1.

TULBURĂRI PSIHICE LA VÂRSTA COPILĂRIEI: ADHD,

AUTISM, SINDROMUL ASPERGER

Huber W. (1992) defineşte psihologia clinică arătând că este ramura psihologiei care
are drept obiect problemele şi tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor
somatice. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi
patologice şi ale intervenţiei în aceste conduite.
Tulburările psihice trebuie considerate ca interesând întreaga fiinţă umană în
compexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza
normalităţii psihice, implicând nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale,
epistemologice şi dinamice.
Principalele tulburări psihice la vârsta copilăriei: ADHD, autism, sindromul Asperger.

SINDROMUL ADHD (Deficienţa Hiperactivităţii cu Deficit de Atenţie )

I. Definiție
ADHD este una din cele mai obişnuite afecţiuni ale copilăriei şi adolescenţei şi este
caracterizată prin impulsivitate şi hiperactivitate şi/sau lipsă de atenţie. Caracteristicile nu sunt
observate în aceeaşi măsură la toate persoanele diagnosticate cu această disfuncţie şi
specialiştii recunosc că există trei combinaţii caracteristice :
· Unele persoane sunt de tipul predominant hiper activ- impulsive;
· Unele persoane sunt de tipul predominant de lipsă de atenţie;
· Si unele au un tip combinat (ceea ce constituie majoritatea cazurilor de ADHD).
Comportamentul hiperactiv sau impulsiv poate include: neastâmpăr, probleme în
interacţiunea liniştită, întreruperea celorlalţi şi tot timpul fiind pe punctul de a „pleca”.
Caracteristicile lipsei de atenţie includ: dezorganizare, uituc şi uşor de distras şi greu i
se reţine atenţia în timpul activităţilor de învăţare sau de realizare a sarcinilor. Aceste
comportamente sunt de obicei primele observate în timpul copilăriei şi ele sunt mult mai
severe decât un simplu comportament greşit.
II. Cauze
Cauzele nu sunt clar cunoscute, cu toate că se merge pe ipoteza că această tulburare
este de natură genetică. Cercetările actuale sunt concentrate pe identificarea genelor care
predispun la apariţia ADHD.
 Un copil care are un părinte cu ADHD are şanse în proporţie de 25% să prezinte
această afecţiune. Pentru ca predispoziţia să ducă la apariţia ADHD, factorii genetici trebuie
corelaţi cu factorii de mediu (psihosociali). Relaţia copil-părinte este extrem de importantă, un
mediu familial stresant, evenimente tensionate trăite de copil pot contribui la instalarea
simptomelor de ADHD. Cu toate acestea, aceste teorii nu au putut fi demonstrate, ele
rămânând nefondate. Tot în această categorie a elementelor nedemonstrate intră şi alimentaţia
(consum crescut de zahăr, coloranţi şi conservanţi), urmărirea excesivă a emisiunilor TV sau
preocuparea excesivă faţă de jocurile video, hormonii.
III. Simptome
Simptomele ADHD au fost împărţite în trei mari categorii: inatenţie şi hiperactivitate,
impulsivitate.
Inatenţia este caracterizată prin dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor din cauza slabei
concentrări a atenţiei. Se înregistrează, de asemenea, incapacitatea de a se concentra pe detalii
şi de a asculta atunci când i se vorbeşte direct. Are tendinţa de a evita activităţile ce presupun
efort intelectual susţinut, nu poate finaliza sarcinile începute deoarece nu le poate organiza.
Este uituc şi pierde lucruri importante de care are nevoie.
Hiperactivitatea constă într-o agitaţie şi un comportament neadecvat permanent. Copiii
cu acest simptom sunt într-o permanentă mişcare şi vorbesc excesiv.
Impulsivitatea presupune o lipsă de răbdare manifestată prin tendinţa de a-i întrerupe
pe ceilalţi atunci când au ceva de făcut, de a răspunde înainte ca întrebările să fie complete.
Diagnosticul se pune greu în perioada preşcolară, deoarece aceste trei categorii de simptome
se regăsesc la toţi copiii.
În perioada şcolară, notele mici la testele de aptitudini, incapacitatea de organizare a
actului de învăţare, problemele de socializare şi imaginea de sine negativă pot sugera
existenţa acestei tulburări.
IV. Tulburări asociate ADHD
ADHD se asociază, frecvent, şi cu alte tulburări şi afecţiuni. Astfel, vorbim despre trei
categorii de tulburări: mentale, de comportament, afective şi anxioase .
 Tulburările mentale includ:
-dislexia;
-dificultăţi de învăţare;
-dificultăţi de citire şi la formulările scrise;
-dificultăţi în rezolvarea problemelor de matematică.
  Tulburările de comportament se referă la:
-tulburarea opoziţionismului provocator: presupune un comportament ostil şi sfidător faţă de -
formele de autoritate, nesupus şi negativ;
-tulburarea de conduită: violarea normelor sociale şi a drepturilor altor persoane.
 Tulburările afective şi anxioase – în cele mai multe cazuri nu se manifestă
înainte de adolescenţă sau de vârsta adultă:
-anxietate;
-depresie ;
-stimă de sine scăzută;
-autoapreciere şi abilităţi sociale reduse.
V. Diagnosticarea şi tratamentul ADHD
ADHD poate fi diagnosticat şi tratat medicamentos de către următoarele categorii de
medici specialişti: medicul de familie, pediatrul, psihiatrul sau neurologul.
Asociaţia Americană de Psihiatrie a stabilit un set de criterii de diagnosticare a acestei
tulburări, pe baza acestora manualul DSM-IV descriind trei tipuri de ADHD:
 Tipul inatent
Vorbim despre tipul inatent atunci când copilul prezintă şase sau mai multe simptome de
inatenţie, prezentate anterior.
 Tipul hiperactiv – impulsiv
Stabilirea acestui diagnostic se face în condiţiile în care la copil se regăsesc cel puţin şase
simptome de hiperactivitate şi impulsivitate.
 Tipul mixt sau combinat
Pentru acest tip, copilul trebuie să prezinte cel puţin şase simptome de inatenţie sau de
hiperactivitate – impulsivitate.
Tratamentul ADHD se face de către o echipă, specialiştii acesteia având ca scop
ameliorarea simptomelor. Echipa este formată din psihologi, specialişti în terapie
ocupaţională, specialişti în asistenţă de sănătate cu competenţă în ADHD, profesorii şi nu în
ultimul rând membri familiei.
AUTISMUL
I. Definiţie
Bleuler defineşte autismul ca fiind o detaşare de la realitate, însoţită de o predominare
a vieţii interioare, o repliere totală asupra lumii lăuntrice, un mod de gândire necritic, centrat
pe subiectivitate şi rupt de realitate.
 Leo Kanner, în anul 1943, a făcut posibilă departajarea tranşantă a unui sindrom
caracteristic – autismul – de toate celelalte forme de handicap.
II. Simptomatologie în recunoaşterea autismului
1. Disfuncţionalităţile de limbaj şi comunicare
Sunt deosebit de pronunţate şi se manifestă, de timpuriu, prin slabul interes în
achiziţia limbajului. Autiştii nu răspund la comenzile verbale şi pot prezenta o reacţie
întârziată în apelul numelui lor. Vorbirea se însuşeşte cu o întârziere mare, faţă de normal şi
se menţine o pronunţe defectuoasă aproape în toate împrejurările. La 5 ani, pot repeta unele
sunete şi silabe, iar după însuşirea relativă a limbajului, autiştii au tendinţa de a schimba
ordinea sunetelor în cuvânt, de a nu folosi cuvinte de legătură sau de a substitui un cuvânt
cu altul apropiat, ca semnificaţie sau utilitate (lingură cu furculiţă sau mamă cu tată).
Comunicarea nonverbală este şi ea deficitară. Propoziţiile formulate sunt, adeseori,
bizare. Când învaţă o propoziţie, are tendinţa de a o repeta la nesfârşit.
2. Discontinuitatea în dezvoltare şi învăţare
Rezultă din faptul că autistul este incapabil de a număra, dar manifestă abilităţi în realizarea
operaţiei de înmulţire, manifestă dificultăţi în învăţarea literelor, dar învaţă cu uşurinţă cifrele.
Ei se orientează bine în spaţiu , dar manifestă stereotipii în formularea unor comportamente
cognitive, caracteristică ce se accentuează şi prin lipsa de interes pentru achiziţia unor
informaţii noi.
3. Deficienţele perceptuale şi relaţionale
Au o mare diversitate şi pot fi sesizate încă de la naşterea copilului autist. Acesta este
plângăcios , agitat, în majoritatea timpului, agitaţie însoţită de ţipete sau, dimpotrivă, este
inhibat, fără interes şi fără dorinţă de a cunoaşte lumea înconjurătoare. Unii autişti manifestă o
adevărată fascinaţie pentru lumină sau pentru un obiect strălucitor. Alţii nu percep elementele
componente ale obiectelor. Unii trăiesc o adevărată plăcere pentru tact şi pipăirea obiectelor,
în timp ce alţii au reacţii negative la atingerea obiectelor. Ei pot deveni violenţi, fiind deranjaţi
de zgomotul produs la căderea unei gume, dar nu manifestă nici o reacţie la un zgomot
deosebit de puternic. Autiştii sunt incapabili să utilizeze pronumele personal, la persoana I.
4. Tulburările acţionale şi comportamentale
Sunt cele mai spectaculoase atât prin amploare, cât şi prin complexitatea lor.
Acţiunile şi comportamentele acestor persoane au un caracter bizar şi stereotip. Dintre
acestea, se remarcă acţiunea de automutilare sau autodistrugere, când autistul produce acţiuni
până la epuizare sau până la distrugerea unor părţi ale corpului (autolovirea cu pumnul, cu
un obiect sau lovirea cu capul de perete). Pe aceleaşi coordonate, se înscrie şi autostimularea
ce se manifestă pe mai multe căi:
 kinestezică (legănatul înainte şi înapoi, frecarea lobului urechii cu mâna);
 tactilă (lovirea coapsei cu dosul palmei, zgârierea cu unghia a ceva tare;
 auditivă ( plesnitul din limbă sau emiterea neîncetată a unui sunet ;
 vizuală (învârtirea unui obiect strălucitor în faţa ochilor sau privirea neîncetată a
degetelor).
5. Disfuncţiile proceselor, însuşirilor şi funcţiilor psihice se pot întâlni în oricare
palier, dar planul afectiv-motivaţional este cel mai activ şi transpare, mai cu seamă, din lipsa
de interes a autiştilor pentru contactul social şi faţă de trăirile celor din jur (unii se ataşează
exagerat, faţă de obiecte fără semnificaţii, alţii manifestă o frică patologică pentru lucruri
obişnuite, dar nu realizează adevăratele pericole).
Afectivitatea e caracterizată de imaturitate, ca în handicapul de intelect. Ei nu stabilesc
contactele afective, decât foarte rar şi fără atitudini pozitive constante faţă de persoanele
apropiate. Au tendinţa de izolare, de închidere în eul propriu.
Jocul autistului demonstrează, şi el, nivelul scăzut al dezvoltării psihice. Acesta este
asemănător cu cel al sugarului, ca în cazul manipulării obiectelor cu degetele, fără capacitatea
de a acorda simbolul jucăriei sau de a-şi propune un scop pentru finalizarea acţiunii.
Memoria mecanică este relativ bună, şi în unele cazuri chiar exacerbată , dar ea se
dezvoltă în detrimentul celei logice. Toate aceste caracteristici au efecte negative în planul
personalităţii şi al evoluţiei în dezvoltarea psihică generală.
III. Diagnosticarea autismului
În ceea ce priveşte diagnosticarea timpurie a autismului, aceasta este oarecum facilă în
cazul în care s-a avut de-a face cu astfel de copii, însă autismul atipic este foarte greu de
diagnosticat. Simptomele diferă de la un copil la altul, însă majoritatea prezintă tulburări ale
comportamentului social.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât se poate efectua un diagnostic corect chiar şi de
către medici. Majoritatea părinţilor observă anumite anomalii în comportamentul copiilor lor
în jurul vârstei de 1,5 - 2 ani. În ceea ce-i priveşte pe bebeluşi, există câteva simptome care ar
putea produce îngrijorarea părinţilor:
 sunt cuminţi şi pasivi sau din contră iritabili şi nervoşi;
 contactul vizual aproape că nu există;
 nu răspund la stimuli din exterior.
 Vorbirea şi limbajul, întârziate, reprezintă simptome ce provoacă un prim semn de
întrebare pentru părinţi. Părinţii observă că, în toate cazurile, copilul nu răspunde la nume şi
uneori pare surd. Copiilor autişti nu le face plăcere să comunice şi nici să-i asculte pe adulţi.
Un alt motiv de îngrijorare este lipsa jocului, nu sunt interesaţi de jucării şi preferă să
se joace singuri fără să caute atenţia celor din jur. Jocurile sunt mereu aceleaşi, iar jucăriile
noi sunt privite cu dezinteres sau chiar le provoacă anumite crize. Părinţii se simt ignoraţi şi
spun că aceşti copii sunt în lumea lor şi că nu ştiu să se joace.
IV. Evaluare
Tratarea persoanelor cu autism presupune o evaluare iniţială foarte minuţioasă a
acestora. Evaluarea se realizează de către o echipă multidisciplinară (medic, psiholog,
logoped, consultant în educaţie, psihiatru).
Scopul tratamentului este acela de a facilita dezvoltarea socială şi a limbajului,
scăderea problemelor comportamentale (exemplu: agresivitatea, hiperactivitatea,
comportamentul ritualistic), dezvoltarea aptitudinilor pentru funcţionarea independentă,
ajutorarea familiei autistului să facă faţă bolii.
Examenul psihologic al copilului cu autism reprezintă un demers complex şi destul de
dificil, ale cărui aspecte practice, tehnice şi clinice au un statut specific. În cadrul evaluării, se
urmăresc capacităţile cognitive şi comportamentul, deoarece acestea permit precizarea
diagnosticului şi reprezintă bazele unor indicaţii terapeutice.

SINDROMUL ASPERGER (autismul înalt funcţional)

I. Definiție
Sindromul se caracterizează printr-o tulburare a dezvoltării în care individul afectat are
dificultăţi în înţelegerea modalităţilor de interacţiune socială. A fost pentru prima dată descris
în 1944 de către doctorul german Hans Asperger.
Nivelul de inteligenţă este normal sau superior normalului. Nu se cunoaşte cauza
exactă, mulţi autori consideră că este transmis pe cale genetică. Se mai numeşte şi „sindromul
geniilor”. Este plasat de către specialişti în sfera autismului, fiind considerat ca fiind o formă
de autism cu înaltă funcţionare. Se consideră că au un coeficient între normal şi geniu
(Mozart, Einstein, Marie Curie, Thomas Jefferson).
II. Cauze
 Sindromul Asperger este o tulburare rezultata din factorii de risc genetici si non-
genetici si interactiunea dintre ei. Cauzele genetice, inclusiv mutatiile genetice si anomaliile
cromozomiale sunt prezente la 10-20% dintre persoanele cu aceasta tulburare.
Nu doar factorii genetici pot sta la baza dezvoltarii sindromului Asperg, ci si
anumiti factori de mediu:
-Factori prenatali cum ar fi varsta inaintata a parintilor, expunerea la agenti teratogeni (de
exemplu talidomida, anticonvulsivele materne ca acidul valproic si organofosfatii), diabetul
matern si anumite infectii virale (de exemplu, sindromul congenital rubeolic, gripa,
citomegalovirusul).
-Factori perinatali, cum ar fi greutatea scazuta la nastere, durata foarte scurta a sarcinii si
asfixia la nastere.
-Factori postnatali, cum ar fi o boala autoimuna, o infectie virala, hipoxia si intoxicatia cu
mercur.
III. Simptome
Simtome în timpul copilăriei
Acestea apar o dată cu începerea grădiniţei, la interacţiunea cu alţi copii:
 incapacitatea de a învăţa tehnici de interacţiune socială;
 lipsa unor abilităţi sociale înnăscute (capacitatea de a citi limbajul trupului);
 îi displace orice schimbare în rutina zilnică;
 lipsa empatiei;
 incapacitatea de a recunoaşte modificările subtile în tonul şi accentul conversaţiei;
 conversaţia este lipsită de tonuri, accente şi intonaţii ceea ce îl va face dificil de
înţeles;
 poate avea un mod formal de a vorbi, prea avansat comparativ cu vârsta sa;
 poate evita să privească direct în ochii celorlalţi;
 poate fi preocupat pentru unul sau câteva lucruri despre care ştie foarte multe (de
exemplu, rezolvarea de puzzle, proiectarea de case cu extrem de multe detalii, pasiune
pentru anatomie etc);
 nu are capacitatea de a rezona afectiv, indiferent de persoana cu care intră în contact;
 întâmpină dificultăţi în a-şi face prieteni şi în a se implica în activităţi sociale;
 sunt interesaţi doar de frânturi ale realităţii, au capacităţi extraordinare în anumite
domenii, pot să vorbească mult despre subiectul favorit;
  nu pot diferenţia sentimentele, nu ştiu cum este să fii vesel sau supărat şi sunt
condamnaţi să trăiască într-o lume fără sentimente;
 învaţă mecanic aceste sentimente şi senzaţii pentru a şti să reacţioneze în diverse
situaţii. Sunt caracterizaţi de incapacitatea de a simţi iubirea şi afecţiunea celor din jur
şi nici nu simt vreo afecţiune faţă de aceştia. Pot întinde mâna ca un gest reflex, pentru
că aşa au fost învăţaţi să o facă, fără însă a putea interioriza gestul;
 au probleme, de asemenea, cu reţinerea chipurilor umane;
 este posibil să aibă o dezvoltare motorie întârziată (folosirea tacâmurilor, mersul pe
bicicletă, prinderea unei mingii);
IV. Diagnostic si tratament
Sindromul Asperger poate fi greu de diagnosticat. Diagnosticul nu se pune doar pe
baza semnelor mentionate anterior, ci e nevoie de un consult medical de specialitate, realizat
de catre o echipa multi-disciplinara.
Se va efectua o evaluare psihologica aprofundata a copilului, care include istoricul
medical, perioada in care au fost observate primele simptome, dezvoltarea abilitatilor motorii
si a capacitatii lingvistice si alte aspecte ale personalitatii si comportamentului (inclusiv
activitatile preferate, obiceiurile neobisnuite, preocuparile etc.). Evaluarea psihologica implica
si evaluarea intelectuala si a stilului de invatare, IQ-ul (coeficientul de inteligenta), evaluarea
personalitatii, evaluarea comunicarii etc. Se pot efectua si investigatiile pentru analizele
cromozomiale si teste de auz si vedere.
Deoarece comportamentele si problemele pot sa difere foarte mult de la copil la
copil, nu exista un tratament tipic, dar in functie de punctele forte si de punctele slabe, copiii
pot beneficia de:
-educatia si formarea parintilor in ingrijirea unui copil cu sindrom Asperger;
-interventii educationale specializate;
-antrenarea competentelor sociale;
-terapie lingvistica;
-pentru copiii mai mici, integrare senzoriala;
-psihoterapie sau terapie comportamentala / cognitiva pentru copii mai mari;
-tratament medicamentos.
2. SCHIZOFRENIA

I. Definiție

Din punct de vedere etimologic, cuvântul schizofrenie provine din skhizein = a

despica, a rupe + phren = suflet, spirit.
Schizofrenia este definită ca o: “Tulburare mintală care durează cel puțin șase luni și
presupune pentru cel puțin o lună existența unei de boală (adică existența a două sau mai
multe simptome dintre următoarele: idei delirante, halucinații, dezorganizarea vorbirii,
comportament profund dezorganizat sau catatonic, simptome negative)”.
Schizofrenia este o boală complexă care nu are o singură trăsătură definitorie ci
multiple simptome caracteristice din domenii multiple: cogniție, emoție, personalitate,
activitate motorie. Principala trăsătură clinică a schizofreniei este poate aceea că psihismul
pacientului pare rupt, fragmentat, disociat. Această disociere apare între ins și ambianță care,
cufundat în lumea gândurilor, se rupe de realitate și intrapsihic - între principalele funcții și
procese psihice. Psihismul își pierde unitatea iar diferitele aspecte ale psihismului reflectă în
mod individual aspectele realității.
II. Simptomatologie şi manifestări clinice
1. Stadiul premorbid:

 aceste manifestări apar înainte de faza prodromală;

 apare aspectul tipic de personalitate schizoidă/schizotipală (nu e obligatoriu),
caracterizată prin: pasivitate, lipsa comunicării, introversie, nu are prieteni, evită sexul
opus, nu participă la activităţi de grup, preferă activităţile solitare (citit, tv etc.);
 trăsăturile premorbide ale personaităţii şi dificultăţile de integrare psiho-socială se
asociază cu debut precoce, prgnostic rezervat, simptomatolgie negativă, dificultăţi
cognitive şi integrative.
2. Debutul: este observat de către familie; individul se schimbă, e dezinteresat, poate
deveni atras de idei filosofice, religie, ocultism, treptat se pierde contactul cu realitatea
şi se dezvoltă:

 perplexitate – experienţele zilnice par stranii;

 izolare – pacientul se retrage, are sentimentul că este diferit, pierde contactul cu cei
din jur;
  anxietate şi teroare – sentiment de discomfort general;
 alte semne şi simptome – comportament ciudat, modificări ale afectivităţii, tulburări
de limbaj, idei bizare, experienţe perceptuale ciudate.

3. Tabloul clinic:

a. Aspect general: paletă largă de manifestări: agitaţie psiho-motorie, dezorientare

temporo-spaţială, până la comportament liniştit, poate chiar imobil. Pot apărea
atitudini bizare, manierisme, stereotipii, imprevizibilitate cu trecere de la linişte
aparentă la comportament violent, neprovocat, des sub influenţa halucianţiilor. Nu
vorbeşte, prezintă negativism sau sugestibilitate (ecomimie, ecopraxie, ecolalie),
stereotipii de poziţie, flexibilitate ceroasă. Frecvent, şi vestimentaţia este neîngrijită,
frecvent răceală afectivă, lipsă de ocupaţie.

b. Tulburări de percepţie: frecvent apar halucinaţii auditive (voci ameninţătoare, cu

conţinut obscen, acuzatoare, isultătoare), foarte rar cu conţinut plăcut. Frecvent sunt
2 sau mai multe voci care comentează acţiunile pacientului. Pot fi imperative cu
influenţarea comportamentului (risc suicidar sau heteroagresiv).

Pseudohalucinaţiile nu au valoare diagnostică specială. Apar sub forma furtului,

sonorizării sau ecoului gândirii, mişcărilor impuse etc.
Halucianţiile vizuale, gustative, olfactive, tactile pot apărea în schizofrenie dar
frecvent sunt datorate unui proces organic, ceea ce impune diagnosticul diferenţial
cu delirium, demenţă, epilepsie de lob temporal.
Halucinaţiile cenestezice (false percepţii de funcţionare anormală a organelor
interne) sunt frecvent descris în sch, fiind descrise ca nişte senzaţii bizare.
Iluziile: apar frecvent în sch, în fazele active fiind de obice interpretate delirant.
Atenţia şi memoria pot fi de genul tulburărilor atenţiei voluntare şi spontane fără a fi
de valoare diagnostică. Uneori pacienţii acuză dificultăţi de concentrare după instituirea
tratamentului cu neuroleptice. Memoria frecvent se menţine în limitele normale
Frecvent pacienţii sunt dezinteresat în timpl interviului astfel că scorurile sunt sub
potenţialul persoanei intervievate. Pot apărea disfuncţii cognitive, confuzie, dezorientare
temporo-spaţială.
c. Gândirea

Flux – accelerat până la mentism sau redus până la fadding sau baraj al gândirii.
 Ideile delirante abstracte, bizare, lipsite de pragmatism, slăbirea asociaţiilor, vorbire
alături de subiect, răspunsuri alături de întrebare, tuburări de expresie verbală ce fac
discursul imposibil de urmărit
Delir de grandoare – posesie averi imense, persoană important, de negaţie – lumea
din jur nu mai există, de persecuţie, somatic – convins că unele organe nu mai
funcţionează, sexual, religios, de relaţie – diferite persoane, tv, radio, ziarele îi
comentează acţiunile
Tulburările de limbaj:
 creare de cuvinte noi cu înţeles special/fără înţeles (neologisme active, respectiv
pasive)
 cuvintele obişnuite capătă un alt înţeles (paralogisme)
 verbigeraţie (repetarea continuă a aceleiaşi propoziţii), paragramatism, embololalie,
jargonofrazie, mutism
d. Afectivitatea
Dispoziţia depresivă apare atât în puseul acut, cât şi în rezidual sau, uneori, după
episodul acut depresie post-schizofrenie;
 Emoţiile – instabile, iritabile, cu deraiere de la bucurie la tristeţe; voce monotonă;
facies imobil, ce exprimă tocire emoţională şi rezonanţă afectivă absentă;
 Sentimentele – inandecvate, neconcordante cu conţinutul gândirii, pacienţii pot afirma
că îşi pierd sentimentele care alături de tocirea emoţională duc la anhedonie;
 Pot prezenta extaz mistic, sentimente de omnipotenţă, frică de nebunie, anxietate;
e. Voinţa
 apare comun tulburarea iniţierii şi continuării unei acţiuni dirijate;
 apare sub forma unui interes inadecvat, lipsa finalizării unei acţiuni, ambivalenţa ce
poate dirija acţiunea spre 2 scopuri diametral opuse;
 la debut poate exista o energie crescută dirijată către scopuri anormal motivate sau
acţiuni bizare;
 Depersonalizarea – pierderea contactului cu propriul Eu; pacienţii sunt neliniştiţi, au
dubii asupra propriei persoane, au atitudine de perplexitate;
 Derealizarea – impresia că lumea din jur e schimbată, ostilă, cei din jur nu mai sunt la
fel, au altă fizionomie şi personalitate; pacientul se retrage din lumea reală, se
concentrează asupra propriei sale realităţi;
 Preocupări somatice anormale.
Simptome pozitive şi negative:
 simptomele pozitive:

 Includ: halucinaţii, delir, incoerenţa gândirii, idei tangenţiale/ilogice,

comportament dezorganizat/bizar;
 Reflectă o exagerare a unor funcţii normale.
 simptome negative:

 deficit al unor funcţii normale;

 includ: tulburări de limbaj, tocire afectivă, anhedonie, contact social scăzut,
abule, apatie, hipoprosexie;
 dificil de tratat pentru ca răspund puţin la neuroleptice.
c) Forme clinice de schizofrenie

Formele clinice tradiționale cuprind pacienții în funcție de simptomele predominante.

Ele sunt utile pentru predicția prognosticului funcționalității sociale și ocupaționale și a
răspunsului la tratament.
1. Schizofrenia dezorganizată
- Apare în adolescență/la oamenii foarte tineri
- Pare a fi mai frecventă la bărbați
- Debutul în general brusc printr-o schimbare frapantă a conduitei, cel în cauză devenind
dezorganizat în gânduri și comportament.
 După cum sugerează numele, această formă clinică (denumită în trecut
schizofrenie hebefrenică) se caracterizează printr-o dezorganizare ideativă și
comportamentală masivă. Dezorganizare ideativă se traduce prin incoerență
masivă, severă. Pacientul trece brusc de la o idee la alta așa încât nu se înțelege
ce vrea să spună. Această incoerență nu este prezentă doar la nivelul ideilor ci
și al cuvintelor, spuse la întâmplare, fără legătură.

 Dezorganizare comportamentală; pacientul este într-o continuă deplasare, în

mișcare, parcă ar fi într-un fel de investigare. Pacientul pare dispus, amuzat,
absolut detașat, de o bună dispoziție surprinzătoare, acontextuală, pe care
clasicii o denumeau “euforie natângă”. Sub aspectul conținutului comunicarii,
el folosește cuvinte noi, prin fuziunea diverselor cuvinte. Fondul său lexical
conține:
– neologisme active – cuvinte care aparțin limbii respective/sau
– neologisme pasive – folosirea de cuvinte auzite, al căror conținut nu-l stăpânește, nu-i este
cunoscut.
După mai multe saptămâni sau câteva luni, pacientul devine în mod treptat mai limitat
în aberațiile lui verbale și comportamentale, tulburarea evoluând treptat spre remisiune.
Rezumând, putem spune că indivizii care suferă de acest subtip de schizofrenie sunt
frecvent incoerenți, au o dispoziție neadecvată contextului situațional sau detașare afectivă.
Prezintă numeroase bizarerii de comportament (ex. grimase, neobișnuite). Vorbirea lor
conține numeroase neologisme, expresii bizare, idei delirante. Totuși, nu au un set
sistematizat de idei delirante, neexistând astfel o structură clară a patternului simptomatic.
2. Schizofrenia catatonică
Este o formă clinică caracterizată prin tulburări psihomotorii. În modelul clasic,
pacientul este catatonic și prezintă flexibilitate ceroasă ceea ce presupune că este ca o statuie
de ceară, în general prezintă mutism iar atunci când este plasat într-o anumită poziție, va
rămâne în acea poziție pentru o lungă perioadă de timp.
Extremele tulburărilor psihomotorii sunt, pe de o parte starea de stupor în care
pacientul este complet imobil, la celălalt pol situându-se raptusul catatonic reprezentând o
forma maximă de agitațiepsihomotorie, o izbucnire a pacientului, care îl face să fie extrem de
periculos.
În această formă de schizofrenie se descriu negativisme active și pasive. Negativismul
în schizofrenia catatonică este:
 greșit definit și prezetat; e prezentat ca opoziționism;
 depășeste disponibilitatea volițională a persoanei; el nu poate da curs invitației,
ordinelor interlocutorului, nu se opune ca dovadă că este în imposibilitatea de a da
curs unei comenzi în plan verbal sau motor, nici un mijloc de
convingere/constrângere, nu poate da rezultate.
 un fenomen incomprehensibil
 Negativismul alimentar este o problemă de intervenție psihofarmacologică de urgență,
viața pacientului ajunge în pericol prin nealimentare.
Dimpotrivă, poate apărea o sugestibilitate crescută, pacientul supunându-se automat
ordinelor terapeutului. Ecolalia este o repetare lipsită de sens, ca “de papagal”, a cuvintelor și
frazelor spuse de o altă persoană. Ecopraxia constă în repetarea gesturilor interlocutorului.
Ecomimia presupune imitarea expresiei mimice a interlocutorului. Alte trăsături
cuprind manierisme, stereotipii, supunere automată. Deși această formă se întâlnea frecvent în
urmă cu câteva decenii, azi este din ce în ce mai rară datorită intervenției rapide și eficiente a
medicației neuroleptice.
3. Schizofrenia paranoidă
Simptomele dominante ale acestei forme sunt ideile delirante de persecuție sau
grandoare. Frecvent apar iluzii și halucinații, cel mai adesea auditive, legate de cele mai multe
ori de conținutul temei delirante. Sub influența ideilor delirante, pacienții pot scrie memorii,
denunțuri, pot trece la măsuri de apărare față de presupusele amenințări, devenind astfel
periculoși. Debutul schizofreniei paranoide tinde să fie mai târziu în cursul vieții decât la
celelalte forme iar trăsăturile distinctive, mai stabile de-a lungul timpului.
Trăsăturile asociate ideilor delirante și halucinațiilor sunt: anxietatea, furia,
combativitate sau, dimpotrivă, retragere socială, ambivalența sau inversiunea afectivă. Acești
pacienți prezintă scoruri puțin modificate la testele neuropsihologice, având cel mai bun
prognostic dintre toate formele clinice de schizofrenie. De asemenea, funcționalitatea
ocupațională și capacitatea de a trăi independent, sunt superioare celor a bolnavilor cu alte
tipuri de schizofrenie.

4. Schizofrenia reziduală
Această formă presupune că a existat în trecut cel puțin un episod acut de schizofrenie
dar tabloul clinic actual nu prezintă simptome psihotice pozitive notabile (ex. idei delirante,
halucinații, dezorganizare a vorbirii). Apare o retragere socială marcată, aplatizarea afectului,
abulie. Pot fi prezente idei excentrice sau bizarerii de comportament dar ele nu mai sunt
marcate. Halucinațiile și ideile delirante, atunci când apar, sunt puțin frecvente și vagi. Deși
indivizii cu acest pattern simptomatic sunt identificați ca având un subtip particular de
schizofrenie, simptomatologia reziduală pe care o prezintă face,de fapt, parte din evoluția
acestei boli.
5. Schizofrenia simplă
Această formă clinică de schizofrenie nu se distinge printr-un element clinic
semnificativ, caracteristic ci printr-o gamă largă de simptome negative:
 scădere a capacității voliționale

 scădere a a capacității de rezonanță afectivă

 scădere pâna la anulare a funcționalității profesionale și sociale

  anumită detașare

 o însingurare, izolare

 un comportament autist

6. Schizofrenia nediferențiată desemnează în general o categorie care cuprinde indivizii ce nu

pot fi plasați în nici una din categoriile precedente sau care întrunesc criterii pentru mai mult
decât o singură formă clinică.
Încercări mai noi de clasificare a schizofreniilor pun accentul pe tipul tulburărilor și pe
aspectul cognitiv al acestora.
d) Intervenție terapeutică

În ceea ce privește tratamentul psihosocial, sunt necesare strategii pentru interven ia

eficientă:
· Detecție și intervenție timpurie
· Facilitarea farmacoterapiei
· Tehnici de tratament în internare
· Managementul stresului îngrijitorului
· Învațarea aptitudinilor traiului zilnic
· Managementul cazurilor sociale
· Tehnici educaționale și terapie familială
· Intervenții cognitiv-comportamentale
Terapeutul trebuie să poarte o discuție deschisă și să stabilească care sunt problemele,
motivele de îngrijorare ale pacientului, ce efecte adverse prezintă din cauza medicației pentru
a-l ajuta să-i crească complianța, care sunt scopurile terapeutice pe termen scurt, mediu și
lung. Terapia suportivă familială este esențială în schema terapeutică, unul din punctele cheie
fiind acțiunea de informare asupra bolii și tratamentului.
Terapeutul trebuie să fie conștient că suicidul este cea mai frecventă cauză de moarte
prematură în schizofrenie și că pacienții schizofrenici raportează mai rar în mod spontan
intențiile suicidare. Drept urmare, terapeutul ar trebui să întrebe în mod direct despre ideația
suicidară. Cei mai susceptibili la a comite actul suicidar sunt pacienții cu puține simptome
negative, care încă pot trăi afecte dureroase. Perioadele care urmează după externarea din
spital și după pierderea unei relații importante au fost identificate ca perioade cu risc crescut
pentru suicid.