prilejuit supărarea
sovieticilor, dar Dej s-a ţinut tare şi românul şi-a zis că acest
comunist nu e, totuşi, omul ruşilor, deci nu poate fi chiar aşa de
rău. Şi, ca să-şi sporească neaşteptata creştere a popularităţii,
83
Dej a mai făcut ceva – a schimbat istoria lui 23 august 1944: nu
Armata Roşie fusese cea care eliberase România din jugul
fascist, ci însuşi PARTIDUL! Dintr-o dată, Gheorghiu-Dej, —
conducătorul Partidului de acum şi, presupus, din 1944 — a
devenit Cel Mai Iubit Fiu al Poporului, inaugurând astfel dinastia
comunistă.
Toate acestea au supărat tare întreg Politbiuro-ul Sovietic,
care l-a făcut pe Hruşciov ţap ispăşitor, punându-i în cârcă
eşecurile lui în cele trei mari C: China, Cuba şi Curva... de
România.
Prima acţiune concretă a lui Dej în noua sa politică: a
cumpărat o altă minune a tehnicii, de data asta a celei americane
— o fabrică de făcut unt din căcat. Vin tehnicienii americani cu
utilajul şi-l montează în hala construită de români, după care fac
probele: urcă la ultimul etaj, unde sunt closetele, îşi fac nevoile,
trag apa şi jos, la parter, încep să iasă pe bandă rulantă,
pachetele de unt. Mare fericire, pupături, inaugurare cu tăiere de
panglică de către Dej însuşi, şi americanii pleacă.
A doua zi se dă fabrica în funcţie, cu personal românesc.
Muncitorii vin, urcă la ultimul etaj, îşi fac nevoile, trag apa şi la
parter ies, pe bandă rulantă, pachete cu... căcat. Scandal,
autorităţile române telefonează firmei americane.
—— Dar nu se poate! spun yankeii.
A doua zi ei coboară din avion la Bucureşti, urcă la ultimul
etaj al fabricii, îşi fac nevoile, trag apa şi la parter, pe bandă
rulantă, ies pachetele cu unt.
—— Văd! exclamă tovarăşul director al fabricii, dar de ce când
lucrăm noi, iese tot... căcat.
—— Hmm, explică americanii, cum să vă spun? – fabrica
produce unt dacă omul mănâncă unt. Ce mănânci — aia iese.
Succesele se ţin lanţ, în toate domeniile, inclusiv în cel
cultural. Rezultat al deschiderii graniţei spre Vest, Studiourile
Cinematografice de la Buftea sunt dotate cu echipament
ultramodern din Germania (cea Vestică, capitalistă, nu cea
„frăţească”). La inaugurare este invitat să participe marele poet
Tudor Arghezi, a cărui limbă ascuţită îl va face un familiar al lumii
84
bancurilor. 11 Oficialii îl plimbă prin studiouri, îi dau explicaţii şi-i
arată filmuleţe şi, la sfârşitul vizitei, îi cer părerea.
—— Dragii mei, le răspunde poetul cu vocea lui bătrânesc
piţigăiată, ce părere ar putea să aibă un ne-specialist ca mine?
Aş putea, cel mult, să vă spun o poveste.
—— Vă rugăm, maestre!
—— Povestea spune că în timpul Primului Război Mondial,
santinela românească prinde şi aduce la comenduire un soldat,
un ţigan care încercase să dezerteze. „De ce voiai să fugi,
nenorocitule?” strigă la el sergentul din post. „Haoleu, să trăiţi,
dom’ sergent, dacă-mi era frică!?...” „De ce ţi-era frică,
nenorocitule?” „De nemţi, să trăiţi!” „De ce, mă? Ce, neamţul nu
e şi el om ca tine?” „Ba e, să trăiţi, da’ ei are puşcă.” „Şi tu n-ai
puşcă, mă? Asta nu-i puşca ta?” „E, să trăiţi, da’ ei are şi tunuri.”
„Da’ noi n-avem, mă? Astea de-aici pe deal ce e? Nu-i tunurile
noastre?” „Ba e, să trăiţi.” „Şi atunci?” „Da’ nemţii are şi obuze”
„Şi noi n-avem, mă? Lăzile astea toate cu ce-s pline, nu cu
obuze?” „Cu obuze, să trăiţi.” „Atunci?” strigă sergentul, „avem
şi tunuri şi obuze, ce mai vrei?” „Păi, să trăiţi, dom’ sergent, astea
le avem noi, da’ unde e nemţii care să tragă cu ele?”
Cum România nu avea decât o mică minoritate germană,
lucrurile nu au mers prea bine în economia socialistă. Dar asta
se întâmplă şi în domeniile vieţii de apoi, una din metaforele ce
le îmbracă deseori bancul.
După ce-a murit, un român păcătos ajunge în faţa lui
Scaraoţchi, care îl somează.
—— Alege: vrei iadul socialist sau cel capitalist?
—— Ce diferenţă e între ele? întreabă păcătosul, nedumerit.
—— În principiu, niciuna; în ambele te fierb în cazanul cu
smoală opt ore pe zi. Dar iadul socialist e preferabil.
—— De ce?
—— În cel capitalist te fierb opt ore pe zi. În cel socialist, când
e smoală nu sunt lemne. Când sunt lemne nu sunt chibrituri. Iar
când sunt şi lemne şi chibrituri, sunt dracii în şedinţă de
11 Nu se ştie dacă acest banc este fapt autentic. Poetul fusese mulţi ani
proscris (interdicţie de publicare), şi, având şi doi copii, era normal să
fie precaut.
85
organizare a producţiei.
Chiar şi aşa, deschiderea spre Vest face ca lucrurile să
meargă mai bine şi românul să respire mai liber şi mai din plin.
Prin graniţa deschisă pătrunde un vânt purtător de rock’n roll şi
de minijupe care dezgolesc coapsele fetelor tinere de toate
vârstele (se ştie doar că femeia n-are vârstă). Spre indignarea
autorităţilor, băieţii îşi lasă barbă şi plete. Cu alte cuvinte, bate un
vânt de libertate sexuală.
La ce oră se culcă fetele cuminţi? La opt, ca la zece să fie
acasă.
Iată şi rugăciunea fetei cuminţi înainte de culcare: „Sfântă
Fecioară, care ai născut fără să păcătuieşti, ajută-mă să
păcătuiesc fără să nasc”.
Apar în România, chiar de vânzare, produse de lux, printre
care automobile Fiat şi Renault. Şi apare chiar şi bancul de lux –
cu sex nepolitic.
Două prietene se reîntâlnesc la sfârşitul verii, după concediu:
—— Vai, dragă, ce bine arăţi!
—— Ştii, am întâlnit un bărbat bine, care m-a... în Fiat. Dar şi
tu arăţi foarte bine.
—— Ei, eu am fost la Sinaia şi M-am aia.
Românii se bucură şi de reluarea legăturilor personale cu
Occidentul. Ȋncep să vină în ţară turişti străini.
O franţuzoaică iese pe uşa hotelului Lido, în faţa căruia se
afla pe vremea aceea un WC public subteran. Pe scara lui urcă
un ţigan, încheindu-şi pantalonii.
—— Metro? Metro? întreabă franţuzoaica.
La care ţiganul răspunde, modest:
—— Ei, chiar un metru n-are ea ...
Cum se vede, înfloreşte în banc jocul de cuvinte, formă de
artă pentru artă, simptom al unei relaxări şi bunăstări, când omul
n-are probleme. Inspiraţia se extinde chiar spre Orientul
Îndepărtat.
La Olimpiada de la Tokio, când o româncă solidă ca un tanc
câştigă proba de aruncare a suliţei, japonezii o alintă cu numele
Mikutzo Cekurai.
Iar unii îndrăznesc chiar să râdă de „băieţii cu ochi albaştri”,
86
numele cu care alintă românul pe lucrătorii Securităţii. Ce este
un securist? Un cap sec, combinat cu un cur.
Ȋn 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare de-o moarte subită,
pe care nimic nu o anunţase, în afară de supărarea pe care el
le-o provocase sovieticilor. Ȋi urmează un cvasi-necunoscut, unul
Ceauşescu, primul Nicolae din istoria României şi viitorul Cel Mai
Iubit Fiu al Poporului al Doilea.
Românii nu ştiu nimic despre el, dar el era cunoscut de mult
ca un copil minune în cercurile conducerii Partidului. De fapt, Dej
însuşi îl alesese ca succesor, în urma extemporalului ce-l dăduse
întregului Birou politic al CC-ului. 12
Dej cere membrilor Biroului politic să scrie un eseu pe tema
„prietenia veşnică între poporul român şi poporul sovietic”.
Câteva zile mai târziu, el le aduce extemporalele corectate, cu
notele: secretarul cu propaganda a luat 5, ministrul de interne —
6, prim-ministru — 6, şi tot aşa, 5 sau 6. La sfârşit, Dej ajunge la
Ceauşescu şi-i spune:
—— Îmi pare rău, Nicule, mi-a plăcut ce-ai scris, dar ţi-am dat
doar 9. Ştii, „futu-le” se scrie cu linioară.
Cu sau fără linioară, ideea le-a plăcut românilor.
89
schimbat, nu mai este cel care săvârșise toate aceste „erori”,
Ceauşescu îi schimbă numele din „muncitorescul” lui Dej în
comunist — P.C.R. Și curând va schimba și numele țării,
transformând republica aceea Po-pu-lă-ră în Socialistă.
Toate astea n-au prea convins românii, care aveau să-şi
reamintească adesea termenul de „erori” şi aveau să-i găsească
şi noii sigle, P.C.R., un alt nume, mult mai potrivit..
90
6
Sexul, eterna poveste
Viaţa sentimentală şi sexuală a lui Gigi şi Geta – şi în
triunghi – Crima perfectă – Când îşi bagă coada Gina – Jos
falocraţia! – O delegaţie feministă la Dumnezeu – La vârsta
a treia – Super masculi – Amorul homosexual – SIDA şi
medicina modernă – Alte „orientări” – Sex la mănăstire –
Bancuri fără perdea şi cu perdea
92
Până la urmă, cum-necum, minunea se întâmplă! Iar Geta,
odată faptul consumat, începe să se smiorcăie:
——Cine mă mai ia pe mine acum?
La care Gigi, cu masculină inspiraţie, o consolează:
—— Nu te teme, că te iau eu încă odată uite-acuşi!
După o vreme, nu se ştie bine cum, Gigi a ajuns cu Geta şi
cu cele două familii în faţa ofiţerului Stării Civile, care-l întreabă
după tipic, „Cetăţene Gheorghe Popescu, de bună voie şi nesilit
de nimeni, iei în căsătorie pe cetăţeana Georgeta Ionescu?”
Atunci, Gigi, făcându-şi curaj, răspunde „Nu”.
Consternare generală, leşinul miresei, scandalul socrilor... în
sfârşit, ofiţerul stării civile, indignat şi el, îl întreabă pe Gigi:
—— Bine, cetăţene, de ce ai aşteptat să ajungi aici ca să spui
Nu?
—— Păi, dumneavoastră sunteţi primul care m-a întrebat.
Dar să nu credeţi că a scăpat Gigi! Pînă la urmă, mai de voie,
mai de nevoie, a spus Da şi s-a aflat şi el aşezat la casa lui, cu
Geta. Viaţa conjugală — la fel ca cea extraconjugală — implică, din
nefericire, nu numai plăcerea dar şi prudenţa: cum să faci ca să
nu faci... copii, bineînţeles. Cu sabia Decretului deasupra capului,
când în magazine nu se găsesc măcar prezervative. Iar când se
găsesc trebuie să le examinezi cu atenţie pentru că, aşa cum se
aude, familia prezidenţială are un nou hobby pentru timpul liber:
găureşte prezervativele ce urmează a intra în comerţul socialist.
Ȋn aceste condiţii, Gigi şi Geta se adresează, la fel ca Ivan
Ivanovici, cel de peste Prut, celebrului Radio Erevan, care are
răspunsuri la toate. O ascultătoare ne întreabă dacă aspirina
poate fi folosită ca anticoncepţional. Noi răspundem: „Da, poate
fi folosită, dar numai dacă e ţinută foarte strâns între genunchi”.
Nu e de mirare deci că subiectul principal al discuţiei în
cuplurile tinere, precum Gigi și Geta, este „cum faci să nu”. Şi
nu-s multe opţiuni în România socialistă.
Într-o zi, Gigi se întâlneşte cu un fost coleg de liceu care-şi
scosese odraslele la plimbare în parc: vreo doi mai mărişori
alergând în jurul tăticului lor, doi gemeni într-un cărucior, unul de
mână, copăcel, copăcel şi unul mititel în braţe.
—— Mitică, strigă Gigi, ce-i cu tine, mă? Ai cui sunt plozii ăştia?
93
—— Ai cui să fie? — ai mei.
—— Ai tăi? se cruceşte Gigi şi începe să facă în gând
numărătoarea. Dar când te-ai însurat?
—— Devreme, mă. Acum şase ani.
—— Şase ani şi ai deja şase?
—— Mda, şi mai e unul pe drum.
—— Nu se poate, mă Mitică, ce dracu’! Mai se ferește omul,
mai sunt metode!
—— Ce metode, Gigi, că le-am încercat pe toate şi... degeaba.
—— Mitică, încercă Gigi să-l lămurească, există calendar.
—— Calendar?! Pe primii doi cu calendar i-am făcut.
—— Pilule aţi încercat?
—— Încercat, gemenii pe pilule i-am făcut.
—— Atunci, prezervativ, ăsta e cel mai sigur.
—— Pe ăsta mic cu prezervativul l-am făcut.
—— Mitică, ce să zic, se dă Gigi bătut, nu-ţi mai rămâne decât
abstinenţa.
Mitica oftează:
—— Nici asta nu ţine, Gigi. Ăla, de e pe drum, cu abstinenţa
l-am făcut.
Gigi al nostru se consideră deci fericit că, după doi ani, încă
n-a făcut pozna. Cu atât mai mult cu cât căsnicia nu-i merge prea
bine. După ardorile lunii de miere, care a durat două săptămâni
— cât concediul unui tânăr angajat — lui Gigi i-a cam scăzut,
treptat, entuziasmul. Se ştie doar care-i diferenţa între un pisoi şi
un bărbat. Primul face ochi la două săptămâni după naştere, al
doilea la două săptămâni după nuntă.
Mai exact, Gigi descoperă adevărul acelei vechi spuse
despre diferitele feluri de căsătorii. Când ai mai multe neveste se
cheamă poligamie, când ai două — bigamie; când ai una —
monotonie.
Geta simte şi îl întrebă: „Ştii Bancul cu tunu’?” şi ,cum el
răspunde „Nu”, ea îi cântă şlagărul vremii „Tu nu mă mai iubeşti
ca altădată.”
Ȋntr-adevăr, când vine seara, Gigi se suie în pat, la un pas de
Geta, şi în două minute adoarme buştean. Şi dacă ea îl trezeşte
în timpul nopţii şi insistă drăgăstoasă, rezultatul e decepţionant.
94
Aşa încât, Geta se duce la doctor care-i spune: „dacă soţul
dumneavoastră are numai 30 ani, atunci nu poate fi decât o
problemă psihologică. Trimiteţi-l la mine să stau de vorbă cu el”.
Ce poate să facă Gigi când nevasta insistă? Se şi simte
vinovat, că doar nu e un Don Juan de profesie şi ţine la Geta.
Deci se duce la doctor şi se întoarce alt om. Geta descoperă,
fericită, că Gigi şi-a regăsit ardorile conjugale. După câteva zile
de nouă lună de miere, ea observă însă ceva ciudat la Gigi:
seara, înainte să vină-n patul conjugal, el petrece mult mai mult
timp în baie decât ar avea nevoie pentru ritualul spălatului pe
dinţi. Şi, cum femeia e prin definiţie curioasă, ea se uită pe gaura
cheii şi-l vede pe Gigi aşezat pe closet, cu capul în mâini,
mişcând buzele ca şi cum ar vorbi. Ea întredeschide uşurel uşa
şi aude mormăitul: „Nu-i nevastă-mea, nu-i nevastă-mea, nu-i
nevastă-...”
Nu ştim dac-a fost justiţia imanentă ori cea a Getei, dar,
într-o zi, ei nu i-a mai „venit” şi Decretul a vorbit. De altfel, copiii
sunt bucuria vieţii, deci Geta a fost fericită şi Gigi a fost şi el
pentru o vreme, până când soţia i s-a rotunjit substanţial şi a
impus... abstinenţa. Şi asta nu-i pedeapsă uşoară. Gigi are din
nou vise erotice, care se transformă în coșmaruri.
Naufragiază pe o insulă pustie, el singur şi şase femei! Cum
se cuvine, săptămâna lui este afectată în mod egal celor şase
naufragiate, lui rămânându-i liberă duminica pentru refacere.
Dar, după câteva luni de desfătare, el descoperă că săptămâna
sa de lucru e totuşi istovitoare.
Într-o bună zi, când se plimba pe plajă, scrutând zarea în
speranţa unui fum de vas salvator, el zăreşte ceva pe mare, mai
aproape de ţărm. Ce poate să fie? Nu arată a rechin. Se aruncă
în apă şi înoată într-acolo. Se apropie şi distinge un cap, apoi un
trup de om care stă să se înece. Îi strigă, „Rezistă, vin, te salvez!”
Îşi adună toate forţele, ajunge la naufragiat şi descoperă că este
un bărbat. Fericit, îl trage până la ţărm şi acolo îl îmbrăţişează,
spunându-i: „Ce fericit sunt — tu eşti salvarea mea!”
Celălalt, revenindu-şi, îi aruncă o privire galeşă, roşind: „Şi tu
îmi placi foarte mult”. Şi Gigi se trezeşte strigând, „Ah, s-a dus
dracului şi duminica mea liberă”.
95
Anii trec şi Gigi a redevenit placid, plictisit – nu de viaţă, ci de
căsnicie. „Iubita” de odinioară a devenit „mamă”, a copilului lui,
pentru care-i este recunoscător, dar... Ȋncep să-i umble ochii
după altele. De pildă, după secretara directorului — ah, ce
bucăţică bună! Şi umblă nişte vorbe despre ea! — cum a fost
angajată.
Evident, secretara directorului este angajată prin concurs,
conform legii. Candidata intră la Comisia de concurs, formată din
toată conducerea — director, director adjunct şi contabilul şef. Ea
se aşează dezinvoltă, picior peste picior, în scaunul în care este
invitată amabil să ia loc. Băieţii din conducere — mai să leşine la
vederea acelor picioare ameţitoare.
—— Ce ştiţi dumneavoastră să faceţi, domnişoară? o întreabă
directorul.
—— Ce-aţi dori dumneavoastră?
—— Ştiţi să stenografiaţi?
—— Nu, zice tipa şi scoate o ţigară.
—— Oh, dar nici nu e strict necesar, spune directorul, în timp
ce adjunctul se repede cu bricheta spre juna candidată.
—— Dar ştiţi să bateţi la maşină?
—— Nu, zice tipa aruncând primul rotocol de fum de ţigară spre
contabilul şef.
—— Ei, asta se învaţă uşor, zice contabilul şef.
—— Deci sunteţi angajată, domnişoară, conchide directorul.
—— Un moment, zice tipa, dezinvoltă, aş vrea să ştiu ce
condiţii îmi oferiţi.
—— Uitaţi, alături de biroul direcţiunii, e biroul dumneavoastră.
—— Mă refeream la salariu.
—— Păi, pentru o tânără speranţă ca dumneavoastră — 2000
lei.
—— Două mii! exclamă tipa, indignată.
—— Vi se pare puţin?
—— Evident! Fără patru mii nu discut.
—— Patru mii?! Păi ăsta e salariul tovarăşului contabil şef, zice
directorul.
—— Atunci, zice tipa, n-aveţi decât să-l regulaţi pe contabilul
şef.
Ȋntr-o zi, Gigi a crezut c-a câştigat lozul cel mare. A plecat, ca
96
de obicei dimineaţa, la serviciu şi, cum mergea pe trotuar pe
lângă blocuri, înainte de-a ajunge la fabrică, se pomeneşte că-i
cade-n cap un covor. Se scoală de jos buimăcit dar fără răni şi
cu înjurătura pe buze, ca tot românul. Dar înjurătura îi îngheaţă
pe buze când priveşte în sus. De la primul etaj, o femeie tânără
şi drăguţă îi adresa un zâmbet vinovat:
—— Vai, domnule, vă rog să mă iertaţi, nu ştiu cum mi-a
scăpat.
—— Nu face nimic, doamnă, răspunde Gigi galant.
—— Vai, dar v-am murdărit costumul!
—— O, nu-i nimic grav, spune Gigi, antrenat în schimbul de
amabilităţi.
Şi, făcându-şi curaj:
—— Să vă aduc covorul sus.
—— Vai, domnule, sunteţi foarte drăguţ, după ce eu ...
Şi Gigi, reîmprospătat, urcă cu covorul în spate. Doamna, o
dulceaţă de femeiuşcă, îl aşteapta în fața uşii deschise, numai
zâmbete şi scuze:
—— Vai, domnule, ce rău îmi pare, uite, într-adevăr v-am
murdărit costumul.
—— Nu-i nimic, doamnă, e un fleac.
—— Dar nu se poate, vă rog să vă scoateţi haina, să v-o curăţ...
între timp poate serviţi o cafeluţă.
Nu era să spună Gigi Nu la atâta drăgălaşă insistenţă. Intră
şi o urmează pe doamna, care tot ciripeşte, în bucătărie, îşi
scoate haina şi o dă doamnei, primeşte ceşcuţa cu cafea şi,
tocmai când socoteşte că ar fi bine să împingă intimitatea mai
departe, aude uşa de la intrare deschizându-se.
—— Vai, exclamă doamna, speriată, ce s-a întâmplat? S-a
întors soţul meu!
Şi fuge repede în salon. Pe Gigi încep să-l treacă toate
sudorile. „Asta mi-a trebuit!”
Doamna apare în uşa bucătăriei şi-i şopteşte:
—— A uitat ceva acasă. Vă rog, înţelegeţi-mă, e o situaţie
delicată. Uite, acolo, pe masă, sunt rufe spălate şi maşina de
călcat. Făceţi-vă şi dumneavoastră că aţi călca. O să-i spun că
sunteţi de la cooperativa de servicii și v-am chemat să călcaţi
rufele.
97
Şi doamna fuge repede înapoi în salon.
Ce putea să facă Gigi? Aude bărbatul bocănind prin casă şi
zicând ceva, morocănos. Cine naiba l-a pus să facă pe galantul?!
Ia o batistă din mormanul de rufe şi pune maşina de călcat pe ea.
În clipa aceea, o namilă de bărbat bagă capul pe uşă:
—— Cine-i individul ăsta?
—— E de la cooperativa de servicii, se aude glasul doamnei,
i-am sunat să ne trimită pe cineva să calce rufele.
—— Păi atunci să calce, nu să se uite la pereţi, zice namila
apăsat, retrăgându-se din uşă.
Speriat de alura de culturist a individului, Gigi înjură în gând
şi se apucă de călcat. Din când în când, cuconiţa mai bagă capul
pe uşă, şoptind, cu acel delicios zâmbet vinovat, „Vai, îmi pare
aşa de rău, dar bărbatu-meu tot n-a plecat”.
Trece o oră, trec două. Pe la 10, Gigi a terminat de călcat şi
pleacă, însoţit de privirile încruntate ale culturistului. „Fir-ai al
dracului de prost,” se ocărăşte singur pe drum, „asta ai căutat,
asta ai avut. Acum să vezi ce te freacă şeful — La ora asta se vine
la serviciu?”
Bineînţeles, cum ajunge, e şi poftit la şeful de secţie.
—— Ştii cât e ceasul, tovarăşe Popescu?
La care, Gigi ce poate să facă? I se pare deodată că — vorba
nu ştiu cui — adevărul e cea mai bună minciună. Şi îi spune şefului
toată povestea, ca de la bărbat la bărbat: cum i-a căzut covorul
în cap, cum l-a poftit insistent cuconiţa în casă ca să-i cureţe
costumul, cum a apărut bărbatul şi cum a călcat rufe vreme de
trei ceasuri.
Când sfârşeşte, şeful se scoală şi vine la el ocolind biroul şi,
zâmbind, îi pune mâna pe umăr
—— Măi Gigi, ştii tu ce-ai făcut azi?
—— Ce-am făcut?
—— Ai călcat rufele pe care le-am spălat eu ieri.
Dar, până la urmă, cine caută găseşte. N-a găsit Gigi una
chiar aşa de frumoasă ca secretara directorului, dar a găsit-o pe
Gina de la contabilitate. Iubirea extraconjugală dă desigur aripi,
dar creează şi probleme. Acum, Gina ar vrea să devină doamna
Popescu şi, cu călcâiele aprinse, Gigi n-ar spune Nu, dar cum să
scape de Geta?
98
Într-o zi, pe când se plimba în parc, frământându-şi problema
insolubilă, Gigi se întâlneşte cu prietenul lui din liceu — Costel:
fercheş, înfloritor, într-un costum la nouă ace şi cu banderola
neagră la rever.
—— Salut, Gigi.
—— Salut, Costele.
—— Ce-i cu tine? Parcă ţi s-au înecat corăbiile?
—— Eh, probleme... Dar văd că tu prosperi, deşi nu înţeleg,
banderola asta...
—— Înfloritor, da. Văduv.
Şi amicul Costel îi face cu ochiul. Gigi înţelege ceva şi
oftează:
—— N-am avut niciodată norocul tău.
Amicul îi face iar cu ochiul.
—— Tu chiar crezi c-am aşteptat să dea norocul peste mine?
Norocul şi-l face omul, băiatule.
Gigi cască ochii mari, speriat:
—— Vrei să zici...?
—— Îhî.
Şi, cum Gigi n-are curaj să rostească cuvântul:
—— Crima perfectă, dragule. Nimeni nu poate bănui nimic.
—— Dar cum...?
—— Foarte simplu: o iubeşti de-o omori.
Şi cum Gigi se holbează şi mai tare, prietenul îi explică:
—— O iubeşti, adică o regulezi.
—— O regulezi? se cruceşte Gigi.
—— Exact! Metodă infailibilă. O iei şi-o regulezi o dată, de două
ori, de trei ori, de cinci ori, de câte ori poţi. Pe noapte, fireşte.
Asta o epuizează, o distruge. Îţi spun eu, rezultatul e garantat —
mai mult de trei săptămâni nu rezistă.
—— Vorbeşti serios?
—— Bine înţeles. Aşa am terminat-o pe-a mea, în trei
săptămâni.
—— Măi, zice Gigi, să ştii că aplic şi eu metoda ta.
Peste două zile, amicul Costel primeşte telefon de la Gigi:
—— Costele, se pare că merge. A început să aibă indispoziţii
şi migrene.
99
—— Gigele, dă-i înainte. Curaj, băiatule.
După asta — tăcere. Trec câteva zile, trece o săptămână, trec
două. „Ce-o fi făcând Gigi, de nu dă niciun semn de viaţă?” se
întreabă amicul. Şi se duce să-i facă o vizită.
Îi deschide Geta — radioasă, rumenă, plesnind de sănătate.
—— Sărut mâna, Geta, ce face Gigi, că nu l-am mai văzut de
mult?
—— Ah, nu se simte bine de la o vreme.
Şi Geta îl conduce pe Costel în dormitor, unde Gigi stă întins
în pat, pierit ca o umbră.
—— Gigi, ce-i cu tine, băiatule? Ce-ţi veni, ce te-a apucat?
—— Pst, şopteşte Gigi încet, arătând cu ochii spre Geta, ea nu
ştie că peste o săptămână moare.
După ce-a scăpat cu viaţă din crima perfectă, Gigi s-a reîntors
la Gina. Dar a început să aibă probleme şi cu amanta. O amantă
— dacă ţine cât o nevastă — chiar că ajunge ca o nevastă şi începe
să se plângă şi ea ca-n bancul cu tunu’. De ziua lui, Gina îi face
cadou un pachet de ciocolată, reputată ca stimulator afrodisiac. 13
—— Ştii, dragule, îi spune ea, acră, când îi dă cadoul. Când îți
face nevasta cadou ciocolată, asta se cheamă critică. Când ţi-o
cumperi singur, e autocritică. Când ţi-o face cadou amanta, eşti
sub orice critică.
Dar, vorba românului, nu aduce anul ce aduce ceasul. Într-o
noapte, pe la 11, când Gigi dormea cuminte în patul conjugal, cu
Geta alături, îl trezeşte soneria. O aude pe Geta sărind în sus,
strigând, „Bărbatu-meu!” Iar el, înspăimântat, sare din pat, îşi
apucă hainele de pe scaun şi se năpusteşte pe balcon. 14
Gigi capătă astfel dovada că Geta îl înşeală. Dar o astfel de
dovadă psihologică nu e acceptată în tribunal pentru divorţ.
Procesul se tot lungeşte. Ce n-ar da Gigi să aibă şi el un motiv
serios de divorţ, cum aude la cazul unui ţigan.
—— Ce motive ai? îl întreabă judecătorul pe ţigan.
—— Prea multă potrivire de caracter, to’arăşe judecător.
102
devreme, ca să nu-i prindă înghesuiala. În clipa când ei intră în
holul de intrare, pe cine vede Gigi? Pe tipa cu care vorbise cu trei
ceasuri înainte, rezemată nonşalant şi şolduros de pervazul
ghișeului. El se cam îngălbeneşte şi dă să treacă cât mai repede
spre intrarea în sală, dar vocea ei îl ajunge din urmă:
—— Ai văzut? N-ai vrut să dai o sută. Pentru un pol uite ce-ai
găsit!
Se vor afla poate, printre cititoarele acestor pagini, unele care
să strige, „dar asta e pură falocraţie! Viaţa sentimentală a Getei
şi a lui Gigi? Totul e numai Gigi! Gigi în sus, Gigi în jos! Unde-i
viaţa sentimentală a Getei? A Ginei?”
Recunosc, bancul românesc e cam falocratic. Uneori, el
poate sugera chiar misoginismul, ca atunci când critică proiectul
divin al Evei, în general acceptabil, dar cu o excepţie: nu se pune
closetul lângă intrarea principală.
Ȋn acest noian de bancuri cam falocratice, îşi fac, totuşi, loc,
din când în când unele în care descoperim poziţia Getei. Iată
ce-i povesteşte ea unei bune prietene: 15
Să vezi, tu, ce mi s-a întâmplat ieri. Bărbatu-meu nu apare
acasă, după serviciu, la cinci, ca de obicei. Mă rog, îmi zic, o fi pe
la vreo coadă. Nu apare nici la şase, nici la şapte, nici la opt.
Încep să mă îngrijorez. Apare pe la zece, făcut turtă, cu un individ
pe care nu-l cunosc. „Geto, zice, uite-l pe prietenul meu din
copilărie, Mitică. Nu ne-am mai văzut de 30 ani, ne-am întâlnit din
întâmplare, şi ne-am dus şi noi să serbăm evenimentul.” Eu zic
bună-seara, dar el continuă: „Dă-ne și tu ceva de mâncare, că n-
aveau nimic la restaurant”. Ce să zic, îmi pica grozav, la zece
seara, dar încerc să fac faţă. Mai ales, că prietenul era manierat,
nu era matol, ca al meu, se scuza, ar fi vrut să nu deranjeze, dar
Gigi se ţinea scai de el, nu şi nu!
Mai aveam nişte friptură de curcan rămasă de cu-o zi înainte,
am scos curcanul, Gigi a mai scos o sticlă de vin, ne-am aşezat
la masă. Se pun ei pe mâncat, mănâncă, beau, vorbesc ce
vorbește omul în astfel de ocazii. După vreun ceas, prietenul se
scoală să plece, Gigi zice, „Dar nu se poate!” şi trage de el şi
104
unui episod vechi de dinainte de război.
O delegaţie feministă s-a dus la Dumnezeu cu o plângere şi
o cerere. „Pentru ce trebuie femeile să sufere durerile naşterii?
De ce nu bărbaţii, care sunt şi ei responsabili?” Şi Dumnezeu,
după matură considerare, le împlineşte dorinţa printr-un Fiat 16:
de acum încolo, nu femeia, ci bărbatul va suferi durerile facerii.
Avertizat, colonelul se pregăteşte să îndure durerile când îi
naşte soţia. Se culcă în pat, strângând din dinţi şi pumni, în vreme
ce soţia este în camera alăturată, cu doctorul şi moaşa. Minutele
trec, dar colonelul nu simte nicio durere şi se miră. „A început,” i
se anunţă din camera învecinată, dar el tot nu simte nimic.
Deodată, năvăleşte în cameră ordonanţa, strigând:
—— Săriţi, dom’ colonel, că moare de durere dom’ căpitan de
la mansardă!
Nu se ştie cum de s-a-ntâmplat ca acel Fiat divin să fie curând
făcut uitat.
După această paranteză — sper — întrucâtva reparatoare, să
ne întoarcem la prietenul nostru Gigi. Ȋl regăsim la „vârsta a treia”,
care vine fără a ţine seama de dorinţe, şi vine cu toate necazurile:
îți slăbeşte vederea, îţi cad dinţii şi, vorba românului, şi „aia se
usucă şi cade”.
Când se întâlneşte cu prietenul său Costel, Gigi îl anunţă că
vrea să iasă la pensie.
—— Bridge joci? îl întreabă Costel.
—— Nu.
—— Limbi dai?
—— Nu.
—— Atunci ce-ai să faci la pensie?
Altădată, Gigi e cel care întreabă:
—— Măi Costele, tu mai poţi, mă?
La care prietenul răspunde:
—— Nu mai pot, monşer, dar mă descurc.
—— Cum?
—— Îi spun gagicii, „nu mai pot, darling.”
107
iată şi o poveste feministă a vârstei a treia.
O bătrână doamnă îşi roagă prietena să-i împrumute pentru
o zi placa ei, care e mai arătoasă.
—— Am întâlnire cu un bărbat, îi explică ea.
—— Nebunatico, nu te laşi! Îi spune prietena când îi dă
obiectul.
A doua zi, prima doamnă vine la prietena ei şi-i dă înapoi
placa.
—— Ei, zice prietena după ce-şi pune la loc placa, ia să vedem
cum a fost.
Şi începe să scotocească cu limba în gură şi să sugă. „Ah, aţi
fost la restaurant... Mmm, aţi mâncat icre... aţi mâncat şi şalău
pané!... oho, aţi avut şi desert... aţi băut o cafeluţă”. Şi, după
ultimul supt, închizând ochii a plăcere, „Nebunaticilor, aţi avut şi
sex!”
108
scenic, dar cu o orientare sexuală opusă, se pomeneşte
interpelat de un prieten:
—— Bine, măi, cum se poate să dai mândreţe de fată unuia ca
ăsta de nevastă? Ce, nu ştiai ce ştie tot Bucureştiul?
—— Ba ştiam, dar ce puteam să fac? — să-i întorc spatele?
În cele din urmă, după ce-a montat la Bucureşti „Spărgătorul
de nuci”, N.O. a şters-o din ţară şi s-a stabilit la Paris, unde şi-a
împlinit visul, punând în scenă marele său succes „Spărgătorul
de buci”.
Dacă bancurile de mai sus nu par să dovedească înţelegerea
şi simpatia românului pentru homosexuali, iată unul care repară
această lacună, ilustrând înalta ţinută morală a împricinaţilor.
Discuţie între doi homosexuali.
—— Datoria asta mă apasă, îi spune unul celuilalt.
—— Dar cum s-a întâmplat?
—— Să vezi. Plecam din Gara de Nord şi, înainte să mă urc în
tren, intru într-un WC public şi văd acolo un ins cu o sculă de mai
mare dragul. Intru imediat în vorbă cu el, dar individul îmi cere
100 lei şi eu n-am decât 25 la mine. Mă tocmesc cu el şi se-
nvoieşte, dar s-o bage numai pe sfert. Fie şi aşa, zic eu. Intrăm
într-un closet şi individul o bagă pe sfert, dar să vezi ghinionul!
Idiotul a uitat să încuie uşa după el şi un dobitoc dă să intre
şi-mpinge uşa peste noi şi mă-ndatorează până-n gât!
Puţină teorie. După cum se știe, homosexualii sunt de două
feluri — el şi ea. Dacă vreţi să ştiţi cu care dintre ei aveţi de-a face,
îl puneţi să cânte celebra melodie Paloma. Dacă începe „cu-cu-
ru-cu-cu” e el, dacă o ia cu „ai-ai-ai-ai-ai-a-mo-re” e ea.
Transgenderul încă nu se inventase în epoca despre care
scriem aici, dar uneori ea e atât de feminină încât poate crea
confuzii. Un Ea se plânge unui prieten, povestindu-i că un bărbat
l-a ofensat în tramvai:
—— Nenorocitul m-a făcut curvă masculină!
—— Şi tu ce-ai făcut?
—— Ce să fac? – I-am dat cu poşeţica-n cap!
Poanta poată să pară slabă dar, paradoxal, a devenit o vorbă
rostită adesea în viaţa de toate zilele, în persiflare –„Şi tu ce-ai
făcut? I-ai dat cu poşeţica-n cap?”
109
Răspândirea amorului homosexual a adus SIDA şi în
România. Şi, cum orientarea sexuală cu pricina era bine asociată
cu elita intelectuală, s-a înregistrat culmea snobismului: să faci
acum SIDA, nu peste 20 ani, când o s-o aibă tot mitocanul.
Dar românul îşi spune speranţele în medicina modernă, care
a început deja să facă minuni. Iată un exemplu. Un ins se duce
la doctor şi se plânge că simte, de mai multă vreme, dureri tot
mai pronunţate în cot. Doctorul îl trimite să-şi facă analiza
sângelui şi omul se execută, oarecum nedumerit — dar cine poate
şti ce minuni mai face medicina modernă?
După o săptămână, omul nostru e la doctor, care-i citeşte
rezultatele analizei sângelui:
—— Hm, face doctorul, rezultă clar că nevasta dumitale are
sifilis... fiica dumitale e însărcinată .. fiul dumitale are
blenoragie... iar dumneata să nu ţi-o mai iei la labă în baie, că
acolo te loveşti în cot.
Cu aceasta, ajungem la ultima formă de amor, cel narcisist,
şi el bine reprezentat în bancul românesc. Specialiştii susţin că
genul este practicat în adolescenţă, din lipsă de partener, şi au
probabil dreptate, din moment ce însuşi acest monument al
virilităţii care este celebrul Bulă se pare că nu i s-a putut sustrage
(dar să nu anticipăm capitolul 15). Necazul — doar cu asta se
ocupă bancurile, cu necazurile omului — este că, în timp,
partenera devine obişnuinţă, la fel ca nevasta.
Un astfel de „pălmaş” — una din multele eufemisme populare
— şi-a dus „partenera” în vacanţă pe litoral şi încearcă să se incite
într-o seară romantică cu lună şi stele deasupra mării. „Priveşte,
proasto, scoală-te, mişcă, uite... marea, luna... mişcă, fir-ai a’
dracului,... priveşte luminiţele departe pe mare... un vapor, o
croazieră, sala de mese, o petrecere, se dansează... lume
elegantă, femei frumoase... aşa, aşaa, mişcă, nu te lăsa... uite,
ce gagică mişto, cu umerii goi... aşa-aşa, nu te lăsa... uite una...
blondă... hai, hai, hai! Aşaaaa!” Şi fericitul amorez începe să
râdă, „te-am păcălit, proasto! Ce croazieră?! Era Bricul Mircea! 17
Mai târziu apar şi alte necazuri.
17Ȋn cazul, foarte improbabil, că nu aţi râs: Bricul Mircea era — şi mai
este încă — nava şcoală a marinarilor români.
110
Se prezintă la psihiatru un individ vizibil dezaxat: agitat,
făcând schisme, priviri stranii, blocaje în discuţie. După ce-l
examinează îndelung, descusându-l de una şi de alta, doctorul
suspectează ceva şi-l întreabă:
—— Şi cu femeile cum stai?
—— Cu femeile?
—— Da, cu femeile.
—— Dom’ doctor, eu de femei n-am nevoie.
—— Eşti... homosexual?
—— Nu.
—— Dar atunci ai nevoie de femeie.
—— N-am nevoie, dom’ doctor, mă descurc cu palma.
—— Păi, spune doctorul, asta e! Asta te-a deranjat mintal.
Şi insistă:
—— Dumneata chiar nu ştii că obiceiul ăsta, s-o faci cu propria
mână, duce cu timpul la tulburări psihice? Dacă mai continui aşa,
să ştii că ai să ajungi la azilul de nebuni.
—— Şi ce mă fac, dom’ doctor?
—— Trebuie să găseşti o soluţie. Găseşte-o şi vino înapoi la
mine peste două săptămâni.
Două săptămâni mai târziu, pacientul se prezintă radios la
doctor.
—— Domnule doctor, aţi avut dreptate, asta era! Acum mă simt
perfect!
—— Bravo! îl felicită doctorul, şi, curios, continuă: dar
spune-mi, cum ai reuşit?
—— Foarte simplu. Am găsit un tip şi-l plătesc ca să mi-o el la
labă.
Şi, cum doctorul rămâne cu gura căscată:
—— N-are decât să-nnebunească el!
Din fericire, asemenea „orientări” nu-şi află locul decât în
lumea poluată moral a marilor oraşe. Fondul neaoş, ţărănesc, al
românului a rămas nealterat.
Iată doi ciobani depănând amintiri pe un tăpşan înverzit lângă
satul lor de munte.
—— Măi Gheorghe, ştii tu că uite-acolo, sub tufa aia de pe
ălălalt mal, am regulat eu prima oară?!
—— Nu mai spune!
111
—— Da, măi — şi mă-sa stătea dincoace, pe dâmb, şi se uita la
noi.
—— Chiar se uita? Şi nu zicea nimic mă-sa?
—— Ce să zică? Be-he-hee...
Dar să nu uităm o ultimă categorie, cea a celor ce se dezic
de sex – călugării.
Un ins face o vizită anunţată unchiului său, care e stareţ de
mănăstire. La stăreţie îi deschide uşa o femeie tânără şi
frumoasă. Apare şi unchiul stareţ şi, după schimbul de saluturi,
nepotul îl întreabă:
—— Aveţi şi călugăriţe la mănăstire, unchiule? Nu ştiam.
—— Călugăriţe — nu, asta-i mânăstire de călugări, îi explică
stareţul. Dar sunt şi treburi femeieşti într-o gospodărie şi
mănăstirea este şi o gospodărie.
Unchiul îşi conduce nepotul în sufragerie, unde tânărul
admiră luxul de-a dreptul princiar — covoare persane în care se-
nfundă piciorul, mobilă de nuc sculptat, tablouri preţioase şi
brocarturi acoperind pereţii. Unchiul îl invită să stea jos, se
aşează şi el şi apoi bate din palme ca, după obiceiul pământului,
să se aducă oaspetelui dulceaţă de cireşi amare şi apă rece. Se
deschide uşa şi intră, purtând tava de argint, o altă frumuseţe de
femeie tânără, cu ochi tulburători de negri. „Hm, îşi zice tânărul
nepot, să tot fii călugăr”.
Stau ei ce stau de vorbă — poveşti de familie şi de „afară” —
şi, făcându-se seară, unchiul îşi pofteşte oaspetele la cină. O
masă bogată, cu tot soiul de delicatesuri şi udată cu vinuri de viţă
aleasă. Dar, mai ales, servită de o fetişcană, o copilă-femeie,
îmbujorată ca o roză şi mlădioasă ca o trestie.
—— Ei, unchiule, zice nepotul, privind în urma fetei ce iese cu
mers ondulant, dar nu-i viaţa de călugăr chiar aşa o schimnicie
cum credeam eu!
Stareţul zâmbeşte în barbă, răspunzându-i:
—— Nepoate, la vârsta mea, patima cea mare cărţile sunt.
Nepotul înnoptează la mănăstire şi, a doua zi, îşi ia rămas
bun de la gazdă şi se întoarce acasă. Acolo îi scrie unchiului o
scrisoare, mulţumindu-i pentru ospeţie şi încheind: „Dragă
unchiule, multe m-au impresionat la stăreţia matale, dar cu
deosebire cele trei cărţi ce mi le-ai arătat, ştii matale care. N-ai
putea să-mi împrumuţi una din ele, că tare aş citi-o.”
112
Peste câteva zile, primeşte răspuns. După rândurile obişnuite
de convenienţă, unchiul îi scria: „Rugămintea ta cu privire la cărţi
nu ţi-o pot onora deocamdată. Prima dintre ele o am de multă
vreme, dar îmi face plăcere s-o recitesc din când în când. A doua
este cartea mea de căpătâi. Iar ultima abia am primit-o, n-am citit-
o încă şi ţin să-i tai eu paginile.”
Deşi am auzit de câteva ori acest banc prin anii ’60, detaliul
paginilor arată că el datează dintre cele două războaie mondiale,
când cărţile încă se mai publicau cu paginile netăiate. Revenirea
lui după atâtea decenii dovedeşte că, atunci când e vorba de sex,
bancul e plantă perenă.
*
Sexul joacă un rol şi în procesul de „propagare” a bancurilor,
în interacţiunea povestitor-auditoriu şi se poate face multă teorie
— batere de apă în piuă — pe această ecuaţie cu mai multe
necunoscute. Există bancuri „masculine”, ce se spun numai între
bărbaţi? Există şi opusul — bancuri „feminine”, la care acest
cronicar n-avea cum accede? Care sunt interacţiunile într-un
ambient mixt — care poate fi foarte divers? Ȋn spirit liberal modern,
am considerat bancurile proprietatea comună a ambelor sexe,
pentru că aşa mi-a spus experienţa mea.
Totuşi, pentru a respecta realitatea, trebuie să menţionez un
criteriu de diferenţiere în lumea aici prezentată a bancului, criteriu
numit metaforic „perdea”. Ȋn ciuda promisiunii că va stabili
egalitatea între sexe şi spori rolul „tovarăşelor femei”, societatea
comunistă a păstrat ceva din moştenirea patriarhatului lumii
burgheze anterioare – denumit de unii „falocraţie”. Bărbatul nu
considera femeile egalele lui, deci le deschidea uşa,
aşteptându-le să treacă, le ceda locul în tramvai şi trăia conform
principiului „femeile şi copiii întâi” – cum s-a vădit, de exemplu, în
dezastrul Titanicului. 18 Lumea bancului se conforma, încercând
să ferească femeile şi fetele — ba chiar şi băieţii prepuberi —
trăgând o „perdea” înaintea unor anumitor înfăţişări. Că un banc
era „fără perdea” se anunţa dinainte, ca sexul frumos să spună
Nu, sau să se retragă, sau să se facă că n-a auzit şi să ştie că
18Raportul bărbaţi/ femei a fost de 12/1 la victime deşi doar 2/1 la total
pasageri.
113
trebuie să-l savureze ca pe fructul interzis.
Ce se ascundea în spatele perdelei? Scatologicul,
vulgaritatea — mai ales înjurătura neaoşă primordială, cea cu aia
mă-sii, 19 şi sexul pornografic. Toate acestea îşi află loc în banc,
dar rareori reprezintă un scop în sine. Căcatul, şi nu numai el, a
devenit parte inseparabilă a existenţei sub comunism, deci
cuvântul revine frecvent, cu sau fără puncte de suspensie. Şi, din
experienţa mea, femeile l-au apreciat cot la cot cu bărbaţii. Dar
scatologicul de dragul lui şi vulgaritatea de dragul ei, sunt „fără
perdea” şi am încercat să le exclud din această cronică. Pentru a
păstra însă acurateţea istorică, iată mai jos câteva exemple din
această categorie, numai pentru ilustrarea subgenului.
Un ins cumpără un papagal vorbitor şi, ajuns acasă,
descoperă că pasărea are un vocabular foarte vulgar. Când îi
vine logodnica în vizită, ascunde papagalul în frigider.
Bineînţeles, iubita deschide la un moment dat uşa frigiderului, ca
să caute un suc, şi descoperă pasărea:
—— Vai, ce papagal drăguţ! exclamă ea.
La care pasărea spune:
—— P..a papagal! Acum sunt pinguin!
Vulgaritate fără acoperire, de un haz dubios. Iată un alt
exemplu, tot din lumea animalelor.
Ursul se întâlneşte în pădure cu iepurele.
—— Îţi cade părul, iepuraşule?
—— Nu.
—— Foarte bine, atunci pot să mă şterg la cur cu tine.
Iarăşi vulgaritate fără acoperire, cu atât mai supărătoare cu
cât animalele pot avea replici decente şi mult mai savuroase. Am
văzut deja, în capitolul 2, că papagalul excelează în această
privinţă.
Iată un alt exemplu, din copilăria lui Gigel.
Gigel e un copil rău, oaia neagră a respectabilei sale familii.
115
7
Iţic, Ştrul & Co.
Iţic şi prietenii lui — maestru al speculaţiei —
O poveste cu porc — Idilă adolescentină — Afaceri cu gâşte
Rabi din Buhuşi şi Rabi din Botşăni — Ȋnsurătoare — Raşela
şi Sara — Timpuri grele — Iţic şi Partidul — Evrei sau
israelieni? — Pleacă Iţic — Scrisori din Israel — Când nemţii
fac comerţ şi evreii război — Cei cinci evrei ce-au jalonat
istoria lumii
Până prin anii ‘60, unul dintre cele mai bogate filoane ale
bancului românesc, moştenit din perioada antebelică, l-a
reprezentat lumea evreiască. Atât de bogate în înţelepciune şi de
savuroase în expresie erau bancurile cu evrei, încât s-au găsit
susţinători ai ipotezei că în această lume se năşteau toate
bancurile. Că ipoteza era falsă s-a vădit atunci când, deşi
comunitatea evreiască s-a subţiat într-atât încât nu mai putea
forma un „mediu de cultură” al bancului, acesta a continuat să
înflorească, compensând pierderea acestui filon prin
descoperirea altora.
Chiar dacă bancul cu evrei a intrat astăzi în conul de umbră,
ar fi păcat ca el să nu fie consemnat aici, în ceea ce are mai
valoros. Cum vom vedea, evreii au suferit alături de români
necazul comunist. De asemeni, bună parte din umorul lor a intrat
în conştiinţa naţională, pierzându-şi apartenenţa etnică. Tinerii
de astăzi mai folosesc expresii precum „acum să dăm afară şi
porcul” ori „mai bine unul de-al lor decât unul de-ai noştri” fără să
ştie că de la Iţic le-am deprins.
Pe evreul tipic din România îl cheamă, într-adevăr, Iţic. Ȋn
lumea lui îi mai întâlnim pe prietenii săi Ştrul şi Şloim, şi iubitele
şi nevestele lor, precum Raşela şi Sara.
Nu ştim multe despre ascendenţa lui Iţic, dar se pare că
bunicul lui a venit în România spre sfârşitul secolului 19, fugind
116
din Galiţia natală de pogromurile ruseşti. De acolo a adus cu el
acel accent iudeo-germano-slav, cu vocale alterate şi accent
urcător, de farmec inefabil şi intranscriptibil; hazul poantelor se
sprijină adesea pe acest accent, pe care mai vârstnicii pot să şi-
l reamintească şi împărtăşească mai departe pentru savurarea
deplină a hazului.
Bunicul Iţic cel bătrân — evident, în familie primul născut de
parte bărbătească s-a numit totdeauna Iţic — s-a stabilit în nordul
Moldovei, la Buhuşi sau Botoşani (a se pronunţa Botşăni), două
oraşe graţie lui intrate curând în legendă. Aici, el a deschis un mic
negoţ, s-a însurat şi a făcut, la fel ca tatăl şi bunicul şi tot neamul
lui, afaceri şi copii. Dacă alţii vor fi adunat averi şi au ajuns
Rotschildzi, Iţic cel bătrân a făcut mai mulţi copii decât bani. Căci
este o invenţie că evreul ar fi un afacerist. Ce-l caracterizează pe
el — cel puţin pe cel din România — este spiritul său speculativ,
nu banul, ci „frumuseţea gheşeftului”, care nu odată îi aduce mai
mult ponos decât folos.
Iţic Sr. face o vizită prietenului său Ştrul, pe care-l află
admirând un covor întins pe jos în salon.
—— Ce-i covorul ăsta? întreabă Iţic.
—— Ce să fie? — un covor.
—— De unde-l ai?
—— L-am cumpărat azi. Un gheşeft bun — două sute de lei.
—— Şi de ce te uiţi aşa la el?
—— De ce să nu mă uit? E frumos, nu-i aşa că-i frumos?
—— Este, dar ce-ţi trebuia ţie covor? Ce, parcă n-aveai covor?
—— Aveam, dar ăsta-mi place mai mult.
Iţic cugetă. „Cu covorul ăsta e ceva! De ce-i place aşa mult
lui Ştrul? Ce-i trebuia lui covor? — Covorul ăsta. Nu, e ceva cu
covorul ăsta.” Şi se hotărăşte pe loc.
—— Ascultă, îi spune el lui Ştrul, nu vrei să-mi vinzi mie covorul
ăsta?
—— Da’ ce-ţi trebuie ţie covor? Parcă n-ai covor?
—— Am, dar ăsta-mi place tare mult. Îţi dau trei sute de lei pe
el.
—— Trei sute de lei? întreabă Ştrul ca să se asigure c-a înţeles
bine.
—— Trei sute.
117
—— Scoate banii.
Scoate Iţic banii şi pleacă fericit, cu covorul făcut sul sub braţ.
În urma lui, Ştrul începe să cugete. „E ceva cu covorul ăsta! De
ce-i place aşa de mult lui Iţic? Ce-i trebuia lui covor — covorul
ăsta? Şi-mi dă şi 300 lei pe el. Aici e ceva!” Şi fuge repede după
Iţic, pe care-l ajunge tocmai când, ajuns acasă, desfăcuse
covorul şi-l admira.
—— Ascultă, Iţic, zice Ştrul, ştii ceva? M-am răzgândit. Dă-mi
înapoi covorul!
—— Dar mi l-ai vândut, protestează Iţic.
—— Ştiu, dar nu m-am gândit bine, m-ai luat prea repede.
—— Dar ţi l-am plătit, ţi-am dat trei sute pe el.
—— Vinde-mi-l înapoi, îţi dau cinci sute pe el!
Iţic cugetă. „Două sute de lei câştig – ce, asta-i de colo?” Deci
zice, „Bine”, ia banii şi-i dă înapoi covorul lui Ştrul, care pleacă
fericit, cu covorul făcut sul sub braţ. În urma lui, Iţic începe din
nou să cugete. „Măi, cu covorul ăsta e ceva! N-o fi prost Ştrul să
piardă 200 lei — că eu ovrei prost încă n-am întâlnit! Nu, cu
covorul ăsta e ceva!”
Şi fuge Iţic la Ştrul, care tocmai a desfăcut covorul.
—— Ştrul, să ştii că grozav îmi place covorul ăsta. Ce-ţi trebuie
ţie covor? Parcă n-ai covor?! Vinde-mi-l mie, îţi dau o mie de lei
pe el.
—— O mie de lei?
—— O mie.
Face Ştrul socoteala cât câştigă la afacerea asta şi bate
palma. Dar abia pleacă Iţic cu covorul sul sub braţ, că pe Ştrul îl
apucă îndoielile. „Mă, cu covorul ăsta e ceva! Să piardă Iţic 500
lei? Doar nu-i prost? — că eu ovrei prost n-am .văzut”. Şi iar dă
fuga după Iţic.
Şi uite-aşa îşi vând ei unul altuia covorul, până când, ieşind
Ştrul fericit cu covorul pe uşă, se întâlneşte cu prietenul lor
comun, Şloim.
—— Ce mai faci, Ştrul?
—— Ce mai faci, Şloim?
—— Ce-i cu covorul ăsta?
—— L-am cumpărat de la Iţic.
118
—— L-ai cumpărat? Şi cât ai dat pe el?
—— Cinci mii.
—— Cinci mii pe covorul ăsta?
—— Păi, să vezi...
Şi începe Ştrul să-i povestească toată tărăşenia. Bineînţeles,
lui Şloim i se aprinde în cap o luminiţă. „Măi, cu covorul ăsta e
ceva! Nu vrea el, Ştrul, să-mi spună, dar e ceva! Că doar eu ovrei
prost n-am văzut încă”. Şi-i zice lui Ştrul:
—— Tare-mi place covorul tău, Ştrul. Nu vrei să mi-l vinzi? Îţi
dau şase mii pe el.
—— Şase mii?
—— Şase mii.
„O mie câştig” socoteşte Ştrul, „ce-i de colo?” Şi face târgul,
dă covorul şi plecă spre casă.
Când ajunge acolo, peste cine dă în faţa uşii? Peste Iţic:
—— Ştrul dragă, ştii ce m-am gândit? Tare-mi place covorul
tău. Îţi dau şase mii pe el.
—— Dragă Iţic, îmi pare tare rău, dar nu mai e al meu, l-am
vândut lui Şloim.
—— L-ai vândut lui Şloim?! lui Iţic nu-i vine să creadă.
—— Da, mi-a dat şase mii pe el.
—— Mare dobitoc eşti, mă Ştrul! Ce trebuia să-l bagi tu pe fir
pe Şloim, când noi doi făceam aşa nişte afaceri bune împreună?!
Afaceri de astea trebuie să fi făcut şi Iţic tatăl, căci, la fel ca
bunicul, nu reuşise să-şi umple casa decât cu copii.
Iţic tatăl s-a dus să ceară sfatul lui Rabi:
—— Rabi, ce să mă fac? Gheşefturile merg prost, copiii tot vin,
cresc, rup lucrurile. Trăim cu toţii în două odăiţe şi e o mare
mizerie, deşi biata Raşela nu-şi vede capul de treburi. Ce să fac?
Rabi chibzuieşte câteva clipe şi apoi îl întreabă:
—— Ai nişte orătănii?
—— Am câteva găini, Rabi.
—— Bagă-le-n casă.
—— În casă, Rabi? se miră Iţic.
—— În casă, Iţic. Şi vino din nou, peste o săptămână.
Pleacă Iţic cam nedumerit, dar , cum se ştie, cuvântul
rabinului nu se pune la îndoială. Deci bagă Iţic găinile în casă şi,
119
după o săptămână, se duce la Rabi:
——Vai, vai, Rabi, acum e şi mai rău – numai găinaţ şi pene şi
fulgi prin toată casa.
—— Aha, face Rabi, gâşte ai, Iţic?
—— Am şi câteva gâşte.
—— Bagă-le şi pe ele în casă şi vino din nou, peste-o
săptămână.
Pleacă Iţic şi bagă gâştele-n casă şi vine înapoi la Rabi după
o săptămână:
—— Rabi, acum e şi mai rău!
—— Bine, zice Rabi, capră ai, Iţic?
—— Am o capră, Rabi.
—— Bag-o şi pe ea în casă.
Ce să facă Iţic? Rabi e Rabi – nu degeaba e el Rabi! Deci
bagă Iţic şi capra-n casă şi vine înapoi după o săptămână:
—— Rabi, asta nu e viaţă, e iad! Găinaţ, căcăreze, pene, blană,
tot ce vrei, dar nu casă!
—— Văd, zice Rabi. Porc ai, Iţic? 20
—— Am şi un porc, Rabi.
—— Bagă şi porcul în casă!
Ce să facă Iţic? Bagă şi porcul în casă şi, după o săptămână:
—— Dragă Rabi, nu mai pot, simt că înnebunesc, Raşela toată
ziua plânge...
—— Da-da-da, zice Rabi. Acum, dragă Iţic, du-te acasă şi
scoate găinile afară. Şi vino mâine la mine.
A doua zi Iţic e înapoi:
—— E mai bine, Rabi, zău că e mai bine. Acum parcă mai poţi
respira.
—— Bine, spune Rabi, acum scoate şi gâştele.
Pleacă Iţic şi a doua zi vine şi mai luminat la faţă:
—— Rabi, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Acum e şi mai bine,
nici Raşela nu mai plânge.
20 Se vor găsi, desigur, critici care vor obiecta: evreii nu consumă porc.
121
amoroasă, cu colega lui Raşela. O conduce pe Raşela acasă,
după şcoală, cărându-i ghiozdanul, îşi spun poveşti, în sfârşit, el
o invită la o plimbare prin lunca de la marginea târgului şi ea
spune, Da. Când vine s-o ia de la casa părinţilor ei, Raşela apare
cu o bicicletă.
—— Ce bicicletă frumoasă ai, Raşela! îi spune Iţic.
—— Am primit-o cadou când am împlinit 16 ani, răspunde ea.
Şi se plimbă ei împreună, când pe bicicletă, când pe lângă
ea, ajung într-o păşune, unde reazămă bicicleta de un copac şi —
ştiţi cum e tinereţea! — se întind în iarbă. Iţic începe s-o mângâie
pe Raşela şi ea roşeşte, şoptind, „Iţic, ia tot ce vrei...”
Şi atunci Iţic se scoală, ia bicicleta şi pleacă.
În anii de liceu, Iţic a avut, ca mulţi alţii, probleme cu
matematica.
Într-o zi, Iţic se duce la farmacie şi-i cere farmacistului, pe
care-l cunoştea ca prieten al familiei, să-i vândă un... sifilis.
—— Un ce? farmacistul nu înţelege.
—— Un sifilis, repetă Iţic.
—— Nu se poate, Iţic, aşa ceva nu se poate! exclamă
farmacistul.
—— De ce să nu se poată, dacă plătesc?
—— Nu se poate, Iţic! Asta-i o boală foarte rea.
—— Ştiu, tocmai de-aia.
—— Şi vrei să te îmbolnăveşti?
—— Nu-i pentru mine.
—— Dar pentru cine?
—— Dacă-ţi spun, îmi dai?
—— Îţi dau, zice farmacistul, cu gândul să-l păcălească cumva.
—— Păi, Iţic povesteşte, noi avem în casă o servantă (se pare
că lui Iţic Sr. începuseră să-i meargă afacerile) și eu trăiesc cu
servanta.
—— Şi ce?! Vrei să dai sifilisul servantei?
—— Nu, că nu-i pentru ea. Cu servanta trăieşte şi tata.
—— Bine, dar...
Dar Iţic continuă:
—— Şi tata mai trăieşte, aşa, din când în când, şi cu mama.
—— Iţic!
122
—— Şi mama trăieşte cu profesorul meu de matematică şi pe
ăla am eu o ciudă...!
Clară dovadă a spiritului speculativ al etniei, nu-i aşa?
După ce-a terminat liceul, Iţic îşi face ucenicia, pornind o
afacere: îngraşă şi vinde gâşte. Dar, nici n-apucă să se pună bine
afacerea pe picioare, că încep să-i moară gâştele. Se duce el la
veterinar, dă gâştelor hapuri, degeaba — ele continuă să moară.
Ce să facă? — ceea ce făcuse şi tatăl lui la anaghie: se duce la
Rabi. Îl ascultă Rabi şi-l întreabă:
—— Cu ce hrăneşti tu gâştele, Iţic?
—— Cu păsat.
—— Nu le mai da păsat, dă-le boabe de porumb.
După câteva zile se întoarce Iţic:
—— Ce mă fac, Rabi? Le-am dat boabe de porumb, dar tot
mor!
—— Hm, zice Rabi, dă-le boabe de orez.
După alte câteva zile, apare iar Iţic la Rabi:
—— Am făcut cum ai zis, Rabi, dar tot mor!
—— Hm, cugetă Rabi, nu le mai da boabe de orez, dă-le ovăz.
Mai trec câteva zile şi apare Iţic, întunecat la faţă:
—— Rabi, am făcut cum ai zis, dar... mi-au murit toate gâştele.
—— Ce să-ţi fac, Iţic, ridică Rabi din umeri a neputinţă, eu
sfaturi mai am, dar nu mai ai tu gâşte.
Dacă prima lui afacere l-a lăsat pe Iţic la fel de sărac ca
înainte, în schimb românul s-a îmbogăţit cu o altă vorbă.
Se cuvine acum să-l cunoaştem mai îndeaproape pe Rabi,
conducătorul spiritual al evreimii, omul la înţelepciunea căruia
aleargă, când au un necaz sau o nelămurire, nu numai Iţic, Ştrul
ori Şloim ori iubitele şi nevestele lor, dar, cum am văzut deja în
capitolele anterioare, românul şi chiar Partidul însuşi.
Pentru evreu, rabinul nu are nume, este, pur şi simplu, Rabi,
cum se cuvine unui personaj atât de important. Printr-un miracol
al Providenţei, în România înţelepciunea rabinică s-a adunat în
două orăşele obscure din nordul Moldovei – Botoşani şi Buhuş.
Cei doi, Rabi din Botşăni şi Rabi din Buhuş, şi-au câştigat, în anii
dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, un renume care a
depăşit cu mult hotarele celor două târguri şi a prilejuit dispute
între evreii de rând, mai puţin înţelepţi decât Rabi.
123
Iţic din Botşăni şi Iţic din Buhuş se laudă fiecare cu rabinul lui.
—— Eu, spune Iţic din Botşăni, am plecat odată cu Rabi şi ne-
a apucat aşa o ploaie grozavă, că nu mai vedeai un pas înainte.
Şi atunci a făcut Rabi un semn şi în faţă ploua, în spate ploua, la
dreapta ploua, la stânga ploua, dar pe unde umblam noi nu
ploua.
—— Asta nu-i nimic, replică Iţic din Buhuş. A trebuit odată ca
noi doi, Rabi şi cu mine, să plecăm neapărat în capitală de
Şabăţ 21 şi atunci a făcut Rabi un semn şi, în faţă Şabăţ, în spate
Şabăţ, la dreapta Şabăţ, la stânga Şabăţ, dar pe unde umblam
noi nu era Şabăţ.
Iţic botşeneanul îşi ia revanşa altă dată, când buhuşanul vrea
să supraliciteze.
—— Pe Rabi al nostru îl cunoaşte toată lumea. Anul trecut unde
crezi că a fost invitat el? În Germania. Şi, cum se plimba el pe
strada lor principală din Berlin, „Unter der Linden” (în traducere:
„sub tei”), cine apare în faţă? — Hitler în persoană, cu toţi naziştii
lui. 22 Şi când l-a văzut Hitler pe Rabi, a venit la el şi i-a strâns
mâna şi i-a spus „Ce mai faci Rabi? Ce bine-mi pare să te văd!”
Ei, ce zici de asta? încheie buhuşanul.
—— Foarte frumos, spune Iţic din Botşăni, dar să-l vezi pe Rabi
al nostru! Unde crezi c-a fost invitat anul trecut? – La Roma. Şi
cine crezi că l-a invitat? – Papa! Şi l-a găzduit Papa şi l-a ospătat
şi după masă au ieşit împreună la plimbare pe Via Appia. Şi cine
crezi că vine din partea cealaltă? – Mussolini cu oamenii lui. Şi
Mussolini se întoarce spre ai lui şi ce crezi că întreabă? – „Cu cine
se plimbă acolo Rabi din Botşăni?”.
Dar să ne întoarcem la prietenul nostru Iţic. Ȋi venise şi lui
vremea să se însoare — căci se ştie că, la evrei, greşeala asta se
face de tânăr. Băiat bun şi cu cap, Iţic a căscat bine ochii, ca să
nu păţească la fel ca prietenul lui, Şloim.
Şloim o luase pe Sara, fată frumoasă, ce-i drept, dar care
s-a dovedit a nu fi fost prea cuminte înainte de măritiş. Când au
început să-i spună prietenii una şi alta, că, adică, Sara se culcase
124
cu tot Botşăniul, Şloim le-a retezat-o scurt: „Şi ce, Botşăniu-i
Londra?”
Ȋn sinea lui însă, vorbele l-au ros pe Şloim şi a luat-o la
întrebări pe Sara.
—— Ascultă, îi răspunde ea, spune-mi tu drept: îţi place sau nu
cum fac dragoste cu tine?
—— Îmi place, mărturiseşte Şloim.
—— Şi unde crezi tu că se-nvaţă asta? La Sinagogă?
Răspuns demn de o adevărată evreică. Totuşi, Iţic, grijuliu, a
preferat să ia o nevastă mai puţin arătoasă, pe Raşela – nu idila
cu bicicleta din adolescenţă, ci altă Raşela, probabil cea la care
l-a trimis Rabi din Botşăni pe Badea Gheorghe în capitolul 2.
Dar şi fetele — şi nevestele — cuminţi pot creea probleme.
Trebuind să plece Iţic într-o călătorie de afaceri mai lungă,
Raşela îi spune, grijulie:
—— Ai grijă de cocoșelul tău, să nu păţească ceva.
La care Iţic îi răspunde inspirat:
—— Nu-ţi face griji, dacă i se întâmplă ceva, mai am unul de
rezervă în păstrare la Rabi.
Se întâmplă că Iţic trebuie să lipsească mai mult decât se
aşteptase — afacerile sunt afaceri! Când se întoarce acasă, după
noaptea de revedere, Raşela îi spune:
—— Iţic, nu înţeleg de ce ai lăsat cocoșelul tău bun la Rabi şi-l
foloseşti pe cel prost.
Vin şi copiii şi multele griji ale casei o fac pe Raşela să se
neglijeze — altă problemă.
Iţic se duc la Rabi:
—— Rabi, nu ştiu ce să mă fac. Nu-mi vine să mă mai apropii
de Raşela.
—— De ce, Iţic?
—— Pute, Rabi.
—— Pute? întreabă Rabi, mirat.
—— Pute, Rabi.
—— A ce pute?
—— Pute, nu te supăra, Rabi, da’ pute a căcat.
—— Hmm, cugetă Rabi, se spală zilnic?
—— Se spală, Rabi, da’ tot pute.
—— Atunci pune-o să toarne o sticluţă cu esenţă de brad în
125
apa din cadă când face baie.
Şabăţul următor, la sinagogă, îl vede Rabi pe Iţic şi-l întreabă
cum e pe-acasă.
—— Acum e ca la munte, Rabi.
—— Adică?
—— Pute a căcat printre brazi.
Poanta a intrat şi ea în rândul expresiilor curente.
Dar mai bine aşa decât să păţeşti ca Șloim, a cărui nevastă
Sara a ajuns iarăşi în gura lumii.
Se duce Şloim la Rabi şi-i spune de-a dreptul:
—— Rabi, nu mai pot trăi cu Sara!
—— Ei, Şloim, şi tu... îl mustră Rabi, tot Botşănii poate şi tu
nu?!
Ȋnapoi la Iţic, acum. Ȋn general, el se descurcă în afaceri,mici
dar afaceri — o tarabă ici, un negoţ colo, dincolo o făbricuţă...
Dar vremurile se tulbură foarte urât. Ȋn Germania vine la
putere nebunul ăla, Hitler, care strigă că evreii sunt cauza tuturor
relelor din lume, chiar şi acolo unde n-a călcat picior de evreu.
Antisemitismul se întinde în Europa şi ajunge în România, unde
bogătaşilor evrei li se confiscă averea. Iţic are noroc pentru că
nu-i un bogătaş şi e numai scos să măture frunzele de pe stradă,
dar de cei unde ajunge mâna nemţilor e rău de tot.
A râde de suferinţa victimelor Holocaustului pare a fi culmea
antisemitismului. Dar bancul ce urmează eu l-am auzit din gura
prietenului evreu din adolescenţa mea, Ionel Scutaru, a cărui
urmă am pierdut-o când el a emigrat în Israel, cu părinţii lui, la
începutul anilor ’60. Mult mai târziu, când am regăsit bancul în
memorie pentru a-l transcrie, am înţeles că el trebuie să se fi
născut în comunitatea evreiască, poate în acei ani când regimul
comunist „populariza” intens ororile nazismului. Neamul lui Israel
e încă mai princeput decât cel al românului în a face haz de
necazul lui.
Ce-i scrie lui Iţic vărul lui din Galiţia poloneză, acum ocupată
de nemţi? Dragă Iţic, îți scriu această scrisoare din tren, pe furiş.
Ne aşteaptă zile negre, ne duc la Auschwitz. Naziştii ăştia sunt
mari ticăloşi, cică ne omoară şi fac din noi săpun. Aşa să fie, dacă
vor ei. Dar nici eu n-o să fac clăbuc, iac-aşa!
126
Ȋn astfel de împrejurări, trebuie să te faci mic, nevăzut, astfel
că Iţic şi ai lui au dispărut până şi din bancuri. Au reapărut după
război, odată cu Armata Roşie şi comuniştii aduşi de aceasta.
Cum s-a mai spus, mulţi dintre comuniştii români erau evrei,
precum mai vechea noastră cunoştinţă, Ana Pauker. Dar
comuniştii erau aşa de puţini atunci, încât cei evrei erau o
picătură în marea comunităţii evreieşti din România.
Cât despre Iţic, el în Partid nu s-a băgat, dar a reuşit să plece
din Botşăni, unde viaţa era tare amărâtă şi să ajungă şi el în
capitală. Aici, pentru că, sub comunişti, afaceri adevărate nu se
mai puteau face, a pus şi el pe picioare un mic negoţ.
Iată-l pe Iţic pe strada Lipscani, în faţa unei mici tarabe,
anunţându-şi produsele:
—— Aţă, nasturi, ace, şireturi, mărgele, ace, nasturi, aţă,
şireturi, două bilete Bucureşti-Paris, ace, nasturi, aţă...
—— Ascultă, îl opreşte unul, biletele alea Bucureşti-Paris sunt
dus-intors?
—— Cu proştii nu stau de vorba. Aţă, nasturi, ace, şireturi...
Comuniştii i-au naţionalizat lui Iţic micul negoţ. El nu s-a lăsat
şi a reuşit să deschidă un mic atelier. Dar poţi să te pui cu
comuniştii?! Ei i-au pus lui Iţic 2000 lei impozit pe an pentru
atelierul lui. A plătit el 2000 impozit, ei l-au sporit la 5000. A făcut
el ce-a făcut şi a plătit şi cei 5000. Anul următor, ei l-au ridicat la
10000! Ce putea să mai facă bietul Iţic? S-a dus la tovarăşii şi
le-a spus:
—— Dragi tovarăşi, mă dau bătut. Până acum reuşeam să
fabric banii ăştia noaptea, dar zece mii..., înţelegeţi... sunt prea
mulţi.
Nu ştim ce-ar fi făcut biata Raşela şi bietul Iţic dacă nu apărea
din senin prietenul Ştrul. Ştrul a ajuns mare comunist! Şi l-a băgat
pe Iţic într-o funcţie şi l-a bătut la cap să facă şi cerere să intre în
Partid.
—— Ce să caut eu în Partid? îi spune Iţic. Dacă mâine-
poimâine vin americanii?
—— Ce americani? Nu vine niciun american.
—— Păi, aşa a zis preşedintele Eisenhower la Europa Liberă.
—— Mă, Iţic, mă, nu fi prost! Peste 50 ani, nepotu-tău o să-l
asculte la radio pe nepotul lui Eisenhower spunând la fel.
127
Până una-alta, l-a aranjat Ştrul pe Iţic la cercul de
propagandişti ai Partidului, ca să-i creeze o oarecare platformă.
Acolo, un tovarăş activist le-a explicat cum să le vorbească
oamenilor, cum să-i motiveze, să-i mobilizeze. El le-a dat şi un
exemplu de discurs însufleţitor:
—— Da, tovarăşi, ştiu, nu este uşor, viaţa nu e un roman. Viaţa
cere muncă şi luptă, tovarăşi! Pentru a construi socialismul, se
cer şi sacrificii. Asta-i viaţa, tovarăşi!
Chestia cu „asta-i viaţa, tovarăşi” i-a plăcut grozav lui Iţic şi,
la lecţia următoare, când a fost scos în faţă pentru a arăta ce-a
învăţat, a ţinut un discurs asemănător cu cel al tovarăşului
activist.
—— Da, tovarăşi, ştiu, nu este uşor, viaţa nu e un roman. Viaţa
cere muncă şi luptă — asta-i viaţă, tovarăşi? Pentru a construi
socialismul, se cer sacrificii. Asta-i viaţă, tovarăşi?
Ȋn sfârşit, împins de la spate de prietenul lui, Iţic face cerere
de intrare în Partid. Şi iată-l acum în faţa B.O.B.-ului (biroul
organizaţiei de bază a celulei locale a partidului, dacă aţi uitat),
care trebuie să-i decidă viitorul.
—— Dumneata, tovarăşe, zice şeful care-i răsfoieşte dosarul,
ai făcut cerere de primire în partid?
—— Da, tovarăşe secretar.
—— Păi, se încruntă şeful, dumneata ne-ai ascuns nişte fapte,
tovarăşe.
—— Eu? Am ascuns eu fapte? se sperie Iţic. N-am ascuns
nimic, tovarăşi.
—— Nimic? De ce n-ai declarat că înainte de 23 august 1944
ai avut un magazin?
—— Magazin? Eu, magazin? Da’ ce, ăla era magazin? O
tarabă, acolo, unde vindeam mărunţişuri, eu şi nevastă-mea.
—— Mă rog, să zicem că n-ai fost un exploatator al oamenilor
muncii, concede tovarăşul. Dar fabrica? De ce n-ai declarat c-ai
avut o fabrică?
—— Fabrică? se apără Iţic. De unde fabrică? Ia, acolo, un
atelier cu doi-trei lucrători. Ce, asta-i fabrică?
—— Mda? Şi uite ce mai scrie aici: că ai avut o casă de
rendez-vous!
—— Eu, casă de rendez-vous?! Da’ ce, aia a fost casă? Două-
128
trei fete, acolo... Că doar nu aveam institut de cercetări!
129
A doua zi, Popescu e şi mai entuziasmat, tot în şoaptă:
—— Mă, israelienii ăştia sunt nemaipomeniţi! Ce mai?! I-au
terminat pe egipteni, sunt la porţile Cairoului.
—— De unde ştii?
—— De la Vocea Americii.
Ziua următoare vine Popescu la birou posac şi se aşează fără
o vorbă pe scaunul lui.
—— Ei, ce-ai mai aflat? îl iscodesc colegii. Ce-au mai făcut
israelienii?
—— Ia lăsaţi-mă-n pace! le răspunde el.
—— Dar ce, n-ai mai ascultat nimic?
—— Lăsaţi-mă dracului în pace!
—— Dar ce ai, frate, ce te-a supărat aşa?
—— Fir-aţi ai dracului, nu puteaţi să-mi spuneţi de la-nceput că
israelienii ăştia-s ovrei?!
Nu mult după aceea, au început să plece evreii din România
spre Israel. Dar nu era să plece Iţic dintre bunii lui prieteni, evrei
şi români, să-şi lase ţara fără bancuri. El numai s-a dus la
Constanţa să conducă nişte cunoştinţe care plecau cu primul lot
pe care comuniştii îi lăsau să emigreze în Israel, cu vaporul. Pe
chei — o mulţime de lume, neamuri, prieteni, gură-cască. Pe
puntea vasului — mulţimea celor ce plecau. În clipa în care nava
se desprinde de chei, cei de pe puntea ei — reminiscenţă de prin
şedinţe ori munci patriotice — încep să scandeze, bătând din
palme, numele patriei pe care-o părăseau, republica aceea
populară română, pe scurt R.P.R. Şi scandează, Re-pe-re,
re-pe-re, re-pe-re, re-pe-re, re-pe-de, re-pe-de, re-pe-de...
Cum spuneam, Iţic nu s-a gândit să plece. Avea acum un
serviciu, bun-rău dar serviciu, avea aici prieteni — pe Ştrul înainte
de toate — avea aici şi părinţii. Şi apoi, parcă lucrurile au început
să meargă ceva mai bine în România.
Şi aşa trec anii. Dar trec şi oamenii — moare Iţic cel bătrân,
tatăl lui Iţic al nostru. Dacă până acum am vorbit prea puţin
despre el, ne vom îndrepta aici greşeala. Căci bătrânul evreu a
ştiut să facă din moartea sa o pildă exemplară (dacă ne permiteţi
pleonasmul) nu numai pentru rasa lui, ci pentru tot neamul
românesc.
Pe patul de moarte, bătrânul Iţic îşi cheamă familia lângă el
130
şi-i spune fiului său:
—— Iţic, eu simt că mă duc. Mai am acum o ultimă rugăminte.
—— Da, tată.
—— Te rog să te duci unde ştii tu şi să vorbeşti aşa ca să mă
facă membru de Partid.
—— Membru de partid?! familia rămâne cu gura căscată.
—— Da, confirmă muribundul, membru de partid.
Se uită ceilalţi lung unul la altul, dar dorinţa omului pe patul
de moarte e sfântă. Aleargă deci Iţic la prietenul său Ştrul, acesta
pune în mişcare Partidul, care vede în neobişnuita dorinţă a unui
muribund o bună ocazie propagandistică şi comisia se prezintă
imediat la patul lui şi-i înmânează carneţelul roşu într-un mic
cadru festiv.
Se încheie festivitatea şi Iţic rămâne singur cu tatăl lui.
—— Te rog, tată, explică-mi şi mie — de ce?
—— Iţic, îi răspunde, cu glas slab dar distinct, bătrânul, de ce
eşti prost? Nu-i mai bine să moară unul de-ai lor decât unul
de-ai noştri?
O moarte într-adevăr exemplară, care a intrat în conştiinţa
naţională odată cu vorba.
Asta e viaţa — bătrânii pleacă, tinerii vin. Acum e rândul lui Iţic
cel tânăr, care e adolescent şi îndrăgostit lulea. Iubita este fiica
bunului prieten Ştrul al tatălui lui Iţic şi ambele familii încurajează
idila. Într-o bună zi, însă, Ştrul vine la Iţic şi-i spune:
—— Iţic dragă, noi doi am fost ca nişte fraţi. Ştii că, pentru
mine, Iţic cel mic al tău a fost ca un fiu şi că dorinţa mea e să-l
am de ginere. Totuşi, mi se pare cam prea înflăcărat şi n-aş vrea
să facă ceva care, înţelegi...
—— Ştrul dragă, zice Iţic, dar care-i problema? Copiii sunt ca
şi căsătoriţi, noi toţi vrem asta. Ce poţi face, tinereţea e năvalnică,
mai închide şi tu ochii şi fă-te că nu vezi.
A doua zi, Iţic Jr. vine acasă cu un ochi vânăt:
—— Ce-i cu tine, ce-ai păţit? îl întreabă taică-său.
—— M-a bătut nenea Ştrul!
—— Ştrul? Dar ce-ai făcut de te-a bătut?
—— N-am făcut nimic.
—— Nu se poate, nu te-a bătut Ştrul degeaba!
—— N-am făcut nimic, o ţine înainte băiatul.
131
Tocmai atunci apare Ştrul şi Iţic îl ia de-o parte.
—— Iţic dragă, îi zice prietenul, iartă-mă, dar n-am mai putut,
cred c-ai să mă înţelegi. Vine băiatul la noi, îl las cu fata în
sufragerie să stea de vorbă. Aud că tac şi trag cu ochiul şi văd că
se sărută. Nu zic nimic, mă fac că nu văd... tinereţea... Aud ceva
gemete, mai trag cu ochii şi văd că o pipăie peste tot. Nu zic
nimic, cum să zic? — e băiatul prietenului meu... Aud că se duc în
camera ei şi încuie uşa. Nu zic nimic... copiii se iubesc, mâine-
poimâine se iau. Mă mai uit pe gaura cheii şi văd că s-au urcat în
pat şi fac dragoste. Nu zic nimic, mă fac că nu văd... băiatul
prietenului meu, mâine-poimâine se iau copiii. Dar când îl văd că
se duce să se şteargă de perdea, n-am mai rezistat!
Intrat în istorie ca „bancul cu perdeaua”, ca să se
deosebească de pomenitele bancuri „fără perdea” ce nu se cade
să se spună când sunt doamnele de faţă.
Ei, copiii s-au luat, dar Iţic al nostru are o altă problemă. S-a
cam schimbat ceva în România — şi nu în bine. A venit
Ceauşescu şi acum evreii sunt priviţi cam chiorâş — nu de români,
ci de conducerea lor. Unii dintre evrei chiar au început să-şi
schimbe numele, ca să-şi facă uitată etnia. Ca Şloim din Botşăni,
care este şi el acum în Bucureşti — s-au tras cu toţii spre capitală.
Şloim s-a dus la tribunal şi şi-a schimbat numele în Ionescu,
curat româneşte. Iar peste un an s-a prezentat din nou la tribunal,
cerând să i se schimbe numele în Georgescu.
—— De ce, nu era bun Ionescu? îl întreabă, nedumerit,
judecătorul.
—— Păi, explică Şloim, când spuneam cuiva că sunt Ionescu,
el mă-ntreba imediat „dar înainte cum te chema?”. Acum o să-i
pot răspunde, liniştit, „Înainte mă chema Ionescu”. Recunosc: în
lipsa indescriptibilului şi inconfundabilului accent, poanta cam
pierde din haz.
Iţic n-ar vrea să ajungă să-şi schimbe numele şi ar pleca şi el
din România, chiar dacă nu mai e un tinerel. Ȋl mai îmboldeşte şi
Iţic cel tânăr. El îi tot reaminteşte că cei mai mulţi dintre cei plecaţi
le trimit acum scrisori ilustrate din America, ţara tuturor
posibilităţilor, unde au ajuns repede. Acolo sunt într-adevăr
posibilităţi chiar şi pentru unul mai bătrâior, precum prietenul
132
Şloim.
Şloim a plecat din România după nevasta lui, Sara, care
rămăsese mai de multă vreme prin străinătăţi. Îi trimisese ea,
Sara, bani de drum, dar ei s-au cam terminat şi, ajuns pe vaporul
ce-l duce în America, Şloim mai are doar cinci dolari. Şi ce poţi
să faci cu cinci dolari în America? Instinctul gheşeftului, reprimat
în România socialistă, se deşteaptă pe loc în Şloim: îi trebuie un
capital. Dar de unde să scoţi capitalul? N-o să furi — nu, evreul e
om cinstit, banii trebuie câştigaţi cinstit. Dar unde sunt banii? — la
americani. Uite-i cum zac — americanii, nu banii — în şezlongurile
de pe prima punte şi se plictisesc. Dacă le oferă el ceva, o
distracţie, americanii vor scoate the money!
Deci se înfiinţează Şloim pe prima punte cu pălăria în mână
şi ţine un speech.
—— Ladies and gentlemen, fiindcă văd că vă plictisiţi, vreau să
vă ofer o mică distracţie: o ghicitoare, pe bani. Eu vă voi spune o
ghicitoare şi cine nu ştie să răspundă pune cinci dolari în pălăria
mea. Cine ghiceşte, primeşte 100 dolari. OK?
OK, zic americanii, învioraţi de idee. Şi Şloim îşi spune
ghicitoarea: „Ce e dimineaţa verde, la prânz roşu şi seara
albastru?” Încep să curgă răspunsurile, – iarba, cerul, soarele, şi
Nu, Nu, Nu, curg bancnotele verzi în pălăria lui Şloim. Când
pălăria s-a umplut, Sloim spune „Thank you, ladies and
gentlemen” şi dă să plece, dar un american îl opreşte.
—— Stai aşa! Vrei să pleci fără să ne fi spus răspunsul la
ghicitoare? Noi am fost fair şi ţi-am dat banii.
La care, Şloim scoate din buzunar bancnota lui de cinci dolari
şi răspunde:
—— Nici eu nu ştiu. Pun şi eu cinci dolari în pălăria mea.
Lui Şloim i-a mers de la început bine în America. Când a ajuns
la New York, Sara l-a primit pe chei într-o superbă limuzină
decapotabilă. Apoi l-a dus la casa ei — nu casă, un adevărat palat!
L-a plimbat prin încăperi, i-a arătat living-ul, dining-ul, office-ul,
biblioteca, dormitorul de oaspeţi.
—— Dar uşa asta? întreabă Iţic.
—— Aici e dormitorul meu, răspunde Sara.
—— Hai să văd, zice Iţic.
133
Şi deschide uşa — şi ce vede? În mijlocul patului somptuos
doarme, dezgolit, un bărbat.
—— Ăsta cine-i? se întoarce Şloim spre Sara.
—— Cine să fie? răspunde ea. E cel ce-a dat banii pe toate.
—— Ahaa, face Şloim şi se duce la individ şi-l acoperă cu
pătura. De ce n-ai grijă de el ? — vrei să răcească?
Da, vede Iţic că evreii s-au descurcat bine în America dar...
aude că, de la o vreme, Israelul nu-i mai lasă să plece din ţară.
Şi ce să caute el, Iţic, în Israel? Acolo gheşeft e greu de făcut, că
prea mulţi fac, prieteni noi e greu de făcut la bătrâneţe... Aici
parcă e ţara lui, în România, unde s-a născut şi a crescut. Chiar
dacă nu-i prea bine aici, vorba românului, fie pâinea cât de rea,
tot mai bine-n ţara mea... Şi n-ar fi plecat Iţic niciodată, dacă nu-
i dădea exemplu – cine credeţi? Bunul lui prieten Ştrul,
comunistul!
Da, a plecat şi Ştrul şi, după o vreme a aflat Iţic pe căi ocolite,
că Ştrul e foarte bine şi cum de-a ajuns atât de bine în Israel. La
plecare, când a ajuns la vama românească, Ştrul a deschis prima
valiză pentru inspecţie şi ce vede vameşul? Drept deasupra, un
mare portret al lui Ceauşescu.
—— Ce-i asta? întreabă vameşul, uimit.
—— Ce, nu vezi? Portretul tovarăşului Ceauşescu.
—— Bine, dar...
Vameşul n-are cum să-i spună ce crede – „Eşti nebun,
omule?”
—— Ce dar? zice Ştrul. Tovarăşul Ceauşescu e prietenul meu,
ocrotitorul meu, cum era să plec fără portretul lui?
—— Bine, bine, zice vameşul şi, ca să n-aibă cine ştie ce
necazuri, trânteşte capacul valizei fară să se mai uite înăuntru.
Ajuns la Tel-Aviv cu avionul, Ştrul intră în vama israeliană.
—— Ce-i asta? întreabă vameşul când dă cu ochii de portretul
lui Ceauşescu în valiza lui Ştrul.
—— Portretul..., zice Ştrul, dă-l dracului de portret, uită-te la
ramă, că-i aur masiv!
Şi astfel, pe urmele prietenului Ştrul şi al celorlalţi din
comunitatea evreiască, pleacă şi Iţic în Israel cu familia lui. Dar
asta nu înseamnă că evreii au dispărut, peste noapte, din
conştiinţa românului şi din bancurile lui. Veşti şi scrisori continuă
134
să sosească şi să povestească.
Prima poveste a ieşit chiar la plecarea lui Iţic, din vama
românească. El a vrut să ia cu el papagalul familiei.
—— Papagalul — nu! zice vameşul.
—— Cum adică? se miră Iţic. E papagalul familiei, l-am
moştenit de la tata, care-l avea de la tatăl lui. Nu se poate să nu-
l iau cu noi.
—— Tovarăşe Iţic, asta e legea, zice vameşul. Nici un fel de
animale nu se pot scoate din ţară, altfel decât împăiate.
La care papagalul, strigă din cuşca lui:
—— Fie şi aşa!
Din scrisorile lui Iţic se află despre gheşefturile lui, dintre care
primul prilejuit de Războiul de Şase zile din 1967. Pentru Iţic,
războiul a durat doar o zi: comandantul lui şi-a anunţat batalionul
că pentru un tanc inamic capturat se dau două zile de permisie.
Şi a doua zi după începerea războiului, Iţic s-a prezentat cu două
tancuri egiptene şi a plecat acasă.
—— Cum ai reuşit? îl întreabă prietenii.
—— Ei, le răspunde el, modest, am un cunoscut la egipteni şi
am făcut o afacere cu el: pe-un tanc de-al nostru el îmi dă două
de-ale lor.
Ȋn schimb, războiul a fost unul adevărat pentru Iţic Jr. Şi el,
laolaltă cu camarazii lui, au arătat lumii că mica armată a
Israelului e cea mai bună din lume, ceea ce a stârnit invidia şi
interesul americanilor. Înglodaţi în Războiul lor din Vietnam,
americanii solicită ajutor Israelului. Şi, după o săptămână,
aterizează la Saigon un avion din care coboară un pluton.
Sergentul Iţic ia poziţia de drepţi în faţa generalului american
venit să primească ajutorul israelian.
—— La ordinele dumneavoastră, Sir!
—— Welcome, sergent! Dar unde-i restul?
—— Ce rest, Sir?
—— Ajutorul israelian.
—— Noi suntem ajutorul, Sir.
—— Cum, un singur pluton?
—— Dar cât aţi fi dorit, Sir?
—— Ei, măcar o divizie, acolo...
135
—— Sorry, Sir, dar n-aţi spus că vreţi să cuceriţi China.
Iţic a ieşit deci din scena restrânsă a României pentru a-şi lua
locul pe cea a istoriei lumii. Şi pentru a-i face pe filozofi şi istorici
să se întrebe încotro se îndreaptă lumea asta întoarsă pe dos, în
care nemţii fac comerţ şi evreii fac război?
Celor cărora acest capitol le-ar fi putut mirosi a antisemitism
le oferim o ultimă dovadă că s-au înşelat. Bancul românesc
recunoaşte că Cinci evrei au jalonat istoria lumii. Primul a spus
„Totul trece prin cap”. Al doilea — „Nu, totul trece prin inimă”. Al
treilea — „Nu, totul trece prin stomac”. Al patrulea — „Nu, totul
trece prin sex”. Iar ultimul — „Totul e relativ”. 23
138
paznic de noapte la o magazie, îi dă foc pentru că vede o placă
acolo pe care scrie „A SE FERI DE FOC”.
Nu-mi amintesc niciun banc care să reflecte antipatia şi
animozitatea atât de prezentă azi, deşi ea nu lipsea nici acum 50
ani în viaţa reală. Am cunoscut şi eu experienţa celui ce încearcă
să înopteze într-una din frumoasele depresiuni carpatice ale
atunci numitei „Regiuni Autonome Maghiare” şi nu obţine decât
„Nem tudom romano”. Totuşi, pentru mine, ungurul arhetipal a
rămas Ştefan Berta, şoferul tatălui meu.
Nu, tatăl meu n-a avut niciodată angajat şofer. Ştefan Berta,
Nenea Pişta pentru mine, conducea Gazul, maşina de teren cu
care tatăl meu mergea în lungile sale excursii geologice pentru
prospectarea petrolului, în care mă lua uneori cu el, când aveam
vreo nouă-zece ani. Nenea Pişta, deşi însurat şi nu un tinerel, nu
avea copii şi ţinea mult la mine şi îmi acorda din timpul lui,
instruindu-mă în misterele fascinante ale motorului cu ardere
internă. Am dobândit astfel şi oarecare cunoaştere a sufletului
maghiar, pe care l-am regăsit mai târziu la o bună prietenă de
aceeaşi stirpe. De la Nenea Pişta am reţinut una din zicalele –
să-i spunem banc? – ce circulau în lumea lui:
Românii e hoţi
Şi ungurii toţi!
140
prunele alea!” Şi, cum grăbeşte spre casă, ajunge lângă pomul
sub care aruncase prunele şi, ce să vezi, sunt încă acolo! Se uită
cu jind la ele, dar „Ce păcat că m-am pişat pe ele!” Şi, totuşi,
„Uite, asta-i mai departe, pe ea nu m-am pişat.” Şi ţiganul înghite
pruna. „Da’ şi asta-i mai departe, parcă nu-i pişată,” şi-o înghite
şi pe asta. Şi apoi, „Asta-i pişată, asta nu”, mai mănâncă una. Şi
cu „asta este, asta nu-i”, mănâncă ţiganul toate prunele.
Aşa se născu vorba „asta este, asta nu-i”, al cărui înţeles nu
cred că mai trebuie desluşit.
Iată un alt exemplu din care s-a născut o vorbă utilă pentru o
retragere cât de cât onorabilă dintr-o dispută.
Doi ţigani se duc la cârciumă, beau, li se urcă sângele la cap
şi se iau la harţă cu doi muşterii români.
—— Linişteşte-te, ţigane, ţi s-a făcut de bătaie? încearcă unul
din români să-l potolească.
—— Mă faci ţigan?! Hai, dă, dacă ai curaj! se burzuluieşte
ofensatul.
Dar al doilea ţigan, mai cuminte, îl trage de mânecă:
—— Romică, stai cuminte, nu vezi că ei e doi şi noi suntem
singuri?
Merită de asemeni spus că, în primul deceniu al
comunismului, ţiganul şi balabusta lui — nevastă sau consoartă
sau, în termeni moderni, parteneră — au fost adevăraţi
„rezistenţi”. Credincioşi culturii lor, ei au refuzat să se lase
„sindicalizaţi”, adică să muncească pentru stat, şi au rămas fidele
„rămăşiţe” ale orânduirii capitaliste, care-ar fi numite astăzi
„întreprinzători”. Dacă nu era muzician, ţiganul avea un mic
negoţ: el repara tingirile şi oalele antebelice, mult mai bune decât
cele ce se puteau cumpăra în comerţul socialist; ea vindea pe la
colţuri şi prin parcuri deliciul copiilor, „floricele” de porumb (astăzi
americanizate ca popcorn şi de o calitate net inferioară) şi
seminţe prăjite de dovleac, toate în cornete răsucite din bucăţi
din ziarele oficiale Scînteia şi România Liberă.
Acest gen de rezistenţă a stârnit, în românul de rând, un fel
de invidie, chiar admiraţie, ba chiar şi o dorinţă de emulare, care
probabil explică adopţia entuziastă în limbă a termenilor ţigăneşti
mişto, nasol, gagiu, gagică, şi altele, care-au devenit curând
141
emblemă lingvistică a generaţiilor tinere succesive.
Ȋntr-un capitol anterior am văzut cum ţiganul îi dezvăluie
românului unul din secretele ascensiunii comunismului,
creşterea Partidului. Mai târziu, el a oferit, ca muzician, una din
cele mai frumoase parodii ale ideologiei Partidului.
În cazarmă. Făcându-şi rondul de după-amiază prin incintă,
sergentul aude un zgomot slab, neobişnuit. Ciuleşte urechile şi
merge în direcţia de unde vine zgomotul, care devine mai tare şi
este, în acelaşi timp dublat de un miros neplăcut. Apropiindu-se,
sergentul începe să recunoască. Zgomotul este o melodie
populară, iar mirosul — băşină.
Sursa pare să vină dintr-o magazie. Sergentul se repede,
apasă clanţa, uşa se deschide şi el dă înapoi, împins de duhoare.
—— Ce-i asta!? Drepţi! răcneşte el la cei patru răcani ce stau
pe vine printre lăzi, în camera întunecată.
Soldaţii sar în picioare şi fac drepţi, vădindu-se a fi ţigani.
—— Ce-i asta, ce faceţi aici, cioroilor!? urlă sergentul.
—— Să trăiţi, tov sergent! Cântăm, să trăiţi!
—— Cum aşa, cântaţi?! Ce, nu simt duhoarea!?
—— Păi, da, să trăiţi, că noi aşa cântăm.
—— Cum aşa?
—— Din băşini, să trăiţi!
—— Mă, voi vreţi să mă-mbrobodiţi!
—— Nu, să trăiţi! Cum să vă-mbrobodim? Aşa cântăm noi.
—— Daa...? face sergentul. Ia cântaţi-mi şi mie ceva, să v-aud!
Se aşează ţiganii pe vine şi-i dau drumul la muzică, din
băşini. Sergentul se minunează, căci recunoaşte, într-adevăr,
sârba oltenească.
—— Mă, da’ voi sunteţi chiar artişti, zice el, admirativ,
ţinându-se cu mâna de nas. Ia să vă băgăm noi pe voi la brigada
artistică a regimentului! Pfui! Ce-o să se mai mire tovarăşul
colonel!
Mai chibzuind puţin, sergentul zice:
—— Dar nu sârba... nu, trebuie să cântaţi ceva mai... Să cântaţi
„Internaţionala”!
—— Haoleu, tov sergent! Păi cum, că p-asta n-o ştim.
—— O învăţaţi, că altfel vă ia mama dracului, înţeles!
—— Înţeles, să trăiţi, dar...
142
—— Niciun dar, vă duceţi la tov locotenent cu muzica
regimentului şi vă învaţă el. Iar voi aveţi liber după-amiază să
repetaţi aici. Apucaţi-vă de treabă, că vin să vă inspectez.
A doua zi, sergentul trece pe la magazie şi găseşte ţiganii
exersând „Sculaţi, voi oropsiţi ai soartei”.
—— Bravo! le spune. Vedeţi că merge? Daţi-i înainte!
După alte câteva zile, trece iar:
—— Ei, cum merge?
—— Să trăiţi, nu merge, tov sergent!
—— Cum nu merge, mă?! Carcera vă mănâncă!
—— Zău, tov sergent, toate merge până ajungem la „Hai la
lupta cea mare”. Atunci ne căcăm pe noi.
Ne vom reîntâlni cu ţiganul în capitolele finale ale acestei
cronici, când comunismul a transformat această minoritate
conlocuitoare, relativ puţin numeroasă, în „minoritatea
înlocuitoare”.
143
9
Prostia nu doare
Nebuni — Miliţieni — Animal miraculos — Macabru
psihopatic —Ardeleanul şi Olteanul — Nea Gheorghe —
Patima băuturii — Spiritism
144
uită lung la el şi-i răspunde:
—— Ai înnebunit, doctore? Nu vezi că-i un galoş?
Succesele medicinii moderne permit doctorului să mai redea
lumii câte un pacient vindecat, precum nebunul internat pentru o
fixaţie infantilă: plăcerea lui cea mai mare era să spargă geamuri
cu praştia. Acum, după tratament, bolnavul este examinat de
către comisia medicală, care-l găseşte absolut normal şi apt
pentru viaţa în societate. Şeful comisiei felicită pacientul,
spunându-i:
—— Acum poţi să începi o viaţă nouă.
—— Asta e minunat, spune omul, cu ochii strălucind de
bucurie.
—— Ce intenţionezi să faci când ieşi? îl întreabă doctorul.
—— Ei, domnule doctor, ce credeţi? Care-i lucrul care mi-a
lipsit cel mai mult aici?
—— Care?
—— O femeie, domnule doctor!
—— Fireşte! râde doctorul, mulţumit să vadă un comportament
atât de normal. Şi cum ai de gând să procedezi?
—— Bineînţeles că mă pregătesc, îmi cumpăr un costum
prezentabil. Apoi ies la plimbare pe bulevard, mă uit încolo şi
încoace şi nu se poate să nu văd una drăguţă şi accesibilă.
—— Bravo!
—— Mă apropii, intru în vorbă, o invit la o plimbare în parc, îi
cumpăr un buchet de flori — ştiţi, femeile sunt foarte sensibile la
astfel de gesturi.
—— Splendid, exclamă doctorul. Şi mai departe?
—— Apoi o invit pentru a doua zi la restaurant. Ştiţi, femeile
trebuie să le iei mai cu încetinitorul...
—— Adevărat, spune doctorul tot mai încântat.
—— La restaurant, continuă omul, mâncăm, bem ceva pentru
încălzirea atmosferei, stăm de vorbă, o invit la dans, acolo o
strâng, aşa... discret, în braţe...
—— Perfect! exclamă doctorul. Ce mai? — te pricepi.
—— Ce să mai lungim vorba? începe să se încălzească omul.
O invit la mine acasă, îi dau un păhărel de cognac, o mângâi, o
sărut, încep s-o dezbrac...
—— Bravo!
145
—— Îi scot întâi bluza, apoi sutienul, apoi fusta, apoi chiloţii.
—— Bravo! Şi?
Şi pacientul continuă, precipitându-se:
—— ...chiloţii, şi le scot elasticul şi-mi fac din el o praştie şi...
Probabil cel mai frumos banc cu nebuni este cel în care ei îşi
spun... bancuri.
Plimbându-se pe coridoarele ospiciului, doctorul aude la un
moment dat nişte zgomote ciudate. Apropiindu-se, distinge
hohote de râs. În sfârşit, ajunge la o uşă, de după care se aud
râsete prelungi. După câteva clipe de tăcere, aude iar o cascadă
de râsete.
Curios, doctorul întredeschide uşa şi vede, adunaţi într-o sală
mare, o mulţime de pacienţi ai săi. În faţa sălii e un podium pe
care urcă unul din ei şi strigă un număr — 23, şi toată sala
izbucneşte în râs; după ce se potoleşte, alt nebun urcă pe podium
şi spune alt număr — 81 şi iarăşi hohotesc cu toţii. Şi doctorul
observă că doi din primul rând râd mai tare ca toţi, se tăvălesc pe
jos de râs.
Intrigat, doctorul intră în sală şi se urcă pe podium. Nebunii
se opresc din râs.
—— Ce se întâmplă aici? întreabă doctorul sala. N-am nimic
împotrivă să vă distraţi, dar aş vrea să înţeleg cum faceţi.
—— Păi, domnule doctor, spune unul, noi ne distrăm spunând
bancuri.
—— Bancuri? se miră doctorul, ce fel de bancuri, că eu văd că
strigaţi nişte numere.
—— Păi, tocmai asta e, explică pacientul. Ca să nu mai
pierdem vremea spunând bancurile, le-am numerotat şi spunem
numai numărul şi toată lumea ştie despre ce e vorba.
—— Ahaaa! face doctorul, dar ăştia doi din primul rând de ce
râd cel mai tare?
—— Păi, îi explică pacientul, ăştia sunt noi aici şi le aud prima
oară.
Ȋn general, lumea de afară are puţine contacte cu ospiciul,
dar, când are, poate avea o surpriză.
O maşină a miliţiei în misiune are o pană gravă — i se
146
desprinde una dintre roţi, drept lângă ospiciu. Din fericire, maşina
ajunge cu miliţienii teferi în şanţ. Se dau ei jos, găsesc roata, dar
nu şi prezoanele cu care s-o fixeze pe axă. În vreme ce miliţienii
chibzuiesc, ei aud o voce:
—— Aveţi probleme?
Ridică capul şi văd, dincolo de şanţ, un zid înalt de beton,
deasupra căruia se iţeşte un cap.
—— Nu ştiţi cum să fixaţi roata pe axă? întreabă capul.
—— Nu prea ştiu, recunoaşte şoferul, n-avem prezoane, s-au
pierdut pe drum.
—— Dar mai aveţi trei roate şi fiecare din ele are patru
prezoane înşurubate, nu-i aşa?
—— Aşa e.
—— Atunci deşurubaţi câte un prezon de la fiecare din cele trei
roţi şi aveţi trei prezoane să fixaţi a patra roată pe axă. Trei
prezoane pe roată ţin, dacă mergeţi mai încet până la primul
atelier.
—— Aşa e! se luminează miliţienii.
Atunci, unul dintre ei observă, zece metri mai departe, o
poartă în zid şi o firmă deasupra pe care scrie SPITALUL DE
BOLI NERVOASE.
—— Tovarăşe căpitan, îi spune el şefului echipajului, ăsta e
ospiciul şi individul e unul din nebuni.
Uimit, căpitanul se uită la firmă şi se adresează capului de pe
gard:
—— Dumneata eşti chiar nebun?
—— Sunt, răspunde capul.
—— Formidabil! exclamă căpitanul şi adaugă, întorcându-se
către tovarăşii lui:
—— Nebun, dar uite ce idee a avut!
—— Pardon! spune capul de pe gard, nebun oi fi eu, dar prost
nu-s.
Ȋntr-adevăr, dacă există un prost unanim recunoscut în
România socialistă, acesta este miliţianul. El moşteneşte tradiţia
planetară a poliţistului ridicol şi ridiculizat — probabil cu excepţia
britanicului Bobby — şi ea a fost prezentă şi în România
antebelică. Pe atunci, circula bancul despre diferenţa între
147
tramvai, tren şi poliţist: tramvaiul avea două clase, trenul trei şi
poliţistul patru. În socialism, şi tramvaiul şi trenul au pierdut o
clasă, iar urmaşul poliţistului, miliţianul, a fost silit să termine,
târâş-grăpiş, liceul (la seral ori fără frecvenţă), dar asta n-a
ameliorat situaţia de facto, judecând după bine-cunoscuta
poveste a cadavrului de pe strada Edgar Quinet.
Doi miliţieni făcându-şi rondul de noapte în centrul
Bucureştiului găsesc un cadavru pe strada Edgar Quinet şi
pornesc la redactarea procesului verbal de constatare.
„Supsemnaţii plotoneri Căbulea Vasile şi Potârniche Dumitru, de
rond în noaptea de... am găsit un cadavru mort pe strada...”
—— Ia zi, mă Mitică, ce stradă-i asta?
—— Păi, ştiu eu?
—— Uite colo plăcuţa.
—— Strada e-dî-gî-a-rî, Edgar... tov plotoner, nu’ş-ce literă-i
asta.
—— Cum nu ştii, Mitică?
—— Nu ştiu, tov plotoner, parc-ar fi O, dar mai are o codiţă,
zău, asta nu-i literă de-a noastră.
Se uită şi plutonierul la plăcuţă şi se scarpină-n ceafă:
—— Mă, ce literă să fie asta? Ştii ce, Mitică? Hai să-l tragem
pe Academiei ca să-l putem înregistra.
Aşa s-a născut populara zicală, aplicabilă când nu poţi da de
cap unei probleme — „Hai s-o tragem pe Academiei”.
Şi, fiindcă suntem pe strada asta, iată-i pe cei doi vajnici
miliţieni, de data asta în plină zi şi într-o dezbatere de semantică:
care-i diferenţa între degeaba şi pe degeaba? Mitică zice că nu-i
niciuna, Vasile — că ar fi una. Fiind ora când se termină cursurile
la universitate, se umple strada de studenţi şi cei doi au o idee —
să întrebe un student, că ăştia-s băieţi cu carte şi trebuie să ştie.
Opresc ei un student şi-i spun păsul lor. Tânărul cugetă câteva
clipe şi apoi le explică:
—— Vedeţi Universitatea, de peste drum?
—— O vedem.
—— Ştiţi că studiile universitare nu costă la noi nimic?
—— Ştim.
—— Deci, pentru mine, studiile universitare sunt pe degeaba,
148
nu-i aşa?
—— Aşa e.
—— Ei, dacă aţi fi voi studenţi aici, ar fi degeaba.
Iată-i acum pe cei doi miliţieni ai noştri într-alt rond de noapte,
opriţi în faţa unui stâlp. E întuneric şi becul din vârful stâlpului e
stins. Mitică desluşeşte, totuşi, o hârtie lipită pe stâlp şi
silabiseşte: „Vând a-par-tam-ent”. „Ia te uită, zice el, ăştia de-aici
vinde o casă. Ia să vedem, e cineva acasă...” Şi începe să bată
în stâlp, ca într-o uşă.
—— Prost mai eşti, mă Mitică! îi zice colegul Vasile, Nu vezi că
ăsta-i stâlp, nu uşă?
—— Daaa? zice celălalt, surprins, păi atunci hai să mergem.
În clipa aceea se aprinde becul din vârful stâlpului.
—— Stai aşa! îl opreşte Vasile, uite că s-a aprins o lumină.
Poate coboară cineva.
Totuşi, chiar şi miliţienii găsesc pe cineva de care să râdă.
Trei miliţieni se plâng de neveste.
—— Ştii una, zice primul, noi stăm de zece ani în acelaşi bloc,
dar nevastă-mea mă întreabă, de fiecare dată când se duce la
Alimentara de peste drum, „unde-i Alimentara aia?”
—— Asta nu-i nimic, oftează al doilea miliţian, s-o vezi pe-a
mea! Suntem căsătoriţi de 15 ani, dar nici acum ea nu ştie dacă
şi-a schimbat numele cu-al meu.
—— S-o vedeţi pe-a mea, spune-al treilea. De trei ani i-am luat
fregeder şi ea tot cu mâna spală rufele!
Inteligenţa precară a miliţianului are uneori efecte
neprevăzute şi dăunătoare în activitatea sa profesională. Miliţia
investighează un accident rutier pe un drum de munte: o Dacie
s-a prăbuşit în prăpastie şi cei doi pasageri au murit. Câţi oameni
au murit? Patru — cei doi din maşină şi doi miliţieni la
reconstituirea accidentului.
Incidente de acest gen au determinat Ministerul de Interne să
ia măsuri de redresare şi prima dintre ele a fost testarea
inteligenţei cadrelor Miliţiei. Specialiştii au imaginat un test
adecvat nivelului subiecţilor: o cutie având decupate în capac
orificii de diferite forme şi dimensiuni — cercuri, triunghiuri,
pătrate, romburi etc. — prin care subiectul trebuia să introducă
149
mici piese din placaj de aceleaşi forme. Rezultatul testului: 5%
inteligenţi, 95% puternici.
Nu e deci de mirare că, atunci când savanţii au ales o unitate
de măsură a inteligenţei umane au denumit-o ţian. Inteligenţa
umană medie măsoară 1 ţian.
Toate acestea nu împiedică miliţianul să fie un demn şi
eficace apărător al cuceririlor revoluţionare. Aflat „în misiune”,
plutonier Mitică îl întâlneşte pe colegul său Vasile, care cară în
spate un sac mare. Cei doi se salută, Vasile pune sacul jos şi ei
schimbă câteva cuvinte. Vasile apucă sacul şi-l scutură. Apoi mai
zic ei câte ceva şi Vasile iarăşi scutură sacul. Mitică nu zice nimic
— fiecare cu misiunea lui, secretul lui — dar, când Vasile scutură
a treia oară sacul, nu mai rezistă:
—— Da’ ce-ai în sacul ăla?
—— Şobolani.
—— Şobolani?! Şi de ce-l tot scuturi?
—— Ăsta-i ordinul, să-i scutur, să nu apuce să se organizeze
şi să roadă sacul.
Cum se vede, la fel ca oamenii de ştiinţă, miliţia studiază
comportamentul uman experimentând pe şobolani.
Alt exemplu de eficienţă profesională a miliţiei. Un ins ce are
de completat nişte forme pentru tribunal caută un birou de copiat
acte şi nimereşte din greşeală la uşa de alături, care e a Miliţiei:
—— Aici se bate la maşină? 26 întreabă el pe omul de la intrare.
—— Nu, tovarăşe, noi batem cu mâna.
Asta pare a ţine mai curând de resortul Securităţii, dar — cum
bine se ştie — domeniile nu sunt chiar strict delimitate.
Să nu ieşim însă din domeniul prostiei individuale, întrând în
cel al nebuniei sociale, care e încă mai întins şi face obiectul mai
multor altor capitole. De fapt, prostia nu ocoleşte pe nimeni.
Un ins, plimbându-se prin parc ajunge pe o alee unde vede,
pe o bancă, un om jucând şah cu un câine. Uluit, urmăreşte în
tăcere partida, câinele împingând piesele cu laba, până când
26Vă reamintim — nu existau încă maşini Xerox în România şi copiile
documentelor oficiale se dactilografiau.
150
omul e făcut mat. Atunci, chibiţul exclamă, entuziasmat:
—— Formidabil! Nemaipomenit!
La care omul de pe bancă ridică capul şi răspunde, nervos:
—— Ce-i aşa nemaipomenit? Am jucat 20 partide azi şi asta e
prima pe care-o câştigă.
153
ardeleni. Iată-l pe Gheorghe cosind coasta lui de deal şi, din când
în când, oprindu-se scurt ca să-şi arunce ochii în jur: spinări
înverzite de dealuri, râul şuşotind jos în vale, pe coastă, nu prea
departe, şoseaua şerpuind.
Gheorghe vede deodată pe şosea o femeie tânără – cum i se
pare lui – care face autostopul. O maşină opreşte, femeia se
apleacă să vorbească spre geamul din dreapta, geamul se
deschide şi ea bagă capul înăuntru. Şi geamul se închide brusc,
prinzând capul femeii şi ţintuind-o. De la volan coboară un
bărbat, vine la femeie, îi ridică fusta şi începe să-i facă treaba
aceea.
Departe pe deal, Gheorghe priveşte cu mare mirare. După ce
bărbatul îşi isprăveşte treaba, el se urcă în maşină, coboară
geamul, eliberând femeia şi pleacă în viteză. Iar Gheorghe îşi
zice, cu voce tare: „Apăi, motor mi-oi lua ori nu mi-oi lua, da’ sigur
un jeam d-ăla mi-aş lua”.
Confratele – uneori prietenul, alteori oponentul – ardeleanului
în banc este olteanul. Unde-i primul lent, al doilea e iute — dar nu
odată cu rezultate similare.
Iată-l pe ardelean plecat în vizită la prietenul lui de peste
Carpaţi. După ce trenul a trecut munţii, vine al doilea controlor,
oltean.
—— Biletele dumneavoastră.
Ardeleanul nostru caută într-un buzunar, nu găseşte, caută
într-altul, tot nu găseşte.
—— Mă rog frumos, doar o clipă aşteptaţi dumneavoastră, că
nu mai ştiu unde l-am pus. No, unde, Doamne, or fi intrat?
Controlorul îl zoreşte:
—— Haide, mai repede, n-am timp de aşteptat.
—— Mintenaş, domnule şef, că doar am cumpărat bilet. Unde,
Doamne...
În vreme ce omul se caută prin buzunare, înciudat dar cu
mişcări lente, cum îi şade bine unui ardelean, controlorul îşi râde
pe sub mustaţă. El a văzut, ceea ce ardeleanul a uitat, că acesta
şi-a înfipt biletul sub panglica pălăriei.
—— Apoi, zice controlorul, eu mă duc mai departe, dar
caută-l, că mă întorc curând.
154
—— Mintenaş îl găsesc, domnule şef, că trebuie să fie el
undeva.
Controlorul pleacă râzând, se întoarce după zece minute şi-l
găseşte pe ardelean căutând în traistă:
—— Mintenaş, domnule şef... Dar unde, Doamne iartă-mă, or
intrat?
—— Caută, caută, că mă întorc, zice olteanul râzând şi pleacă
grăbit spre locomotivă, să-i povestească mecanicului nostimada.
Trenul trage în gară la Craiova şi, pe peron, controlorul dă cu
ochii de ardeleanul nostru, cu traista pe umăr.
—— Ei, ai găsit biletul? îl întreabă el.
—— N-am găsit.
Râzând, olteanul îi arată cu degetul:
—— Ai uitat că l-ai pus sub panglica pălăriei.
—— N-am uitat, zice ardeleanul, ăla-i alt bilet.
Povestea următoare ilustrează amicala confruntare între
ardelean şi vecinul lui de peste munţi.
Se spune că, la un moment dat, paşnicele înţepături s-au
transformat în supărare mare. Aşa încât oltenii şi-au zis că e
cazul să pună pe hotarul din vârful muntelui o placardă cu faţa
spre Ardeal, cu o inscripţie care să-i usture. — Dar, dacă pun şi ei
una? se întreabă oltenii. — Atunci să le dăm o replică să-i doară!
— Replică la ce? Ce-ar putea să ne scrie ei? — Ei, cum ei n-au
imaginaţie, o s-aleagă ce-i mai simplu, o să ne bage în aia a
mamei noastre. — Deci, noi să le scriem, mai delicat şi subtil, „şi
noi pe voi”.
Pun deci oltenii placarda cu „Şi noi pe voi” când se lasă seara
şi a doua zi, dimineaţa, dau fuga la hotar şi găsesc într-adevăr o
placardă lângă a lor. Ce spunea aceasta? „Pupaţi-ne-n cur!”
Povestea aceasta ilustrează elocvent diferenţa între cele
două firi separate de Carpaţi. Ardeleanul o fi el mai greu de cap,
dar, când a înţeles, a înţeles bine; olteanul e iute la minte, dar uită
ce-a înţeles. Ardeleanul e om aşezat, harnic, gospodărit; olteanul
n-are stare, are chef tot de alta. Ce face olteanul când îi vine să
muncească? Se aşează şi aşteaptă să-i treacă.
Am văzut la începutul acestei istorii că ardeleanul a învăţat ce
este un closet cu mai bine de o sută de ani în urmă. Cum e
155
closetul de azi al olteanului? Doi pari — unul de care să te ţii şi
celălalt ca să te aperi de câini.
Un alt exemplu grăitor al acestei deosebiri — cum arată oraşul
şi satul în Ardeal şi în Oltenia? Ardeleanul a făcut din sat un mic
oraş, curat, ordonat, dichisit. Olteanul a adus şi el satul la nivelul
oraşului. Cum? — scoţând pavajul din Craiova.
Deosebire asemănătoare şi în domeniul vieţii sentimentale.
Am văzut că, în Ardeal, mirele are problema în noaptea nunţii. În
Oltenia, problema o are mireasa — cum să facă să nu
murdărească aşternutul? Simplu — se spală pe picioare.
Regionalismul bancului se opreşte aici. Ceilalţi doi principali
reprezentanţi ai regiunilor, munteanul şi moldoveanul, nu au
inspirat bancuri autentice. Şarjele amicale la adresa „dulcelui
grai” moldovenesc – mai ales al celor de peste Prut, de genul „pi
şăntru” ori „şăzi ghinişor”, nu pot fi numite bancuri.
Ȋn schimb, o anumită separaţie socială putem distinge. Pentru
oraş, care este incubatorul bancurilor, ţăranul este un alt fel de
ardelean: un mare naiv, pe care viaţa citadină, şi uneori chiar cea
ne-citadină, îl descumpăneşte. Ca atare, unele bancuri cu
Nea Gheorghe, arhetipul ţăranului mioritic, şi-ar avea locul în
acest capitol.
În sat trage o echipă de constructori (de cine ştie ce obiectiv
industrial), care-şi caută gazde. Inginerul, şeful echipei, un tip
cam afemeiat, îşi trimite omul de încredere să-i găsească cazare
la ţăranul cu cea mai frumoasă nevastă. Bineînţeles că ăsta se
nimereşte să fie Gheorghe al nostru, care nu e tocmai încântat,
dar n-are încotro — e dispoziţie de la autorităţi să găzduiască.
Ca tot ţăranul, ospitalier şi cuviincios, Gheorghe îşi pofteşte
musafirul să doarmă în „cameră”, iar el se culcă cu nevasta pe o
laiţă în bucătărie. Seara, inginerul îşi cheamă omul lui şi-l
dăscăleşte să tot vină noaptea sub geamul bucătăriei şi să strige,
„Sări, Gheorghe, că-ţi regulează dom’ inginer nevasta!”
Deci noaptea, n-apucă bine Gheorghe să aţipească, că aude
de-afară „Sări, Gheorghe, că-ţi regulează dom’ inginer nevasta!”
Sare el din somn, pune mâna alături, pipăie nevasta, aprinde
lampa şi se duce să arunce ochii în cameră: inginerul doarme dus
în patul lui. Înjură Gheorghe pe nenorocitul de-afară şi se culcă
156
la loc. De cum adoarme, iar aude la geam „Sări, Gheorghe ...” Iar
se scoală, iar verifică — nevasta lângă el, inginerul în cameră,
dormind dus. Iar înjură, iar se culcă. Şi, după câteva minute iar, –
„Sări Gheorghe ...”
„Ei, fir-ai tu al dracului!” zice Gheorghe, „nu pun eu mâna pe
tine!” Se îmbracă şi se culcă la loc , încercând să stea treaz. Când
aude iarăşi „Sări, Gheorghe ...” sare la uşă şi ţuşti afară! Omul
de la geam o rupe la fugă şi Gheorghe după el. Sar ei mai multe
pârloage, în sfârşit, pe la marginea lanului de porumb, Gheorghe
îl găbjeşte pe individ şi-i trage-o mamă de bătaie să-l ţină minte
nenorocitul, să nu-l mai scoale din somn degeaba!
Se întoarce Gheorghe acasă, obosit dar mulţumit. Afară,
când ajunge lângă bucătărie, îi dă prin cap să se uite pe geam în
casă. Se uită şi zice, „Ia te uită, l-am bătut pe bietul om degeaba!
De afară aşa se vede.”
Astfel s-a născut noua vorbă românească, „de afară aşa se
vede”, de folosinţă foarte variată.
160
ocultă, care pătrunsese în România încă de la sfârșitul secolului
al XIX-lea, şi-a avut o scurtă perioadă de recrudescenţă în anii
comunismului.
O echipă de spiritişti s-a adunat în jurul mesei pentru a-l
invoca pe unchiul Costică, de curând răposat.
—— Unchiule Costică, eşti aici?
—— Da, răspunde masa.
—— Ce mai faci?
—— Bine.
—— Cum e acolo?
—— E bine.
—— Ne poţi da nişte detalii? De pildă, cum îţi petreci ziua.
—— Păi, dimineaţa mă scol, regulez, mănânc, regulez, apoi
trag un pui de somn, mănânc şi după aceea regulez şi...
—— Unchiule Costică, îl întrerupe unul din spiritişti, e grozav
ce spui! Dar unde te afli? – în rai ori în iad?
—— Ce rai? ce iad? Sunt iepure în Australia.
161
10
Internaţionala bancului
Turcul proteic — Franţuzul şi franţuzoaica — Sir John şi
valetul lui, John — Mr. and Mrs. John Smith — Sherlock
Holmes — Scoţianul — Neamţul — Americanul — Lumea a
treia africană
162
deocheat. Se plimbă puţin şi se opresc, fascinate, în faţa unei
firme pe care apare un cap de turc cu fes, un obiect alungit foarte
sugestiv, şi anunţul în engleză, „Ali’s super-long super-hard”.
Cum să ratezi aşa ceva? Englezoaicele noastre intră şi le
întâmpină Ali în persoană — tânăr, chipeş, vânjos.
—— May I help you, ladies?
—— Dumneavoastră sunteţi... Ali?
—— Yes, my ladies, eu estem.
—— Chiar aşa cum spune firma?
—— Yes, my ladies, noi probam, nu laudam.
Şi Ali trage un sertar de la tejghea, scoate două nuci, le pune
pe tejghea, se descheie la nădragi, scoate instrumentul super-
long şi poc, sparge o nucă — poc, o sparge pe a doua.
Convinse, doamnele pleacă sus cu Ali şi părăsesc Istanbulul
cu un „unforgettable souvenir”.
Treizeci-patruzeci de ani mai târziu, cele două englezoaice,
acum respectabile bunici, ajung din nou la Istanbul într-o
croazieră pe Mediterana. Şi — conştient? subconştient? — într-o
zi paşii le duc într-un cartier mai mărginaş, care le stârneşte nişte
amintiri.
—— Oare o mai fi trăind Ali? întreabă una.
Ca un răspuns, în faţă le răsare vechea firmă, cu capul lui Ali
tânăr şi inscripţia neschimbată — super-long, super-hard.
—— Ei, priveşte, zice cealaltă, ăsta trebuie să fie Ali, nepotul.
Şi – irezistibilă curiozitate feminină! — doamnele intră în
prăvălie. Ce văd la tejghea? Pe Ali de altădată, acum bătrân, cu
barbă albă, dar altminteri uşor de recunoscut.
—— Ali, strigă doamnele într-un glas, tu eşti?
—— Yes, my ladies, eu estem.
—— Şi mai eşti încă in the business?
—— Yes, my ladies.
—— Şi tot aşa ca acum 40 ani, super ...?
—— Estem, my ladies, noi probam.
Şi Ali trage un sertar, scoate două nuci de cocos, le pune pe
tejghea, se descheie la nădragi, scoate instrumentul şi —poc,
sparge o nucă, poc, sparge pe-a doua.
—— Marvelous! exclamă doamnele. Dar, spune-ne, Ali, acum
40 ani foloseai nuci, de ce acum nuci de cocos?
163
—— Ah, my ladies, ştiţi cum e cu vârsta. Vin necazurile, te lasă
una, te lasă alta. M-a cam lăsat vederea.
164
Dau buzna înăuntru, se aşează la masă, comandă ceva, şi,
în aşteptarea mâncării, se uită prin jur, dar nu văd mare lucru:
atmosferă intimă, întunecoasă, muzică discretă; ceva mai
departe, pe un ring de dans, se întrezăresc siluete înlănţuite.
Deodată, se pomenesc că de masa lor se apropie un bărbat şi,
politicos, cu o rafinată înclinare a trupului, el spune unuia dintre
ei:
—— Permettez – vous dansez?
Românul nostru rămâne o clipă buimăcit:
—— Poftim? Pe mine? Moi? bâlbâie el poliglot, între uimire şi
enervare.
—— Bien sur, monsieur.
Românului îi sare ţandăra:
—— Ce?! Mă iei drept unul de-ăia?!
Şi se scoală şi-i arde franţuzului o palmă.
Imediat începe scandalul, apar prietenii francezului, toţi
bărbaţi, apare şi patronul restaurantului, apelând, „Messieurs,
messieurs!” Scandalul se potoleşte, francezii se retrag şi
patronul le spune românilor noştri, cu delicat reproş:
—— Messieurs, je regrets, dar, dacă aţi intrat aici, trebuia să
ştiţi.
—— Ce să ştim?
—— Scrie pe firmă, acesta e restaurantul homosexualilor.
Românii se uită unul la altul şi-i explică patronului.
—— Ne pare foarte rău, eram flămânzi şi n-am reţinut de pe
firmă decât cuvântul Restaurant.
—— Nu-i nimic, aranjez eu, spune patronul şi pleacă.
Românii noştri îl văd ducându-se la masa homosexualilor şi
vorbind cu ei. Apoi, el se întoarce la masa lor, cu o sticlă de
şampanie în mână:
—— Domnii au înţeles şi vă cer scuze şi vă roagă să primiţi şi
să beţi această sticlă de şampanie de la ei.
Românii noştri acceptă, bucuroşi, şi văd cum francezii le fac,
de la masa lor, semne fluturând mâinile şi le strigă ceva.
—— Dar ce le-aţi spus de-au devenit aşa de amabili? întreabă
ei, curioşi, pe chelner.
—— Le-am explicat că sunteţi în luna de miere.
165
Ȋn ciuda francofoniei noastre, străinul cel mai apreciat în
bancul românului este, indiscutabil, britanicul. Probabil din cauză
că umorul — cel modern, cu precădere — s-a născut pe insula lui
John Bull. Britanicul şi-a făcut apariţia în România între cele două
Războaie Mondiale, odată cu primele manuale de „Ȋnvăţaţi limba
engleză fără profesor”, care abundau în anecdote, dintre care
unele au circulat în acea vreme ca bancuri. Faptul că englezul a
reuşit relativ repede să înlocuiască francezul în lumea bancului
dovedeşte existenţa unei componente britanice în umorul
românesc, pe care altminteri am fi înclinaţi să-l categorisim drept
„latin” ori „balcanic”.
Ceea ce a inspirat simpatia românului pentru britanic a fost,
probabil, ceea ce acesta are din plin şi românului îi cam lipseşte
– sângele rece, „flegma” cu care britanicul întâmpină situaţiile
cele mai grele ori absurde. Această doză de absurd a făcut ca
mediul şcolar, care altminteri nu e propice bancului de calitate
(vom arăta asta în capitolul 12), să-l nască pe Sir John, prototipul
britanicului. Sir — căci numai la un aristocrat de rasă poţi afla
pomenita însuşire la cel mai înalt nivel al perfecţiunii. Dar, cum
bine se ştie, un aristocrat nu se poate îmbrăca singur şi astfel a
trebuit născut şi pandantul proletar al lui Sir John, valetul său, pe
care-l cheamă, fireşte, tot John. Sir John şi John sunt un cuplu la
fel de inseparabil ca Don Quijote şi Sancho Panza.
Sir John sună clopoţelul şi John apare:
—— M-aţi chemat, Milord?
—— Yes, John. Spune-mi, te rog, lămâia piuie?
—— No, Sir, probabil iar aţi stors canarul în ceai.
Altădată:
—— M-aţi sunat, Milord?
—— Yes, John. Adă-mi, te rog, un pahar cu apă.
—— Apă, Sir?
—— Da, apă.
Vine John cu paharul cu apă şi n-apucă bine să iasă şi să
ajungă la el în cameră, că iar sună Sir John. Fuge John înapoi:
—— M-aţi sunat, Milord?
—— Yes, John. Adă-mi, te rog, un pahar cu apă.
166
—— Imediat, Sir.
A treia oară, „Un pahar cu apă, John”.
—— Imediat, Sir. S-a întâmplat ceva, Sir?
—— Nimic grav, John, a izbucnit un incendiu în bibliotecă.
Iată-l acum pe Sir John într-o aventură încă mai caracteristică
pentru manifestarea britanicului sânge rece.
Sir John se află în Africa, la vânătoare de lei, împreună cu
valetul său. Pentru siguranţă, în jurul cortului în care dorm cei doi,
organizatorii băştinaşi ai safari-ului au săpat un şanţ circular
adânc şi lat de zece picioare.
A doua zi dimineaţă, când se trezeşte John, ia-l pe Milord de
unde nu-i! Auzind un zgomot ciudat afară, John scoate capul din
cort şi ce vede? Sir John alergând prin şanţul din jurul cortului,
fugărit de un leu.
—— O clipă, Milord, strigă John, numai să-mi iau puşca!
—— Take your time, John, răspunde Sir John cu inimitabilul
calm englezesc, nu te grăbi, am deja trei ture avans.
Sir John nu este, totuşi, singurul reprezentant al Albionului.
Deşi lipsit de apelativul Sir, John Smith nu este mai puţin britanic.
John Smith se află într-una din clasicele situaţii limită, în care
se vădeşte etnia: naufragiat singur pe o insulă pustie, ca
Robinson Crusoe. Peste câţiva ani, îl descoperă pe insulă o navă
franceză. Înainte de-a se întoarce în lumea civilizată, John îl invită
pe căpitanul francez să viziteze insula şi să vadă cum a trăit el
acolo. Francezul acceptă bucuros şi John îl conduce şi-i arată trei
case.
—— Trei case? se miră francezul. De ce trei?
—— Cum de ce? se miră şi englezul. Prima e casa în care
locuiesc. A doua e clubul pe care-l frecventez.
—— Ah, da, clubul, înţeleg, zice francezul. Şi a treia casă?
—— A treia e clubul pe care nu-l frecventez.
Ȋntr-adevăr, clubul e o instituţie britanică esenţială. A aparţine
unui club şi a nu aparţine altuia este o dublă distincţie fără de
care un englez nu poate fi numit englez.
Din păcate, din acest punct de vedere, John Smith are şi el o
problemă. John încearcă de ani de zile, fără succes, să fie primit
în celebrul Club al Bărbaţilor Perspicace. Până şi soţia lui, deşi
167
înzestrată cu acelaşi sânge rece, ajunge să-i spună:
—— John, te consumi prea mult pentru această problemă,
poate e cazul să renunţi.
—— All right, dear, consimte John, dacă nici acum, a şaptea
oară, nu reuşesc, cred că voi renunţa.
Se prezintă deci John a şaptea oară în faţă severei comisii de
admitere în binecunoscutul club.
—— Mr. Smith, îi spune preşedintele comisiei, sunteţi primit în
clubul nostru dacă răspundeţi la întrebarea „Unde este bărbatul
fericit?”
Iar John, ca omul care nu mai are nimic de pierdut, nu
gândeşte nicio clipă şi răspunde sub impulsul primei inspiraţii:
—— Între picioarele femeii!
—— Hip-hip-hurray! strigă comisia într-un glas. Felicitările
noastre! Poftiţi diseară cu soţia dumneavoastră la recepţia în
cinstea noilor membri.
Fericitul John se întoarce acasă radios şi soţia îl felicită şi-l
sărută.
—— Ce mă bucur că ai reuşit să-ţi vezi visul împlinit! îi spune
ea.
Dar, deşi englezoaică, este femeie şi vrea să ştie:
—— Şi ce întrebare ţi-au pus?
—— Unde este bărbatul fericit?
—— Şi tu ce-ai răspuns?
Delicat ca orice englez autentic, John nu poate să-i dea soţiei
adevăratul lui răspuns.
—— În biserică, spune el.
—— În biserică? se miră Mrs. Smith. Şi te-au primit pentru
răspunsul ăsta?
—— Da, m-au primit. Uite aici carnetul de membru. Iar diseară
suntem invitaţi la recepţia în cinstea noilor membri.
Seara, Mr. şi Mrs. John Smith se duc la recepţie. Invitaţii iau
loc la masa unde se serveşte supeul, preşedintele ţine un mic
speech, îi prezintă pe fericiţii noi membri ai clubului, se ciocnesc
paharele în cinstea lor şi se ţin toasturi, după obiceiul englezesc.
Când îi vine rândul lui John, după ce acesta îşi exprimă
gratitudinea şi fericirea, ia cuvântul şi Mrs. Smith:
168
—— Sunt foarte fericită pentru că soţul meu şi-a văzut visul
împlinit. Cu atât mai mult cu cât, mie, răspunsul lui la întrebarea
ce i s-a pus nu mi s-a părut foarte perspicace. Şi eu nici nu înţeleg
de ce l-a dat, pentru că acolo unde a spus el n-a intrat decât o
dată în viaţa lui şi n-a stat decât două minute.
Într-adevăr, perspicacitatea este o alta din însuşirile britanice
esenţiale. Nu degeaba pe aceste meleaguri s-a născut Sherlock
Holmes. Faima lui a sporit încă după moarte, cum ne dovedeşte
următoarea poveste.
Ajuns după moarte în rai, marele detectiv e convocat de
Dumnezeu în persoană.
—— Am nevoie de ajutorul dumitale, îi spune El lui Sherlock.
După atâţia ani, nu mai reuşesc să dau de urma lui Adam şi a
Evei. Milioane de perechi pretind că ei sunt. Poţi să mi-i găseşti?
Perspicacele detectiv meditează profund câteva clipe şi
răspunde:
—— Pot, Doamne, cu o condiţie: ca, vreme de numai o zi, tot
ceea ce vreau eu să se împlinească.
—— Fiat! spune Dumnezeu, aşa să fie.
A doua zi se prezintă Sherlock Holmes la Dumnezeu cu un
bărbat şi o femeie.
—— Doamne, aceştia sunt.
—— Formidabil! exclamă El. Mulţumesc nespus! Dar, cum i-ai
descoperit?
—— Simplu, Doamne. Am poruncit ca fiecare din cei de-aici
din Rai, să intre în p...a mamei lui sau a ei şi ăştia doi au fost
singurii rămaşi pe dinafară.
171
—— Bineînţeles, maiestate, totul foarte discret – conform
articolului 412 din Codul Marinei Britanice.
—— Aha, face regina.
Maiestatea sa abia a aşteptat să se termine recepţia ca să
comande să i se aducă la ea în cameră Codul Marinei Britanice.
Ce glăsuia articolul 412, adoptat cu 300 ani în urmă? „Este
pasibil de degradare şi o lună de carceră orice ofiţer care
descoperă pe navă o gaură şi nu ia neîntârziat măsuri să o
astupe.”
174
—— Păi, aşa să şi fie! Aux arbres, citoyens! 33
34Ȋn volumul „Sur la pierre blanche” (1905), într-o formă puţin diferită.
O puteţi afla căutând pe Google: Anatole France şi „Sainte Mère de
Dieu”.
176
„rugăciunea” să fi circulat, ca banc, în jurul anilor 1300 pe străzile
Florenţei. Avem în ea toate caracteristicile bancului modern de
calitate: concizia, semnul de întrebare (ambiguu, implicit sau
explicit), surpriza poantei finale, înlănţuirea cu introducerea
într-un cerc perfect, totul cu maximă simplitate.
Dacă aceasta nu este o dovadă suficientă a tezei mele, iată
o a doua. Savuraţi acest alt banc ce a circulat în România în
aceeași perioadă a minijupei.
Doi tineri studenţi, aflaţi într-o excursie prin ţară, ajung seara
la un hotel şi sunt cazaţi în ultima cameră liberă, cu trei paturi.
Mai târziu, trag la hotel şi un preot cu soţia şi fiica lui.
Recepţionerul nu mai are nimic liber în afară de patul liber din
camera ce o dăduse celor doi studenţi. El discută cu studenţii,
care sunt de acord să împartă camera cu familia popii – nu era
să-i lase să doarmă pe stradă! Deci, călătorii noştri fac cunoştinţă
şi se acomodează cum pot mai bine: preotul se culcă cu nevasta
într-un pat, fiica lor în al doilea şi cei doi studenţi în al treilea.
Aşa cum bănuiţi, fata popii nu mai era o fetiţă, aşa că cei doi
studenţi dezbat sub pătură, pe şoptite: „Încercăm? — Fireşte. —
Dăm cu banul?” Dau cu banul şi unul câştigă, dar mai e o
problemă — cum să nu încurce paturile pe întuneric. Găsesc
soluţia — pipăi şi numeri picioarele.
Pleacă deci fericitul câştigător al sorţilor, merge prin beznă,
pipăind picioare prin pătură, găseşte două, urcă în pat şi acolo
rămâne.
Preoteasa grijulie şi cu somn mai uşor, se trezeşte auzind
ceva şi-şi zgâlţâie şi scoală bărbatul, şoptind pe sub pătură:
„Ascultă, ce-o fi cu fata noastră? — De un’ să ştiu eu?” mormăie
popa, nemulţumit ca orice om sculat în miezul nopţii. „Du-te tu de
vezi,” îi spune el nevestii. — Dar cum să nimeresc pe întuneric? —
Numără şi tu picioarele,” îi aruncă părintele şi se întoarce pe
partea cealaltă, adormind pe loc.
Se scoală preoteasa, bâjbâie, pipăie, numără, găseşte două
picioare, urcă şi acolo rămâne.
Între timp, primul student şi-a terminat treaba şi o porneşte
spre patul lui, numărând picioarele. Se vâră deci în patul popii, îl
zgâlţâie, trezindu-l şi-i spune, „E rândul tău. Fata popii e o
177
bucăţică bună.”
Cititorul avizat va fi recunoscut aici, redusă la esenţial, una
din povestirile din Decameronul lui Giovanni Boccaccio, scris pe
la mijlocul secolului 14. Asta nu înseamnă că România modernă
a născut, independent, a doua oară, sub formă de banc,
povestea pre-renascentistă; aceasta din urmă a fost, fără
îndoială, sursa inspiratoare a bancului, care a contribuit doar
adăugând mai mult „picant” (popa în locul unui banal negustor).
La fel, povestirea lui Anatole France trebuie să fi inspirat un cititor
versat să lanseze recent celălalt banc. Avem astfel un răspuns
(parţial) la întrebarea nr. 2 cu care începe capitolul: unele bancuri
se nasc într-un mediu intelectual.
Să ne întoarcem în România pentru a ne întreba când a
apărut bancul la noi. Dat fiind dezvoltatul simţ naţional al
umorului, e de presupus că bancul a însoţit toată istoria
românului, cu mult înainte ca termenul însuşi să se fi născut. El a
existat întâi sub forma de „snoavă” populară, ale cărei prime
expresii scrise le găsim în „Povestea vorbei” a lui Anton Pann.
Poveştile sale ritmate şi/ sau rimate — care nu trebuie confundate
cu fabulele, deoarece au de regulă omul ca erou — au fost, aşa
cum autorul menţionează, „de la lume adunate şi-napoi la lume
date” şi reprezintă o antologie a bancurilor epocii. O dovadă este
faptul că unele dintre ele au circulat din nou, 150 ani mai târziu,
ca bancuri. Iată o mostră, în care apare Nastratin Hogea,
personaj în care putem, cu oarecare imaginaţie, vedea un
precursor al eroului modern Bulă.
Nastratin Hogea se duce în audienţă la Vizir, cu o jalbă şi, în
consecinţă, cu un peşcheş. Dar ce peşcheş poate duce un om
sărac ca el unui vizir? Ce-ar fi să ia nişte pepeni verzi?
—— Nu pepeni, prostule, îi spune nevasta, du-i nişte
smochine.
Nastratin, ca orice bărbat înţelept, ascultă de nevastă şi ia cu
el o traistă cu smochine. Ajunge el la vizir şi scoate peşcheşul şi
vizirul se face foc:
—— Ce?! Îţi baţi joc de mine?! Ăsta-i peşcheş?!
Şi cheamă slujitorii şi-i pune să-i dea lui Nastratin nădragii jos
şi să-i bage smochinele-n fund, una câte una.
178
După fiecare smochină, Nastratin icneşte din greu zicând
„Mulţumescu-ţi ţie!” Până când vizirul, curiozitatea întrecându-i
supărarea, opreşte pedeapsa şi-i zice lui Nastratin:
—— Ia ascultă, ce-mi tot mulţumeşti atât?
—— Apăi nu înălţimii voastre îi mulţumesc, răspunde Nastratin,
icnind.
—— Dar cui?
—— Neveste-mii îi mulţumesc pentru sfatul ei. Căci ce m-aş fi
făcut, înălţimea voastră, dacă mă luam după capul meu prost şi
vă aduceam peşcheş pepeni verzi?
Povestirile nastratiniene au însă de obicei poanta uşor
previzibilă pentru a fi bancuri autentice. Ȋn forma sa modernă,
bancul românesc apare pentru prima oară scris la Caragiale,
părintele umorului naţional, al primului erou de banc, Mitică, şi al
miticismelor. Iată o mostră veche de mai bine de 100 ani:
Mitică se întâlneşte cu un prieten:
—— Unde-ai fost în vacanţă, Mitică?
—— La munte monşer.
—— La care munte?
—— La muntele de pietate, monşer. 35
Cât de modern şi actual este Mitică Sr. ne-o dovedeşte
povestea stră-stră-nepotului său din anii ‘80.
Se apropie Crăciunul. Un prieten îl întreabă pe Mitică:
—— Ai tăiat porcul, Mitică?
—— L-am tăiat, monşer. De pe listă.
Chiar de-am lămuri problema originii bancului ca gen, tot nu
am putea cunoaşte misterul naşterii unui banc. Putem, eventual,
să vedem cum „prinde” el o ureche, cum aceasta se înmulţeşte
până captează un oraş sau chiar o ţară, dar momentul când „se
aprinde becul” în prima minte nu-l vom putea surprinde niciodată.
Nimeni nu poate şti dacă a asistat vreodată la naşterea unui
banc, nimeni nu poate arăta cu degetul şi spune: „Iată-l pe tatăl
ori mama acestui banc”. De aceea, putem spune că bancul este
folclor.
Şi putem afirma cu toată siguranţa că misterul acesta nu va fi
niciodată dezlegat, din moment ce nici Securitatea română, cea
180
celui de-Al Doilea Război Mondial. Un ministru acuzat de afaceri
veroase se ridică să se apere şi oferă, în final, suprema dovadă
a nevinovăţiei lui, trăgându-şi în afară buzunarele şi exclamând:
„N-am decât doi poli în buzunare!” 36 La care, unul din spiritele
strălucite ale vremii, avocatul şi deputatul Istrate Micescu (care,
între noi fie spus, va sfârşi în închisorile comuniste), strigă, „Şi
Pământul are numai doi poli, dar se-nvârte!” 37
Se spune că la procesul comunist, în care a fost condamnat
Istrate Micescu, el s-a apărat singur, adresându-se instanței
astfel: „Fabula spune că, într-o zi, cioara s-a adresat privighetorii,
spunându-i, „Ce ne tot cârâi atât?” Privighetoarea i-a răspuns
„Tu vorbeşti, cioară?” şi cei doi s-au certat, care are cântecul mai
frumos. Au hotărât să ceară o părere obiectivă şi s-a întâmplat
să treacă pe acolo măgarul. El a ascultat amândouă păsările şi a
dat câştig de cauză ciorii. Morala fabulei: aşa păţeşti când te
judecă măgarii”. Fireşte, măgarii comunişti l-au condamnat pe
fabulist.
Sub comunişti, vorba de duh a devenit o îndeletnicire
periculoasă, care a dus adesea oameni la Canal. Cu toate
acestea, două figuri publice, de mult dispărute, au mai apucat să
strălucească, din păcate fără a lăsa, după ştiinţa noastră, urmaşi.
Tudor Arghezi (1880-1967), marele poet categorisit iniţial de
regim ca „putred” pentru că refuzase să se „încadreze” și care
trăise anonim, vânzând în piaţă fructe din livada ce nu-i fusese,
totuşi, naţionalizată. După vreo zece ani, pentru a asigura un
viitor copiilor lui, el s-a văzut silit la un compromis, acceptând să
devină un „clasic în viaţă” şi să publice în linia Partidului, dar cu
un minim de decenţă. Şi-a luat revanşa cu câteva vorbe de duh,
dintre care am citat una în capitolul 5. Iată o a doua, care a
devenit de-a dreptul istorică.
Prin 1960, un relativ tânăr dar deja consacrat autor, îşi
lansează, la Casa Scriitorilor, jurnalul său de călătorie în Cuba
Istrate Micescu.
181
proaspăt „eliberată” de Fidel Castro şi devenită socialistă. După
prezentare, firitiseli şi gustări, participanţii se adună în grupuri şi
discută despre una şi alta, interesante pentru breasla scriitorilor.
În centrul unui grup se află maestrul Arghezi, ale cărui cuvinte
mai tinerii săi confraţi le sorb cu reverenţă. La un moment dat,
poetul, fumător înrăit, se scotoceşte prin buzunare şi scoate un
pachet mototolit de „Carpaţi”, una din obişnuitele mărci
româneşti, mai mult fân decât tutun.
În acest moment, tânărul autor al volumului lansat, plin de
diatribe împotriva imperialismului american, se îndeasă:
—— Îmi permiteţi, maestre, să vă ofer una?
Şi întinde un pachet de Chesterfield, o delicatesă de fumător.
Poetul mulţumeşte, extrage o ţigară, o examinează, o răsuceşte
uşor între degetele gălbenite, îi savurează mirosul, apoi, cu o
voce tremurată de cei 80 ani ai săi, dar cu spiritul incisiv intact,
aruncă în tăcerea evlavioasă:
—— Ehei, tinere, văd că dumneata una scrii şi alta fumezi.
Vorba „una scrii şi alta fumezi” a intrat în fondul de aur al
înţelepciunii şi umorului popular şi o poţi auzi în gura unor
generaţii care ştiu ce înseamnă („a mânca că..t”), dar nu-i cunosc
originile.
Grigore Moisil (1906-1973), matematician de reputaţie
internaţională şi fondator al unei şcoli naţionale de matematică,
este al doilea mare specialist al poantelor spontane, lansate prin
surprindere. Teritoriul lui de predilecţie era incinta Academiei
Române, al cărei membru permanent era şi la ale cărei
plicticoase şedinţe asista în aparenţă moţăind, pentru a trezi
audienţa cu câte o neaşteptată vorbă de duh.
La o astfel de şedinţă a Academiei, este primit membru
corespondent, ca reprezentând o ştiinţă pe care instituţia o
ignorase până atunci, binecunoscutul pe atunci meteorolog
Nicolae Topor, pe care românii îl numeau „regele mincinoşilor”.
Topor rosteşte o apologie a meteorologiei, menită să convingă
audienţa că disciplina sa a devenit, în urma progresului tehnic, o
ştiinţă. În final, el lansează ultimul puternic argument:
—— Anul acesta, am reuşit să dăm pronosticul corect în 45 la
sută din cazuri.
182
Un argument care ar fi trecut neobservat dacă, în pauza
lăsată de vorbitor pentru accentuarea impresiei, n-ar fi răsunat
deodată vocea tărăgănată a profesorului Moisil:
—— Dar de ce n-aţi pronosticat invers? Aţi fi avut 55 la sută
reuşită.
S-a întâmplat ca, student fiind, să asist la naşterea unei alte
vorbe de duh a profesorului Moisil, deşi nu eram unul dintre
studenţii, şi cu atât mai puţin dintre intimii, săi. Profesorului îi
plăcea vinul şi obişnuia să-l deguste, fără a exagera, în compania
unor prieteni matematicieni, dintre care unul se întâmplase să-mi
fie mie profesor. Ei se întâlneau, în pauze, la o mică bodegă (de
multă vreme dispărută) de pe strada Batiştei, nu departe de
bulevard. Câţiva dintre noi, studenţii, mai dădeam câte-o raită pe
la acea bodegă, astfel ca — de la o masă situată mai la o parte —
să ne vedem şi chiar auzi profesorii. Ei vorbeau de matematică
superioară, obscură nouă, amestecată cu amintiri dintr-o tinereţe
de asemeni foarte diferită de-a noastră.
Ȋntr-o zi însă, l-am auzit pe profesorul Moisil rostind către
prietenii lui o apologie a vinului: „după un pahar de vin, te simţi
un om nou. Şi un om nou are nevoie şi el de un pahar de vin.” O
vorbă la fel de bună ca un banc, pe care am mai auzit-o
reprodusă şi de alţii din generaţia mea.
Revenim acum la problema naşterii unui banc. Vorbele de
duh, cărora uneori le cunoaştem autorul şi împrejurările apariţiei,
ne-au dat o imagine care, prin analogie, poate sugera măcar
natura procesului de naştere aparent spontană a unui banc. Un
alt fapt ce poate arunca o lumină asupra procesului îl reprezintă
naşterea unui personaj de banc. La un moment dat, această
nevoie de „personalizare” a bancurilor a crescut ducând la
apariţia câtorva astfel de eroi naţionali. Unul dintre ei s-a născut
chiar sub ochii a milioane de români.
Este vorba de Nea Mărin, lansat pe micul ecran pe la
începutul anilor ‘70 şi încă viu astăzi, după moartea popularului
actor Amza Pellea, care i-a dat viaţă. Pellea se specializase în
roluri de domnitori cam stereotipi ori activişti de partid (încă mult
mai insipizi), care i-ar fi asigurat o reputaţie absolut oarecare. El
183
a avut însă intuiţia şi iniţiativa creării acestui personaj. Oltean ca
şi părintele lui, Nea Mărin este isteţ, iute la vorbă, dar superficial
şi — s-o spunem pe şleau — cam puturos şi fudul. Ȋntr-un cuvânt,
cu calităţile şi defectele olteanului: cucereşte inimile, dar nu şi
încrederea. Ȋn jurul lui, Amza Pellea a pus în mişcare tot satul
Băileşti (pe-aproape de Caracal, unde s-a răsturnat carul cu
proşti), în primul rând pe nevastă-sa Veta, olteancă mai iute la
vorbă decât la minte, şi nepotul Sucă, care e de-a dreptul cam
tare de cap.
Nea Mărin şi băileştenii lui au adus în scenă snoava populară,
acidă, cu adresă personală, aproape totdeauna politic
„nevinovată”. Cu timpul, personajul a îndrăznit, totuşi, să arunce
aluziile satirice mai departe şi mai sus, ajungând până la urmă în
vârf. Ȋntr-unul din episoade a apărut „Ileana lui Zăpăcitu din capul
satului”, în care oricine putea citi pe „Elena Nebunului din capul
statului”. După care Nea Mărin a dispărut pentru un timp de pe
scenă şi ecrane şi oamenii au început să fabuleze că ar fi fugit
din ţară. Zvonul a silit regimul să-l readucă pe Amza Pellea pe
scenă, cuminţit. Şi alte zvonuri au circulat după moartea timpurie
a lui Pellea în 1983, la numai 52 ani, de un cancer declarat prea
subit pentru ca oamenii să-l accepte ca „natural”.
Dar Nea Mărin n-a murit odată cu părintele lui. Simpaticul
personaj şi-a continuat cariera în bancuri. Unele dintre cele mai
bune au părut să „ceară” personajul, în lipsa căruia vigoarea lor
ar fi pălit. Iată unul dintre cele mai frumoase exemple, în care
scatologicul este la locul lui, chiar dacă acest lucru ni se relevă
abia în poantă.
Nea Mărin şi nepotul lui, Sucă, au plecat la Bucureşti pentru
nişte „afaceri”, din care au ieşit lefteri. Rămaşi cu numai o sută
de lei, prea puţin pentru biletele de tren, ei o pornesc pe jos spre
Băileşti, drum lung şi greu. Vorbesc ei pe drum, să le treacă
vremea, de una şi de alta şi, la un moment dat, ajung la cuvântul
„voinţă”. Nea Mărin observă un căcat pe drum şi-i vine o idee.
—— Vezi tu, măi Sucă, asta-ţi lipseşte ţie.
—— Ce-mi lipseşte, Nea Mărine?
—— Voinţa, mă! Când ai voinţă, poţi face şi cel mai greu lucru
cu putinţă, oricât ţi s-ar părea de greu. Înţelegi?
184
—— Înţeleg, Nea Mărine.
—— Nu-nţelegi, mă. Vezi tu căcatul ăsta, Sucă?
—— Îl văz, Nea Mărine.
—— Poţi tu mânca căcatul ăsta?
—— Da’ ce-ţi veni, Nea Mărine?
—— Păi ce-ţi spusei eu? Dacă ai voinţă, poţi mânca căcatul
ăsta. Dar tu n-ai.
—— Să-l mănânc aşa, pe degeaba?
—— Nu pe degeaba, pe bani, mă! Dacă-ţi dau o sută, poţi să-l
mănânci?
—— Nea Mărine, dacă-mi dai o sută, mă prind că-l mănânc.
—— Ia fugi de-acilea, mă Sucă!
—— Zău că-l mănânc, Nea Mărine!
—— Hai că nu te cred!
—— Zău, Nea Mărine! Mă prind că-l mănânc!
—— Te prinzi?
—— Mă!
—— Mă prind şi eu, Sucă. Dacă-l mănânci, îţi dau suta.
Şi se apucă Sucă să mănânce şi, cu icneli, cu oftaturi, cu
pauze, mănâncă căcatul.
—— Măi, fir-aş să fiu, se scarpină Nea Mărin în ceafă.
—— Ei, Nea Mărine, îl mâncai sau ba?
—— Ce să zic, Sucă, îl mâncaşi, iacă suta.
Merg ei mai departe şi pe Nea Mărin îl roade gândul: „mi-o
făcu Sucă, îmi luă suta. Da’ las-că i-o iau eu înapoi.” Şi, cum se
apropiau ei de Băileştii natali, vede Nea Mărin un alt căcat pe
şosea.
—— Mă Sucă, vezi tu căcatul ăla?
—— Îl văz, Nea Mărine.
—— Mă prind pe-o sută că-l pot mânca!
—— Ei, lasă, Nea Mărine, că nu te cred!
—— Dacă-ţi zisei! Te prinzi?
—— Nea Mărine, zău...
—— Lasă vorba, Sucă! Zi, te prinzi ori ba!
—— Nea Mărine, mă prinz.
Şi se-apucă Nea Mărin, cu icneli şi opinteli şi pauze, să
mănânce şi mănâncă până la ultima îmbucătură.
185
—— Ei, văzuşi, Sucă?
—— Văzui, Nea Mărine, văzui. Ce să zic, iacă suta.
Ia Nea Mărin suta şi merg cei doi mai departe. Când să intre
în Băileşti, se opreşte Sucă deodată şi zice:
—— Nea Mărine, ştii una?
—— Ce să ştiu, Sucă?
—— Noi doi mâncarăm căcatul pe degeaba!
Mulţi par să considere acest banc drept cel mai reprezentativ
pentru firea românului sub comunism. Cât despre cei doi — să nu
ezităm să-i numim — eroi, îi vom mai reîntâlni.
Există oare medii specifice, cercuri, în care se nasc cu
precădere bancurile? Deşi ne aflăm pe un teritoriu atât de obscur,
câteva lucruri se pot spune. Ȋn primul rând, că lumea bancului are
caracter centripet; aproape toate bancurile se petrec în capitală
(Băileştii fiind un caz aparte) şi se nasc acolo. Provincialul, care
soseşte în Bucureşti, aduce cu el puţin şi pleacă cu sacul plin.
Această predominanţă se explică, desigur, prin ponderea mare a
politicului în banc; capitala este sediul central al politicului, deci
este firesc ca ea să răspundă cel mai repede la stimuli şi din ea
să se difuzeze bancurile spre provincie. Totuşi, trebuie să
recunoaştem că bună parte din bancurile cu ardeleni îşi au
obârşia în Ardeal – un paradox ce se explică, probabil, prin aceea
că bancul este în realitate un lucru foarte serios şi că, atunci când
se autoironizează, ardeleanul ştie că face ceva util lui însuşi.
Ȋn al doilea rând, putem distinge anumite cercuri socio-
profesionale ale lumii bancurilor. Există bancuri şcolare, bancuri
studenţeşti, bancuri ale lumii medicale, bancuri cazone. Nu este
clar dacă aceste cercuri sunt şi producătoarele de bancuri, deşi
unele dintre acestea cer cunoştinţe specifice care greu s-ar putea
stăpâni în afara lor. Acesta este fără îndoială cazul bancurilor de
matematică. Pentru cel interesat, iată o mostră de astfel de
extremă specializare.
Vasile, strălucit absolvent a facultăţii de matematică,
descoperă după câţiva ani că profesia nu hrăneşte bine, aşa
încât o schimbă şi se face pădurar. Câţiva ani mai târziu, a
devenit un zdrahon bronzat şi bărbos, ce cu greu ar mai putea fi
recunoscut. Iată însă că, după obicei, ministerul convoacă
186
pădurarii la cursuri de perfecţionare. Vasile al nostru participă la
un astfel de curs, care e un fel de alfabetizare în ale lemnului.
La sfârşitul cursului, se dă şi un fel de colocviu de absolvire.
Profesorul enunţă o problemă, care cere să se calculeze
cantitatea de masă lemnoasă dintr-o pădure de formă circulară,
cu diametrul de... ştiind că densitatea copacilor este de... În clasă
se lasă o tăcere în care se poate auzi musca. Vasile simte
deşteptându-se în el orgoliul de matematician şi ridică mâna.
Abia când ajunge la tablă îşi dă seama că, de prea multă
matematică superioară învăţată, a uitat formula suprafeţei
cercului.
—— Încearcă să-ţi aminteşti, nu e o formulă foarte dificilă, îl
încurajează profesorul.
Dar Vasile mormăie încurcat:
—— Lăsaţi-mă s-o deduc.
Şi începe să mâzgălească, în vreme ce mormăie, „integrală
din radical de er pătrat minus ix pătrat, de la zero la er,...
descompunem pe er pătrat minus ix pătrat în er minus ix ori er
plus ix... rezolvăm prin părţi ...” Dar nu iese nimic, formula se
încurcă şi mai rău, până când Vasile, roşu la faţă şi asudat până
şi-n barbă, renunţă, se lasă păgubaş, mormăie „am uitat ...” şi se
întoarce la loc în bancă. Aici, un alt zdrahon bărbos şi bronzat se
apleacă spre el şi-i şoptește, „Deşteptule, dacă o lucrai în
coordonate polare, o rezolvai cât ai zice peşte.”
Poanta e evidentă pentru un matematician: colegul de bancă,
şi probabil mulţi alţi colegi, erau toţi matematicieni deveniţi
pădurari. Totuşi, e posibil ca şi un afon în matematică să
ghicească.
Probabil că orice bărbat râde spontan la următorul banc,
chiar dacă nu stăpâneşte un anumit domeniu al fizicii şi nu ştie
că există trei principii ale termodinamicii. Ştiţi care este al
patrulea principiu al termodinamicii? 38 Oricât de mult ai
scutura-o, ultima picătură tot în izmene cade.
Bancurile născute în lumea medicală sunt adesea mai uşor
accesibile, dat fiind că medicina a rămas încă, în mare măsură, o
189
către bancul politic. Evident, faimosul Radio Erevan, deja
cunoscut, este de sorginte sovietică, mai exact armeană. Tot de
dincolo de Prut ne vin şi multe din isprăvile lui Ivan Ivanovici de
la el de acasă. Importăm şi din Polonia, Ungaria şi Iugoslavia.
Iată câteva specimene.
Cum evoluează idealul de viaţă al iugoslavului, fie el sârb,
croat sau altă etnie. În prima tinereţe visează o Zastava 600,
versiunea naţională a maşinii fabricate sub licenţa Fiatului.
Strânge cureaua şi, în câţiva ani o are. Dar atunci se însoară, are
copii şi are nevoie de o Zastava 1000. Mai strânge o gaură la
curea, împreună cu nevasta şi, în câţiva ani, a dobândit o-mie-le.
Dar anii trec, e matur, are o poziţie socială, visul se ridică la o
Zastava 1500. Mai strânge cureaua nişte ani şi o are şi pe ea.
După asta, mai are un singur ideal – o cămaşă.
Din Ungaria avem o dovadă a recunoştinţei poporului către
soldatul sovietic, care-i „eliberase” şi lui patria după modelul
bine-cunoscut în România şi aiurea, din capitolul 2.
Mare catastrofă feroviară în Ungaria: un accelerat a deraiat,
zeci de morţi, sute de răniţi. De sub resturile fumegânde ale
locomotivei este scos, rănit dar întreg la cap, ajutorul
mecanicului. După ce-şi mai vine el în fire, comisia de anchetă îl
supune la interogatoriu.
—— Păi, să vedeţi, povesteşte el, mergeam cu 60 km la oră,
când am văzut ceva departe, pe şine. Ne-am mai apropiat şi am
văzut că era un om. Mecanicul a încetinit şi ne-am mai apropiat
şi am văzut că omul era în uniformă militară. Şi când am ajuns
aproape de el, am văzut că era în uniformă sovietică, era un ofiţer
sovietic.
—— Bine, exclamă comisia, dar de ce-aţi deraiat? La urma
urmelor, era vina lui dacă mergea pe şine şi voi nu mai aveaţi ce
face. Mai bine să moară unul, decât zeci de oameni!
—— Păi, aşa ne-am zis şi noi. Dar, vedeţi, sovieticul a fugit de
pe şine.
Iată o mostră şi mai recentă, de sorginte poloneză, dedicată
cultului lui Lenin, pe care compatrioţii lui Lech Walesa au motive
încă mai puternice decât românii sau ungurii să-l venereze.
Pentru că, înainte de-a-şi organiza acasă marea revoluţie,
190
Lenin a petrecut o scurtă bucată de vreme în Polonia.
Aniversarea naşterii marelui dascăl al proletariatului este
sărbătorită la Varşovia cu o expoziţie omagială de pictură cu
tema „Lenin în Polonia”. Comitetul de organizare sortează
lucrările pe care artiştii le-au trimis spre expunere şi peste ce dă?
— un nud feminin întins într-un pat. Un dublu nud, căci, în parte
ascuns sub plapumă, se poate vedea un alt nud cu un cap vag
ce pare a avea mustăţi.
—— Ce-i asta? strigă comisia. Ce caută chestia asta aici? Să
vină autorul!
Apare pictorul, bărbos, cu clasica beretă pe cap.
—— Ce-i asta, maestre?
—— Un nud.
—— Asta vedem şi noi, dar ce caută aici?
—— Păi, e pentru expoziţie.
—— Cum e pentru expoziţie?
—— Vedeţi, dânsa e Nadejda Krupskaia, tovarăşa de viaţă şi
luptă a lui Lenin.
—— Aaa, face comisia mai domolită, dar încă încurcată. Şi
bărbatul e... Lenin?
—— Nu, bărbatul e Dzerjinski.
—— De ce Dzerjinski? Doar tema e Lenin.
—— Păi, tocmai asta este, tovarăşi. Lenin e în Polonia.
Deoarece situaţii similare se întâlnesc frecvent pe tot întinsul
„lagărului” comunist, bancurile de import se pot adapta peisajului
românesc şi originile nu mai pot fi recuperate. Numai un studiu
comparat al bancurilor din „lagăr — similar disciplinei universitare
de literatură comparată — ar putea oferi tabloul exact al circulaţiei
internaţionale a bancurilor — şi, după ştiinţa noastră limitată, nu
avem încă un astfel de studiu.
Iată însă că unele „importuri” pot atinge distanţe neaşteptate
şi crea dileme. Ȋn anii ‘50 circula în România următorul banc:
La Congresul mondial de chirurgie, fiecare ţară trimite ce are
mai senzaţional. Francezul prezintă, în premieră mondială, o
operaţie pe cord deschis. Germanul prezintă un transplant de
ficat. Americanul anunţă altă premieră — operaţie pe creier. La
sfârşit apare românul cu o... extracţie dentară.
191
—— Extracţie dentară? Ce fel de extracţie? se uită lung unul la
altul participanţii.
—— O extracţie de molar, spune ,modest, autorul.
—— Bine, dar care e noutatea?
—— Am făcut extracţia prin orificiul posterior. Ştiţi, la noi omul
n-are voie să deschidă gura.
Ei bine, această intrigă şi poantă o regăsim într-una din
povestirile scriitorului turc Aziz Nesin, din volumul acestuia Dacă
aş fi fost femeie, publicat în traducere românească în anul1963.
Turcia trecea şi ea în acei ani printr-o dictatură — una militară şi
de relativ scurtă durată — când turcul se temea să deschidă gura.
Se inspirase Nesin din bancul românesc? Sau dintr-un alt banc
similar circulând într-o ţară mai apropiată, de exemplu Bulgaria?
Nu putem avea răspuns, câtă vreme nu avem acea disciplină a
„bancurilor comparate”. Dar un lucru e clar: dacă Aziz Nesin
putea publica nepedepsit povestirea sa în Turcia, sub dictatură,
el putea deschide gura, deci umorul lui e contrafăcut, spre
deosebire de cel al românului sau bulgarului, aflaţi de cealaltă
parte a Cortinei de Fier.
Ȋncă mai interesantă este o înrudire peste o distanţă mult mai
mare. Am citat în primul capitol povestea în care Dumnezeu,
când împarte bogăţiile pământului către neamurile lui, îi dă
românului din plin, dar nu-i dă şi mintea să ştie cum să se bucure
de ele. Aflăm din cartea lui Jean-Claude Carrière Cercul
Mincinoşilor, o colecţie de „povestiri filozofice” din întreaga lume,
că o poveste similară s-a născut un continent şi un ocean mai
departe. Când Dumnezeu alcătuieşte pământul Mexicului,
arhanghelul Gabriel îl întreabă: „Doamne, ai creat o ţară absolut
minunată — munţi înalţi, păduri dese, râuri largi, câmpii mănoase!
Nu e prea mult pentru o singură ţară?” Dumnezeu îi răspunde:
„Nu-ţi face griji, o să-i trimit acolo pe mexicani”. 39
Aş numi acest gen de poveşti — şi sunt convins că cele două
exemple nu sunt unice pe mapamond — bancuri arhetipale.
194
Moţul nostru nu-l recunoaşte pe Ceauşescu, care şi el se face
a nu-l cunoaște pe moţ. Acesta îi mai spune odată păsul lui,
Ceauşescu îl ascultă, îi primeşte hârtiile şi promite să
pedepsească pe vinovaţi. Omul mulţumeşte frumos, îşi ia bună
ziua şi dă să plece, când Ceauşescu, împins de curiozitate, îl
opreşte:
—— Ascultă, bade, spune-mi ce-ai fi făcut dacă nu te
primeam?
—— Apoi, răspunde moţul foarte serios, ar fi rămas aşa cum
am vorbit noi în tren.
Deschideţi acum bine-cunoscutul volum Hanul Ancuţei al lui
Mihail Sadoveanu şi citiţi povestirea Iapa lui Vodă. Ea seamănă
cu bancul aproape până la identitate, cu o unică deosebire, ce
nici măcar nu e importantă: în povestire, curul nu e cel al
postulantului ci al iepei lui. Este cert că bancul a fost inspirat de
povestirea lui Sadoveanu, dar însuşi acest fapt sugerează că
povestirea a fost o „snoavă” veche, transmisă autorului şi
prelucrată de el. Iar povestirea s-a metamorfozat înapoi în banc,
40 ani după publicare, pentru că avea calităţile intrinseci ale
genului.
Singura diferenţă importantă între cele două variante merită,
totuşi, subliniată. Ȋn povestire, cele două personaje se recunosc
imediat la a doua lor întâlnire. Aceasta marchează şi o deosebire
subterană între povestire şi banc: cea dintâi pune accentul pe
tensiunea literară, dar distruge forţa de şoc a poantei; bancul
modern se emancipează de literatură, mutând întreg accentul pe
poantă.
Trebuie de asemeni spus că, în anii când Sadoveanu îşi scria
povestirea, oamenii erau mult mai puţin grăbiţi decât cei de mai
târziu şi „snoava”, care era o precursoare a bancului, îmbrăca
adesea o formă mult mai literară decât bancul modern — era o
povestire cu un final surpriză, care cerea naratorului talent literar.
Iată o mostră de banc cules de mine în anii ‘60, care, sub pana
195
lui Caragiale, ar fi putut oricând intra într-unul din volumele sale
de schiţe. 40
Tânărul Nicolae A., cunoscut prietenilor ca Nicky, proaspăt şi
strălucit absolvent al Facultăţii de Drept din capitală, îşi face
ucenicia în avocatură pe lângă maestrul Aristide P., una din
gloriile baroului bucureştean. Maestrul, bărbat de vreo cincizeci
de ani cu tâmplele cărunte, străluceşte la bară dar şi în saloane,
nu numai prin distincţie şi elocinţă, dar şi prin mult mai tânăra sa
soţie, una din frumuseţile micului Paris care era Bucureştiul
acelor ani.
Cele câteva invitaţii la supeurile în familie, pe care maestrul
le făcuse ucenicului său, atrăseseră în mod firesc invidia tinerilor
colegi ai acestuia din urmă. O întâlnire amicală a lor, la una din
berăriile la modă, sfârşeşte inevitabil după un număr de halbe, la
subiectul etern — femeia.
—— Măi Nicky, îi spun prietenii, nu ştim câtă avocatură înveţi
tu cu maestrul, dar suntem siguri că de la doamna ai avea multe
de învăţat!
La care tânărul nostru prieten, aflat şi el într-o stare de
oarecare ebuliţiune, mărturiseşte:
—— Fraţilor, asta aşa e! Iată o femeie pe care aş face-o fericită
de zece ori pe noapte.
Discuţia continuă pe aceeaşi temă şi ton, agrementată de
suficiente halbe pentru ca Nicky s-o fi uitat cu desăvârşire până
dimineaţa următoare. Se afla în biroul maestrului, care era plecat
pentru câteva zile în provincie, la un proces important, când intră
servitoarea.
—— Doamna vă pofteşte la dânsa, în salon.
—— Doamna?
În ciuda educaţiei primite, Nicky este puţin surprins şi îşi
simte inima bătând mai repede. Ar fi prima oară când ar fi singur
cu seducătoarea doamnă, ceea ce îi creează o anumită stare de
nelinişte dar şi de plăcută aşteptare.
Tânărul nostru prieten urmează deci servitoarea până în
197
—— Doamnă!
Doamna continuă calmă:
—— Sunteţi dispus să faceţi pariu cu mine că nu puteţi s-o
faceţi?
—— Sunt, doamnă.
—— Foarte bine, atunci vă aştept diseară. Iată cheia
dormitorului meu.
Şi doamna iese din salonaş cu unduiri ameţitoare de şolduri.
Tânărul nostru prieten trăieşte următoarele ceasuri în
paradis, dar apoi încep să-l roadă îndoielile — nu cumva şi-a
supraestimat forţele? Doamna este într-adevăr o făptură de vis
care merită orice, dar dacă...? În sfârşit, timpul se scurge, se face
seară şi, încă sfâşiat între anticipaţii roz şi temeri negre şi cu
inima bătând nebună, Nicky trece pragul iatacului divinei femei.
Urmă o noapte de exaltare şi de numărători. Nicky se simţea
crescând la dimensiuni herculeene şi, în pragul dimineţii, nouă
din cele zece promisiuni fuseseră îndeplinite. A zecea oară, cu
puteri renăscute, el îşi face datoria, doamna, prea obosită, nu-l
poate urma şi atinge fericita clipă.
—— Domnule, îi spune ea, fericită - nefericită, îmi pare rău, dar
ai pierdut.
—— Cum am pierdut, doamnă?! se revoltă Nicky. Eu mi-am
făcut datoria.
—— Nu, pariul nostru era limpede: să mă faceţi de zece –— şi
doamna accentuă cuvântul — de zece ori fericită.
—— Dar, doamnă, nu e vina mea dacă dumneavoastră...
—— Nu, i-o retează ea, contractul nostru e limpede!
Tânărul nostru prieten, nu mai puţin revoltat, dar devenit mai
lucid, găseşte soluţia:
—— Doamnă, dacă e vorba de un contract, aceasta e o
problemă de drept contractual, pentru care avem la îndemână
specialistul cel mai indicat, maestrul.
De data asta, doamna este cea surprinsă, chiar şocată:
—— Dar...
—— N-aveţi nicio grijă, doamnă, îi voi prezenta maestrului
cazul într-o deghizare perfectă, numai dumneavoastră aveţi grijă
să fiu invitat la supeu.
198
A doua zi, maestrul se întoarce acasă şi tânărul său discipol
este invitat la primul supeu în familie. După delicioasa masă în
trei, stropită discret cu vinuri cu buchet fin, Nicky găseşte în
sfârşit momentul potrivit al discuţiei:
—— Maestre, spune el, aş avea nevoie de sfatul
dumneavoastră profesional într-o problemă personală căreia
nu-i găsesc soluţie.
—— Desigur, dragul meu, care-i problema?
—— Am pus acum două zile un pariu cu un prieten. Stăteam
împreună pe o bancă în Cişmigiu, vorbind de una şi alta şi, la
capitolul vânătoare, ne-am lăudat, fiecare cu capturile lui. Ştiţi că
sunt un bun trăgător, deci nu-i de mirare că m-am lăudat,
prietenul m-a luat peste picior şi atunci am pus pariu că voi
doborî, cu pistolul, zece castane din zece – căci stăteam sub un
castan. Zis şi făcut, ne-am dus acasă, am luat pistolul, ne-am
întors în Cişmigiu şi am tras. Ei bine, nouă castane au căzut, a
zecea nu. Fireşte, prietenul meu mi-a spus „ai pierdut”, dar eu nu
puteam să cred, aşa că m-am urcat în castan şi am descoperit că
nimerisem castana — avea gaură de glonţ — dar ea nu căzuse.
Acum, fiecare din noi susţine că a câştigat pariul. Prietenul meu
zice că am afirmat că voi „doborî”, iar eu spun că, de fapt, esenţial
este că am „nimerit”. Care e verdictul dumneavoastră?
—— Ei bine, spune maestrul, eu cred că este destul de simplu.
Forma este desigur importantă, dar fondul rămâne esenţial.
Şi, după alte câteva considerent juridice, maestrul conchide:
—— Deşi ar fi fost preferabil ca lucrurile să fi fost mai bine
precizate, este evident că „a nimeri” e criteriul esenţial şi că „a
doborî” nu este decât o altă formă de-a spune „a nimeri”. Deci
dumneata ai câştigat.
Aici, tânărul nostru prieten săvârşeşte, probabil din cauza
impulsurilor vârstei, o mare greşeală: se întoarce spre soţia
maestrului, exclamând:
—— Aţi văzut, doamnă?
Eroare fatală, căci aceste trei cuvinte i-au permis maestrului,
vulpoi bătrân, să înţeleagă totul într-o fracţiune de secundă. În
vreme ce Nicky, imediat conştient de fatala sa greşeală, se făcea
alb, doamna se îngălbenea, iar maestrul se înroşea la faţă.
199
În câteva secunde însă, savoir-faire-ul readuse culorile
naturale pe feţe şi raţiunea în capete. Maestrul înţelesese, dar
ştia că nu are nimic de făcut. Dovezi n-avea şi un scandal, chiar
şi cu dovezi, era ultimul lucru pe care-l dorea. Nu putea decât să-
i dea un serios avertisment tânărului său ucenic pentru a-l învăţa
să respecte convenienţele. Deci îi spune:
—— Dragul meu, am constatat că ai căpătat multă experienţă
de când lucrăm împreună şi profit de prilej pentru a-ţi solicita şi
eu un sfat profesional. Iată despre ce e vorba: după cum ştii, am
o vilă la Sinaia, cu o frumoasă grădină de flori, o desfătare pentru
ochi şi nas, la care ţin ca la ochii din cap. Ei bine, trecând zilele
trecute pe acolo, ce crezi că descopăr? Găsind o gaură în gard,
porcul vecinului a intrat în grădina mea şi, ca orice porc, şi-a bătut
joc de ea, făcând prăpăd. Îţi dai seama cât m-a durut, dar nu ştiu
ce să fac — să dau în judecată vecinul sau să împuşc porcul?
Dumneata ce-ai face în locul meu?
Tânărul nostru prieten, care şi-a recăpătat sângele rece,
gândeşte profund câteva clipe:
—— Maestre, în locul dumneavoastră, eu aş astupa gaura.
Dacă vi se pare că aceste „bancuri literare” au dispărut odată
cu saloanele distinse ale micului Paris, iată un altul care a făcut,
cam în aceeaşi perioadă a anilor ‘60, deliciile intelectualităţii
moştenite din capitalism.
Abătându-se, în drumul spre casă, pe la berăria Gambrinus,
Mitică îl găseşte acolo pe prietenul său Costică, stând la o masă,
mohorât, în faţa unei halbe goale.
—— Salut, Costică, ce-i cu tine, ţi s-au înecat corăbiile?
Costică dă din mână a lehamite, Mitică insistă şi...
—— Sunt dărâmat, Mitică, m-a lăsat nevasta, a plecat azi
dimineaţă la maică-sa.
—— Dar ce s-a întâmplat?
—— Ce s-a întâmplat?! răspunde Costică, cu o voce plină de
exasperare. Incredibil, dar ce poţi să aştepţi de la un cap de
femeie?
Şi, cum Mitică nu pare să înţeleagă, Costică îşi dă drumul:
—— Îți mai aminteşti de-acum trei zile, când am băut aici, nişte
bere împreună?
200
—— Fireşte, ne-am despărţit pe la nouă seara.
—— Ei bine, eu am plecat acasă prin Cişmigiu. Era întuneric,
nici picior de om. Cum treceam pe o alee lăturalnică, aud deodată
o voce subţire, ca de copil, zicând „Domnule!” Mă opresc, mă uit
împrejur — nimeni. Mai fac doi paşi, iar aud, „Domnule!” — o voce
plângăreaţă. Iar mă opresc, mă uit în jur — nimeni pe alee, nimeni
pe iarbă. Ai băut prea mult şi ai vedenii, îmi zic. Dar nu fac doi
paşi că iar aud, încă mai rugător, „Domnule!” Măi, fir-ar să fie...
parcă venea dintr-un tufiş. Mă duc într-acolo şi, cum bate puţin
luna, reuşesc să văd sub tufiş, ce crezi? — o broască. Şi, cum mă
uit eu la ea, numai c-o văd că deschide gura şi-mi zice
„Domnule!” Îmi fac cruce şi atunci broasca vorbeşte: „Fie-ţi milă
de mine, domnule! Nu mă lăsa aici, ia-mă cu dumneata”.
Înţelegi, broască să vorbească! Mă ciupesc — sunt treaz. Şi
broasca vorbeşte iar: „Nu te uita că sunt o broască. Am fost
femeie, dar o vrăjitoare rea m-a blestemat, transformându-mă în
broască. Şi nu mă voi transforma înapoi în femeie decât atunci
când mă va ţine un bărbat cinci minute în patul lui. Domnule,
fie-ţi milă, ia-mă cu tine şi ţine-mă cinci minute în patul dumitale.”
Îţi dai seama, Mitică, eram de-a dreptul ameţit. O broască să
vorbească! Şi ce-mi vorbeşte! Ce poveste! Îmi fac repede
socoteala: nevastă-mea e în vizită la soră-sa, ele stau mult de
vorbă, şi probabil încă n-a ajuns acasă. Ce mă costă să fac
ce-mi cere broasca asta? Iau deci, cu grijă, broasca în mână, o
învelesc în batistă, pun batista în buzunar şi o întind spre casă.
Ajung acasă, nevastă-mea încă nu venise. Scot batista din
buzunar, scot broasca din batistă, o pun pe pat şi pun ceasul
alături. Trece un minut, trec două, trec trei, patru — nimic. Când,
deodată, începe să se formeze un val de ceaţă în jurul broaştei,
creşte, acoperă tot patul şi deodată se risipeşte şi ce văd, măi
Mitică? Pe pat... întinsă, goală, o femeie,... şi ce femeie, Mitică,
ce femeie!
Ei bine, exact în clipa aceea intră pe uşă nevastă-mea! Şi
ţine-te acum! – cap de femeie! De trei zile îi tot explic cum stă
cazul şi ea tot nu mă crede!
Iată deci că distanţa între literatură şi banc e mai mică decât
201
s-ar crede. Şi dacă, după război, ea s-a mărit cumva prin
reducerea numărului acestor bancuri - povestiri (ele n-au
dispărut cu totul, cum am văzut), alte elemente vin să refacă
apropierea. Printre acestea sunt câteva genuri literare, zise
minore, precum epigrama, fabula şi parodia.
Epigrama a trecut din literatură în această formă de folclor,
care este bancul, odată cu instalarea regimului comunist.
Ȋncepând din acel moment, singura ei şansă era să rămână
anonimă, adică să devină banc transmis din gură-n gură. De
multe ori anonimatul nici nu salva, căci o epigramă bună poartă
adesea semnătura. Cea pentru ostaşul sovietic eliberator purta
marca celui mai renumit epigramist antebelic, Păstorel
Teodoreanu, care a fost trimis la „reeducare” şi a făcut stagiul şi
la Canal. El a fost eliberat prin ‘53, după moartea lui Stalin, şi a
murit nu mult după eliberare, nu înainte de-a lăsa alte epigrame,
printre care străluceşte cea adresată bunului său prieten de
altădată şi cunoştinţa noastră recentă, Mihail Sadoveanu, alintat
de prieteni ca Badea Mihai.
Cei doi, epigramistul şi povestitorul, făcuseră parte din
acelaşi cerc distins al literaţilor ieşeni, publicaseră în aceleaşi
reviste literare, chefuiseră la aceeaşi masă, curtaseră aceleaşi
femei, vânaseră împreună. După război însă, drumurile li se
despărţiseră. Epigramistul continuase să spună ce credea, chiar
dacă nu semna, şi făcuse puşcărie, în vreme ce Badea Mihai
sărise din mers în căruţa câştigătoare comunistă, ocupase înalte
funcţii în stat şi scrisese „primul roman realist-socialist”, astăzi
uitatul Mitrea Cocor, povestea ţăranului a cărui „conştiinţă
revoluţionară” s-ar trezi, în bătălia de clasă iscată pentru
cooperativizarea agriculturii. Asistând la triumful realist-socialist
al lui Badea Mihai, Păstorel a contribuit cu următoarea epigramă:
Lat în ceafă, ‘nalt în leafă,
Stă boierul în pridvor
Şi priveşte cum munceşte
Pe ogor Mitrea Cocor.
Cum rasa epigramiştilor a fost cam decimată ori cuminţită la
Canal, genul a decăzut treptat. Să mai menţionăm, totuşi, o
epigramă de o vulgaritate crudă dar bine-meritată, pe care poetul
202
Adrian Păunescu a găsit-o pe biroul său, cândva, prin anii ’70,
când cânta osanale „cârmaciului înţelept” al destinului naţional:
N-are-atâta cur şi coaie
Ceauşescu Nicolae,
Cât să lingă într-un an
Păunescu Adrian.
Alt gen literar preluat de banc este cel al fabulei. Ar putea fi
chiar o închidere a unui ciclu istoric, căci, aşa cum am sugerat în
capitolul precedent, este posibil ca fabula să se fi născut din banc
pe vremea lui Esop. Iar bancul modern se reîntoarce spre
această formă, renunţă la veştmântul înzorzonat al versificaţiei,
introdus mai târziu de fabulă, şi reduce tema la esenţă, cu morala
în poantă. Iată un exemplu în aparenţă „apolitic”:
Fugărit de pisică, şoarecele reuşeşte să se ascundă într-o
gaură şi stă acolo, dârdâind de frică. La un moment dat, aude un
lătrat furios de câine, urmat de un „miorlau” disperat, apoi linişte.
Uşurat, şoarecele mai aşteaptă puţin şi scoate capul afară din
gaură. În aceeaşi clipă, haţ! pisica l-a înhăţat. Morala rostită de
pisică: „E util, totuşi, să ştii o limbă străină”.
Poanta, aparent nu prea grozavă, avea o semnificaţie
specială pentru românii anilor ’80, când devenise celebră
declaraţia atribuită ministrului educaţiei Suzana Gâdea – „Ce ne
trebuie limbi străine în şcoală? Eu nu ştiu nicio limbă străină şi
am ajuns ministru”.
Fabula celor doi lei la Academia Română atinge presupusul
lăcaş al geniului naţional.
In urma reducerilor de personal de la grădina zoologică din
Bucureşti, un leu a ajuns pe drumuri. După o săptămână de tras
mâţa de coadă, se întâlneşte cu alt leu, care fusese concediat
mai de mult.
—— Ce-i cu tine? îl întreabă acesta. De ce eşti aşa de jigărit?
—— Păi, m-au pus pe liber.
—— Şi n-ai găsit nimic?
—— Nimic. Dar tu cum ai făcut? — că arăţi prosper.
—— Am găsit un post de portar la Academia Română. Să văd
dacă nu mai au nevoie de cineva, că au şi o a doua poartă.
A doua zi, prietenul îi aduce vestea bună şi leul nostru îşi ia
în primire postul la poarta din spate a Academiei. Dar, peste
203
câteva zile, prietenul binefăcător se trezeşte cu leul nostru la
poarta din faţă.
—— Ce-i cu tine aici?
—— M-au dat afară.
—— Ce boroboaţă ai făcut?
—— Eram lihnit de foame şi am mâncat bucătăreasa.
—— Mă, da’ prost mai eşti! Ţi-ai găsit şi tu pe cine să mănânci!
Eu am mâncat jumătate de duzină de academicieni până acum
şi nu s-a prins nimeni.
Nu-i de mirare că atunci când oltenii au ajuns într-o situaţie
financiară proastă, s-au gândit să facă o afacere cu Academia
Română: s-o cumpere pe cât face şi s-o vândă pe cât costă.
Nu toate bancurile cu animale sunt fabule. Cel mai adesea,
povestirile din lumea animală sunt deghizări ale comportamen-
tului uman, de preferinţă referitor la jocul sexelor.
—— Nepoate, îi spune motanul unchi tânărului, a sosit vremea
să mergi şi tu să regulezi. Diseară facem un rond pe acoperişuri.
—— Bine, unchiule.
Dar seara plouă cu găleată şi nicio pisică nu se aventurează
afară. Aşa încât unchiul şi nepotul colindă, muraţi la piele,
acoperişurile şi miaună zadarnic, până când nepotul spune:
—— Unchiule, eu zic să mai regulăm cinci minute şi-apoi să
plecăm.
Iată şi povestea celuilalt sex felin:
O pisică se plânge unei prietene: „Uite în ce hal m-au adus
motanii ăştia! Ce ciufulită şi jigărită sunt! Trei zile — alaltăieri, şi
ieri şi azi, şi mă duc şi mâine”.
Povestea iepuraşului ce-şi ascute unghiile relevă şi ea natura
umană.
Iepuraşul stă sub tufiş şi-şi pileşte gheruţele. Trecând ursul
pe acolo, îl întreabă:
—— Ce faci, iepuraşule?
—— Ce să fac, îmi ascut ghiarele, să mă duc să-l sfâşii pe leu.
Ursul clatină din cap, zicându-şi în sinea lui „Săracul...” şi
pleacă după treburile lui.
Trece şi lupul şi-l vede pe iepure pilindu-şi unghiile.
—— Ce faci, iepuraşule?
—— Ce să fac, îmi ascut ghiarele să mă duc să-l sfâşii pe leu.
204
Lupul pleacă şi el, zicându-şi „Săracul, a luat-o razna...”
Trece şi vulpea:
—— Ce faci, iepuraşule?
—— Ce să fac, îmi ascut ghiarele, să mă duc să-l sfâşii pe leu.
Cumătra vulpe fuge repede la leu şi-i povesteşte. Măria sa se
înfiinţează la tufişul iepurelui:
—— Ia ascultă, ce faci aici, iepuraşule?
—— Ce să fac? Stau şi eu şi vorbesc de unul singur.
Poanta poate să pară diluată, dar ascunde o bună doză de
filozofie socio-politică.
Alteori, bancul cu animale este o simplă fantezie mizând pe
vreo însuşire specifică a animalului, care să asigure o poantă
gratuită. De pildă:
Şoarecele se întâlneşte cu elefantul şi-l întreabă:
—— Cum ai făcut de-ai ajuns atât de mare?
—— Ştiu eu? face elefantul, cam nedumerit. N-am făcut nimic
deosebit.
—— Ei, da, zice şoricelul, conciliant, e adevărat că eu am şi
fost cam bolnav.
Poanta poate părea firavă, dar ascunde o anume adâncime,
de vreme ce spusa „eu am şi fost cam bolnav” a ajuns aproape
o zicală, folosibilă ca scuză, când nu găseşti una mai bună.
205
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un comunist pe stradă,
Cu carnetul roşu-n mână,
Nemâncat de-o săptămână.
Avem aici ambianţa „epocii de aur” ceauşiste, în care
foametea l-a ajuns din urmă chiar pe membrul de partid de rând.
Din păcate, această parodie se diluează în continuare, lipsită de
noi poante susţinătoare reuşite, un dezavantaj al tuturor
lungimilor excesive. Vom întâlni un exemplu mai reuşit în
capitolul 14.
206
holbeze un ochi între degetul mare şi arătător. 41
208
este cumva difuză, subînţeleasă, greu de formulat. Aprecierea ei
necesită un anume rafinament, uneori chiar oarecare înclinare
spre meditaţie şi, de cele mai multe ori, o solidă ancorare în
realităţile socialiste. Cel mai reuşit banc din această categorie
este, după părerea noastră, lecţia de diplomaţie a lui Brejnev
pentru uzul celorlalţi „mari” din capitolul 4. Iată un altul, mai puţin
reuşit, dar care încă necesită un oarecare fond de înţelepciune.
Un derviş (înţelept musulman) se întoarce la el în sat, după
ce a petrecut zece ani de meditaţie în deşert. Arabii îl înconjoară
cu respect:
—— Spune-ne, ce-ai dobândit în meditaţia ta, înţeleptule?
După câteva clipe de concentrare, el le răspunde:
—— Am aflat câteva adevăruri despre viaţă.
—— Ce adevăruri?
—— Multe.
—— „Multe” nu spune nimic. Spune-ne ceva concret. De pildă,
ce este viaţa?
Dervişul cade pe gânduri şi, într-un târziu, răspunde:
—— Viaţa e o fântână.
—— O fântână!? se miră arabii.
Iar unul din ei zice:
—— Păi, stai zece ani în deşert şi meditezi, ca să vii să ne spui
gogoriţa asta?
Alţii din jur, îl aprobă, feţele se întunecă a mânie de oameni
înşelaţi şi devin ameninţătoare. Şi atunci dervişul se grăbeşte să
spună:
—— Viaţa nu e o fântână.
Desigur, veţi spune că ultima propoziţie nu e o poantă, dar
sper să recunoaşteţi că bancul, în totalitatea lui, exprimă o
anumită înţelepciune de viaţă ce merită cel puţin un surâs cinic.
211
Singurul nostru mare scriitor, ce-l ştiu să-l fi practicat de câteva
ori, a fost părintele lui Mitică, care s-a folosit de omofoniile cu o
limbă străină. Ȋn Tren de plăcere, madam Georgescu se
„înnebuneşte” după „menuetul lui Pederaski”, o piesă celebră în
acei ani a compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Ȋn High-life
(varianta din 1899), „o îngrozitoare greşeală de tipar” în cronica
jurnalistică a vieţii mondene din Târgul Mare, pe care cititorul o
va identifica uşor, lezează onoarea unei distinse „infatigabile
silfide”.
Bancul apelează cel mai adesea la aceeaşi tehnică, aşa cum
am văzut deja în excursia pariziană a soţiei şi fiicei lui Zăroni, din
capitolul 2. Iar Zăroni însuşi se încurcă, la Conferinţa de Pace
unde l-a luat şeful lui, într-o omofonie româno - engleză. El face
cunoştinţă cu ministrul de externe al Marii Britanii, care îi strânge
mâna, prezentându-se:
—— Anthony Bevins.
La care Zăroni răspunde:
—— Zăroni be şi vin şi bere!
Ȋn timp, tehnica a încorporat şi japoneza (capitolul 5), deşi nu
prin omofonie propriu-zisă, ci prin sonoritate, cu rezultate şi mai
frumoase, precum mai-sus menţionata Piroshima şi altele ce vor
urma.
O a doua tehnică folosită în jocul de cuvinte este forma
rebusistică de „ligament”. Ȋn capitolul 6 am citit Bancul cu tunu (tu
nu mă mai iubeşti), iar mai departe vom întâlni Bancul cu statuia
şi Bancul cu Dincă, populare în anii ‘80.
Un caz rarisim de joc de cuvinte autentic ni-l furnizează un alt
banc din Epoca de Aur, când oamenii erau scoşi „spontan” din
întreprinderi pe străzi ca să strige „Ura!” la vreo trecere prin zonă
a lui Ceauşescu. Ȋntr-un astfel de moment, tovarăşul secretar al
B.O.B.-ului observă că tovarăşul Ionescu nu strigă „Ura!” şi-l
apostrofeseză:
—— Dumneata, tovarăşe Ionescu, nu vrei să strigi „Ura”?
—— Nu pot, tovarăşe secretar, se apără Ionescu, sunt răguşit,
nu mai am voce. Dar ura, să ştiţi, o port mereu cu mine în suflet!
Cel mai frumos exemplu de joc de cuvinte ce-l ştiu, de o
natură deosebită şi cu totul neaşteptată, apare într-un banc din
212
anii ’50, când, copil fiind, l-am auzit în cercul părinţilor mei şi l-am
memorat pentru a-l înţelege mai târziu.
În lipsa soţiei, plecată într-o delegaţie în interes de serviciu,
un ins agaţă pe stradă o femeie şi o duce acasă. Dar, vorba lui
Caragiale — Fatalitate! Exact în momentul suprem, femeia,
probabil bolnavă de inimă fără s-o ştie, moare!
Omul cheamă repede doctorul, dar acesta nu poate decât să
constate decesul.
—— Domnule doctor, fă ceva, îl imploră omul, ca s-o pot duce
la morgă. Dac-o găseşte nevastă-mea aici când se întoarce...
—— Tovarăşe, zice doctorul, nu pot decât să dau un nume mai
criptic cauzei decesului.
Doctorul scrie certificatul de deces şi insul citeşte peste
umărul lui, moartă conf. STAS 3817/1950 — criptic, într-adevăr.
Dar omul e acum curios şi precaut, vrea să nu aibă probleme
când cheamă morga. Cum pleacă doctorul, fuge la biblioteca
publică să caute un catalog de stasuri şi găseşte pentru
3817/1950: Îngheţată pe băţ.
213
13
Ceauşescu conduce românii
spre culmile Epocii de Aur
Legea-i lege! — Faimoasa CEPECA — Decalogul
constructorului socialismului — Cincinalul în patru ani şi
jumătate — Marele turist — Trei calamităţi naturale —
Scatologie şi escatologie — Patriotism socialist — Badea
Gheorghe la Cooperativă — Condiţia femeii — Greierele şi
furnica azi — Vârsta a treia — Viitorologie socialistă
216
Să vedem, de pildă, cum îşi alege tovarăşul director general
al combinatului siderurgic restul echipei, de pildă pe tovarăşul
contabil şef. Ca şef al comisiei de concurs, el examinează
candidaţii.
—— Cât fac doi ori doi? întreabă el pe primul candidat.
Omul se uită lung la el:
—— Ştiţi, tovarăşe director, eu am doctorat în ştiinţe
economice.
—— Ştiu, tovarăşe, am dosarul tău în faţă. Mie să-mi răspunzi
la întrebare.
—— Patru, răspunde omul, resemnat.
—— Mulţumesc, sunteţi liber.
Intră al doilea candidat.
—— Cât fac doi ori doi? îl întreabă directorul.
Candidatul scoate din buzunar o abacă (nu apăruseră încă
nici măcar calculatoarele de mână în România), face ţac-ţac şi
răspunde „Patru”.
—— Mda, mulţumesc. Sunteţi liber... vă vom comunica,
curând, rezultatul concursului.
Iese omul şi intră ultimul candidat.
—— Cât fac doi ori doi?
Candidatul se apleacă înainte, spre director, şi-l întreabă,
coborând vocea:
—— Cât doriţi dumneavoastră să facă, tovarăşe director?
Mai e nevoie să spunem cine a câştigat concursul?
Aceste principii democratice îşi găsesc consacrarea în legea
fundamentală de funcţionare a întreprinderii socialiste:
Art. 1. Şeful are totdeauna dreptate.
Art. 2. Când şeful nu are dreptate, se aplică art. 1.
De unde rezultă, corolar, definiţia şefului: omul la care intri cu
părerea ta şi ieşi cu a lui.
Evident, legea se aplică la toate nivelele, dar cu grijă, în mod
creator.
Şeful de secţie constată că, după un timp de la angajare,
tovarăşul Petrescu, proaspăt absolvent al facultăţii, întârzie la
serviciu, arde gazul, bea cafele în loc să lucreze. Îl pofteşte deci
la el şi-l ia la rost:
—— Unde crezi că te afli, tovarăşe? Aici e fabrică, e producţie!
217
La care, insul, suflându-i un rotocol de fum în faţă, îi aruncă:
—— Du-te şi te pişă, domnule!
Şi iese. Rămas mască o clipă, şeful secţiei se trezeşte, îi sare
ţandăra şi se duce la director şi-i povesteşte ce i s-a întâmplat.
—— Chiar aşa ţi-a spus? se miră directorul. Să vină tovarăşul
Petrescu la mine, îi spune el secretarei.
Apare şi Petrescu, în blugi, cu ţigara în colţul gurii. Directorul
începe să strige la el:
—— Unde te crezi dumneata, tovarăşe?! Pe moşia lui tac-tu?!
La care individul îi răspunde calm:
—— Ia mai du-te-n p...a mă-tii!
Şi iese.
—— Îl dau afară! urlă directorul, făcând spume la gură. Să vină
la mine şeful personalului!
Apare şeful personalului, urmaşul fostului şef de cadre, care,
în treacăt fie spus, şi-a pierdut din puterea de altădată.
—— La ordinele dumneavoastră, tovarăşe director.
—— Să-i desfaci imediat contractul de muncă lui Petrescu!
—— Tovarăşul Petrescu de la...?
—— El! Este insolent şi...
—— Cum spuneţi dumneavoastră, tovarăşe director. Dar...
ştiţi, —coborând treptat vocea până la inaudibil — tovarăşul e
nepotul...
—— Daaa... face lung directorul, schimbându-se la faţă.
Iar şeful de secţie zice:
—— Tovarăşe director, mă scuzaţi, trebuie să mă duc la
toaletă. Dumneavoastră ce faceţi?
Pentru creșterea productivităţii muncii, Tovarăşul a iniţiat şi
studierea, în vederea aplicării, a metodelor economice capitaliste
— desigur, nu preluându-le mecanic, ci în mod creator, tovarăşi.
Aşa s-a născut Centrul de Perfecţionare a Cadrelor de
conducere, faimos la vremea lui sub numele de CEPECA.
Într-o zi se pomeneşte Badea Gheorghe, tocmai pe când
cosea fânul pe-o costişă, cu o comisie de tovarăşi de la catedra
de studiul muncii de la CEPECA. După ce-l urmăreşte o vreme
pe Gheorghe cosind, comisia îi spune:
—— Dumneata, bade, eşti un tovarăş devotat şi munceşti cu
218
sârg, dar nu ai eficienţă. Dumneata risipeşti jumătate din efort: tai
iarba când învârţi coasa la stânga, dar când o roteşti înapoi la
dreapta nu tai nimic. Ia matale coasa asta modernă, cu două
tăişuri; cu ea coseşti în ambele sensuri, deci productivitatea îţi
creşte cu 100 la sută.
După vreo două săptămâni de lucru cu coasa modernă,
Gheorghe se trezeşte iar cu comisia pe costişă. Comisia îl
urmăreşte cum coseşte şi apoi îi zice:
—— Da, tovarăşe Gheorghe, dumneata ai o productivitate
dublă la cosit, dar una slabă la strânsul fânului. Uite ce-am
inventat noi: îţi atârnăm această greblă la spate şi, în vreme ce
coseşti şi înaintezi, se strânge în spate fânul cosit.
Peste alte două săptămâni, când vede din nou comisia
înaintând către costişa unde cosea el, Gheorghe aruncă coasa şi
grebla şi-o rupe la fugă. Comisia – după el! şi după ce-l fugăreşte
câteva văi şi dealuri, îl prinde.
—— Ce-i cu dumneata, bade Gheorghe, de ce fugi de noi?
—— Păi, mi-a fost teamă, tovarăşi, că o să-mi atârnaţi un
felinar de p..ă şi-o să mă puneţi să cosesc şi noaptea.
Tot în cadrul larg al modernizării metodelor de conducere a
producţiei se înscrie şi introducerea matematicii aplicate, iniţiate
de CEPECA.
Cum se ştie, matematica lucrează cu formule şi grafuri. De
pildă, cel de mai jos sintetizează aportul diferitelor categorii de
salariaţi din organigrama unei întreprinderi la realizarea planului.
219
Cum spune vorba aia americănească, un grafic spune mai mult
decât o mie de cuvinte.
Unde-i locul secretarului organizaţiei de bază în această
schemă? El respectă „programul partidului”: dimineaţa de la 10
la 12.
Ȋn asemenea condiţii de competenţă şi elan patriotic s-a
născut Decalogul constructorului socialismului:
1. Munca înnobilează pe om şi societatea socialistă nu are
nevoie de nobili.
2. Fiecare om are dreptul să facă ceva, dar aceasta nu
trebuie să degenereze în muncă.
3. Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim.
4. Slujba nu e cârciumă, să stai toată ziua în ea.
5. Când vezi un coleg odihnindu-se, ajută-l.
6. Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi. Aşteaptă până
poimâine, când poate nu va mai fi nevoie s-o faci.
7. O problemă care nu se rezolvă singură în două zile nu
este una de care să merite să te apuci.
8. Pauzele lungi şi dese — cheia marilor succese.
9. Să nu doreşti moartea şefului, ci să munceşti în aşa fel
ca să şi-o dorească singur.
10. Numai cine nu munceşte nu greşeşte. Şi cine nu
greşeşte merită promovat.
Astfel s-a născut acea fervoare productivă care a impresionat
pe străinii care au avut privilegiul să stea mai mult în România lui
Ceauşescu — de obicei specialişti care acordă asistenţă tehnică.
Un astfel de specialist străin are un contract pentru asistenţă
la — să zicem — combinatul siderurgic unde este director
tovarăşul Petrescu. În fiecare dimineaţă, el trece prin biroul unde
lucrează colegii români, le spune Good morning, ceea ce tot
românul cunoaşte. Dar el continuă cu o frază pe care nimeni n-o
înţelege.
Azi aşa, mâine tot aşa, românii recunosc aceleaşi cuvinte, pe
care însă tot nu le pot înţelege. Aşa încât, curios, unul din ei își
aduce, dimineaţa la serviciu, soţia, care este profesoară de
engleză. Ea le traduce misterioasa frază de după good morning:
„Vă rog să mă scuzaţi pentru că, nefăcând parte din sindicatul
220
dumneavoastră, eu nu pot participa la această grevă.”
Şi aşa s-a născut vorba mobilizatoare a omului muncii „hai la
greva noastră”.
Dar Tovarăşul veghează. El inventează o nouă metodă de
construire a chestiei ăleia „multilateral dezvoltate”: planul
Cincinal în patru ani şi jumătate.
La una din nenumăratele vizite de lucru în întreprinderi, în
care împarte „preţioase indicaţii” despre cum să se lucreze mai
bine, Tovarăşul strânge mâna unui fruntaş în producţie,
întrebându-l:
—— Ei, ce zici, tovarăşe? Facem Cincinalul în patru ani și
jumătate?
—— Îl facem, tovarăşe preşedinte, sigur îl facem! Chiar de-ar
trebui să muncim pentru asta şapte ani!
De fapt, Tovarăşul e singurul român care munceşte din greu.
El munceşte dublu, doar are două slujbe – cea de secretar
general al Partidului şi cea de preşedinte al ţării. Secretarul este
mai tot timpul în vizite de lucru bogate în indicaţii preţioase, în
vreme ce preşedintele aleargă în vizite de prietenie prin toată
lumea, de la Bulgaria vecină la Mozambic, de la arctica Islandă
la Australia, de la uriaşa Chină la minuscula Angora, depăşind
chiar şi pe marele turist care a fost (în capitolul 4) Hruşciov.
Ȋntr-adevăr, deschiderea spre Vest l-a făcut pe Ceauşescu un
favorit al „capitaliştilor”, care-l văd ca pe un soi de „dizident” în
interiorul lagărului sovietic. Şi asta înseamnă invitaţii şi vizite.
Când un vulcan erupe în mijlocul Atlanticului şi formează o
nouă insulă, au apărut imediat problemele politice:
—— Să-i eliberăm, spune Brejnev.
—— Să-i civilizăm, zice Carter, preşedintele Americii.
—— Să-i vizităm, zice Ceauşescu.
Extenuantă viaţă, într-adevăr. Până şi somnul Tovarăşului
este tulburat din cauza acestor vizite. Într-o noapte, consoarta se
trezeşte şi-l aude vorbind prin somn, bolborosind, „Maiestate...
Maiestate.” „S-o fi visând la regina Angliei, visul lui încă
neîmplinit,” îşi zice ea.
—— Nicule, întoarce-te pe partea ailaltă, că visezi urât.
—— Hî, face el, buimac, ce zici?
221
—— Visezi şi vorbeşti prin somn, te crezi la regina Angliei.
—— Eu?! Da’ de unde!
—— Păi ce tot zici „Maiestate, maiestate”?
—— Păi asta zic: mai e state care nu le-am vizitat.
Deci urmează alte vizite în alte state, cu sute de mii de
salariaţi din întreprinderile bucureştene scoşi din producţie ca să
aclame şi să fluture steguleţe la întoarcerea Tovarăşului. Acum
înţeleg românii de ce trebuie să facă Cincinalul în patru ani şi
jumătate: jumătate de an trebuie să stea la aeroport.
Ȋntre două vizite în străinătate — vizite de lucru în ţară, pline
de preţioase indicaţii. Din păcate, natura nu este receptivă la
asemenea indicaţii.
Primele mari inundaţii inundaţii devastatoare se produc în
mai 1970. N-apucă bine să se redreseze ţara că, la câțiva ani
distanță, vin alte inundaţii. Tovarăşul soseşte imediat la faţa
locului, în elicopter. Văzând nişte oameni agăţaţi de crengile unor
copaci, încă în picioare între ape, el îl întreabă pe noul său prim
ministru Manea Manescu:
—— Ce-i cu oamenii ăştia acolo, Maneo?
—— Sunt fruntaşii noştri pe ramură, tovarăşe preşedinte. 44
Apoi vine marele cutremur din 7 martie 1977, soldat cu mii de
morţi şi mari daune. Din fericire, străinătatea, mai ales Vestul, a
răspuns cu compasiune şi generozitate, prin ajutoare financiare.
Cutremurul îl prinde pe Tovarăşul chiar în timpul uneia din
multele sale vizite prin străinătate. El zboară repede acasă şi,
coborând din avionul prezidenţial în Bucureştiul greu lovit, îl
întreabă pe prim-ministru, care-l întâmpină:
—— E grav, Maneo?
—— Destul de grav, tovarăşe preşedinte. După primele
calcule, sunt pierderi de vreo zece miliarde de lei. Dar ajutoarele
primite din străinătate fac de două ori pe-atât.
—— Perfect, spune Tovarăşul. Data viitoare îi dăm foc.
După care s-a plimbat prin ţară ca să dea preţioase indicaţii
autorităţilor locale luptând cu urmările cutremurului. Cu firea sa
înclinată spre filozofie, românul meditează: Cele trei mari
calamităţi naturale — inundaţiile, trepidaţiile şi indicaţiile.
44 Ramură a producţiei, termen folosit în acea vreme, azi intrat în umbră.
222
Şi astfel, mai cu indicaţiile şi mai cu „greva noastră”, România
progresează. Tovarăşul găseşte mereau noi obiective
economice grandioase. Cu tehnologia cumpărată din Vest, el
reuşeşte chiar să transforme vechiul Canal, cel unde Dej şi ai lui
trimiteau „duşmanul de clasă” în lagăre de muncă, într-un mare
proiect al cincinalului în patru ani şi jumătate. Canalul acesta,
care leagă Dunărea cu Marea Neagră pe un traseu mai scurt, nu
pare să servească însă la mare lucru în afară vizitelor de lucru,
cu vaporul, ale Tovarăşului.
Iată-l pe prietenul nostru Bulă la o lecţie mai avansată de
limba română, unde tovarăşa profesoară predă noţiuni de poezie
la nivelul înalt al patriotismului de tip nou, promovat de
Ceauşescu.
—— Şi acum, copii — le spunea ea elevilor după ce i-a lămurit
ce şi cum — să facem nişte exerciţii. Cine vrea să facă nişte
versuri despre viaţa noastră nouă şi îmbelşugată?
Se lasă o lungă tăcere, pe care o sparge inconfundabila voce
din ultima bancă:
—— Eu, tovarăşa.
—— Spune, Bulă, oftează tovarăşa.
Şi Bulă spune:
—— N-avem bani, n-avem mâncare, dar avem un canal mare,
să se plimbe cu bărcuţa Ceauşescu şi Lenuţa.
—— Bulă, ai înnebunit?! strigă tovarăşa. Vrei să mă bagi în
bucluc?! Ieşi afară, măgarule şi să vii mâine cu taică-tău la
şcoală!
Iese Bulă pe culoar şi dă nas în nas cu directorul.
—— Ce-i cu tine-aici? îl ia la rost acesta.
—— Păi, m-a dat afară tovarăşa.
—— De ce te-a dat afară?
—— Din cauza poeziei.
—— Ce poezie?
—— Păi, ne-a pus să facem o poezie patriotică şi m-a dat afară
când i-am spus-o pe-a mea.
—— Dar cum era poezia ta?
—— Păi, era aşa: Avem bani, avem mâncare, şi avem un canal
mare, să se plimbe cu vaporul Ceauşescu şi poporul.
223
—— Şi pentru asta te-a dat afară?
—— Da, pentru asta.
—— Lasă că aranjez eu asta.
Şi, plin de indignare patriotică, directorul se repede în clasă
şi începe să strige la profesoară, băgând-o în sperieţi. Biata
femeie iese plângând din clasă şi pe coridor dă de Bulă, care o
priveşte cu o mutră inocentă.
—— Bine, Bulă, îi spune ea, smiorcăindu-se, cum se poate să
minţi în halul ăsta? Să spui una în clasă şi alta afară?
—— Lăsaţi, tovarăşa, parcă nu ştiţi şi dumneavoastră cum e cu
diferenţa între politica internă şi cea externă?
Românul se adaptează la noua realitate. Cândva, căcatul
fusese ceva de ruşine, dar acum optica s-a schimbat, cum atestă
şi o celebră fabulă a vremii.
Şoarecele fuge prin curte, urmărit de pisică. Ajunge lângă
vaca ce rumegă domol şi o imploră: „Văcuţo, scapă-mă!” Iar
vaca, tot domol, ridică coada şi dă drumul la o balegă,
acoperindu-l pe şoarece. Numai că, din nefericire, i-a rămas o
bucăţică de coadă afară şi pisica a văzut-o şi, haţ! s-a terminat
cu bietul şoricel.
Morala întâi a fabulei: nu toţi cei ce te bagă în căcat îţi vor
răul. A doua morală: nu toţi cei ce te scot din căcat îţi vor binele.
Şi ultima morală: când ai intrat în căcat, asigură-te c-ai intrat cu
totul.
Mai mult, cine a intrat în căcat trebuie şi să-l mănânce. Cine
nu vrea să mănânce, dar vrea şi să se descurce mai bine, are
altă soluţie: linsul în fund — fundul şefului ori al altui tovarăş
important. Atenţie: linsul, nu pupatul. Căci e o diferenţă
importantă: pupatul în fund e act sexual; linsul în fund e act social.
Tovarăşul Ceauşescu şi-a atins visul – întreg poporul participă
entuziast la acest proces de construire a chestiei aceleia
„multilateral dezvoltate”. Judecaţi şi dumneavoastră:
Secretarul B.O.B.-ului (biroul organizaţiei de bază locale a
Partidului, dacă aţi uitat) Cooperativei agricole din comuna
Atârnaţi, pe la care am mai trecut, îşi cheamă omul de serviciu:
—— Gheorghe, dă fuga la părintele şi spune-i să-mi dea nişte
scaune din biserică, fiindcă am adunare generală şi nu-mi ajung
224
scaunele.
Gheorghe fuge la biserică: „Săru-mâna, părinte,” şi-i
transmite cererea tovarăşului secretar.
—— Du-te înapoi, îi zice popa lui Gheorghe, şi spune-i că nu-i
mai dau niciun scaun. Ultima dată, când i-am dat, le-am primit
înapoi mâzgălite cu toate măscările de pe lume, de se ruşinează
babele să mai vină la biserică.
Gheorghe pleacă cu mesajul înapoi.
—— Auzi, boaita, nu-mi dă scaunele! se zborşeşte tovarăşul
secretar. Gheorghe, du-te înapoi şi spune-i că dacă nu-mi dă
scaunele, nu-i mai dau corul Căminului Cultural să-i cânte
„Doamne miluieşte” duminică la slujbă.
—— Aşa, va să zică, zice părintele. Du-te şi spune-i
analfabetului ăla: dacă nu-mi trimite corul, să văd cine-i mai scrie
lui dările de seamă pentru adunările de partid.
—— Auzi, nenorocitul! zice secretarul, când primeşte mesajul.
Du-te şi spune-i că n-am nevoie de dările lui de seamă, că pă
ultima i-am zis s-o facă de-un sfert de oră, da’ el a făcut-o de
jumătate şi nu-ş’ce dracu-a scris acolo, că tot timpul se hlizea
oamenii când am citit-o.
—— Aşaa, zice părintele când Gheorghe îi aduce mesajul,
du-te şi spune-i dobitocului că s-a ramolit. A uitat că mi-a cerut
să-i scriu darea de seamă în două exemplare, ca să trimită unul
la Partid.
Cum de vede, Tovarăşul a rezolvat chiar şi acea a treia
problemă majoră care îl chinuise în capitolul 5 pe predecesorul
său. Toată lumea mănâncă căcatul.
Pe lângă scatologie, bancurile vremii consemnează şi
apariţia escatologicului — a doctrinei judecăţii de apoi, de altfel
conformă cu înclinarea bancului către situaţiile limită precum
prăbuşirea avionului celor Patru ori Trei Mari, întâlnită în primele
capitole.
Mai marii momentului, preşedintele Carter al Americii,
Brejnev şi Ceauşescu, sunt convocaţi la Dumnezeu, care le
spune, „Anul acesta este ultimul, pregătiţi-vă popoarele pentru
Judecata de Apoi.” Ce fac cei trei, odată întorşi acasă?
Carter vorbeşte Americii la televizor, cu grijă, ca să nu
225
stârnească panica: „Fellow americans, trebuie să ne pregătim,
pentru că sfârşitul lumii poate veni chiar mâine. Să ne rugăm deci
pentru iertarea păcatelor noastre.”
Brejnev nu face nimic. „Fie ce-o fi, pân-atunci ne facem că nu
ştim nimic”, hotărăşte el împreună cu Politbiuro-ul.
Ceauşescu convoacă un mare miting în Piaţa Republicii şi
vorbeşte din balconul CC-ului: „Dragi tovarăşi şi pretini, la anul
vine sfârşitul lumii. Aşa încât trebuie să facem totul, tovarăşi, ca
până atunci să îndeplinim planul cincinal!”
Pentru a insufla oamenilor muncii mai multă ardoare
socialistă, Tovarăşul apelează la exemplul istoriei neamului.
Ȋntr-adevăr, săpăturile arheologice au scos la iveală carnetul de
membru de partid al lui Burebista, conducătorul dacilor şi
precursorul de acum 2000 ani al Tovarăşului. Mai adânc nu s-a
săpat pentru că s-ar fi ajuns la nivelul de trai al românului.
Cinematografia urmează îndemnul Tovarăşului, creând mari
superproducţii precum Dacii (1967) şi Mihai Viteazul (1971), care
ilustrează luptele strămoşilor pentru libertate şi unire naţională.
Românii le-au apreciat dar au şi râs cu poftă la scena în care
Radu Buzescu, căpitan al lui Mihai, se aruncă asupra oştirii
turceşti, înălţându-se în şaua calului cu sabia ridicată, strigând
„Cine-i român să vină după mine!” Popularul actor
Septimiu Sever, întruchipându-l pe Buzescu, tocmai „rămăsese”
în Franţa. 45
Ceaușescu își începuse domnia cu schimbări de nume,
rebotezându-și Partidul și țara. Acum el decide să redea
demnitatea națională unor oraşe ale căror nume fuseseră stâlcite
de ocupanţi vremelnici, adăugându-le vechi denumiri istorice.
Clujul, al cărui nume musteşte ungureşte, primeşte la coadă pe
Napoca, numele aşezării romane ce dăinuise pe acolo cu
aproape două mii de ani în urmă. Şi, pentru ca să nu supere
ungurimea, Tovarăşul schimbă ceva şi la sud de Carpaţi: adaugă
numelui Turnu Severin un prefix presupus dacic — Drobeta.
228
Peste încă o lună, trecând pe stradă cu sacoşele în mâini,
furnica se aude strigată, „Săru’ mâna.” Se întoarce şi-l vede pe
greiere zâmbindu-i prin fereastra deschisă, de la volanul unei
maşini Dacia.
—— Ce mai faceţi? — tot cu sacoşa?
—— Tot. Şi dumneavoastră?
—— Ah, sunt obosit după atâta cântat. Aşa că plec într-o mică
vacanţă prin Europa, până la Paris.
—— Daa, ajungeţi şi la Paris?
—— Desigur.
—— As avea o rugăminte la dumneavoastră, zice atunci
furnica.
—— Vă rog, cu cea mai mare plăcere!
—— Aţi putea să-i transmiteţi ceva unei cunoştinţe de-ale mele
din Paris?
—— Bineînţeles. Cui?
—— Unul... La Fontaine, transmiteţi-i, vă rog, din partea mea,
că-l bag în p...a mă-sii!
Tovarăşul are o grijă părintească față de tineri, viitorul ţării.
Toate generaţiile tinere sunt înrolate, de la cea mai fragedă
vârstă. Adolescenţii sunt utecişti (UTC — Uniunea Tineretului
Comunist); copiii de şcoală — pionieri; preşcolarii devin „şoimii
patriei”. Iar acum, sugarii sunt înregimentaţi, ca scutecişti. Pentru
completarea arborelui demografic la celălalt capăt, vom avea
vulturii pleşuvi.
Evident, tinerii sunt viitorul ţării. Dar ce le rezervă viitorul?
Avem acum specialişti, aşa numiţii „futurologi”, care — pentru a
apăra pudoarea românească — au fost rebotezaţi „viitorologi”.
Cum se formează ei e mai greu de spus, dar ştim cum se
recrutează candidaţii de cele trei tipuri de viitorologi — pe termen
scurt, mediu şi lung. Candidatul pentru viitorologie pe termen
scurt este închis într-o cameră goală împreună cu o pisică; dacă,
după 5 minute, el strigă „Am prins pisica” este acceptat.
Candidatul pentru viitorologie pe termen mediu este închis,
împreună cu o pisică, într-o cameră goală şi în întuneric beznă;
dacă, după 5 minute, el strigă „Am prins pisica” este acceptat.
229
Candidatul la viitorologie pe termen lung este închis într-o
cameră goală şi în întuneric beznă, fără nicio pisică; este
acceptat dacă, după 5 minute, el strigă „Am prins pisica”.
Dar, după cum bine se ştie, fiecare om este un viitorolog
sui-generis, care se gândeşte la ce-l aşteaptă.
În 1980, un grănicer român şi unul iugoslav stau de vorbă
peste frontieră. Iugoslavia este în doliu naţional pentru că tocmai
a murit preşedintele Tito, care a fost conducătorul ţării pentru mai
bine de un sfert de veac.
—— Ce-o să vă faceţi acum, că a murit Tito? întreabă românul.
—— Ei, noi om face ce-om face, răspunde celălalt. Dar
spune-mi tu, ce-o să vă faceţi voi dacă al vostru trăieşte cât a trăit
al nostru?
Ȋntrebare dificilă, la care românul răspunde, cum îi e firea, cu
o altă întrebare, o ghicitoare: Ce e mic, negru şi bate la uşă?
Viitorul de aur.
230
14
Românii pe culmile
Epocii de Aur
Două friguri — Porcul lui Bulă şi scroafa americană —
Coada cea de toate zilele — Dacia, maşina secolului —
Explicaţie moscovită — Criză energetică — Noua revoluţie
agrară — Să creştem nişte nemţi — SRL şi acordul global —
România japonizată şi reorganizată — Concediu în spaţiul
cosmic — Criză financiară — Românul proprietar şi la
pensie — Noul PCR — Pesimist versus optimist — Capitale
ceauşescoviene — Securitatea stă la coadă — Doi viermi
celebri — Milenarism — Ceauşescu stă la coadă —
Nicutronul —Cum să plăteşti datoria externă
232
cea mai bună fermă zootehnică şi Tovarăşul se interesează
periodic despre ce se întâmplă cu ea.
Specialiştii procedează la inseminarea artificială a scroafei —
altă minune a tehnologiei americane –— şi scroafa se tot umflă şi
umflă şi toţi aşteaptă cu sufletul la gură fericitul eveniment. Cu
atât mai mare e dezamăgirea când ea fată... un purceluş.
—— Unul?! repetă directorul fermei zootehnice, care nu poate
crede când i se dă raportul. Numai unul?
—— Da, şefu’, numai unu.
—— Dracu’ să-i ia de americani, cu tehnologia lor
ultramodernă!
Directorul poate să-i înjure pe americani cât vrea, dar cum
poate să raporteze mai sus că minunea americană, pe care
tovarăşul Ceauşescu personal a adus-o din America, a fătat doar
un purcel? El îl sună imediat la telefon pe secretarul B.O.B. al
fermei.
—— A fătat, tovarăşe secretar!
—— Cine-a fătat?
—— Scroafa americană: a fătat 25 purcei.
—— Excelent, o să raportez mai sus.
Secretarul B.O.B. îl sună pe secretarul cu economia de la
judeţ. Acesta judecă: 25 pui — e bine, dar ăsta-i planul. Şi planul
nu poate fi doar îndeplinit, el trebuie şi depăşit. Aşa încât îi strigă
la telefon tovarăşului prim-secretar al judeţului:
—— O veste foarte bună, tovarăşe prim! Scroafa noastră
americană a fătat 30 purcei!
—— Excelent!
Şi tovarăşul prim sună imediat la secretariatul CC-ului:
—— Dragi tovarăşi, am primit o veste foarte bună de la ferma
zootehnică: scroafa pe care tovarăşul Ceauşescu a adus-o din
America a fătat 40 purcei.
Secretarul fuge repede la Ceauşescu, care-l întrebase chiar
ieri ce mai face scroafa.
—— Tovarăşe preşedinte, avem o veste excelentă de la
sectorul zootehnic: scroafa pe care aţi adus-o dumneavoastră
din America tocmai a fătat 50 purceluşi.
—— Excelentă veste, într-adevăr, spune Ceauşescu. Acum, 49
233
dintre ei să fie crescuţi pentru consumul intern şi unul pentru
export.
234
pleacă îl întrebă pe beţivan:
—— Dumneata nu pleci?
—— Ce-s prost să plec acu, când sunt primul la coadă?!
Iată şi un al doilea aspect psihologic al fenomenului cozii
Epocii de Aur.
Când se întoarce acasă de la serviciu, Popescu vede o
coadă.
—— Ce se dă? întreabă el pe ultimul din coadă.
—— Susú.
„Susú?” se întreabă Popescu, „ce naiba mai e şi asta?” Dar
dacă e coadă la susú, trebuie să fie ceva şi n-o să rateze el o
coadă! Şi se aşează la rând. Trece un ceas, Popescu mai
avansează câţiva metri; mai trece un ceas şi, tocmai când se
apropiase el de capul cozii, vânzătorul zice:
—— Să ştiţi că susú s-a terminat. Mai avem numai fufú.
„Ei, fir-ar a’ dracului!’ îşi zice Popescu, „Se putea?! Dar, mă
rog, dacă tot am stat două ceasuri, o să iau nişte fufú”. Ajunge în
faţă, ia două kile de fufú şi pleacă. Acasă, îi explică soţiei, când
ea-l întreabă de ce-a întârziat:
—— Am stat la coadă la susú.
—— La ce? întreabă ea mirată.
—— La susú. Dar s-a terminat când s-ajung eu să iau, aşa că
am luat fufú, că numai de-ăla mai era.
—— Susú... fufú, cine ştie ce porcărie ai luat, zice soţia şi
desface pachetul.
Ce credeţi că era înăuntru? Nu ştiţi? — două kile de mumú.
S-ar putea să nu fi râs dumneavoastră. N-aţi trăit în Epoca de
Aur.
De ce atâtea lipsuri? Din cauza unui banc – bancul cu statuia:
statu’ ia tot. Energia merge la industrializare, mâncarea şi
băutura la export. Ce-i drept, nu pe gratis, ci pentru plătirea
datoriilor externe ale Tovarăşului, necesare chestiei ăleia
„multilateral dezvoltate”.
Printre alte realizări ale epocii de aur — raţionalizarea
benzinei pentru posesorii de maşini. Aceasta a prilejuit un nou
succes internaţional. La Salonul Automobilului de la Paris,
235
maşina românească, Dacia, a fost aleasă automobilul deceniului:
singurul din lume care consumă 30 litri de benzină pe lună.
238
Poftim, dacă insişti, e adevărat! Pentru fiecare neamţ pe care-l
lăsăm să plece, Germania Federală plăteşte statului nostru 5000
mărci. Ei, şi? Ce legătură are asta cu problema noastră?
—— Păi, dacă aşa e, zice Badea Gheorghe, de ce să nu
creştem şi noi nişte nemţi?
Noua revoluție agrară n-a adoptat soluţia lui Badea
Gheorghe, dar a dat repede primele roade — o nouă varietate de
rădăcinoase pentru hrana populaţiei — cartofii boabe.
239
„directivele” Partidului la forurile economice. Marea fabrică de
confecţii din Bucureşti se află acum în plin proces de
reorganizare, organizat de ce se cheamă „conducere colectivă”.
Aceasta numeşte un „comitet al oamenilor muncii” şi îi prezintă
propunerile conducerii: să se mute o maşină din secţia A în secţia
B, una din secţia B în secţia C, iar linia de asamblare în secţia D.
Apoi ia cuvântul directorul:
—— Ce părere aveţi, tovarăşi? Vom reuşi să sporim eficienţa
producţiei?
Urmează o lungă tăcere, spartă, în sfârşit, de vocea unei
femei în vârstă, care fusese numită în comitet numai pentru că
„clasa muncitoare” trebuia să fie reprezentată şi, într-o fabrică de
confecţii, 90 la sută dintre muncitori sunt femei.
—— Dragi tovarăşi, spune femeia, eu sunt bătrână şi am văzut
multe în viaţa mea. Înainte de război, când eram tânără, am lucrat
şi într-un bordel. Şi, din când în când, se întâmpla ca lucrurile să
nu meargă bine. Dar, când se întâmpla asta, matroana nu muta
paturile ci schimba curvele.
Nu degeaba botezase românul „cadrele” — curve politice.
Când nici reorganizarea, cu aceleaşi curve politice, nu dă
rezultate, Tovarăşul găseşte altă cauză a eşecului — românii iau
prea multe concedii, cu sau fără plată. Nu le ajunge cel de
odihnă, mai iau şi concedii medicale, iar femeile iau şi de
maternitate. Urmează un nou decret prezidenţial, care stabileşte
totalul de zile de concediu plătit — concediu propriu-zis, medical,
maternitate — ce le poate lua românul pe an.
În vremea asta, primul român, Dumitru Prunariu, zboară în
cosmos, într-un echipaj sovietic. La întoarcerea din misiune, Ivan
Ivanovici, şeful echipajului, este primit la Kremlin:
—— Să, trăiţi, tovarăşe prim-secretar, ia el poziţia de drepţi,
salutând. Raportez, misiune îndeplinită: şase zile în cosmos.
—— Bravo, Vania, zice Brejnev. Şi cum a fost?
—— A fost bine, tovarăşe prim-secretar, n-am avut nicio
problemă.
—— Bine, ia-ţi şi tu două săptămâni de vacanţă, să te relaxezi
cu Nataşa.
240
Maiorul Prunariu este şi el primit la CC de către Ceauşescu:
—— Tovarăşe preşedinte, raportez: am petrecut şase zile în
cosmos.
—— Bravo, şi cum a fost?
—— Bine, tovarăşe preşedinte, a fost ca o vacanţă, n-am avut
nicio problemă.
—— Bun, eşti liber. Ia stai puţin, cele şase zile în cosmos, ce
faci cu ele? Faci cerere de concediu fără plată sau ţi le scad din
concediu?
242
frigiderul e gol. Se-mbracă repede şi-o rupe la fugă pe stradă
după tramvai, unde apucă un loc pe scară şi ajunge la Uzinele
23 August, unde este proprietar.
Dar românul trebuie să simtă că e pe deplin proprietar.
Tovarăşul plănuieşte un nou decret: cine locuieşte cu chirie la
stat, trebuie să-şi cumpere locuinţă. Dar renunţă după câteva
zile, când cineva îi atrage atenţia că, în virtutea decretului, ar
trebui ca puşcăriaşii să-şi cumpere celulele.
Merită citată aici în întregime noua versiune a binecunoscutei
balade ce-am învăţat-o cu toţii, pe de rost, în primii ani de şcoală.
Fantezia populară a transformat Muma în soacra unui presupus
descendent al domnitorului, devenit constructor al socialismului,
căruia i-a atârnat de coadă un sufix domnesc:
Soacra lui Fane al XIX-lea 46
Pe o stradă nouă, într-un bloc recent,
Unde plouă-n case şi-i pe jos curent,
Tânăra nevastă şade şi suspină,
Că-i oprită apa şi n-are lumină.
Şi-apoi de la slujbă soţul ei iubit
A plecat la patru şi-ncă n-a venit.
S-a făcut, în fine, unşpe jumătate
Şi se-aude-n uşa cineva cum bate.
Tânăra nevastă să deschidă sare,
Dar mai iute încă maică-sa răsare
Şi se-aşează-n uşă, ţeapănă şi acră.
— Tu eşti, Fane-acolo? — Eu sunt, mamă soacră.
Hai, deschide uşa, că sunt mort de frig.
— Asta este oră ca să-mi vii pilit?
— Nu am fost la crâşmă, mamă soacră, zău,
Am plecat la patru şi am stat la cozi.
Am stat la tacâmuri şi n-am apucat
Am stat la adidaşi şi nu s-au băgat
244
—— Nu, de-abia ieşise la pensie. A murit după ce-a primit
prima pensie.
—— Oh, nu!
—— Cum îţi spun. Dar de Popescu, ţi-aduci aminte?
—— Mi-aduc aminte.
—— A murit şi el.
—— Nu mai spune! Cum a murit?
—— La fel. S-a pensionat, dar n-a apucat să ia decât două
pensii.
—— Mă, te pomeneşti că ne pun ăştia ceva în pensie!
245
în băşica lui şi, când ea atinge un maxim, n-are încotro şi-i dă
drumul în chiloţi. Mai trebuie să îndure calvarul alte două ore,
până se încheie şedinţa şi poate să se repeadă la uşă.
Acolo îl întâmpină soţia lui, întinzându-i un teanc alb de
pânză.
—— Ţi-am adus chiloţii, dragul meu.
El se încruntă şi-i şopteşte:
—— Mai încet, să nu te-audă cineva. Dar cum ai aflat?
—— Sigur c-am aflat. S-a anunţat acum o oră la Europa Liberă.
Ȋn Bucureşti şi sudul ţării, toate antenele TV sunt îndreptate
spre Bulgaria (încă n-a apărut televiziunea prin satelit), care
transmite şi telenovele sud-americane, nu numai discursurile
şefului Partidului bulgar.
Un grup de turişti bulgari, care habar n-au de toate acestea,
a fugit înapoi acasă cu primul tren. Auziseră pe stradă, în
Bucureşti, un grup înarmat cu răngi de fier care-şi strigau unul
altuia: „Ieri seară nu i-am prins pe bulgari, dar diseară nu-i mai
scăpăm!”
Nu-i de mirare că, la nivel guvernamental, s-a discutat dacă
nu este cazul să se perceapă de la populaţie, plata
abonamentelor TV în leva şi a abonamentelor radio în mărci.
247
Pesimistul zice „Mai rău decât aşa nici că se poate!” Iar optimistul
zice „Ba se poate! Ba se poate!”
De fapt, românul are o poziţie mult mai subtilă — statistică:
fiecare an e unul mediu: mai prost decât precedentul şi mai bun
decât următorul.
Dacă nu poate să dea românilor mâncare şi căldură, în
schimb Tovarăşul hotărăşte să le dăruiască o nouă capitală.
Românii o botează Ceauşville, dar, când constată că pentru asta
se dărâmă zeci de mii de case, îi schimbă numele în Ceauşima.
Cum se vede, Japonia chiar a intrat în subconştientul
românului, ori măcar în bancul lui. Nu-i de mirare că România şi-
a trimis reprezentantul la campionatul mondial de Karate din
Japonia. Intră în concurs campionul Franţei, cere şase cărămizi,
i se pun stivă şi harşt! — le sparge dintr-o lovitură cu muchea
palmei. Americanul cere 12 cărămizi şi harşt! – le sparge dintr-o
lovitură. Vine acum reprezentantul ţării gazdă şi sparge 24
cărămizi, record mondial.
Şi iată că apare românul şi cere 48 cărămizi.
—— Chiar 48? se miră juriul.
—— Da, 48, dar să mi le puneţi pe orizontală, nu pe verticală.
Juriul rămâne uimit, dar cum regulamentul nu specifică nimic
în privinţa asta, se conformează. Şi, harşt! – românul sparge cele
48 cărămizi dintr-o lovitură! Formidabil, nou record mondial! Un
necunoscut, un român, este campion mondial de karate. Presa
dă buzna. Cum se explică? O ţară fără nicio tradiţie în karate, ca
România, să dea un campion mondial absolut?
—— Ei, răspunde românul modest, în realitate, la noi eu sunt
un nimeni. Avem noi unul acolo, mic de nu dai doi bani pe el, dar
când face odată aşa cu mâna, sfarmă nu 48 cărămizi, ci mii de
case.
Românii îşi pun totuşi speranţe în anul 1986, când Partidul îşi
aniversează, cu mare tam-tam, 65 ani de la naştere. Dacă face
65 ani, poate că Partidul se pensionează.
N-a fost să fie aşa. Căcatul comunist a devenit
atotcuprinzător: nu numai că îl mănânci, dar şi trăieşti în el. Ca
următorii doi.
Doi viermi, tată şi fiu, trăiesc într-un căcat. Tot ronţăind, fiul
ajunge la o margine şi, ronţ-ronţ, scoate capul afară. El mijeşte
ochii şi începe să strige, „Tăticule, tăticule!” Viermele tată, ronţ-
ronţ, scoate şi el capul afară, alături de fiu. „Ce-i, fiule?
—— Ce-i asta, tăticule?
—— Care asta?
249
—— Culoarea asta albastră, frumoasă?
—— Asta-i cerul, fiule.
—— Şi globul acela frumos, strălucitor, din cer, ce e?
—— Acela-i soarele, fiule.
—— Şi culoarea aceea verde, frumoasă, pe jos?
—— Aceea-i iarba.
—— Şi toate acestea, cerul soarele, iarba, ce sunt?
—— Acestea sunt lumea, fiule.
—— Dar, tăticule, dacă lumea e atât de frumoasă, de ce trăim
noi în căcatul ăsta?
—— Cum de ce, fiule? Din sentiment patriotic!”
În astfel de împrejurări, înfloresc escatologia şi milenarismul.
Dumnezeu convoacă la el pe şefii de state de pe Pământ şi
le spune „Pregătiţi-vă popoarele, căci în anul 2000 vine sfârşitul
lumii”. Toţi se conformează, fiecare în felul lui. Reagan se
adresează Americii la televizor, dându-le vestea şi încheind, „Să
ne rugăm, fiecare din noi, pentru iertarea păcatelor noastre”.
Cernenko, prim-secretarul PCUS, se întoarce la el acasă şi
aplică tactica lui Brejnev într-o situaţie identică (din capitolul 4) –
tace şi nu face nimic.
Ceauşescu nu tace. El convoacă un mare meeting al
oamenilor muncii pe stadion şi ţine un discurs.
„Dragi tovarăşi şi pretini, aflaţi că în anul 2000 vine sfârşitul
lumii! Dar noi să nu ne temem, căci noi suntem cu 500 ani în
urmă!”
În România apare acum un fel nou de cozi.
Într-una din vizitele sale incognito în capitală, Tovarăşul vede
o coadă:
—— La ce staţi aici? îl întreabă el pe ultimul din coadă.
Omul întoarce capul spre el, holbează ochii şi o rupe la fugă,
fără să răspundă.
Nedumerit, Tovarăşul repetă întrebarea către următorul ins
din coadă. Acesta întoarce capul spre el, holbează ochii şi o
zbugheşte, fără să răspundă. Tot mai nedumerit, Ceauşescu îl
întreabă pe al treilea ins, care face şi el la fel ca ceilalţi doi. Şi
uite-aşa, încetul cu încetul, Ceauşescu aproape goleşte coada.
Pe ultimul ins însă îl înşfacă de braţ înainte de-a-l întreba „La ce
250
staţi aici?” Neputând fugi, omul îi răspunde:
—— La paşapoarte, pentru emigrare.
—— Aşaaa? zice Ceauşescu, atunci de ce toţi ceilalţi au fugit?
—— Păi, când au văzut că şi dumneavoastră staţi aici,
tovarăşe preşedinte, şi-au zis că dacă plecaţi dumneavoastră, nu
mai e nevoie să plecăm noi.
Într-adevăr, mulţi români, nemairezistând Epocii de Aur, fug
din ţară, fug pe unde şi cum pot. Ştiţi ce este un cvartet de
coarde? Filarmonica „George Enescu” proaspăt întoarsă dintr-un
triumfător turneu în Occident.
Şi astfel, lagărele de imigrare din Vest se umplu de români şi
lumea de-acolo nu înţelege de ce. Un ziarist ce încearcă să afle
un răspuns intervievează un român proaspăt sosit în lagăr.
—— Spuneţi-mi, dumneavoastră de ce aţi fugit din ţară? Nu
aveaţi serviciu?
—— Ba da, aveam serviciu, nu pot să mă plâng.
—— N-aveaţi locuinţă?
—— Ba da, aveam locuinţă, nu pot să mă plâng.
—— Nu aveaţi ce mânca?
—— Aveam, nu pot să mă plâng.
—— Atunci, nu înţeleg, de ce aţi plecat.
—— Tocmai de aceea — aici pot să mă plâng.
Situaţia devenind intolerabilă, Tovarăşul găseşte, ca de
obicei, o soluţie pentru curmarea exodului — un decret. Decretul
statuează că toţi cei ce fac cerere de plecare definitivă din ţară
trebuie să-şi plătească studiile efectuate în şcoală şi universitate,
în valută forte. Decretul nu se poate însă aplica, nu din cauza
protestelor internaţionale, cum s-a pretins, ci dintr-o cauză
obiectivă: ar fi trebuit ca morţii să-şi plătească înmormântarea în
dolari — plecarea lor e doar tot una „definitivă”.
253
Ȋn sfârşit, în primăvara lui 1989, şi o veste bună: Ceauşescu
anunţă naţiunii marea sa realizare — România şi-a plătit datoriile
externe.
Când Bulă se întoarce de la serviciu, Madam Bulă îl primeşte
anunţându-i fericita veste.
—— Am auzit, răspunde Bulă, oftând. Acum nu mai avem chiar
nimic, nici măcar datorii.
Misterul avea să se dezvăluie curând. Cum a plătit
Ceauşescu datoriile externe ale României? — A vândut Epoca de
Aur.
254
15
Copilul minune al Epocii de Aur
Eroul şi legenda — Ce-i într-un nume? — Precocitate
sexuală — Factorul ereditar — La şcoală, mitului elevului
Bulă — Precocitate politică — Sex şi calomnie — Student —
Alcoolic — Cutremur — Ascensiune şi declin politic
256
pumn?
—— Creta! strigă clasa.
—— Bravo! Acum să schimbăm rolurile: unul din voi ascunde
ceva şi eu ghicesc.
Ca de obicei, în astfel de împrejurări, nimeni n-are curajul să
fie primul. După vreun minut, din fundul clasei, căci, ca toţi
predestinaţii, acolo îşi are eroul nostru sălaşul, se aude vocea
groasă — precoce şi ea! — a lui Bulă:
—— Eu, tovarăşa!
—— Ei, ia să vedem, Bulă, oftează tovarăşa învăţătoare, în
lipsa altui, mai comod, voluntar.
Bulă se scoală, cu o mână vizibil închisă în buzunarul
pantalonilor.
––— Ghici pe ce ţin eu mâna în buzunar?
Clasa începe să se hlizească şi tovarăşa se face roşie:
—— Nu ţi-e ruşine, Bulă?! Se poate?
La care Bulă răspunde candid:
—— Nu, tovarăşa, nu era aia, era cheia!
Şi, triumfător, scoate din buzunar o cheie, spunând:
—— Dar îmi place cum gândiţi, tovarăşa.
În clasa a II-a, la lecţia de geometrie. Tovarăşa învăţătoare
desenează pe tablă un pătrat.
—— Ce este asta, copii?
În clasă se face tăcere deplină, în care răsună după câteva
clipe, vocea groasă a lui Bulă:
—— Eu, tovarăşa!
—— Zi, Bulă, oftează tovarăşa, încercând să se pregătească
pentru ce-i mai rău.
—— E fereastra de la baie, prin care se vede o gagică goală
care face duş.
—— Bulă, măgarule! Nu ţi-e ruşine?! exclamă tovarăşa. Stai
jos!
După care desenează pe tablă un cerc:
—— Ce e asta, copii?
Iarăşi linişte şi iarăşi Bulă:
—— Eu, tovarăşa!
Şi, fară să aştepte:
257
—— E o fereastră de la vapor şi prin ea se vede o gagică
goală...
—— Bulă, măgarule, vrei să te dau afară?
După care învăţătoarea trasează pe tablă un triunghi şi, când
se întoarce spre clasă ca să întrebe ce formă e asta, răsună
vocea groasă a lui Bulă:
—— Ehei, dar dumneavoastră sunteţi obsedată, tovarăşa!
Micul Bulă este la fel de interesat de ştiinţele naturii ca de
matematică. Pentru lecţia următoare, tovarăşa le-a cerut elevilor
să aducă fiecare câte un animal prins pe undeva. Orice, fie şi
numai o furnică.
A doua zi, Ionel duce la catedră un fluture.
—— Bravo, Ionel, ce fluture frumos! îl laudă tovarăşa. Cum l-ai
prins?
—— Cu plasa de fluturi, tovarăşa.
Apare şi Gigel cu o broască.
—— Ce broască frumoasă! spune tovarăşa. Cum ai prins-o,
Gigel?
—— Cu undiţa, tovarăşa.
Şi iată că trece mândru spre catedră, sub murmurele
admirative ale clasei, Bulă al nostru, ţinând de urechi doi iepuri.
—— Vai, ce iepuri frumoşi! exclamă tovarăşa. Cum i-ai prins,
Bulă?
—— Regulându-se, tovarăşa.
Astfel de intervenţii ale copilului precoce au stârnit
curiozitatea tovarăşei învăţătoare, care se hotărăşte să facă o
vizită părinţilor lui Bulă. Mărturia ei luminează puţin creanga pe
care s-a născut eroul nostru în arborele său genealogic,
altminteri obscur.
Îi deschide uşa chiar micul Bulă:
— Săru’ mâna, tovarăşa.
—— Bună ziua, Bulă. Părinţii tăi sunt acasă?
—— Sunt, tovarăşa, dar...
Tovarăşa intră şi pe ce-i cad ochii? Bulă-tatăl, în izmene şi
maieu, doarme prăbuşit pe podea, horcăind, înconjurat de-o
pădure de sticle goale şi cu mâna încleştată pe una din ele.
Înfrângându-şi repulsia, învăţătoare întreabă:
258
—— Mămica nu-i acasă, Bulă?
—— Ba da, tovarăşa.
Şi Bulă o conduce în dormitor, unde se află doamna Bulă:
puhavă, într-un combinezon destrămat, ea zace într-un fotoliu, cu
ochii holbaţi, cu sticla atârnând în mână şi cu bărbia pe care răsar
negi cu smocuri păroase mari tremurându-i ca de Parkinson.
Tovarăşa se înfioară:
—— Nu mai e nimeni acasă, Bulă?
—— Ba da, tovarăşa.
În clipa aceea se deschide o uşă şi apare o fată sumar
îmbrăcată, cu privirea rătăcită şi ţinând în mână un salam lung.
—— Asta e soră-mea cea mare, zice Bulă, cu cumnatul meu,
Italianul. 47
Celor cărora li se pare că ereditatea lui Bulă este încărcată le
reamintim că aceasta este, la urma urmelor, condiţia geniului.
Termenul poate părea exagerat, dar ce altul putem folosi când
Bulă îşi făcea deja simţită prezenţa în lume, la această vârstă
fragedă, şi arăta o atât de acută înţelegere a relaţiei cauză-efect?
—— Bulă, de ce-ai lipsit ieri de la şcoală? îl întreabă tovarăşa.
—— Păi, să vedeţi, tovarăşa, mi-a spălat mama chiloţii şi n-au
apucat să se usuce şi n-am avut cu ce să mă îmbrac.
Tovarăşa n-are cum riposta la explicaţie, dar Bulă lipseşte şi
ziua următoare.
—— Ce-i cu tine, Bulă? Iar ai lipsit ieri, îl admonestează
tovarăşa când îl vede în clasă.
—— Păi, să vedeţi, tovarăşa, am plecat ieri dimineață spre
şcoală, dar când am trecut pe lângă casa dumneavoastră, v-am
văzut chiloţii pe frânghie la uscat, aşa că mi-am zis că lipsiţi şi
dumneavoastră.
Ca elev, Bulă a fost foarte interesat nu numai de ştiinţele
exacte sau naturale, dar şi de disciplinele umaniste. Iată-l în
ultima clasă elementară, la lecţia de limba română.
Tovarăşa învăţătoare le explică elevilor misterele poeziei,
47 Au apărut voci ce neagă autenticitatea acestui episod, susţinând că
în România anilor ‘70 nu se putea găsi salam italian. De fapt, salamul
italian exista încă în magazine şi era chiar cel mai popular. Tocmai acest
detaliu este dovada autenticităţii mărturiei.
259
ritmul şi rima, şi le dă cele mai simple exemple, cele din literatura
populară, precum „frunză verde şi-o sipică, am o mândră
mititică”.
—— Ia să vedem, copii, cine poate sa facă o poezie ca asta,
de numai două versuri?
Ridică mâna Ionel şi zice, „Foaie verde şi-o alună, noi avem
o şcoală bună”.
—— Bravo, Ionel, ai făcut o poezie frumoasă. Cine mai
încearcă?
Ridică mâna Florica şi zice, „Frunză verde de mohor, elevii
învaţă cu spor”.
—— Bravo, Florica, foarte frumoasă poezie! Ei, cine ne mai
face o poezie?
Şi, fireşte, răsună inconfundabila voce groasă din fundul
clasei:
—— Eu, tovarăşa.
—— Zi şi tu, Bulă, oftează tovarăşa.
—— Frunză verde şi-o păstaie, stau în apă pân-la brâu.
—— Dar unde e rima, Bulă?
—— Un’ să fie, tovarăşa? — în apă.
Iată alte două episoade revelatoare în privinţa aptitudinilor
ştiinţifice ale lui Bulă, manifestate încă din şcoala elementară.
—— Acum, copii, să dăm nişte exemple de fructe, spune
tovarăşa la sfârşitul lecţiei de ştiinţele naturii. Ia spune tu, Ionel.
—— Mărul, tovarăşa.
—— Bine, Ionel. Dă şi tu un exemplu, Gigel:
—— Para, tovarăşa.
—— Bine, Gigel.
Şi uite-aşa vine şi rândul prietenului nostru. El se scoală, lung
şi încet şi tace mâlc. „Prună,” îi suflă un coleg.
—— Prună, spune Bulă.
—— Bulă, ţi-a şoptit colegul. Vreau să-mi spui tu, zice tovarăşa,
accentuând pe tu.
Bulă iarăşi tace şi îi suflă alt coleg: „nucă”
—— Nucă.
—— Nu, Bulă, nu aşa! zice tovarăşa. Iarăşi ţi-a şoptit cineva.
Spune ceva din capul tău!
260
Şi atunci Bulă strigă, fericit:
—— Mătreaţă, tovarăşa.
La lecţia de ştiinţele naturii, tovarăşa le cere elevilor să dea
exemple de produse alimentare.
Ionel spune „pâine”, Gigel spune „lapte” şi aşa mai departe,
până vine rândul lui Bulă.
—— Lampa, spune acesta, provocând râsul clasei.
—— Cum asta, Bulă, se mănâncă lampa? întreabă tovarăşa.
—— Păi, zice Bulă, ieri seara, când mama şi tata s-au dus la
culcare, l-am auzit pe tata spunându-i mamei, „stinge lampa şi
ia-o-n gură”.
Dacă tot am intrat în viaţa familiei lui Bulă.
La ora de dirigenţie, tovarăşa vrea să ştie cum trăiesc elevii
ei acasă.
—— Ia spune tu, Ionel, cum staţi voi acasă? Aveţi spaţiu
suficient? Ai unde să-ţi faci temele de acasă?
—— Nu prea avem spaţiu, tovarăşa, dar suntem înscrişi pe listă
pentru un apartament.
—— Asta e bine. Dar tu, Gigel?
—— Noi avem apartament nou.
—— Foarte frumos. Şi nu vă lipseşte nimic?
—— Ba da, ne-ar trebui o maşină de spălat, dar a zis tata că o
să cumpere una la anu’.
Şi uite-aşa întreabă diriga elev după elev, până ajunge la
Bulă.
—— Ei, Bulă, voi cum staţi?
—— Noi avem de toate, tovarăşa.
—— Chiar de toate.
—— De toate, nu ne lipseşte nimic.
—— De unde ştii tu aşa de bine?
—— Păi, chiar ieri a venit tata acasă de la servici şi i-a spus
mamei, „Mi-au dat plicul” şi atunci ea a strigat, „Numai asta ne
mai lipsea!”
Şcoala îi dă micului Bulă şi primele lecţii de educaţie politică,
dar cu participarea lui Bulă-tatăl. Iată, pentru ilustrare, un episod
din ultima clasă elementară.
Tovarăşa le vorbeşte copiilor la dirigenţie despre
261
solidaritatea internaţională, despre datoria de-a ajuta popoarele
slab dezvoltate. În încheiere, ea le spune:
—— Aşa că, dragi copii, pentru a ajuta popoarele înapoiate din
Africa, să aduceţi mâine fiecare zece lei.
A doua zi, cine n-aduce cei zece lei? - Bulă.
—— De ce n-ai adus banii, Bulă? întreabă tovarăşa.
—— A zis tăticu că, dacă n-au bani, popoarele înapoiate să se
ducă să ceară la partid.
—— Bulă, când te duci acasă, spune-i tăticului tău să dea banii,
că ăştia n-au partid.
A treia zi, Bulă tot n-aduce banii. Când tovarăşa-l întreabă de
ce, el explică:
—— A zis tăticu că, dacă n-au partid, să ceară la sindicat.
—— Bulă, — îi explică, răbdătoare, tovarăşa — spune-i lui tăticu
să dea banii, că ăștia-s foarte înapoiaţi, n-au nici partid, nici
sindicat.
Ziua următoare, Bulă explică:
—— A zis tăticu că nu dă banii. Că dacă ăştia n-au nici partid,
nici sindicat, nu sunt deloc înapoiaţi şi n-au nevoie de banii noştri.
Cu un asemenea mentor, maturizarea politică a lui Bulă a
putut ţine pasul cu cea sexuală. Abia intrat în clasele gimnaziale,
el revelă o capacitate de-a înţelege mult peste nivelul clasei lui.
Iată un exemplu de la lecţia de Socialism. Profesoara le explică
elevilor cum stă cazul cu Patria şi Partidul:
—— Patria şi Partidul sunt de nedespărţit, sunt ca o familie:
Partidul e tata iar Patria e mama. Aţi înţeles?
În liniştea ce se lasă, se aude inconfundabila voce groasă din
ultima bancă:
—— Am înţeles, tovarăşa.
—— Ce-ai înţeles, Bulă?
—— Păi, nu ştiu eu? În fiecare noapte o regulează taică-meu
pe săraca mama.
Dar, fireşte, liceul înseamnă şi apariţia acelei deja menţionate
preocupări majore – sexul. Aici se vădeşte necesară, mai mult
decât oricând, cooperarea şcolii cu familia. Fiindcă elevii ei au
ajuns la vârsta pubertăţii, tovarăşa dirigintă a convocat părinţii la
şcoală pentru a-i instrui:
262
—— Copiii dumneavoastră, le spune ea, au ajuns la vârsta
când trebuie să afle anumite lucruri şi de la cine este cel mai bine
să le afle, dacă nu de la părinţi? Desigur, trebuie procedat cu tact.
Şi tovarăşa le explică cu delicateţe cum să le vorbească
copiilor lor despre sex, cu exemplele clasice ale albinelor şi
păsărilor - ş.a.m.d. Astfel luminat, Bulă-tatăl se duce acasă şi-l ia
deoparte pe fiul lui.
—— Ascultă, Bulă, ţi-aduci aminte cum am fost noi alaltăieri la
curve?
—— Păi, sigur!
—— Ţi-aduci aminte ce mişto a fost cum le-am... pă alea două?
—— Mişto! zice Bulă, lingându-se pe buze.
—— Ei, să ştii că tot aşa-i şi cu albinele şi păsările.
Bulă-tatăl găsise o soluţie pentru problema fiului dar, vorba
zicalei, ea nu trebuia aplicată mecanic şi fiul a făcut această
greşeală.
Vine Bulă de la şcoală cu ochiul umflat.
—— Ce-ai păţit, Bulă? îl întreabă taică-său.
—— M-a pocnit o colegă.
—— De ce te-a pocnit?
—— Păi, am întrebat-o dacă nu vrea s-o regulez?
—— Nu aşa, mă Bulă, îl dojeneşte tatăl. Fetele nu e ca curvele,
să te repezi aşa la ele. E delicate, treb’e luate cu binişorul, pe
ocolite... le-ntrebi ce mai face, ce mai citeşte, ce muzică mai
ascultă? Le-ntrebi... îţi place Balzac?... îţi place Chopin? Şi abia
dup-aia... înţelegi?
—— Aha, face Bulă, luminat. Am înţeles, tată.
Ziua următoare, vine el acasă cu celălalt ochi umflat.
—— Ce-ai păţit, Bulă? îl întreabă taică-său.
—— M-a pocnit altă colegă.
—— De ce?
—— Păi, am făcut cum m-ai învăţat, m-am dus la ea şi-am
întrebat-o, „Îţi place Balzac? „Da”, zice ea. „Da’ Chopin, îţi
place?” „Da”, zice ea. „Bravo, zic eu, atunci hai să te regulez”.
Ajunşi aici, se cade să corectăm una din greşelile – dacă nu
chiar Greşeala cu G mare – care alimentează biografia eroului.
După cum ne-a arătat episodul de mai sus, Bulă este un
263
„soupirant”, o victimă a atracţiei ineluctabile exercitate de sexul
frumos. Calomnia transformă precocitatea lui sexuală într-un
pretext de-a face din el un violator de profesie.
Tovarăşa dirigintă se pomeneşte că-i sună Bulă la uşă:
—— Săru’ mâna, tovarăşa.
—— Bună dimineaţa, Bulă, s-a întâmplat ceva la şcoală?
—— Nu, tovarăşa, nu s-a-ntâmplat nimic, dar am venit cu o
problemă.
—— Ce problemă, Bulă?
—— Tovarăşa, dacă mă lăsaţi să vă regulez, eu vă dau 1500
lei.
—— Bulă, măgarule, nu ţi-e ruşine!?
—— Zău, tovarăşa, gândiţi-vă bine — 1500 lei, pentru atâta
lucru.
—— Ieşi afară, măgarule!
—— 1500 lei, asta nu e puţin, insistă Bulă.
Şi scoate din buzunar şi flutură teancul de hârtii de-o sută.
—— 1500? întreabă tovarăşa, puţin îndoită.
Şi aşa se face târgul şi Bulă pleacă fericit, iar tovarăşa ia
banii. Câteva minute mai târziu, sună la telefon secretara liceului.
—— Bună dimineaţa, tovarăşa dirigintă, aţi primit chenzina?
—— Ce chenzină?
—— Păi, azi e ziua chenzinei şi, fiindcă nu aveaţi ore astăzi,
s-a oferit Bulă să vă aducă banii acasă.
Avem aici de-a face cu un exemplu tipic de calomnie
biografică. Căci povestea aceasta circula în licee încă înainte de
naşterea lui Bulă, atribuită unui Ionel ori Gigel anonim, şi e
probabil că s-a colportat în fiecare liceu din lume, de sute de ani
încoace. Ȋn realitate, relaţiile lui Bulă cu tovarăşa dirigintă, deşi
pline de reciprocă simpatie, n-au depăşit vreodată stadiul
platonismului, după cum ne dovedeşte acest episod autentic de
la sărbătoarea de adio, după bacalaureat, a promoţiei lui Bulă.
După discursuri, acordarea premiilor etc., începe dansul şi
prietenul nostru dă fuga la bufet.
—— Dă-mi o sticlă de Coca-Cola goală, îi cere el bufetierei.
—— Goală? se miră ea. La ce-ţi trebuie, goală?
—— Mă duc s-o invit la dans pe diriga, îi explică el.
—— Ei, şi?
264
—— Bag sticla în buzunarul din dreapta al pantalonilor, şi-o iau
pe diriga şi-o lipesc de cracul meu drept.
—— Ei, şi?
—— Cum ei, şi? Când ea o să simtă sticla, o să se mute pe
partea stângă şi-acolo o aşteaptă băiatu’!
Acest episod ne dezvăluie de asemenea, calităţile de strateg
în formare ale eroului nostru, care explică, cel puţin în parte,
reuşitele sale ulterioare.
Un ultim episod din vremea şcolii de cultură generală.
Bulă se plimbă prin Bucureşti împreună cu tatăl lui, când se
apropie de ei un ins cu un aparat de filmat în mână:
—— Do you speak English? îl întreabă el pe Bulă.
Acesta ridică din sprâncene. Străinul insistă:
—— Parlez-vous français?
—— Ţţţţ, face Bulă.
—— Parlate l’italiano?
—— Ţţţţ.
—— Sprechen Sie Deutsch?
Acelaşi răspuns. Individul mai aruncă un „Scuse me” şi
pleacă.
—— Ai văzut, mă, câte limbi ştia tipul? zice Bulă-tatăl,
admirativ. Iar Bulă:
—— Ei şi? La ce i-a folosit? 48
266
—— Ce ţi-a spus?
—— Cine?
—— Tatăl fetei.
—— Ăăă, mi-a dat un răspuns evaziv.
—— Cum adică? Ce ţi-a spus?
—— Mi-a spus, „ia mai du-te-n p...a mă-tii!”
De unde populara expresie „a răspunde evaziv”. 49
Ȋn urma acestei decepţii, Bulă s-a lăsat pradă ispitelor
alcoolului. Asta ar fi putut să-l coste scump, căci a dus, într-o
împrejurare, la arestarea lui. La sfârşitul unui chef cu prietenii,
când au hotărât să plătească nemţeşte, Bulă a scos din buzunar
un teanc de mărci vest-germane. Episod rămas, din fericire, fără
urmări.
Despre performanţele academice ale lui Bulă avem mai
puţine informaţii decât despre cele şcolare. Carnetul lui de
student s-a pierdut în condiţii obscure şi nu ştim cum s-a târât din
an în an, dar putem deduce după episodul de la repartizarea
absolvenţilor în producţie, la sfârşitul facultăţii. Cum se ştie,
locurile disponibile la diferitele întreprinderi şi instituţii de pe
întinsul ţării erau alese de absolvenţi în ordinea mediei lor finale.
Șeful de promoţie putea spera la un post în Bucureşti; un
absolvent cu media 9.50 — ceva la Ploieşti; 9.0 — Braşov; 8.50 —
Cluj-Napoca; 8.0 — Satu Mare.
În vreme ce feţele colegilor lui Bulă încă nerepartizaţi se
întunecă tot mai tare, a lui Bulă iradiază tot mai intens.
—— Ce te bucuri aşa, Bulă? îl întreabă unul.
—— Păi, cum să nu mă bucur? Zi şi tu: 10 — Bucureşti, 9 —
Braşov, 8 — Satu Mare.
—— Ei, şi?
—— Păi cu media mea, eu apuc America!
N-a apucat Bulă America, pentru că, la media lui nu mai
rămăseseră de mult decât posturi la ţară.
—— Fie şi la ţară, spune Bulă comisiei de repartizare. Cu o
condiţie: să aleg eu ţara.
Nu se ştie unde a ajuns Bulă la ţară, dar se pare că prin
268
—— Bravo, Bulă! Mă bucur pentru tine. Dar, explică-mi şi mie:
acum câteva luni erai... la pământ. Cum ai făcut?
—— Ei, zâmbeşte Bulă, simplu: am vândut sticlele goale.
1977 a fost un an tragic pentru Bulă, la fel ca pentru mulţi alţi
români. Cutremurul, l-a lovit din plin. Se pare că atunci a murit
doamna Bulă şi gurile rele l-au acuzat că el s-a salvat pe sine în
mod ruşinos — a coborât singur din blocul unde locuia, pe scara
Richter.
În realitate, Bulă a făcut ce-au făcut alte mii de bărbaţi. Când
blocul a început să se cutremure, el a strigat nevestei: „Ia copiii
şi fugi la lift. Eu cobor cu blocul!” Bulă a scăpat nevătămat din
cutremur, dar a suferit o puternică traumă psihică — a fost lovit de
cecitate verbală, care a durat o bună bucată de vreme.
Chiar şi în împrejurări grele, talentul nu se dezminte: Bulă
s-a remarcat în cadrul marelui Festival al Cântării României.
Dacă nu putea cânta, el a mimat unul din cele mai populare
cântece ale momentului. Urcat pe scenă, şi-a dat pumni în cap,
și-a smuls părul, şi-a lovit capul de pereţi, spre încântarea
audienţei, care a recunoscut imediat bine-cunoscutul şlagăr al
vremii „M-am născut în România”.
Marile spirite renasc din propria cenuşă, ca Pasărea Phoenix.
Iată-l pe Bulă la tradiţionala revedere de zece ani de la absolvirea
liceului. Ca de obicei, maturii de azi se adună în clasa lor de
odinioară, aşezându-se în banca unde-au stat; intră diriginta lor,
apoi profesorii lor, şi cântă cu toţii „Gaudeamus”. Apoi se strigă
catalogul şi încep să se depene amintiri nostalgice:
—— Vă mai amintiţi de mine, tovarăşa? Eu eram ăla care
arunca avioane de hârtie prin clasă?
—— Ei, sigur că-mi amintesc, Ionel — nu ai ajuns tu pilot?
—— Şi eu, tovarăşa, eu eram ăla care făcea zgomot zuruind
creionul pe jos cu piciorul.
—— Ah, da, desigur că-mi amintesc, Gigel.
Răsună şi inconfundabila voce groasă din ultima bancă:
—— Da’ eu, tovarăşa, de mine vă mai aduceţi aminte?
—— Se poate? Cum să nu-mi aduc aminte de dumneavoastră,
tovarăşe ministru?
Cum a ajuns Bulă în înalta funcţie de demnitar al Epocii de
Aur nu se ştie. O posibilă explicaţie ne oferă următorul episod.
269
Pe o stradă bucureşteană, un grup de turişti din Vest cască
ochii la una din cozile Epocii de Aur. Şi, cum Bulă se nimereşte
să fie pe-acolo, unul dintre ei îl întreabă ce-i asta.
—— Ce să fie? Coadă la carne.
—— Dar de ce coadă? insistă celălalt. La noi e foarte simplu:
te duci la magazin, iei pachetul de carne, plăteşti şi pleci.
—— Ehei, zice Bulă, aşa era şi la noi acum 50 ani, dar noi am
progresat! Voi aţi rămas în urmă.
Cum orice discuţie cu un străin ajunge în dosarul de la
Securitate, se poate ca înaltul nivel politic şi patriotic al lui Bulă
să fi parvenit unor înalte urechi.
Totuşi, cariera politică a eroului nostru a fost scurtă. El se
pomeneşte convocat nici mai mult nici mai puţin decât la
Tovarăşul.
—— Bine, mă Bulă, îl mustră Ceauşescu, se poate, mă?
Tocmai tu, pe care l-am ridicat din ţărână?!
—— Da’ ce-am făcut, tovarăşe preşedinte?
—— Cum ce? Crezi că nu ştiu? Te-ai lăudat c-ai să-mi faci de
petrecanie!
—— Eu, tovarăşe preşedinte?! Eu?! Calomnie!! Ce, nu sunt eu
sătul de cozi?
Astfel, drumurile lui Bulă şi Ceauşescu s-au despărţit. Nu însă
şi ale noastre.
270
16
Omagiu
Celui Mai Iubit Fiu al Poporului
Din Ardeal — şi din Africa — Poligloţie prezidenţială —
Ghicitoare pentru miniştri — Ceauşescu ştie? — Incognito —
Nume de alint — O amintire personală — Mare teoretician al
comunismului — Escatologie — Cine-i porcul? — Omagii
Tovarăşei Codoi — şi lui Nicu ăla micu’ — Fantezii criminale
— O altă coadă — Câteva culmi — Miracol nesperat!
273
răspunsul?
—— Simplu — fratele lui Dăscălescu.
Românul îşi pune uneori întrebarea: Ceauşescu ştie? Ştie ce
se întâmplă în ţara pe care-o conduce? Iată mai jos un răspuns
indirect la întrebare.
Cunoştinţa noastră Badea Gheorghe, muncitor la Coopera-
tiva agricolă, o duce tot mai prost. Într-o zi, îi spune nevasta:
—— Du-te măi şi tu la tovarăşul Ceauşescu. E om învăţat şi
poate că-ţi dă un sfat bun.
Deci se duce Gheorghe în audienţă la Tovarăşul.
—— Tovarăşe preşedinte, îi spune el, am venit la
dumneavoastră ca la un om înţelept, pentru un sfat. Ce să mă
fac? De 30 ani lucrez la cooperativă şi-s tot sărac lipit. Alţii nu’ş
cum fac de se descurcă, da’ eu nu izbutesc deloc să mă
împiciorogesc. Ce sfat îmi daţi dumneavoastră?
Ceauşescu chibzuieşte puţin.
—— La ce oră te scoli matale dimineaţa, bade?
—— Păi, ca omul, pe la cinci, răspunde Gheorghe cam
nedumerit.
—— Ia scoală-te cu un ceas mai devreme.
Şi Tovarăşul se ridică, arătându-i astfel că are probleme mult
mai importante de rezolvat. Ce să facă Gheorghe? — mulţumeşte
frumos pentru sfat, îşi ia ziua bună şi iese.
—— Ei, ce ţi-a zis tovarăşul Ceauşescu? îl întreabă nevasta
când Gheorghe ajunge acasă.
—— Ce să-mi zică? Mi-a zis şi el, acolo... răspunde el
nemulţumit. Mi-a zis, cică să mă scol c-un ceas mai devreme. Zi
şi tu, ce fac dacă mă scol la patru, nu la cinci?
—— Apăi, mă Gheorghe, ştiu şi eu? Dar zic că dacă Tovarăşul
aşa ţi-a zis, tu aşa să faci. Că dânsul e om înţelept, doar nu
degeaba a ajuns preşedintele ţării. Ia scoală-te tu mâine cu un
ceas mai devreme.
A doua zi, se scoală Gheorghe la patru dimineaţa. Afară, nici
nu se crăpa bine de ziuă. Dă el cu nişte apă pe faţă, dar ce naiba
să facă? Iese în curte, se învârte, mângâie câinele, se uită la
stele. „Apăi, mă duc să mă culc la loc,” îşi zice el dar, când să
intre în casă, urechea lui prinde un zgomot înnăbuşit de căruţă.
274
Iese la poartă şi vede, prin întuneric, o căruţă venind pe uliţă.
—— Care eşti acolo, mă? întreabă el.
—— Da’ tu cine eşti? şopteşte o voce.
„Ia te uită,” îşi zice Gheorghe, „parcă ăsta-i tovarăşul
preşedinte al cooperativei” noastre. Se dă mai aproape şi ce
vede acum mai bine? Pe tovarăşul preşedinte în căruţă, cocoţat
pe nişte saci.
—— Ce-i cu tine, Gheorghe, ce te-ai sculat cu noaptea-n cap?
întreabă şoptit preşedintele.
—— Ce să fac? N-am avut somn şi am ieşit să număr stelele.
—— Ia sacul ăsta şi du-te de te culcă la loc, îi spune celălalt,
aruncându-i unul din sacii din căruţă.
Ia Gheorghe sacul şi vine-n pridvor. Ce găseşte în sac? Grâu,
că doar era vremea culesului.
„Ei,” îşi zice Gheorghe, „Ia să mă scol eu mâine cu un ceas
mai devreme”. A doua zi, cine trece pe uliţă la ora trei şi jumătate,
într-o căruţă încărcată cu saci? — primarul. Şi mai capătă
Gheorghe un sac cu grâu. Şi, uit-aşa, ieri – preşedintele
cooperativei, azi — primarul comunei, mâine —– inginerul
agronom, răspoimâine — şeful miliţiei... se trezeşte Badea
Gheorghe că i se umple hambarul. Şi, în vreo doi ani, ajunge
gospodar destoinic, îşi face casă nouă, îşi cumpără mobilă nouă,
frigider, aragaz, în sfârşit, simbolul suprem al prosperităţii, o
Dacie.
—— Vezi, Gheorghe, îi zice nevasta, ce sfat bun ţi-a dat
tovarăşul Ceauşescu! Ar trebui să te duci să-i mulţumeşti.
—— Apoi, chiar să mergem, zice Gheorghe. Facem şi noi un
drum în capitală, cu maşina, ca boierii.
Deci face Gheorghe cerere de audienţă şi, cu o zi înainte de
soroc, se urcă cu nevasta în maşină şi pleacă la capitală. Trag ei
la un hotel de lux, ca oamenii cu bani, se plimbă prin oraş,
mănâncă seara la restaurantul Athenée Palace şi apoi se culcă.
La ora trei dimineaţa, Gheorghe se trezeşte, că aşa-şi făcuse
obicei. Ce să facă? Să stea ca huhurezul? Iese pe terasă şi, cum
începea să crape de ziuă, cată în jos în parcarea din faţa
hotelului, unde-şi lăsase maşina, dar n-o mai vede acolo. Îşi
trage repede nădragii pe el şi fuge jos, caută în dreapta şi-n
275
stânga — maşina lui nicăieri.
Începe alergătura să găsească miliţia care se ocupă de furturi
— cu declaraţii peste declaraţii, semnături peste semnături, şi cu
maşina tot dispărută. Şi la 11 are audienţă la tovarăşul
Ceauşescu! În sfârşit, ajunge acolo la timp, năduşit şi amărât.
—— Ei, spune-ţi păsul, Bade Gheorghe, îl încurajează
tovarăşul, care are o memorie excepţională.
—— Apoi, am venit să vă mulţumesc, tovarăşe preşedinte,
pentru sfatul bun ce mi l-aţi dat acum doi ani, dacă vă mai
amintiţi? L-am urmat şi uite că acum sunt şi eu om în rândul
oamenilor.
—— Mă bucur, spune Tovarăşul, dar parcă te văd amărât.
—— Ei, ce să fie?... şi omul îi povesteşte necazul lui.
Ceauşescu îl ascultă şi, la sfârşit, îi spune:
—— Îmi pare rău, Bade Gheorghe, dar în privinţa asta nu te pot
ajuta. Ăștia ai mei de-aici se scoală încă mai devreme decât
tine. 51
De unde cunoaşte Ceauşescu aşa de bine realitatea, de vor-
beşte de „ăştia ai mei”? Desigur, nu din vizitele sale de lucru bine
regizate, ci din multele sale ieşiri incognito în ţară.
Într-o astfel de ieşire, el îşi pune-n cap să afle ce părere are
românul despre el personal. Şi unde vorbeşte omul mai uşor şi
mai deschis, decât la un pahar de vin? Intră deci Ceauşescu
într-o cârciumă şi, cum nu era nicio masă liberă, cere voie unui
muşteriu să împartă masa cu el. „Poftim” zice omul şi Ceauşescu
comandă un rând pentru amândoi şi intră în vorbă cu omul. Mai
beau ei, mai zic una-alta şi Tovarăşul aduce vorba de politică şi,
după un timp îl întreabă pe celălalt:
—— Da’ ce părere ai de Ceauşescu?
Celălalt tace, începe să se uite pe furiş în jur, ca omul temător,
în sfârşit se apleacă spre el, şoptindu-i:
—— Rămâne numai între noi – am o părere foarte bună.
Altădată, Tovarăşul îşi zice să-şi ia un tovarăş de incognito.
Şi cine putea fi mai potrivit pentru asta decât prietenul nostru
Nea Mărin? Vi-l amintiţi, desigur, pe Nea Mărin, olteanul,
277
Ceauşescu.
—— Tovarăși, am găsit soluţia.
—— Cum? sar ceilalţi.
—— Perdele mai avem? întreabă Ceauşescu.
—— Avem.
—— Trageţi perdelele peste ferestre.
—— Am tras — şi acum?
—— Staţia de amplificare mai merge?
—— Merge.
—— Daţi microfonul încoace!
Şi vorbeşte Ceauşescu în microfon:
—— Şi acum, tovarăşi, înainte spre comunism! Pff-pff-pff-pff-
Uuu-uuuuu!
Omagiile vin şi din afara Pământului.
Trei doctori mor şi bat la poarta Raiului. Deschide Sfântul
Petru.
—— Ce-i cu voi aici?
—— Păi, am venit şi noi...
—— Daa? Şi ce-aţi fost voi?
—— Doctori.
—— Doctori? Hai să vedem. Dumneata de colo, ce fel de
doctor ai fost?
—— Ginecolog.
—— Ginecolog? Unul din ăia care fac avorturi? Şi vrei să intri
în Rai? În iad cu tine, păcătosule!
—— Tu ce-ai fost? îl întreabă Sfântul Petru pe-al doilea doctor.
—— Chirurg.
—— Chirurg? Îmi pare rău, dar nu avem loc pentru dumneata
aici. Voi, chirurgii, extirpaţi organe, ciuntiţi trupul omului, care e
făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Nu, locul dumitale e
în iad.
Pleacă şi al doilea doctor, abătut.
—— Dumneata ce-ai fost?
—— Psihiatru.
—— Ahaa, psihiatru? Păi sigur, poftiţi, pe aici vă rog.
Şi Sfântul Petru îl ia pe psihiatru pe după umeri, spunându-i
discret:
278
—— Chiar aveam mare nevoie de unul ca dumneavoastră.
—— Daa? face doctorul, fericit.
—— Da, avem un caz... cineva important...
Şi, uitându-se cu grijă în jur, Sfântul şopteşte:
—— Important... dar rămâne între noi... foarte important... cel
mai important. Da-da-da, Dumnezeu însuşi... a luat-o razna – se
crede Ceauşescu.
De altfel, relaţia este reciprocă, cum ne dovedeşte o ultimă
mostră de escatologie populară circulând în anul 1989.
Dumnezeu a hotărât că s-a săturat şi e cazul să termine cu
sminteala de pe Pământ. Deci îi convoacă la el pe cei Trei mari
ai momentului – Bush, Gorbaciov şi Ceauşescu.
—— În anul 2000, le spune el, vine sfârşitul lumii, deci trebuie
să vă pregătiţi popoarele.
Ce fac cei trei? Întors pe Pământ, Bush îşi convoacă
cabinetul.
—— Am două veşti, una bună şi una proastă. Cu care să
încep?
—— Cu cea bună, ca să prindem curaj pentru cea proastă.
—— Ei bine, vestea bună: aşa cum am crezut noi
dintotdeauna, Dumnezeu există. Dovadă —m-a chemat la el
să-mi comunice ceva. Vestea proastă este ce mi-a comunicat: în
anul 2000 vine sfârşitul lumii, aşa că trebuie să ne pregătim, să
ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre.
Gorbaciov adună la el Comitetul Central.
—— Tovarăşi, am două veşti proaste, foarte proaste. Prima: în
ciuda convingerilor noastre, Dumnezeu există, dovadă că m-a
convocat la el. Şi a doua veste proastă: m-a convocat ca să-mi
comunice că în anul 2000 vine sfârşitul lumii.
Ceauşescu convoacă şi el CC-ul.
—— Dragi tovarăşi, am două veşti bune. Prima – Dumnezeu a
aflat că exist şi m-a chemat să stăm de vorbă. A doua veste bună:
mi-a comunicat că mă lasă să trăiesc până în anul 2000.
Nu e deci de mirare că cel mai drăgăstos alint al românului
pentru Tovarăşul este „paranoicul”.
Un ins intră într-o farmacie şi întreabă:
—— Aveţi ceva pentru paranoia?
279
—— Da, toată stima şi mândria!
*
Pentru că s-a aflat şi el în mulţimi omagiale, cronicarul cere
îngăduinţa cititorului pentru a introduce aici o amintire personală,
un fapt autentic, cu promisiunea că va avea în centru un banc
foarte bun.
S-a petrecut pe la mijlocul anilor ‘80, în plină Epocă de Aur.
Ceauşescu circula pe atunci prin toată ţara pentru a da preţioase
indicaţii în dreapta şi-n stânga. Ȋntr-una din trecerile lui prin
Ploieşti, Centrul de Calcul Judeţean, unde lucram, a scos la
prânz tot personalul pe stradă, ca să agite steguleţe şi să
scandeze când va trece coloana prezidenţială.
Era o vreme ploioasă de primăvară şi, după cele două ceasuri
cât am avut de aşteptat pe trotuar, eram cu toţii muraţi şi
înfriguraţi, în ciuda balonzeidelor şi pălăriilor — umbrelele nu erau
permise. Deodată, am auzit un mieunat slab venind din tufişurile
din spatele meu şi el mi-a readus imediat în minte un banc mai
vechi, probabil un import din URSS.
Şeful cel mare al PCUS, Brejnev, observă de la o vreme că
ceva ciudat se întâmplă cu membrii CC-ului său: sunt cu toţi
jigăriţi, galbeni la faţă, apatici, de parcă ar fi bolnavi. El se
îngrijorează, îi trimite pe la doctori, care nu descoperă nimic mai
mult decât ce observase el însuşi. Numeşte atunci o comisie de
oameni de ştiinţă care să analizeze şi să raporteze. După o lună,
şeful comisiei îl anunţă că au găsit explicaţia ştiinţifică şi îl invită
la ei în laborator ca să-i prezinte raportul.
„Ştiinţa — îi explică şeful comisiei — a constatat că şoarecii au
un comportament similar cu al oamenilor, de aceea noi am
efectuat un experiment cu şoareci. Priviţi aceste două cuşti,
fiecare conţinând 12 şoareci. Sunt toţi din aceiaşi părinţi, ca să
fie absolut similari genetic. După cum vedeţi, şoarecii din cuşca
din dreapta sunt graşi, viguroşi, aleargă continuu. Cei din cuşca
din stânga sunt slabi, apatici, abia de se mişcă, parcă stau să
moară. Dar şoarecii din ambele cuşti au trăit în aceleaşi condiţii,
vreme de 30 zile: acelaşi mediu, aceeaşi mâncare, aceeaşi
băutură. O singură diferenţă între ei: celor din cuşca din stânga
le-am arătat de trei ori pe zi pisica.”
280
Bancul mi-a iscat gândul că, de fapt, noi toţi, ăştia adunaţi aici
cu steguleţe, eram şoarecii cărora li se arată astăzi pisica,
ca s-o aclame. Mi-am amintit că auzisem acest banc prin anii ‘70
de la un ins bine conectat care mă asigurase, râzând, că bancul
ar fi circulat chiar pe culoarele CC-ului lui Ceauşescu. Am avut
atunci o idee stupidă: ce-ar fi să-i reamintesc bancul lui
Ceauşescu? Cum? — arătându-i pisica, în loc să agit steguleţul.
M-am uitat în tufiş şi am descoperit acolo un pisoi ud leoarcă,
tremurând. El s-a lăsat uşor luat în mână, s-a făcut mic în palmă,
s-a lipit de mine şi, încălzindu-se, a început chiar să toarcă. Iar
eu am început să cântăresc. Nu era absurd acest gest de
dizidenţă grotescă? Nutrisem de tânăr dorinţă de-a „face ceva”,
un gest dizident, dar eram conştient de limitele mele: nu mă
vedeam capabil să îndur un interogatoriu al Securităţii.
N-aş putea nici astăzi spune de ce am făcut-o: da, i-am arătat
lui Ceauşescu pisica, atunci când a trecut în maşina
decapotabilă, după ce se oprise ploaia. Dar n-am făcut-o
ostentativ, cum s-ar fi cuvenit, ridicând pisica sus şi înainte.
M-am mulţumit s-o ţin în palmă, lipită de trup şi n-am agitat
steguleţul. Un gest ridicol de „dizidenţă”, ce putea avea, totuşi,
urmări, şi nu numai pentru mine.
Cam ruşinat de sfertul meu de bravadă, nu i-am spus nimic
soţiei mele, când am ajuns acasă seara, amânând mărturisirea
pe a doua zi. Dar a doua zi, când m-am întors de la serviciu, soția
m-a primit cu: „Ştii ce mi-a spus colega mea L. astăzi, în
cancelarie? – Bărbatul tău i-a arătat lui Ceauşescu pisica.” Atunci
i-am povestit totul, şi am râs amândoi strâmb — ce-o fi să fie...
Urmări n-au fost. Cererile mele pentru un paşaport de
călătorie în Vest îmi fuseseră oricum totdeauna respinse. La fel
ca şi dosarele pentru plecarea mea în Vest la o specializare.
Bănuiesc că „dizidenţa” mea n-a fost cunoscută decât micii bârfe
locale, deci Ceauşescu n-a ştiut niciodată că i-am arătat pisica.
*
Omagiul popular nu se mărgineşte la marele erou, se extinde
în mod firesc asupra Tovarăşei sale de viaţă, în dubla ei calitate
de om politic şi, mai ales, de mare savant de reputaţie
internaţională, cunoscută românilor ca Tovarăşa Codoi, după
281
felul cum a pronunţat numele radicalului CO2, când şi-a citit
comunicarea la o conferinţă de chimie.
Cariera marii savante cuprinde o teză de doctorat în domeniul
polimerilor, apreciată ca valoroasă de specialişti, dat fiind că a
fost numai semnată de ea. 52 De asemenea, ascunde marele
mister al secolului în România: cine au fost colegii de facultate ai
Tovarăşei.
Marea specialistă în polimeri acordă un interviu unui ziarist
străin, care o întreabă:
—— În momentul de față, care sunt preocupările
dumneavoastră ştiinţifice după epuizarea subiectului polimerilor?
—— Desigur, am multe alte preocupări — poliperii, poliprunii,
polinucii...
285
Epilog. Crăciun ’89
286
287
288
Cărţi recomandate, finanțate sau apărute prin
Editura Societății Culturale „ATOM” Ploiești:
www.atomploiesti.ro
tel. 0733.104.814; 0723.453.184
Ploiești, str. Diligenței nr. 18.
289
290