Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

A. INTRODUCERE Ion Creangă, alături de de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L.Caragiale reprezintă în
 Încadrarea literatura română Epoca Marilor Clasici, perioadă orientată spre crearea unei culturi profund
sciitorului într-o naționale. Această orientare se exprimă în opera marelui nostru scriitor mai ales prin
perioada literară valorificarea tradiției populare. O operă semnificativă în acest sens este basmul cult Povestea lui
 Definiție
Harap Alb.
Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, este un basm cult care păstrează trăsăturile basmului popular
(specie a genului epic în proză, mai rar în versuri, pe tema luptei dintre bine şi rău, cu victoria forţelor
binelui, în care realul se împleteşte cu fantasticul), diferenţiindu-se de acesta prin faptul că aparţine
literaturii scrise, are un autor cunoscut şi mai ales prin contribuţia de originalitate a autorului cult în
valorificarea modelului popular: la nivelul structurii epice, în construcţia personajelor, în realizarea
semnificaţiilor și la nivelul limbajului artistic care poartă amprenta stilistică specifică autorului.
B. CUPRINS Materia epică a basmului popular se organizează într-o structură epică relativ stereotipă, punând în
I. Structura epică evidenţă o succesiune de „situaţii şablon”, cum le numeşte criticul literar G. Călinescu. Libertatea
1. Construcţia autorului în construcţia naraţiunii este destul de limitată, el urmează o schemă impusă prin tradiţie, în care
subiectului se recunosc câteva constante epice: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), care fixează timpul
(„odată”, demult, într-un timp fabulos) și spațiul (foarte adesea la curtea unui împărat.); un eveniment
care perturbă echilibrul (intriga), urmare a intervenţiei forţelor răului; acţiunea reparatorie a eroului,
constând într-un şir de încercări (desfăşurarea acţiunii), culminând cu înfruntarea decisivă cu răul şi
distrugerea lui (punctul culminant) și refacerea echilibrului iniţial şi răsplata eroului (deznodământul),
triumful definitiv al binelui.
În Povestea lui Harap-Alb, Creangă se abate de la această schemă prin felul în care construieşte
intriga: aici mobilul care declanşează acţiunea şi îl aduce în scenă pe erou nu este intervenţia unor forţe
malefice cu puteri fantastice, ci un fapt de viaţă, un eveniment ce ţine de ordinea umană a lucrurilor:
sosirea unei scrisori de la împăratul Verde, care îi craiului, să-i trimită pe unul din cei trei fii pentru a-l
urma la tron. Rezultă de aici că aventura eroului nu va fi propriu-zis o acţiune reparatorie, ci un şir de
încercări şi necazuri prin care trece mezinul craiului pentru a îndeplini poruncile Spânului care vrea să-l
piardă şi să dobândească astfel netulburat moştenirea tronului împăratului Verde.
2. Acțiunea Datorită modului în care se construiește intriga, din succesiunea acţiunilor tipice care se întâlnesc în
basme (ex. pregătirile de plecare, dobândirea uneltelor năzdrăvane, interdicţiile etc.) lipseşte un moment
esenţial în basmele populare: lupta propriu-zisă cu forţele răului, înfruntarea fizică şi victoria eroului.
Absenţa acestui moment implică şi un profil aparte al personajului, distinct de cel al eroilor populari.
Vitejia şi curajul, trăsături dominante ale acestora din urmă, lipsesc în cazul lui Harap Alb. În locul lor se
insistă asupra trăsăturilor morale cum ar fi generozitatea, perseverenţa, devotamentul faţă de prieteni,
onestitatea.
Acţiunea poveştii cuprinde o serie de episoade în care eroul este protagonistul sau martorul unor
întâmplări fantastice (transformarea calului, transformarea fetei împăratului Roşu în pasăre, învierea lui
Harap-Alb), întâlneşte personaje fabuloase (Sfânta Duminnică, animale năzdrăvane) se foloseşte de
obiecte magice (pielea ursului, aripile primite de la regina furnicilor şi de la regina albinelor).
Toate acestea sunt aspecte care ilustrează tema fantasticului. Povestea lui Harap-Alb aduce o
perspectivă originală, specifică autorului, asupra acestei teme. În lumea lui Harap-Alb avem adesea
impresia că suntem mai aproape de viaţa reală decât în alte poveşti populare. Între real şi fantastic, graniţa
nu este clar trasată.
Un episod semnificativ în acest sens este întâlnirea eroului cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă. Cele cinci portrete prin care sunt introduşi în scenă îi prezintă ca pe nişte întruchipări,
exagerate în sensul grotescului ale unor trăsături – aici vicii – umane. În acest sens atrag atenţia formulele
prin care autorul subliniază grotescul înfăţişării lor: „o dihanie de om”, „o pocitanie de om”, „o arătare
de om”, o namilă de om”, o schimonositură de om”. Se observă că de fiecare dată se repetă cuvântul
„om”, ceea ce atrage atenţia asupra caracterului în esenţă uman al acestor eroi.
Un alt episod relevant pentru evidenţierea viziunii originale a autorului în tratarea temei fantasticului
ar putea fi intriga. Mobilul care declanşează acţiunea nu este intervenţia unor forţe malefice cu puteri
fantastice, ci un fapt de viaţă, un eveniment ce ţine de ordinea umană a lucrurilor: sosirea unei scrisori de
la împăratul Verde, care îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită pe unul din cei trei fii pentru a-l urma la
tron.
3. Specificul Reperele temporale sunt vagi: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu care avea trei feciori”. Este
discursului narativ vorba despre un trecut îndepărtat, neprecizat, ceea ce, ca în basmele populare, scurtează distanţa între real
a. Ancorarea şi fantastic. Reperele spațiale sunt de asemenea specifice basmului: curtea unor împărați, păduri pline de
spaţio- pericole, lungi călătorii pline de primejdii, dar în care eroul întâlnește la timp ajutoare providențiale.
temporală
b. Incipit - final Vezi și completează cu informații de la subpunctul Ancorarea spațio-temporală și cu notițele din clasă
c. Modul de Episoadele sunt ordonate cronologic, acţiunea este simplă, se desfășoară într-un singur plan, permanent
 ordonarea a în centrul atenţiei pe Harap-Alb şi urmărindu-i evoluţia. Înlănţuirea episoadelor se face uneori după
evenimentelor criteriul cauzalităţii: Harap Alb se întovărăşeşte cu Spânul pentru că se rătăceşte, se aventurează în grădina
ursului şi în pădurea cerbului pentru că îl trimite Spânul. Acest criteriu nu este însă mereu observabil în
înlănţuirea faptelor, ceea ce l-a făcut pe Tudor Vianu să vorbească despre structura caleidoscopică a
poveştii lui Creangă. Într-adevăr, ordinea încercărilor prin care trece Harap Alb nu este dictată de o logică
riguroasă. Încercările nu decurg necesar unele din altele, sunt mai degrabă juxtapuse. Evenimentele
călătoriei către împăratul Roş nu decurg nici ele cauzal unele din altele. Întâlnirile pe care le are pe acest
drum (furnicile, albinele, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) sunt mai degrabă
providenţiale decât dictate de vreo strategie sau de logica cauzalităţii.
Acţiunea poveştii cuprinde o serie de episoade în care eroul este protagonistul sau martorul unor
întâmplări fantastice (transformarea calului, transformarea fetei împăratului Roşu în pasăre, învierea lui
Harap-Alb), întâlneşte personaje fabuloase (Sfânta Duminnică, animale năzdrăvane) se foloseşte de
obiecte magice (pielea ursului, aripile primite de la regina furnicilor şi de la regina albinelor).
Toate acestea sunt aspecte care ilustrează tema fantasticului. Povestea lui Harap-Alb aduce o
perspectivă originală, specifică autorului, asupra acestei teme. În lumea lui Harap-Alb avem adesea
impresia că suntem mai aproape de viaţa reală decât în alte poveşti populare. Între real şi fantastic, graniţa
nu este clar trasată.
Un episod semnificativ în acest sens este întâlnirea eroului cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă. Cele cinci portrete prin care sunt introduşi în scenă îi prezintă ca pe nişte întruchipări,
exagerate în sensul grotescului ale unor trăsături – aici vicii – umane. În acest sens atrag atenţia formulele
prin care autorul subliniază grotescul înfăţişării lor: „o dihanie de om”, „o pocitanie de om”, „o arătare
de om”, o namilă de om”, o schimonositură de om”. Se observă că de fiecare dată se repetă cuvântul
„om”, ceea ce atrage atenţia asupra caracterului în esenţă uman al acestor eroi.
Un alt episod relevant pentru evidenţierea viziunii originale a autorului în tratarea temei fantasticului
ar putea fi intriga. Mobilul care declanşează acţiunea nu este intervenţia unor forţe malefice cu puteri
fantastice, ci un fapt de viaţă, un eveniment ce ţine de ordinea umană a lucrurilor: sosirea unei scrisori de
la împăratul Verde, care îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită pe unul din cei trei fii pentru a-l urma la
tron.
Amprenta de originalitate a autorului se evidenţiază şi în viziunea asupra celorlalte două teme
fundamentale ale basnului: tema luptei dintre bine şi rău şi tema iniţierii.
Conflictul cu Spânul (reprezentant al răului), contribuie la evidenţierea celor două teme. Mezinul
craiului intră în acest conflict din naivitate şi din lipsă de experienţă.
În acest sens este semnificativ episodul întâlnirii cu Spânul care i se arată de trei ori tânărului rătăcit
în pădure, făcându-l să creadă că a ajuns în ţara spânilor. Devenit călăuza tânărului, îi varsă apa din ploscă
şi îl conduce la o fântână. Il ispiteşte să coboare şi să se bucure de răcoarea ei, iar „fiul craiului, boboc în
felul lui la trebi de acestea se potriveşte Spânului”. Captiv în fântână, îşi declară identitatea şi dezvăluie
scopul călătoriei, iar Spânul îl obligă să-i jure supunere şi îi dă numele de Harap-Alb.
Întreaga construcţia a subiectului ulterioară acestui episod apare ca un şir de încercări traversate de
Harap-Alb la porunca stăpânului său impostor care voia să-l piardă pe adevăratul moştenitor al tronului.
Astfel, evoluţia personajului principal evidenţiază în Povestea lui Harap-Alb tema iniţierii viitorului
conducător. Rolul conflictului cu Spânul în maturizarea eroului este subliniat în replica semnificativă a
calului: „şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Sfânta Duminică îi vorbeşte şi ea despre necazurile prin care trebuie să treacă: „când vei ajunge şi tu odată
mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii
acum ce este necazul”.
d. Perspectiva Este obiectivă, specifică naraţiunii de tip tradiţional: narator extradiegetic, omniprezent şi omniscient,
narativă naraţiunea se face la persoana a III-a. Element specifice basmului, în Povestea lui Harap-Alb naraţiunea ia
forma povestirii, ceea ce presupune şi implicarea subiectivă a naratorului în actul narării. Amprenta
subiectivă a naraţiunii în basmul lui Creangă este dată mai ales de comentariile naratorului pe marginea
faptelor şi a comportamentului personajelor, comentarii exprimate de regulă succint, prin proverbe şi
zicători.
II. Personajele În basmele populare, personajele se grupează, după mai multe criterii, în categorii opuse: pozitive –
1.Gruparea negative, prietenii eroului – duşmanii eroului, reale – fantastice, umane – neumane.
personajelor În mare, aceste categorii de personaje apar şi în povestea lui Creangă, dar opoziţia lor nu este atât de
categorică, ceea duce la o mai complexă reflectare a naturii umane. De exemplu, între real şi fantastic,
graniţa nu este clar trasată. Cei cinci tovarăşi ai lui Harap-Alb nu se înscriu categoric în sfera fantasticului.
Ei sunt întruchipări, exagerate în sensul grotescului ale unor trăsături – aici vicii – umane. Cât priveşte
dihotomia pozitiv – negativ, Spânul şi împăratul Roş par a fi trecuţi de la bun început, prin sfaturile date de
crai – de partea răului. E greu de spus însă că ei reprezintă răul absolut. Spânul devine stăpânul fiului de
crai cu largul concurs al acestui, profitând de slăbiciunea şi de lipsa lui de experienţă. Împăratul Roş nu
este cu totul neîndreptăţit în atitudinea faţă de cei şase peţitori, „care de care mai chipos şi mai îmbrăcat,
de se târau aţele şi curgeau oghelele după dânşii”. Era de aşteptat ca înfăţişarea lor să-l facă neîncrezător şi
 să-l ofenseze.
2. Personajul Ca în basmele populare, în Povestea lui Harap-Alb personajul principal este un tânăr care de-a lungul
principal acţiunii trece printr-o serie de încercări în care îşi pune în evidenţă calităţile necesare unui bun conducător,
arătând că merită să se căsătorească cu fata unui împărat şi să moştenească tronul.
Spre deosebire de basmele populare unde tema iniţierii este implicită, Creangă aduce această temă la
nivelul explicitului. De mai multe ori un personaj sau altul atrage atenţia asupra faptului că mezinul
craiului este menit să devină conducător şi că trebuie să dobândească sau să arate calităţile unui lider.
Craiul îi spune la despărţire fiului său: „mergi acum […] că tu eşti vrednic de împărat”; calul îi explică
rostul necazurilor pe care i le face Spânul: „şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că
fac pe oameni să prinză la minte”; Sfânta Duminică îi vorbeşte şi ea despre necazurile prin care trebuie să
treacă: „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor
asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce este necazul”.
Una din primele trăsături pe care le arată eroul este generozitatea, atunci când o miluieşte pe Sfânta
Duminică. Aceasta subliniază apoi direct această calitate a eroului: „puterea milosteniei şi inima ta cea
bună te ajută”. Generozităţii i se alătură altruismul, trăsătură pusă în evidenţă indirect în episodul întâlnirii
cu furnicile: Harap-Alb arată acum că poate să se sacrifice pentru cei mulţi şi neajutoraţi. Întâlnirea cu
albinele arată îndemânarea, ingeniozitatea şi plăcerea de a face un lucru temeinic – toate acestea în
secvenţele care îl prezintă pe Harap-Alb făcând stupul albinelor. În episodul alegerii calului, Harap-Alb
învaţă că nu e bine să se ia după aparenţe, experienţă pe care o va folosi mai apoi la întâlnirea cu cei
cinci: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. În grădina ursului, întârzie prea mult ca să
culeagă cât mai multe salăţi şi e gata să cadă victimă – o probă din care tânărul învaţă că lăcomia poate fi
fatală. Ascuns în groapă ca să nu fie surprins de privirea ucigaşă a cerbului, tânărul arată că rezistă
rugăminţilor şi insistenţelor, că poate să rămână consecvent cu ceea ce-şi propune – trăsătură importantă a
unui conducător. La întâlnirea cu craiul îmbrăcat în urs, spre deosebire de fraţii săi, mezinul nu
abandonează, arătând că în momente critice poate să-şi învingă slăbiciunile (aici frica) pentru a-şi duce
acţiunile la bun sfârşit. În relaţiile cu cei din jur dovedeşte loialitate (respectă, în ciuda necazurilor,
jurământul făcut spânului), se arată prieten devotat, este conciliant, ştie să se folosească de calităţile
fiecăruia acolo unde ele se dovedesc folositoare (în relaţiile cu cei cinci tovarăşi).
Ceea ce rezultă din această succintă caracterizare este că faţă de personajele basmelor populare,
Harap-Alb este un personaj mai bine individualizat. Complexitatea lui în raport cu modelul popular se
vede şi din faptul că alături de aceste calităţi care reprezintă latura exemplară a eroului apar şi slăbiciunile
lui: ezitările, dezamăgirile, deznădejdea, frica – pe care le exprimă în dese şi lungi lamentaţii în faţa calului
sau a Sfintei Duminici. Încurajările acestora sunt deseori semnificative în conturarea acestei laturi a
caracterului eroului: „fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea”.
Prezenţa acestor trăsături au adus în exegeza operei lui Creangă discuţia despre caracterul de anti-
erou al lui Harap-Alb. Ca reprezentant al principiului binelui el nu străluceşte nici prin vitejie, nici prin
curaj sau dârzenie. Lungile lamentaţii, în contrast cu aşteptările cititorului obişnuit cu un alt model de
comportament al eroului de basm, sunt generatoare de comic. Astfel s-a văzut şi o latură parodică a acestui
basm. Aceasta înseamnă că povestea lui Creangă poate fi citită ca o replică dată viziunii specifice basmului
popular în care opoziţia bine-rău este clară şi care proiectează modelul ideal al unei lumi în care valoarea
învinge întotdeauna. Această viziune optimistă nu este omniprezentă în Povestea lui Harap-Alb. Un
comentariu al autorului propune chiar modelul unei lumi pe dos: „Lumea asta e pe dos, toate merg cu
capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. S-apoi acel unul are atunci în mână şi pânea
şi cuţitul şi taie de unde vre şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: Cine poate oase roade,
cine nu, nici carne moale”.
C. ÎNCHEIERE - Basmul Povestea lui Harap Alb se deosebește de modelul popular, datorită modului original în care
Concluzie este prezentată lupta dintre bine și rău (temă fundamentală a oricărui basm).
Astfel, în lupta dintre bine și rău, Harap Alb este ajutat de cei pe care, la rândul lui, i-a ocrotit (albinele,
furnicile), de calul năzdrăvan, ori de cei pe care, fără a-i judeca, i-a acceptat în preajma sa (ciudații săi
tovarăși, aflați la limita dintre real și fantastic). El are nevoie de ajutor pentru a depăși fiecare încercare
ivită în cale. În lupta finală, fiul craiului este chiar învins de Spân, dar este readus la viață de fata
Împăratului Roș.
Basmul demonstrează astfel că, deși personajul nu excelează prin trăsăturile care, de obicei, sunt
atribuite unui personaj de basm, prin calitățile sale morale, omenești el reușește să-și găsească tovarăși gata
să riște pentru a-l ajuta. În construcția personajului se pune accent pe trăsăturile morale, care se dovedesc a
fi adevăratele lui arme în lupta cu răul.
Mezinul craiului nu este un personaj exemplar prin puterile sale extraordinare, dar se remarca prin
profilul său moral deosebit.
Aspectul cel mai interesant în tratarea temei iniţierii în Povestea lui Harap-Alb este capacitatea
eroului de a învăţa din încercările prin care trece şi din propriile greşeli.
Astfel, din episodul alegerii calului, Harap-Alb învaţă că nu e bine să se ia după aparenţe. În ciuda
sfaturilor Sfintei Duminici, respinge cu brutalitate calul slăbănog care vine să mănânce jăratic, pentru ca în
cele din urmă mârţoaga să se dovedească un cal năzdrăvan care îi va deveni cel mai bun tovarăş. Această
învăţătură o va folosi apoi la întâlnirea cu cei cinci: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă
de al căror aspect grotesc nu se va lăsa înşelat.
În grădina ursului, nu ascultă avertismentul Sfintei Duminici şi întârzie prea mult ca să culeagă cât
mai multe salăţi, fiind gata să cadă victimă propriei lăcomii, o probă din care tânărul învaţă că lăcomia
poate fi fatală, dar şi că e important să fii consecvent şi să urmezi o strategie stabilită. Ascuns în groapă ca
să nu fie surprins de privirea ucigaşă a cerbului, tânărul arată că a învăţat să se conformeze rigorilor unei
strategii şi rezistă rugăminţilor, insistenţelor şi mai ales flatărilor cu care capul cerbului încearcă să-l
amăgească.
În concluzie, complexitatea personajului Harap-Alb în raport cu modelul popular se vede şi din faptul
că, alături de calităţile care reprezintă latura exemplară a eroului, apar şi slăbiciunile lui: ezitările,
dezamăgirile, deznădejdea, frica, pe care le exprimă în dese şi lungi lamentaţii în faţa calului sau a Sfintei
Duminici. Toate acestea sunt elemente care subliniază originalitatea lui Creangă în valorificarea modelului
popular.