Recenzie Michel Foucault a supraveghea si a pedepsi

“A supraveghea si a pedepsi. Nasterea inchisorii” de Michel Foucault, Pitesti, Editura Paralela

45, editia a 2-a revizuita, 2005
”Şi iată, acum, regulamentul redactat trei sferturi de veac mai târziu, de Leon Faucher”
” O lectură de un sfert de oră, având ca obiect unele noţiuni instructive sau
cultivarea sentimentelor nobile, este efectuată de un deţinut sau un paznic, fiind urmată de
rugăciunea de seară,/„
” Iată, prin urmare, un supliciu şi un program. Ele nu sancţionează aceleaşi crime şi nu
pedepsesc acelaşi tip de delincvenţi. Definesc, fiecare, în chip cât se poate de pertinent un
anumit stil penal. Le desparte mai puţin de un secol. Este exact epoca în care, în Europa şi în
Statele Unite, întreaga economie a pedepsei a. trecut printrun
proces de rearanjare internă.
Epocă de mari „scandaluri" pentru justiţia tradiţională şi de nenumărate proiecte de reformă;”

” Din numărul atât de mare de transformări, mă voi opri la una singură: dispariţia supliciilor.”
” Nişte pedepse mai puţin nemijlocit fizice, o anumită
discreţie în arta de a produce suferinţă, un joc de dureri mai subtile, mai mascate şi
despovărate de fastul vizibil — merită oare toate acestea să le rezervăm o atenţie deosebită,
lor, care, fără îndoială, nu sunt nimic mai mult decât efectul unor reorganizări mai profunde?”

” Există totuşi un fapt ce nu poate fi negat: în câteva zeci de ani, a dispărut corpul torturat,
dezmembrat, amputat, însemnat simbolic pe faţă sau umăr, expus viu sau mort, oferit ca
spectacol.
A dispărut corpul ca ţintă principală a represiunii penale.”
Sfarsitul secolului al XVIII-lea a reprezentat momentul in care pedeapsa publica in tarile
dezvoltate, de pilda parte din SUA, Austria, Elvetia.
” un fel de dovezi ale slabei influenţe a
raţiunii şi religiei asupra spiritului omenesc.”
” Nu mai trebuia atins corpul, sau, în
orice caz, cât mai puţin posibil, şi numai pentru a ajunge la ceva din el ce nu este corpul
însuşi.”
” însă relaţia pedeapsăcorp
nu mai este aceeaşi cu cea existentă în cadrul
supliciilor. Corpul se găseşte acum în poziţie de instrument sau de intermediar: dacă se
intervine asupra lui închizându1
sau silindu1
să muncească este cu scopul de a priva
individul de o libertate înţeleasă deopotrivă ca un drept şi că un bun. Conform acestei noi
penalităţi x , corpul este prins întrun
sistem de constrângere şi privare, de obligaţii şi interdicţii.
Suferinţa fizică şi durerea corpului însuşi nu mai sunt elementele constitutive ale
pedepsei. Pedeapsa a trecut de la practicarea senzaţiilor insuportabile la o economie a
drepturilor suspendate.”
” Graţie acestei noi atitudini moderate, o întreagă armată de tehnicieni a venit
să ia locul călăului, anatomist nemijlocit al suferinţei: supraveghetori, medici, preoţi, psihiatri,
psihologi, educatori; prin simpla lor prezenţă în preajma condamnatului, ei aduc justiţiei
elogiile de care aceasta are absolută nevoie: îi garantează că trupul şi durerea nu constituie
obiectivele ultime ale acţiunii ei punitive.”
” Reducerea acestor suferinţe atroce la execuţia capitală strictă defineşte noua
morală a actului punitiv.”
” Agresarea fizică nu mai are loc; călăului nui
revine decât misiunea
de a fi un ceasornicar meticulos.”
” Pedeapsa a încetat, desigur, să mai fie axată pe tortură ca tehnică de producere a suferinţei;
obiectul ei a devenit pierderea unui bun sau a unui drept”
” Ce ar putea să
însemne o pedeapsă necorporală?”
” Dacă penalitatea, în formele ei cele mai drastice, nu se mai adresează corpului, atunci care
este obiectul ei? Răspunsul teoreticienilor al
acelora care inaugurează, către 1760, o perioadă
ce nu sa
încheiat încă — e simplu, aproape evident. Pare a fi conţinut chiar în întrebare. Nu
mai e vorba de corp, ci de suflet”
” De 150 sau 200 de ani, prin urmare, de când Europa a introdus noile sale sisteme
penale, judecătorii au început, încetul cu încetul, dar printrun
proces cu origine foarte
îndepărtată în timp, să judece altceva decât crimele: „sufletul" criminalilor. Şi astfel, prin
chiar acest fapt, ei au început să facă altceva decât să judece. Sau, ca să ne exprimăm mai
exact, în chiar interiorul modalităţii judiciare de a judeca sau
strecurat alte tipuri de evaluare,
modificând structural regulile de elaborare ale acesteia”
” Iată însă că în cursul judecăţii penale îşi face acum
apariţia o cu totul altă întrebare cu privire la adevăr. Nu doar: „Faptul e stabilit şi constituie un
delict?", ci şi: „Ce vrea prin urmare să însemne acest fapt, ce reprezintă această violenţă sau
acest omor? La ce nivel sau în care câmp al realităţii trebuie oare să1
înscriem? Fantasmă,
reacţie psihotică, episod delirant, perversiune?" Nu doar: „Cine este autorul?", ci şi: „Cărui
proces cauzal trebuie săi
atribuim producerea faptei? Unde se situează, în autor, originea
crimei? Poate fi ea atribuită instinctului, inconştientului, mediului, eredităţii?" Nu doar: „Ce
lege sancţionează această infracţiune?", ci şi „Ce măsură trebuie să luăm care să fie cât mai
potrivită situaţiei date? Cum putem prevedea evoluţia subiectului? în ce fel va fi el cel mai
sigur adus pe calea cea bună?"
” Iar sentinţa care condamnă sau achită
nu mai este pur şi simplu o judecată de vinovăţie, o decizie legală menită să pedepsească; ea
conţine un diagnostic în privinţa normalităţii şi o prescripţie tehnică pentru o normalizare
posibilă.”p
” Pe scurt, o încercare de a studia metamorfoza metodelor punitive pornind de la o tehnologie
politică a corpului în care sar
putea descifra o istorie comună a raporturilor de putere şi a
relaţiilor subiect obiect.”
” Dar corpul e tot atât de nemijlocit implicat şi întrun
câmp politic;
raporturile de putere operează asupra lui o integrare imediată; îl învestesc, îl marchează, îl formează, îl
supun la cazne, îl silesc să muncească, îl obligă la ceremonii, îi solicită semne. Această învestire
politică a corpului este legată, prin relaţii complexe şi reciproce, de utilizarea lui economică; întro
mare măsură, corpul este învestit cu raporturi de putere şi dominaţie, tocmai în calitatea lui de forţă de
producţie; în schimb, constituirea sa ca forţă de muncă nu este posibilă decât dacă este angrenat întrun
sistem de aservire (în interiorul căruia şi nevoia este un instrument politic organizat, calculat şi între1
Cf. E. Le RoyLadurie,
„L'hisţoire immobile", Annales, maiiunie
1974.
buinţat cu multă grijă);”m
” Supliciul este o tehnică şi nu trebuie confundat cu excesele unei furii
în afara legii. Pentru ca o pedeapsă să poată fi considerată supliciu, ea trebuie să satisfacă trei
criterii principale: în primul rând, să producă o anumită cantitate de suferinţă care să poată fi,
dacă nu măsurată cu precizie, măcar evaluată, comparată, ierarhizată; moartea reprezintă un
supliciu în măsura în care nu este pur şi simplu o simplă privare de dreptul la viaţă, ci ocazia
şi termenullimită
al unei gradări calculate de suferinţe: începând cu decapitarea care
le
concentrează pe toate întrun
singur gest şi întrun
unic moment: gradul zero al supliciului şi
până la ruperea în bucăţi ce le multiplică aproape la nesfârşit, trecând prin spânzurare, arderea
pe rug şi tragerea pe roată ce prelungesc agonia; moarteasupliciu
este o artă de a menţine
viaţa în suferinţă, subdivizândo
întro
puzderie de „morţi" şi obţinând, înainte ca existenţa să
ia sfârşit, „the most exquisite agonies" 2 .”
” Din punctul de vedere al
justiţiei ce impune supliciul, acesta trebuie să fie spectaculos, trebuie să fie constatat de toţi,
să poată fi înregistrat ca un fel de triumf al ei. Excesul ca atare al violenţelor care au loc
constituie unul din elementele gloriei sale: dacă vinovatul geme şi urlă sub lovituri, acestea nu
sunt un accesoriu ruşinos, ci însuşi ceremonialul justiţiei ce se manifestă în deplinătatea forţei
ei. De aici, desigur, acele suplicii ce continuăm şi după moarte: cadavre arse, cenuşă risipită în
vânt, trupuri târâte pe rogojini, expuse pe marginea drumurilor. Justiţia urmăreşte corpul până
dincolo de orice suferinţă posibilă.”
” în practica torturii,
suferinţa, înfruntarea şi adevărul sunt legate între ele: împreună, ele provoacă durere corpului
celui acuzat.”
” Căci, întradevăr,
tortura este definită ca o modalitate de a completa demonstraţia când „nu
există în proces suficiente probe"”
” Nu încape nici o îndoială că existenţa supliciilor depindea de cu totul altceva decât de această
organizare internă. Rusche şi Kirchheimer văd pe bună dreptate în ea efectul unui regim de
producţie în care forţele de muncă, şi prin urmare corpul uman, nu au încă nici utilitatea şi
nici valoarea de marfă pe care le vor dobândi întro
economie de tip industrial”