Vali Nicolae

În școală nu se mai întâmplă absolut nimic.

Copiii sunt sufocați de plictiseală.
Poate nu e plictiseală, ci depresie. Lipsă cronică de orizont.
Copiii nu mai au mame, și, dacă au, ele nu le mai sunt aproape. Tați, nici atât.
Ei simt cumva că sunt într-un impas, negru impas.
Cele câteva boabe de carte nu sunt bobițe de aur, ci, mai degrabă, pietre de moară atârnate de gât.
Să pleci la drum vrând să dialoghezi? Nimic mai autodistructiv.
Pe copii îi poți păcăli cu orice, orice, numai cu școala, cartea, nu. Ea nu mai e o monedă de schimb,
deși e de-a dreptul ciudat să crezi în totalitate asta, cu toate că ai putea crede, sunt hoți, falși la tot
pasul.
Nu e o atmosferă prea plăcută, asistăm la o prăbușire. Orice s-ar putea spune, nu toți avem o
încredere neclintită în noi înșine sau în Dumnezeu.
Greutățile nenumărate, nedreptățile infinite îi cam paralizează, doboară pe copii.
Școala nu mai e cam deloc veselă.
Uneori, avem și perspective sumbre, policalificarea ne va ajuta să ne angajăm ca necalificați.
Ne târâm spre abandon școlar, necalificare, șomaj. Sau forme de școlarizare care maschează, de
fapt, dezastrul. Alunecăm. Școala ar putea fi și bucurie.
Câtă bucurie să ai din sărăcie, singurătate, nedreptate, brutalitate?
Lume agresivă, hrăpăreață, meschină. Tot am senzația că sunt într-un război. Cuvântul pace vă mai
spune ceva?
Doar atât? RIP.