”Să nu aştepţi ca mai întâi să-ţi dea Dumnezeu, ci tu să te dai

în întregime Lui. Atunci când omul va vedea purtarea de grijă

a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni

sensibilă şi va exploda în slavoslovire… Increderea în

Dumnezeu este o continuă rugăciune tainică” – Sfântul

Paisie Aghioritul

Dumnezeu Isi iubeste faptura Sa, chipul Sau si se ingrijeste de cele de care are
trebuinta.
– Aceasta trebuie s-o creada fiecare si sa nu se nelinisteasca?
– Daca n-o crede si se lupta singur sa le dobandeasca, se va chinui. Iar daca
Dumnezeu nu ne va da cele pamantesti, lucruri materiale, omul care traieste
duhovniceste nu se va mahni. Daca vom cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu –
si aceasta trebuie sa fie singura noastra grija – toate celelalte ni se vor da. Va lasa
Dumnezeu faptura Sa? Mana, pe care Dumnezeu o dadea in fiecare zi israelitilor
in pustie, se strica daca o tineau pe a doua zi. Asa a iconomisit Dumnezeu, pentru
ca ei sa aiba incredere in Pronia dumnezeiasca.
Noi inca n-am inteles cuvantul: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu“. Ori
credem, ori nu credem.
…………………
– Parinte, deşi de multe ori am simţit atotputernicia lui Dumnezeu, de ce nu vedem
totuşi purtarea Lui de grija pentru noi?
– Aceasta este o cursă a diavolului. Diavolul aruncă cenusa în ochii omului ca să nu
vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul va vedea

1
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni
sensibilă şi va exploda în slavoslovire, lucru ce nu-i convine diavolului.
…………………………….
– Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să I-o cer. Oare
cum se face aceasta?
– Iconomiseşte Dumnezeu. Vede nevoile, dorinţele noastre şi atunci când ceva este
spre binele nostru, ni-l dă. Atunci când cineva are nevoie de ajutor in ceva, Hristos şi
Maica Domnului îl ajută. Il întrebau pe Bătrânul Filaret: “Părinte, ce vrei să-ţi
aducem“; “Maica Domnului îmi iconomiseşte orice am nevoie” spunea acela. Şi aşa se
făcea. Când ne încredinţăm pe noi înşine lui Dumnezeu, atunci Bunul Dumnezeu
ne păzeşte şi ne iconomiseşte. Ca un econom bun da fiecăruia din noi orice are
nevoie şi se îngrijeşte chiar şi în amănunte de nevoile noastre materiale. Şi ca sa
înţelegem grija Lui, purtarea Lui de grijă, ne dă exact acelea de care avem
trebuinţă. Insă să nu aştepţi ca mai întâi să-ţi dea Dumnezeu, ci ca tu să te dai in
întregime Lui. Pentru că dacă ceri mereu de la Dumnezeu şi nu te laşi pe tine cu
încredere în Dumnezeu aceasta dovedeşte că ai casa ta şi te înstrăinezi de
lăcaşurile cereşti cele veşnice. Acei oameni care le dau pe toate lui Dumnezeu şi se
dăruiesc şi pe ei înşişi în întregime Lui, se adăpostesc sub cupola cea mare a lui
Dumnezeu şi sunt apăraţi de purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască. Increderea în
Dumnezeu este o continuă rugăciune tainică, ce atrage fără zgomot puterile lui
Dumnezeu acolo unde este trebuinţă şi în ceasul în care este nevoie, şi atunci fiii
Lui cei mărinimoşi Îl slavoslovesc mereu cu multă recunoştinţă.
Părintele Tihon, atunci când s-a dus la Coliba Sfintei Cruci, nu avea biserică, deşi îi
era absolut necesară. Nici bani nu avea ca s-o facă, ci numai o mare credinţă în
Dumnezeu. Intr-o zi s-a rugat şi a pornit spre Kareia, cu credinţa că Dumnezeu îi va
iconomisi banii de care avea trebuinţă ca să facă biserica. Inainte de a ajunge la

2
Kareia, îl strigă de departe stareţul Schitului Sfântul Ilie. Când s-a apropiat Părintele
Tihon, stareţul i-a spus: “Un creştin evlavios din America mi-a trimis aceşti dolari, ca
să-i dau unui pustnic care nu are biserică. Sfinţia Ta nu ai biserică. Ia-i şi fă-
ţi!“. Părintelui Tihon i-au dat lacrimile de emoţie şi recunoştinţă faţă de Bunul
Dumnezeu, Care, ca un cunoscător de inimi cum este, se îngrijise pentru biserică
mai înainte ca el să-L roage, în aşa fel încât să aibă banii pregătiţi atunci când îi
va cere.
Când cineva se lasă în seama lui Dumnezeu, El nu-l lasă. Şi într-adevăr, dacă
mâine la ora zece ai nevoie de ceva, atunci când ceea ce ceri nu este ceva
neraţional, ci o nevoie reală, la 9 şi 45 sau la 9 şi jumătate Dumnezeu îl are gata
ca să ti-l dea.
………………………
– Părinte, uneori pornim să facem o treabă şi apar o mulţime de piedici. Cum vom
putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?
– Să cercetăm dacă suntem noi vinovaţi. Dacă nu suntem noi vinovaţi, piedica este
de la Dumnezeu spre binele nostru. De aceea nimeni nu trebuie să se mâhnească
dacă nu s-a făcut treaba sau dacă a întârziat. Odată coboram grăbit de la Sfânta
Mănăstire Stomiu, ca să merg la Konita pentru o treabă urgentă. La un punct dificil al
drumului – Golgota îl numeam – am întâlnit un cunoscut al mănăstirii, pe moşul
Anastasie, cu trei catâri încărcaţi. Din pricina urcuşului abrupt li se întorseseră invers
samarele lor, iar un animal era aproape de prăpastie, primejduindu-se să cada in ea.
“Dumnezeu te-a trimis, Părinte“, mi-a spus bătrânul Anastasie. L-am ajutat să
descarce catârii şi l-am încărcat din nou, i-am pus pe drum şi l-am lăsat. Dupa ce am
înaintat destul, am ajuns la un loc unde, cu puţin mai înainte, avusese loc o alunecare
de teren pe o lungime de 300 m, care distrusese şi cărarea. Copaci şi pietre se
rostogoliseră până în pârâu. Dacă n-aş fi întârziat, m-aş fi aflat acolo exact în clipa în

3
care s-a făcut alunecarea de teren. “Bătrâne Anastasie“, am spus, “m-ai mântuit.
Dumnezeu te-a trimis“.
Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acţionează şi de aceea El ştie cum şi
când să acţioneze pentru binele nostru. Ştie cum şi unde să ne conduca numai noi
să cerem ajutorul, să-I spunem dorinţele noastre şi să-L lăsăm pe El să le
rânduiască pe toate.
…………………………….
Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulţi. Nu
face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Şi niciodată nu îngăduie sa
se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul
nostru, şi pe cele strâmbe şi pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi
fost bine să fie separate dar intra interesele personale şi se amestecă. Insă Dumnezeu
şi acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie sa credem că Dumnezeu
îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieşi un bine, pentru că
iubeste făptura Sa. Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mica pentru ca să ne apere
de una mai mare.
………………………
– Părinte, ce vrea Dumnezeu de la noi?
– Dumnezeu vrea de la noi bunăvoinţa noastră, intenţia noastră cea bună, pe
care s-o manifestăm fie şi prin puţina noastră nevoinţă mărinimoasă, şi simţă-
mântul păcătoşeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. In viaţa duhovnicească
nu este trebuinţă de braţe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui
Dumnezeu şi să-I fim recunoscători în toate. Cel care se predă pe sine în mâinile
lui Dumnezeu fără nici un plan al său trece în planul lui Dumnezeu.

4
Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează
duhovniceşte pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească este
trebuinţă de multă încredere în Dumnezeu.
Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oamenilor cu dragostea Sa,
dar noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. De îndată
ce se va curaţi, inima omului se înduioşează, se topeşte, înnebuneşte, pentru că vede
binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toţi îi iubeşte la fel. Pentru cei care se chinuiesc, îl
doare, pentru cei care trăiesc viaţă duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea
la binefacerile lui Dumnezeu poate “să arunce în aer” un suflet mărinimos care
se gândeşte la ele, cu cât mai mult dacă se gândeşte la păcatele lui şi la multă
milostivirea lui Dumnezeu!
Atunci când omului i se curăţesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, o simte şi o trăieşte cu inima sa cea descojită şi sensibilă şi se topeşte
de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun. Pentru ca darurile lui Dumnezeu,
atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar
apoi când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa marinimoasă şi-i atinge crăpăturile,
omul explodează lăuntric si i se măreşte recunoştinţa sa faţă de El. Cei care se
nevoiesc îşi simt păcătoşenia lor şi binefacerile lui Dumnezeu şi se încredinţează
pe ei înşişi marii Sale milostiviri, isi înalţă sufletele lor în rai cu mai multă
siguranţă şi cu mai puţină osteneală trupească.
…………………………
Unii spun: “Cred că Dumnezeu mă va ajuta“, dar pe de altă parte încearcă să
adune bani ca să nu se lipsească de nimic. Aceştia Il jignesc pe Dumnezeu pentru
că nu se încredinţează pe ei înşişi Lui, ci banilor. Dacă nu vor înceta să iubească
banii şi să-şi puna nădejdea lor în ei, nu-şi vor putea pune nădejdea lor in
Dumnezeu. Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru

5
ceasul de nevoie, ci sa nu-şi pună nădejdea lor în bani şi să-şi dea inima lor
banilor, pentru că astfel Il uită pe Dumnezeu. Cel care face planuri personale fără
să se încreadă în Dumnezeu şi spune după aceea că aşa vrea Dumnezeu acesta îşi
binecuvintează lucrul rău în mod diavolesc si se chinuieşte mereu. Noi încă n-am
înţeles puterea si bunătatea lui Dumnezeu. Nu-L lăsăm să ne guverneze ca un
Stăpân, şi de aceea ne chinuim.
………………………………….
Toate bunurile pe care le avem sunt daruri ale lui Dumnezeu. Toate le-a făcut ca
ele să slujească făptura sa, pe om, şi să se jertfească pentru el, de la animale şi
zburătoare, mici şi mari, până la plante – ba chiar şi Dumnezeu însuşi S-a jertfit
ca să elibereze pe om. Să nu fim nepăsători pentru toate acestea şi să-L rănim cu
marea noastră nemulţumire şi nesimţire, ci să-I mulţumim şi să-L slăvim“.

„Nu zic să taci, căci este ateism, dar vezi în ce duh

mărturisești, căci dacă nu știi să întorci degetul spre tine, te

poziționezi tot în afara ortodoxiei, care este trăire.” – Părintele

Iustin Pârvu

” A patruns dihonia mondialista, care vine cu inselaciunea unei paci false, in care
sa nu mai poti spune adevarul, sa ne faca justificabila tacerea. Preotul din fata
altarului nu vorbeste nimic; talmaceste acolo un fragment evanghelic si incolo
nimic, la cat ar fi nevoie, cu cate ne confruntam cu greutatile si cu cate necazuri
care vin asupra noastra; credinciosului i se explica prea putin cum sa se lupte in

6
lumea de azi si astfel intra in deruta. Tocmai asta este esential in taina duhovniciei,
ca omului sa ii spui atunci cand are nevoie, sa raspunzi la nevoile lui, nu numai asa
sa dai niste sfaturi reci din carti. Daca ii oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poti sa
il tii legat de Biserica, dar daca mai mult ii tulburi intelegerea, atunci el se
indeparteaza. Oricum la noi, la romani, tacerea este o calitate veche in randul
clerului; daca mai vorbesc asa sporadic, pe ici colo.
(…) Daca inainte era ateismul comunist, sa nu credem ca acum nu mai este acelasi
ateism;ateismul acum este manifestat prin frica de a marturisi, prin tacere. Acum
acest curent te invata o falsa iubire si prin asta ei urmaresc nu numai sa te
dezmosteneasca de ortodoxie, dar sa schimbe si structura Ortodoxiei. Asta urmaresc
ei acum sa schimbe structura Ortodoxiei, si structura firii umane. Ortodoxia
inseamna traire, inseamna viata, inseamna lucrare practica. Dar acum incearca sa te
dezmosteneasca, sa iti schimbe radacina, un fel de mutatie genetica, ca tot e la moda
vad. Astfel incat in mintile unora vor reusi sa dea o alta intorsatura bazelor
crestinismului si le va perverti si trairea, astfel incat vor simti sub spectrul inselarii, si
tot asa, prin iubire, prin dragoste, prin bunatate. Noi trebuie sa fim cu urechile
ciulite acum si sa nu primim usor orice invatatura, trebuie sa vedem de unde vine
acea invatatura si incotro bate, de la cine si din ce imprejurari vine. In curand nu
vom mai avea la cine sa ne spovedim, foarte putini preoti daca vom gasi si
comunicarea va fi anevoioasa. Dragostea care nu e in adevar deruteaza sufletul si
nu este rodnica……
Si cum sa te feresti de invataturile strambe din Biserica si din societate?
Pai trebuie sa le curatim pe cat e posibil, sa le putem prezenta cat mai clare, dar fara
prea multa rautate. Adica sa atragem atentia asupra ratacirilor unora sau altora
dar fara sa invinuiesti; sa nu arati cu degetul. Asa trebuie sa marturisim:
indreptand degetul spre noi, nu spre celalalt. Pentru ca, sa stiti, nu suntem fara de

7
vina. Cu totii raspundem pentru ratacirile din Biserica si din societate ori ca nu am
actionat la timp, ori ca nu ne-am rugat cu duh de pocainta, cu totii purtam vina
caderii celuilalt, chiar daca, intr-un anumit fel, el singur se exclude din Trupul lui
Hristos. Atunci cand vom reusi sa intoarcem degetul spre noi, atunci vom reusi sa
facem ortodoxie curata si sa curatim invatatura Bisericii de zgura ratacirilor.Deci
nu zic sa taci, caci este ateism, dar vezi in ce duh marturisesti, caci daca nu stii sa
intorci degetul spre tine, te pozitionezi tot in afara ortodoxiei, care este traire.”
Parintele Iustin Parvu

Doar așa înfrânezi necuratele pofte şi

patimile trupeşti

Zis-a un bătrân oarecare: „Fiilor şi fraţilor, să înţelegeţi şi să ştiţi toţi aceasta: că nici
una dintre faptele cele bune nu este aşa de iubită şi de plăcută lui Dumnezeu, ca atunci
când mulţumeşte omul întru scârbe.

Şi nu se bucură Dumnezeu de alta mai tare, decât atunci când cineva rabdă bucuros
orice fel de scârbe i s-ar întâmpla lui (cum este de pildă boala, clevetirea pe nedrept sau
prigonirea şi alte necazuri).
De asemenea, şi de la cel care este bolnav cu trupul său, nu cere Dumnezeu post şi
înfrânare de mâncare şi băutură sau altă osteneală şi nevoinţă a trupului. De la el cere
Dumnezeu numai multă milă şi rugăciune duhovnicească şi să-i fie mintea lui pururea
la Dumnezeu, iar postul şi osteneala trupească le face omul pentru domolirea
zburdăniciunilor fireşti, adică pentru înfrânarea necuratelor pofte şi a patimilor trupeşti.

8
Boala trupului este mai presus decât postul, iar răbdarea cu mulţumire a bolnavului este
mai presus decât toată nevoinţa şi osteneala trupului.

Pentru aceea, de la bolnav nu se cere şi nici nu se cearcă postul şi înfrânarea şi alte

osteneli, ci datoria lui este să mulţumească pururea cu osârdie şi cu toată inima sa lui
Dumnezeu, rugându-se să i se dea răbdare”.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul

Sfârşitul va veni “atunci când

femeile vor deveni bărbaţi şi
bărbaţii femei“

“Femeile(n.n.) umblă acum goale, – desi bărbatii nu suntmai prejos, – însă mai mult
femeile, iar aceasta nu este cu putintă s-o rabde Dumnezeu.A răbdat pe păcătosii din
vremea lui Noe, pe cei din Sodoma si Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu,
să umble goi pe stradă si să-si arate trupurile lor goale la bărbati, ca să-i atragă spre
păcat”.

“Despre femei ce să mai spun? Nu au în minte altceva decât cum să se împodobească.

Se întrec una pe alta în veşminte. Ce să spun şi despre îmbrăcămintea necuviincioasă
pe care le îndeamnă să o poarte născocitorul răutăţii, diavolul. Vai şi amar! Cum de nu
le e ruşine femeilor creştine? Ţigăncile şi musulmanele se îmbracă decent, pentru a nu-
i sminti pe bărbaţi, pe când femeile creştine, care au tradiţie de la Hristos, de la apostoli,
de la Sfinţii Părinţi să se îmbrace decent, au ajuns la nebunie desăvârşită prin felul în
care se îmbracă! Taţii şi mamele să fie pilde bune şi să nu-şi lase copiii – povăţuindu-i
cu iubire de Dumnezeu – să se îmbrace necuvios. Iar bărbaţii să le ferească pe femeile
lor de îmbrăcămintea indecentă, căci vor da socoteală în ziua Judecăţii.Femeile care

9
intră în biserica lui Dumnezeu îmbrăcate necuviincios şi fără de ruşine, fac voia
diavolului. Mai bine să nu calce pe la biserică, fiindcă în afară de faptul că nu au nici
un folos din asta, îi vatămă şi îi smintesc şi pe ceilalţi credincioşi din biserică.

Îmi pare rău că sunt nevoit să cercetez şi să mustru. Nu vreau acest lucru, şi poate că-i
întristez pe cei răspunzători de asta. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş cerceta. Îndreptaţi-vă şi
atunci voi înceta şi eu să cercetez. Vai mie dacă voi tăcea, văzând asemenea fărădelegi!

Într-o carte veche pe care am găsit-o cu mulţi ani în urmă, am citit printre altele că,
atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos când se vor întâmpla
în lume semnele înfricoşătoare ale celei de-a Doua Veniri, când dragostea multora se
va răci şi credinţa va pieri, Domnul le-a spus, printre altele: “atunci când femeile vor
deveni bărbaţi şi bărbaţii femei“.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când nişte creştini l-au întrebat când va fi a Doua
Venire, le-a răspuns: “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi
aproape“. Aceste profeţii ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfântului Ioan Gură
de Aur şi ale altor prooroci, apostoli, Sfinţi Părinţi, despre care am vorbit mai devreme,
se împlinesc astăzi cu precizie.

Ca părinte duhovnicesc, am îndatorirea şi responsabilitatea să-i povăţuiesc pe fiii mei.

Te povăţuiesc deci ca de aici încolo să încetezi a-ţi mai vopsi buzele, unghiile şi faţa şi
să rămâi cum te-a zidit Dumnezeu. Nu-ţi dori să devii mai presus de Dumnezeu; fiindcă,
atunci când te vopseşti cu culori roşii, Îl huleşti pe Dumnezeu. E ca şi cum ai spune:
“Dumnezeu n-a ştiut sau n-a putut să mă facă cu buze sau unghii roşii; şi ceea ce n-a
putut să facă Dumnezeu, o voi face eu, ca să par mai frumoasă să mă admire şi
preţuiască bărbaţii şi femeile fără minte şi să-mi spună că sunt “femeie fermecătoare,
modernă, nu înapoiată“. Însă în felul acesta îl întristezi pe Dumnezeu şi pe mine,
părintele tău duhovnicesc, şi pe toţi oamenii cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, şi-l bucuri
pe diavol şi pe oamenii neînţelepţi, bărbaţi şi femei.

Aşadar, dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu şi ţi-e frică de Dânsul, dacă mă respecţi şi pe mine,
părintele tău duhovnicesc, din clipa aceasta în care primeşti scrisoarea mea, să încetezi
a te mai vopsi. Şi să-ţi împodobeşti de aici încolo sufletul cu smerenie, cuvioşenie şi

10
virtuţi. Atunci se va bucura şi Dumnezeu, şi îngerii, şi Maica Domnului, şi sfinţii, şi te
vor ocroti şi învrednici să intri în Împărăţia Cerurilor.

Însă dacă vei urma moda şi te vei lua după femeile moderne, ca acuma, când le imiţi
vopsindu-te, le vei imita şi la fumat, şi la jucat cărţi şi la altele, care sunt scârboase chiar
şi când le aminteşte cineva”.

Părintele Filothei Zervakos

Când trebuie să îngenunchem și când nu

îngenunchem în biserică

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente
cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare.
Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai
ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari.

Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului
infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de
mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea
este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea
nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa
redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul
bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII,
56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata vad
cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56)

11
Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”. „A sedea” inseamna a
te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a
dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca
firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului
ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si
Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a
inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in

aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in

momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza:
„Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam
genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care
se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea
neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel”
(Canonul 91).

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Toate duminicile anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia

de duminica dupa-amiaza);
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia
din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la
hirotonie );
– La citirea Sfintei Evanghelii cuvintele ”Intelepciune, drepti!” ne indica faptul ca
trebuie sa ramanem in picioare.

12
În celelalte zile, de luni pana sambata, se poate îngenunchea si chiar este de trebuinta
lucrul acesta, aratand prin aceasta pocainta pentru pacatele pe care le savârsim în fiecare
clipa a vietii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerita a îngenuncherii, milostivirea
lui Dumnezeu, iertarea si izbavirea noastra din moarte. Duminica însa, fiind ziua
bucuriei pentru învrednicirea noastra de Împaratia lui Dumnezeu, prin Învierea
Mântuitorului, îndraznim a privi catre cer, prin pozitia verticala a trupului, asteptând
împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu catre noi, si deci nu mai îngenunchem.

Cu toate acestea, hotarârile Sinoadelor la care am facut referire au un caracter

disciplinar, urmarind uniformizarea practicii crestine în toate comunitatile crestine. Asa
încât, daca unii credinciosi doresc sa îngenuncheze la momentele mai importante ale
Sfintei Liturghii, chiar si în ziua Duminicii, ei trebuie întelesi si îngaduiti, nefiind
mustrati si judecati din aceasta pricina. Aceasta întrucât se întâmpla ca unii dintre
credinciosii nostri sa nu aiba în timpul saptamânii râvna sau timpul necesar pentru a-si
pleca genunchii la rugaciune, simtind aceasta nevoie a îngenuncherii macar acum, în
ziua Duminicii, în vremea sederii lor la Sfânta Liturghie.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul
ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de
sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

De asemenea se ingenuncheaza in timpul tainei sfintei spovedanii si la rugaciunea

dinainte de Impartasanie; Rugaciunea de dupa Impartasanie se rosteste in picioare.

13
Ce putere are sfințirea casei?

Stim ca lumea e ocrotita de un inger al lui Hristos, la fel si fiecare tara, oras sau sat.
Sfintind apartamentul sau casa, preotul il cheama pe Duhul Sfant prin rugaciunile sale
si alunga duhurile rele dintr-o incapere. Aceasta este sfintita, dedicata Domnului si se
afla sub ocrotirea ingerului localitatii respective. ingerul ocroteste locuinta cu conditia
ca acolo sa se traiasca normal, potrivit moralei crestine.

Imi amintesc un caz: Slujeam la o parohie in raionul Iuretk, regiunea Ivanovo. La

bucatarie lucra o femeie pe nume Raisa. Ea povestea ca barbatul ei era betiv, se batea,
injura. S-a ajuns pana acolo incat nu se mai putea locui cu el in aceeasi casa. Raisa
spunea: „Am chemat atunci preotul si a sfintit casa. Seara a venit sotul meu de la
serviciu, iar eu ma temeam ca nu cumva sa-si dea seama ca s-a sfintit casa. La un
moment dat nu l-am mai vazut. Au trecut cam 15 minute si am hotarat sa ies afara sa
vad ce se intampla. Se culcase in paie. Nu era beat. L-am intrebat atunci de ce sta acolo
si l-am poftit in casa. El mi-a spus: «Nu pot, nu am loc acolo». Eu am insistat sa intre.
El s-a tarat atunci pana in casa, a tras pe podea aparatul radio si a spus: «Aici, pe
dusumea, ma simt mai bine». Atunci m-am minunat cata putere poate avea sfintirea
unei case”.

Nu demult o fata mi-a povestit ca se afla in apartament, singura, pe cand parintii erau
plecati in concediu. Noaptea s-a trezit si a vazut cum dinspre televizor venea spre ea o
figura alba… S-a speriat foarte tare atunci. Nu a putut sa mai doarma si s-a rugat toata
noaptea. M-a chemat sa sfintesc apartamentul. La cateva zile dupa sfintire au venit si
parintii. Ei suni necredinciosi, mama nefiind botezata. Mama, de indata ce a intrat in
casa, s-a oprit in prag si a spus: „Ce s-a intamplat? Nu recunosc apartamentul. Ce ai
facut aici?” Fata i-a explicat totul. Mama a vazut apoi pe perete semnele in forma de
cruce si a zis: „Sa nu-i spui tatalui tau, ca se va supara”.

Sigur ca puterile demonice care traiesc in om simt daca apartamentul sau casa este
sfintita. Ele nu mai pot locui acolo, caci le arde focul harului. Cand se spune ca in casa
locuieste un spirit inseamna ca intr-o casa nesfintita locuieste un demon. Exista oameni
fara minte care baga inainte de toate o pisica in casa, si nu icoane sau carti sfinte. Nu

14
sfintesc casa cu apa sfintita, ci incearca sa faca pace cu duhul rau de acolo. Aceasta se
intampla destul de des, din pacate.

Nu demult am sfintit o gradinita, iar acolo erau cam 400 de copii. Am sfintit toate
incaperile, iar in una nu am putut intra, fiindca nu gaseau cheia. Ce se intamplase, de
fapt? Tocmai in aceasta incapere avusesera loc sedinte spiritiste…, iar acea camera asa
a si ramas, nesfintita.

Parintele Ambrozie Iurasov

Cum se face o rugăciune

adevărată?

Paradoxal este faptul că omul se poziționează corect în viața lui atunci când este
strâmtorat din exterior. Omul care-și câștigă libertatea interioară și scapă de robia
patimilor și a păcatului intră în directă comuniune cu Dumnezeu. Noi cei care nu
reușim acest lucru și care suntem iubitori de sine reușim să ne aducem aminte de
Dumnezeu și să purcedem la atârnarea de El doar atunci când împrejurările vieții ne
sunt potrivnice.

Iată cum se raportează un om sfânt – Nicolae Velimirovici – la întâmplările „grele”

ale vieții. Iată cum convertește suferința în binecuvântare și din toate prilejuirile vieții
scoate la suprafața marea blagoslovenie ce o poate primi de la Dumnezeu asemuindu-
se cu El.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii.
Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii
m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de
pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat

15
un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici
prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-
am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit
afară.
Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la
veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea
spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de
păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină
mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri.

Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a
vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ
vrăjmaşi afară de sine însuşi.

Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni
severi.

16
De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe
vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot
să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu
pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Sfântul Nicolae Velimirovici – Rugăciune pentru vrăjmași

Într-un vas de necinste, murdar și spart,

mirul harului nu va suferi să stea

Precum un parfum puternic, chiar de este închis într-un vas, îmbălsămează cu mirosul
său aerul și desfătează nu numai pe cei ce stau aproape de vas, dar chiar și pe cei de mai
departe de el, tot astfel și mireasma curată a sufletelor feciorelnice, curgând afară prin
simțuri, prin privire, prin glas și prin toate câte se pot simți, scoate la iveală virtutea lor
ascunsă. Copiii mei, să vă păziți comoara curăției neprihănită, ca Domnul să vă iubească
și să-Și gătească sălaș în sufletele voastre! Căci într-un vas de necinste, murdar și spart,
mirul harului nu va suferi să stea.

Sfântul Nifon, Mitropolitul Țării Românești

17
Despre Puterile cerești. Care
sunt cele 9 cete îngerești și ce
misiune au ele?
„Marele Prooroc Isaia spune că Serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi (Isaia
6, 2). Ei sînt în chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii
Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu
focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba evreiască
„Serafim” se tălmăceşte „cel ce aprinde” sau „încălzeşte”.

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi, care,
mai mult decît alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina înţelegerii şi a
cunoştinţei de Dumnezeu.Heruvimii fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu, ale
cunoştinţei adîncului şi înţelepciunii divine, luminează şi pe alţii; căci însuşi numele de
„Heruvim”, în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte „multă înţelegere” sau „revărsare
de înţelepciune„. Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea cea de sus şi se dă ochilor
sufleteşti luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt şi preaînălţat
(Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dînşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte
Dumnezeu gînditor, precum scrie Sfîntul Maxim Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci
cu slujirea şi cu darul.

În ierarhia din mijloc, prima ceată se numeşte ceataDomniilor, pentru că domnesc peste
ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii. Ei „fiind liberi şi lepădînd toată temerea de rob, de
bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului„.Ei revarsă oamenilor, care sînt puşi
de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei
înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările încredinţate lor. Aceşti îngeri
ajută pe oameni să-şi stăpînească simţirile şi să-şi smerească patimile cele fără de
rînduială, supunînd pe trup duhului.

18
Ceata Puterilor cereşti, împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a Domnului
Savaot, stăpîneşte planetele şi stelele universului; dă oamenilor puterea proorociei şi
darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie necazurile vieţii şi să
păzească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpîniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpînire peste diavoli.
Ei risipesc stăpînirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în ispitele cele cumplite care
îi duc la moarte şi la osînda iadului.

În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor. Se numesc aşa pentru că ei
stăpînesc pe îngerii care sînt sub ascultarea lor, făcîndu-le cunoscută voia lui
Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei păzesc ţările, tronurile celor ce
conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, limbile, bisericile şi
păstorii de suflete. Ei îi ajută pe cei ce conduc popoare şi Biserici să facă voia lui
Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub ascultarea lor.

Arhangheliiau misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a
descoperi proorociile cele înalte ale îngerilor şi prin ei oamenilor. Sfîntul Grigorie
Dialogul zice despre Arhangheli: „Aceştia sînt cei care înmulţesc sfînta credinţă între
oameni luminînd înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele
credinţei celei drepte„.

Ultima ceată şi mai apropiată de oameni esteceata Îngerilor. Aceştia vestesc oamenilor
tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar, povăţuindu-i să trăiască în
dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru toate voia Domnului.Îngerii sînt
rînduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci de la botez, fiecare creştin are un înger
păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi
spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi uneori greşim. Îngerii sînt gata să ne
ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.”

19
Cu cât vom neglija, vom uita
sau vom disprețui mai tare
sufletul și nevoile lui, cu atât
viața noastră va fi mai
zbuciumată și mai nefericită

„Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea
sa dea omul, in schimb, pentru sufletul sau?” (Marcu 8, 36-37)

Frati crestini,

In aceste cuvinte putine si simple, dar pline de inteles adanc, Mantuitorul ne aduce
aminte de pretul si valoarea fara seaman a sufletului nostru. Ce este oare sufletul
omenesc si de ce este el asa de scump inaintea lui Dumnezeu, incat nimic din lumea
aceasta nu-i vrednic de el?

Ce este acest suflet al nostru, daca insusi Cerul se bucura cand un suflet ratacit se
intoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) si daca Insusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a
jertfit pentru mantuirea si fericirea lui?

Sufletul ramane o mare Taina

Ca sa ne putem da seama ce este sufletul si ce insemnatate are el pentru viata noastra
pamanteasca, cel mai simplu este sa comparam cadavrul unui om mort de curand cu
trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sange; dar nu se misca, nu
simte, nu vorbeste si nu gandeste ca omul viu. Ce-i lipseste oare?

Ii lipseste puterea aceasta tainica si nevazuta insuflata de Insusi Dumnezeu in faptura

primului om, putere care pune in miscare trupul si pe care o numim suflet. Sufletul este

20
si va ramane pentru viata de aici o mare taina, ascunsa vremelnic in trupul omenesc. El
a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret.

Daca privim prin el fapturile si lucrurile lumii, toate stralucesc cu o frumusete care
intrece toate frumusetile acestei lumi. Daca privim prin el mormintele, ele se deschid si
mortii se vad ca si viii. Daca privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor intelegatoare,
toate se lumineaza si vedem plinatatea Imparatiei vietii.

Toti oamenii ar dori sa descopere aceasta mare taina si sa pipaie acest diamant ceresc.
Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipai. Zadarnic il vom cauta in muschi, in
sange, in oase, in nervi, in creier, in inima sau in orice alta particica de materie.

Caci, desi el exista si in corp si in afara de corp – asa cum exista un cantec in disc sau
un gand in minte – sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipai. El este duh
asezat de Dumnezeu in om si este partea prin care fiinta noastra se inrudeste cu Insusi
Creatorul intregului univers. Caci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu
(Ioan 4, 24).

Chipul lui Dumnezeu in om

Cand a fost plasmuit omul cel dintai a zis Dumnezeu in sfatul Sfintei Treimi: „Sa facem
om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra.” (Facere 1, 26), iar mai apoi citim ca „a
facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau.” (Facere 1, 27). Tot la inceputul Scripturii
aflam ca „luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata
lui suflare de viata si s-a facut omul cu suflet viu.” (Facere 2, 7).

Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu in noi dupa fire, dupa har si dupa slava. Dupa
fire, sufletul omenesc este asemenea Tatalui in ceea ce priveste mintea, care este izvorul
cunostintei; este asemenea Fiului in ceea ce priveste Cuvantul launtric asezat in noi de
la Botez si Care este inceputul intelepciunii; si este asemenea Duhului Sfant in ceea ce
priveste libertatea vointei, care este radacina tuturor bunatatilor.

Dupa har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru ca prin taina Sfantului
Botez sufletul primeste darul infierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu dupa har. Dupa
slava, sufletul este asemenea cu Insusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti
revarsata asupra sa, asa cum spune Sfantul Evanghelist Ioan: „Iubitilor, acum suntem

21
fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a aratat pana acum. Stim ca daca El se va arata,
noi vom fi asemnea Lui, fiindca Il vom vedea cum este.” (I Ioan 3, 2).

Deci cel care vrea sa afle ce este sufletul, sa stie ca este marea opera a Sfatului lui
Dumnezeu. Este intiparirea vie a Sfintei Treimi in fiinta omeneasca.

In Imparatia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai placut decat
vederea Fetei lui Dumnezeu, „spre care si ingerii doresc sa priveasca.” (I Petru 1, 12).
Ei nu se mai satura uitandu-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfarsit de
frumusete si de lumina.

Cineva spunea: daca Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arata o singura clipa in iad,
iadul ar ajunge Rai; iar daca o singura clipa Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arata in Rai,
acesta s-ar preface in iad.

Sa nu uitam ca sufletul omenesc este dupa chipul acestei fete dumnezeiesti. De aceea
sufletul este odorul cel mai scump inaintea lui Dumnezeu. In suflet sta toata puterea,
toata valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru ca el este facut dupa chipul lui Dumnezeu
si in vederea unei nesfarsite asemanari cu El.

Putem pierde orice, afara de suflet, caci daca ne ramane acesta inca n-am pierdut nimic

In suflet sta toata superioritatea fiintei umane fata de restul vietuitoarelor, in el se afla
tot ceea ce face din om stapanul universului. In suflet stau ratiunea sau mintea,
priceperea si judecata, cu ajutorul carora omul patrunde tainele naturii si o cucereste
spre folosul sau.

Prin darul vorbirii oamenii se inteleg si se apropie unii de altii, iar prin darul crearii
valorilor de arta si prin celelalte daruri spirituale, omul se ridica deasupra tuturor
celorlalte fapturi de pe pamant.

Obarsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Maretia, valoarea si
nobletea sufletului stau deci in originea sa dumnezeiasca.

Pentru mantuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Insusi Fiul Sau in lume. Pentru
sufletul omului a patimit Mantuitorul pe Golgota si Si-a varsat scump Sangele Sau pe

22
cruce. Pentru el a intemeiat Domnul Biserica Sa pe pamant. Pentru el au fost facute
toate frumusetile lumii acesteia.

Pentru el exista Imparatia Cerurilor si toate bunatatile vietii vesnice, pe care ochiul nu
le-a vazut, urechea nu le-a auzit „si la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9).

Nu exista deci pe pamant vreun lucru mai valoros decat sufletul. Daca am pune intr-o
balanta, de o parte, lumea intreaga cu toate bogatiile, frumusetile si placerile ei, iar de
cealalta parte un singur suflet omenesc, balanta va inclina spre partea acestuia din urma.
Mantuitorul Insusi ne spune foarte clar: „Ce-i foloseste omului sa castige lumea
intreaga, daca-si pierde sufletul?”

Putem agonisi toate bogatiile pamantului, putem dobandi toata slava si admiratia lumii
intregi, putem sa ne insusim intelepciunea si stiinta tuturor neamurilor si a tuturor
inteleptilor, dar daca ne-am vandut sufletul diavolului sau l-am lasat sa se pangareasca
prin pacat si sa mearga in iad, am pierdut totul. Caci toate celelalte nu au nici o valoare
inaintea lui Dumnezeu, daca nu dobandim mantuirea.

Sau altfel spus, putem pierde orice, afara de suflet, caci daca ne ramane acesta inca n-
am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobandi la loc, afara de suflet.

Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte? Nu, pentru ca sufletul este
nemuritor si traieste vesnic chiar dupa moartea trupeasca. Ceea ce omoara sufletul este
pacatul, iar primejdia care-l ameninta pe lumea cealalta este iadul.

Suntem atenti cu adevarat la dorurile sufletului?

Frati crestini,

Daca sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintai si cea mai mare
grija a noastra trebuie sa fie grija fata de suflet si fata de mantuirea lui. Sufletul trebuie
sa fie centrul de greutate al tuturor preocuparilor si straduintelor noastre. Bine si firesc
este sa ne ingrijim si de cele ale trupului: de mancare, de imbracaminte, de adapost si
de celelalte.

Dar in primul rand Sfanta Evanghelie ne indeamna sa ne ocupam de suflet, de hrana si

de mantuirea lui: „Au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat

23
imbracamintea? (…) Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate
acestea se vor adauga voua”, ne invata Mantuitorul (Matei 6; 25, 33).

Iar atunci cand a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: „Nu numai cu paine va
trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adica painea
este intr-adevar trebuincioasa pentru hrana trupului, dar ea nu indestuleaza, nu satura
intreaga fiinta a omului. Caci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de
hrana si de bautura lui, pe care daca nu i-o dai, tanjeste si slabeste, ca si trupul lipsit de
paine si apa.

Intr-una din Fericiri, Mantuitorul fericeste pe „cei ce flamanzesc si insetoseaza de

dreptate”; deci exista si o alta foame decat cea de dupa paine si o alta sete decat cea
dupa apa. Sufletul flamanzeste si inseteaza ca cerbul dupa izvoarele apelor; el inseteaza
dupa adevar, bine si frumos, ca planta dupa lumina si caldura soarelui.

El nu poate creste si nu se poate dezvolta decat sub razele binefacatoare ale iubirii si ale
bunei intelegeri intre oameni. Sufletul nu se adapa decat cu apa limpede a lacrimilor
pocaintei si rugaciunii, nu se simte bine decat in aerul curat al faptelor bune si al harului
dumnezeiesc aflator in Biserica.

Pentru curatirea lui sufletul are apa Botezului si a pocaintei; pentru hrana si intarire are
masa dumnezeiasca a Sfintei Impartasanii; pentru sfintire si desavarsire are in aceasta
viata Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pamant,
Dumnezeu i-a pregatit in cealalta lume fericirea Raiului.

Dar, frati crestini, oare cum ne purtam noi cu sufletul nostru?

Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste in care l-a asezat Dumnezeu inlauntrul
fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocuparilor, a grijilor si a
framantarilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevarat la intrebarile, la
nelinistile, la nevoile si la dorurile lui catre lumina, catre curatie, catre frumusete si
adevar?

Ramane sa raspunda fiecare, in chip cinstit, cum se poarta cu propriul sau suflet, de care
– sa stie bine! – va da seama inaintea lui Dumnezeu Care i l-a incredintat! De obicei nu
ne oboseste niciodata necontenita truda si alergare dupa cele de trebuinta pentru

24
indestularea trupului; pentru asemenea preocupari gasim si timp, si bani, si energie, si
buna dispozitie.

Cand insa este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar in cale mii de piedici. Nu
avem timp sa mergem la biserica si nici macar sa ne aplecam ochii asupra unei pagini
din Cartea Sfanta. Nu avem bani ca sa ajutam pe saracii care au nevoie de sprijinul
nostru si nu avem nici energie, nici vointa pentru a ne impotrivi ispitelor si patimilor
care ne asalteaza.

Ne alarmam la cel mai mic semn de boala a trupului si alergam indata dupa doctori,
dupa leacuri, dar suntem nepasatori la tremurul si la suferinta sufletului slabanogit de
nehrana si lasat in paragina. Ne intristam foarte mult cand pierdem o suma de bani, un
petic de pamant, o haina sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel cand pierdem
sufletul, intinandu-l cu noroiul minciunii, al rautatii si al desfranarii, al betiei si al
celorlalte patimi.

Cu cat insa vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu
atat viata noastra va fi mai zbuciumata si mai nefericita.

Ca sa nu ajungem asa, sa ne rezervam macar o parte din energia si puterea de munca,

din agonisita si din timpul nostru pentru sarmanul suflet, pentru aceasta comoara
tainuita, ascunsa de Dumnezeu inlauntrul fiintei noastre. Sa ne aducem aminte de el cat
mai des. Sa-l eliberam pe cat se poate din robia nedreapta si apasatoare a trupului, a
grijilor patimase.

Sa-i dam inapoi dreptul de intaietate, rangul de carmaci si centru al fiintei, al vietii si al
preocuparilor noastre. Sa-l ferim mai ales de tina pacatelor, caci sufletul este chipul lui
Dumnezeu in noi.

Purtam in noi icoana Lui. Iar cand pacatuim e ca si cand aruncam in noroi icoana lui
Dumnezeu. Sa-l curatim de pacate prin baia lacrimilor launtrice ale pocaintei si ale
marturisirii adevarate; sa-l hranim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtamintele
curate de mila, de dreptate si iubire, ce innobileaza inima; sa-l imbarbatam cu vointa
darza de a face numai binele, care oteleste caracterul; sa-l intarim cu rugaciunea, care
ne pune in legatura cu Dumnezeu; sa-l hranim cu hrana cereasca a Sfintei Impartasanii,
ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mantuitorul nostru.

25
Sa ne apropiem, asadar, cat mai mult de noi insine, de sufletul nostru si sa-l indemnam
la trezvie si la savarsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i in taina aceste cuvinte de
sfanta imbarbatare:

„Suflete al meu, suflete al meu, scoala, pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si te vei
tulbura, ci te desteapta, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Care
pretutindenea este si toate le plineste”. Amin.

Parintele Sofian Boghiu

26