Criticismul junimist

Titu Maiorescu

Începând cu a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea, România trece printr-un amplu proces de europenizare. Se
creeazǎ acum instituţii politice şi culturale asemǎnǎtoare celor din Occident, dar acestea erau în total dezacord cu evoluţia
normalǎ a societǎţii (insuficient de evoluatǎ pentru a le asimila). Aceastǎ imitare rapidǎ şi stângace a civilizaţiei occidentale
va deveni ţinta criticii membrilor societăţii „Junimea”.
În viziunea lor, instituţiile (teatre, muzee, tipografii, şcoli superioare) rezultate de pe urma forţǎrii mersului istoric
(erau „copiate” dupǎ model occidental) sunt simple forme fǎrǎ fond (nu pot dǎinui; sunt ca nişte „stafii fǎrǎ trup”).

În acest context, Junimea şi junimiştii îşi propun sǎ înlǎture anomaliile, sǎ traseze drumul pe care sǎ evolueze cultura
românǎ a timpului. De aceea vor promova spiritul critic în aprecierea operei de artă (dreapta măsură). Vor susţine respectul
pentru adevăr, cultul pentru valorile autentice.

Junimea a fost o societate literarǎ, culturalǎ, fondatǎ la Iaşi în 1864, din inţiativa câtorva tineri intelectuali (Titu
Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti ) întorşi de la studii din strǎinǎtate (Germania, Franţa).
Scopul “Junimii” a fost acela de a inpulsiona cultura română, de a o aduce la nivelul de dezvoltare a culturii occidentale.
Programul societǎţii a fost în esenţǎ unul cultural. Junimiştii şi-au propus trei obiective majore:
1) Organizarea de „prelecţiuni populare” (un fel de conferinţe care sǎ iniţieze publicul în receptarea valorilor
autentice, cultura fiind consideratǎ factorul principal de progres).

2) Stabilirea unei ortografii unitare a limbii române (la vremea respectivǎ funcţionau în limba românǎ douǎ
alfabete: cel chirilic şi cel latin). Membrii Junimii combat latinismul iniţiat de reprezentanţii Şcolii Ardelene
(aceştia propuneau eliminarea cuvintelor nelatine din limba română şi înlocuirea lor cu neologisme latine).

3) Editarea unei antologii a poeziei româneşti, de la origini pânǎ în vremea aceea. Junimiştii impun ca unic
criteriu de apreciere a operei literare criteriul estetic (valoarea literarǎ a textului). Ei limitează obiectul
poeziei la sentimente, considerând că politica, morala, teoriile ştiinţifice nu intră în sfera poeziei (afirmaţia
naşte controverse într-o epocă în care lupta pentru independenţă naţională era foarte vie).

Junimiştii vor promova consecvent spiritul critic. Ei se vor angaja în bǎtǎlii îndreptate împotriva „direcţiei vechi" din
cultura românǎ (direcţia paşoptistǎ).
Criticismul junimist va avea în vedere toate „formele fǎrǎ fond" (lucrurile fǎrǎ temei) din epocǎ: limba („beţia de
cuvinte”, abuzul de neologisme) cultura şi societatea (prin import de instituţii occidentale fǎrǎ „fond"), arta (prin confuzie
valoricǎ şi lipsa de inspiraţie), istoria (prin studii neştiinţifice privind romanitatea noastrǎ purǎ si prin falsificarea
etimologiei).

Criticismul junimist este legat în primul rând de activitatea lui Titu Maiorescu, mentorul societatii Junimea.
Personalitate de prim rang a culturii române din secolul al XIX-lea, el a jucat un rol major în modelarea culturii noastre, fiind
considerat întemeietorul criticii literare româneşti. A desfăşurat cu strălucire activităţi dintre cele mai diverse: profesor
universitar, ministru, avocat, critic literar, estetician, lingvist. Prin toate aceste activităţi şi prin faptul că a susţinut moral şi
material mai mulţi scriitori (Eminescu, Caragiale, Slavici), a influenţat pozitiv destinul culturii române.
Deşi a trǎit într-o epocǎ tensionatǎ, dominatǎ de o gravǎ confuzie a valorilor, a fost conştient cǎ progresul societăţii
(culturii) româneşti implică obligatoriu o deschidere spre valorile europene ale timpului.

În prima fazǎ el practicǎ o critică prin care sancţioneazǎ nonvalorile şi erorile de direcţie culturală, cu scopul de a
pregăti terenul pentru apariţia unei literaturi autentice. Critica sa vizeazǎ toate compartimentele culturii, tocmai de aceea a
şi fost denumitǎ critică culturală. Maiorescu remarcǎ faptul cǎ societatea româneascǎ a timpului se aflǎ într-un mare impas,
cǎ predecesorii sǎi (scriitorii paşoptişti) au viciat literatura confundând esteticului (frumosului artistic) cu patrioticul
(glorificarea valorilor naţionale).

1
 O dată cu afirmarea unei noi generaţii de scriitori (Eminescu, Creangǎ, Caragiale, Slavici), Titu Maiorescu înţelege cǎ
nu-şi mai are locul o criticǎ negativǎ şi începe sǎ practice o critică afirmativă, literară. În centrul atenţiei sale stǎ acum
opera unor scriitori ai timpului (Eminescu, Caragiale, Alecsandri etc) în legǎturǎ cu care emite judecǎţi referitoare la stil şi la
tehnicǎ literarǎ.

I. În ceea ce priveste preocupǎrile pentru cultivarea limbii române,

 Maiorescu abordează problema neologismelor, (propune să acceptăm doar neoligismele strict necesare) şi crează
reguli de scriere şi pronunţie corectă a cuvintelor (multe sunt valabile si azi). Combǎtând principiul
etimologic al ortografiei şi utilizarea alfabetului chirilic, Maiorescu propune ortografia foneticǎ şi folosirea
alfabetului latin, (studiul Despre scrierea limbei române).
 El a adoptat o atitudine criticǎ faţǎ de exagerǎrile direcţiei latiniste, a militat pentru impunerea normelor literare
moderne.
 Prin scrierile sale, a oferit un exemplu de utilizare corectǎ a limbii române în vorbire şi în scriere.
 A dus o campanie antilatinistă; a ridiculizat "betia de cuvinte" şi i-a combǎtut pe cei care, prin traduceri proaste,
au denaturat spiritul limbii române.

II. În calitate de critic literar,

 lui Maiorescu îi revine şi meritul de a fi pus bazele criticii şi esteticii noastre literare, fixând principii, stabilind
direcţii de evoluţie a literaturii. A dezbǎtut şi problema incompatibilitǎţii dintre poet şi critic.
 a fixat terminologia de specialitate în criticǎ şi esteticǎ;
 analizele pe care le-a facut operelor lui Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Goga vor fi exacte si pertinente
(adevarate).
 El pleacǎ de la constatarea cǎ direcţia veche (a lui Kogǎlniceanu) limitase aria literaturii la specificul naţional
(istorie, naturǎ, folclor). Tocmai de aceea, va cere ca literatura (direcţia) nouǎ (avându-l ca exponent pe
Eminescu) sǎ se sincronizeze cu literatura universalǎ, dar acentuând valorile naţionale.
 A scris despre opera câtorva scriitori importanţi ai epocii şi anume: Eminescu, Caragiale, Vasile Alecsandri. Nu
sunt studii ample, scopul principal al criticului era doar să sublinieze aspectele care dau valoare creaţiei scriitorilor
analizaţi.

Pe Vasile Alecsandri:
 îl menţioneazǎ în studiile Poeţi şi critici şi Direcţia nouǎ în poezia şi proza românǎ
 îl considerǎ cel mai valoros dintre autorii de pânǎ la Eminescu (exponent al direc./iei „vechi”), nu neapǎrat pentru
valoarea artisticǎ a operei sale, cât pentru sinceritatea patriotismului, rolul de pionierat ( meritul de a fi introdus în
literatură ramână o specie literară nouă: pastelul).

Despre Eminescu:
 vorbeşte în articolele: Direcţia nouǎ în poezia şi proza românǎ, Eminescu şi poeziile lui
 În primul studiu îl consideră pe Eminescu, pe baza a doar trei poezii citite din opera acestuia, egalul lui Vasile
Alecsandri şi îl numeşte “om al timpului modern”. Îi reprosează însă pesimismul.
 Lui Maiorescu îi revine meritul de a fi fost primul care a dovedit genialitatea lui Eminescu.
 în studiul Eminescu şi poeziile lui, Maiorescu se opreşte la câteva probleme referitoare la viaţa poetului: boala
(factorii care au favorizat şi declanşat nebunia) şi pesimismul acestuia. Arată că Eminescu a moştenit nebunia din
familie (doi fraţi ai acestuia sau sinucis după ce înebuniseră). În legătura cu pesimismul afirmă că acesta a fost
înăscut şi nu apărut ca urmare a săraciei în care atrăit poetul.
 În capitolul despre opera eminesciană, Maiorescu face un portret al lui Eminescu. Vorbeşte despre setea de
cunoaştere a poetului, despre cultura de nivelul european a acestuia (cunoaşte în profunzime elemntele de
filozofie indeană, greacă şi germană. Se arată surprins de frumuseţea limbajului eminescian arătând că acesta este
semnul celor aleşi.
 vorbind despre poezia de dragoste, arată că femeia iubită şi dorită de Eminescu nu există în realitate şi că ea este
doar ”copia inperfectă a unui prototip irealizabil”. În mod greşit insă este tentat să creadă că iubirea eminesciană nu
este spirituală, ci trupească.
 consideră că frumuseţa poeziei eminesciene reiese şi din rimele neaşteptate pe care le cultvă poetul. Citează ca
exemplu Scisoarea III unde rimează ( un substantiv comun cu unul propriu ( de exemplu zid cu Baiazid).

2
Studii şi idei estetice maioresciene:
1) Teoria „formelor fără fond”
 e susţinută în articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868)
 Maiorescu analizează starea culturii epocii şi găseşte cǎ aceasta e dominatǎ de un viciu major:
„neadevărul”. Deschiderea noastrǎ spre civilizaţia occidentalǎ a fost una superficialǎ. Din dorinţa de a
deveni cât mai repede „europeni”, ne-am rezumat la a prelua doar forme de civilizaţie occidentală,
neţinând cont cǎ în societatea românească nu există un fond care să dea conţinut acestor forme.
 Imitarea formelor de civilizaţie modernǎ a dus la situaţii ridicole: s-au înfintat universiţăţi, dar nu
existau profesori universitari, s-au înfinţat şcoli săteşti dar nu existau învăţători, s-au infinţat partide
politice, dar nu existau politiceni.
 în mod greşit, Maiorescu propune o stagnare a formelor pânǎ la dezvoltarea fondului.
 teoria lui Maiorescu a fost apreciată drept conservatoare. De altfel, nici mǎcar Maiorescu n-a preconizat
înlǎturarea formelor (adicǎ desfiinţarea instituţiilor create de paşoptişti, închiderea şcolilor, a
pinacotecilor, suspendarea periodicelor): „A da înapoi – scria el, în Direcţia nouǎ – e cu neputinţǎ”. Va
continua sǎ lupte însǎ împotriva ignoranţei şi a neadevǎrului. Cere aşadar armonizarea formelor cu
fondul.
 replica peste timp a acestei teorii o elaboreazǎ Eugen Lovinescu (teoria sincronismului, elaborată în
lucrările lui). Lovinescu va susţine cǎ forma naşte fondul (Istoria civilizaţiei române moderne).

2) Teoria moralitǎţii în artǎ (raportul etic-estetic)

 este abordatǎ în articolul Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885).
 Aici, Maiorescu ia apărarea lui Caragiale care fusese acuzat în presa vremi de lipsa moralităţii în arta
sa (nişte ziaristi îi reproşau că în piesele sale prezintă femei imorale ce-şi înşală partenerii). Maiorescu
face o distincţie între moralitate în plan social (în viaţa publică) şi moralitate în artă (pictură,
sculptură, literatură). Consideră că ceea ce este indecent în viaţă (trădarea conjugală/ „amorul
nelegiuit”) nu este indecent într-o operă artistică valoroasă. El exemplifică cu argumente pertinente
(credibile/ juste) cele susţinute, arătând că în marile muzee ale lumii întâlnim numeroase sculpturi
sau picturi înfăţişând corpul uman în toată goliciunea lui (nuduri de femei, copii, bărbaţi). Nimeni
însă – spune Maiorescu – nu s-a gândit să excludă aceste exponate pe motiv că ar fi indecente sau
imorale (triviale). Aşadar, ele nu lezează sensibilitatea privitorilor. Prin urmare, nu putem pretinde nici
comediilor lui Caragiale să facă educaţie civică. Concluzia lui Maiorescu este aceea că imoralitatea
este o chestiune relativă (subiectivă), la fel ca şi decenţa sau indecenţa. Referitor la limbajul vulgar al
personajelor din comediile caragialiene, arată că acesta trebuie menţinut, întrucât este în concordanţă
cu felul de a fi al personajelor (ar fi ridicol- spune el- să-l vedem pe Jupân Dumitrache, eroul din
comedia „O noapte furtunoasă”, vorbind academic, dar trăind ca la mahala).

3) Raportul dintre formă şi conţinut într-o poezie

 a fost teoretizat în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867
 studiul e considerat actul de naştere a criticii româneşti
 articolul prezintǎ sugestii despre felul în care poezia (spre deosebire de prozǎ) trebuie înţeleasǎ şi
interpretatǎ.
 limitează obiectul poeziei la sentimente, considerând că politica, morala, teoriile ştiinţifice nu intră în
sfera poeziei (afirmaţia naşte controverse într-o epocă în care lupta pentru independenţă naţională era
foarte vie).
 stabileşte care sunt criteriile după care se judecă valoarea unei poezii
 poezia trebuie să fie dinamică, tensionantă iar sfârşitul ei trebuie să fie bine construit (nu abrupt şi
irelevant). Maiorescu arată că într-o poezie nu-şi au locul diminutivele excesive şi unele nume
considerate nepoetice ( de exmplu Lizişoara, Săftica)
 orice operă literară are o formă şi un conţinut (o “conditiune materială” şi o “condiţiune ideală”).
Între cele două va exista obligatoriu un echilibru.
 orice operă literară trebuie judecată numai în funcţie de criteriul estetic (nu politic, religios etc.)
 arta diferă de ştinţa (sunt două domeni dinstincte): ştinţa urmăreşte să descopere adevărul, în timp ce
arta (literartura, poezia) exprimă frumosul.
 arta se adresează tuturor întrucât ea lucrează cu sentimente şi nu cu legi matematice
 scopul poeziei este acela de a exprima frumosul prin intermediul figurilor de stil (epitete, comparaţi
etc.)
 mijloculde exprimare al poetului nu este cuvântul, ci imaginea poeticǎ (succesiunea de imagini pe
care o trezeste în mintea cititorului lectura unui text).

3
4