III.

1 Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare

Riscul contractual reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării
contractului dintr-o cauză independent de culpa unei dintre părţile contractante. Consecinţele realizării
riscului – în contractele de comerţ internaţional – se concretizează, în primul rând, într-o pierdere
materială pe care o suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este împiedicată.
Riscurile valutare se referă la modificarea cursului de schimb, care are drept consecinţă schimbarea
parităţii monedei de plată faţă de moneda de referinţă (de pildă, paritatea leului faţă de dolarul
american).
În scopul prevenirii riscurilor valutare, părţile contractante pot stipula în contract asemenea clauze
asiguratorii cum sunt: 1. Clauza aur; 2. Clauze valutare; 3. Clauze de opţiune a locului de plată; 4.
Clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.

III.1.1. Clauza aur – clasificare, conţinut, efecte

Principalele forme ale clauzei aur sunt: a. gold-value clause; b. gold-coin clause. La prima formă se
recurge atunci când preţul stipulat în contract este exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al
acestei valute. La a doua formă se recurge atunci când preţul este exprimat direct în aur urmând a fi
platit în monedă de aur.
Potrivit clauzei aur (în prima sa formă de manifestare, gold-value clause, în baza căreia se pot face
stipulaţiile necesare în contract pentru menţinerea valorii care îi constituie obiectul), preţul stipulat în
contract în momentul încheierii sale se modifică în mod corespunzător evoluţiei parităţii aşa încât la
data achitării preţului – făcându-se corelaţiile necesare – acesta să fie echivalent celui stipulate la
încheierea contractului, ceea ce face posibil ca părţile să fie protejate împotriva efectelor schimbării
parităţii.
Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar, funcţiune avută
până în 1971, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului SUA în aur.
În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile realităţi. Încercarea
de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în circumstanţele în care şi preţul
aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluţie complicată, prin care nu se poate asigura apărarea
împotriva riscului valutar decât parţial.[21]

III.1.2. Clauzele valutare

În literatura de specialitate se disting: 1. Clauzele monovalutare; 2. Clauzele multivalutare, bazate pe
un coş valutar stabilit de părţi; 3. Clauzele multivalutare, bazate pe un coş valutar instituţionalizat sau
unitate de cont instituţionalizată.
1. 1. Clauza monovalutară.
Această clauză se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată şi cealaltă de
cont. Dintre acestea, moneda de cont este considerată mai stabilă, motiv pentru care în ea se exprimă
preţul[22], constituind etalon pentru plată şi stingerea datoriei. Moneda de cont este cea în care se
efectuează operaţiunile dintre părţi. Toate operaţiunile financiare dintre părţi sunt derulate în moneda
de cont. Părţile contractante stabilesc că preţul urmează a fi recalculat la data plăţii pe baza cursului
monedei de referinţă, urmărindu-se ca valoarea contractului să nu fie afectată de variaţia cursului de
schimb. Preţul mărfurilor şi al serviciilor se stabileşte prin luarea în considerare a cursului de schimb
dintre cele două monede: moneda de plată şi moneda de cont din ziua în care s-a încheiat contractul.
În stipularea acestei clauze, părţile prevăd, adesea, că efectele ei se produc numai în cazul în care
cursul de schimb al monedei de plată faţă de cea de cont, stipulat la încheierea contractului, cunoaşte,
în momentul plăţii, o modificare mai mare de un procent – este vorba despre o modificare în sens
pozitiv sau în sens negativ.
Această clauză acţionează în mod automat. Totuşi, pe baza principiului libertăţii convenţiilor, părţile
pot stipula în contract că recalcularea preţului se va face prin negocieri.
2. 2. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit de părţi.
Părţile – în cazul în care stipulează în contract această clauză – stabilesc preţul contractual exprimat
într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă cele existente între această
monedă (moneda de plată) şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul valutar.
În conţinutul ei, clauza multivalutară sau plurivalutară înlocuieşte – prin coşul valutar – atât etalonul
aur, cât şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor de alegere a valutelor şi
determinarea ,,ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar’’[23].
În momentul stipulării clauzei multivalutare, părţile trebuie să convină şi asupra metodei de calcul a
modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar. Totodată, părţile contractante
trebuie să stabilească modalitătile efectuării unor modificări în structura coşului, precum şi
metodologia de calcul pe timpul derulării contractului[24]. Principalul avantaj al acestei clauze constă
în aceea că asigură o mai mare stabilitate valorii contractului, iar principalul dezavantaj constă în
aceea că implică negocieri dificile, complexe şi îndelungate, iar aplicarea ei comportă unele
complicaţii, evocate, nu odată, de părţile contractante.
3. 3. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat sau pe o
unitate de cont instituţionalizată.
În cazul clauzei multivalutare sau plurivalutare bazată pe un coş instituţionalizat sau pe o unitate de
cont instituţionalizată, valutele incluse în coşul valutar nu sunt convenite de părţi, ci de un organ
internaţional specializat. O asemenea clauză are în vedere o unitate de cont instituţionalizată[25].
Din anul 1976, prin adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutele Fondului Monetar
Internaţional, pe baza acordurilor de la Kingston, Jamaica, din 1976, Drepturile Speciale de Tragere
(D.S.T.) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional[26], în coşul valutar D.S.T.
intrând 5 monede[27]. Valutele care alcătuiesc coşul D.S.T. au fiecare, în parte, un coeficient de
ponderaţie în calcularea valorii Drepturilor Speciale de Tragere.
Clauza multivalent bazată pe D.S.T. precizează că în momentul efectuării plăţii se va compara cursul
valutei de plată faţă de D.S.T. din acel moment cu cel de referinţă, adică de la încheierea contractului,
iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare de un anumit procent, suma de plată se
recalculează.
După lansarea monedei unice europene, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar
European, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru valutele statelor member.
Asian Monetary Unity reprezintă unitatea monetară de cont în cadrul Uniunii Asiatice de Clearing, cu
o valoare de 1 D.S.T.

III.1.3. Clauza de opţiune a locului de plată.

Clauza de opţiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, prin care părţile
contractante stipulează unde se va face plata. De regulă, este vorba de locuri aflate în ţări diferite.
Prin această clauză, în cele mai multe cazuri, creditorul optează pentru plata de către debitor în
moneda locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei monede, faţă de
moneda de cont[28].
Analiştii atrag atenţia că scopul urmărit prin stipularea unei asemenea clauze este să asigure
creditorului încasarea creanţei în moneda de care el are nevoie în momentul plăţii, adică la scadenţă.
Se apreciază că opţiunea pentru locul de plată nu reprezintă o modalitate de evitare a riscului valutar,
deoarece nu modifcă valoarea prestaţiei monetare.

III.1.4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple.

Prin această clauză, părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede de plată,
ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului, creditorul având dreptul să
aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către debitor la scadenţă.
În cele mai multe cazuri, părţile contractante aleg ca monede de plată, pe cele al căror curs de schimb
este sensibil egal.
Funcţia evidentă a acestei clauze o constituie menţinerea valorii contractului[29], debitorul urmând să
facă plata în moneda care îşi menţine cursul aproape de cel din momentul încheierii contractului.
În literatura de specialitate[30] s-a observat că prin clauza de opţiune a monedei liberatorii sau de
monede multiple se poate recurge la acţiuni speculative, atunci când una dintre monedele de plată a
cunoscut o creştere de curs ca urmare a unor factori conjuncturali.
Dreptul de opţiune a monedei liberatorii sau de monede multiple, poate fi stabilit de către părţi şi în
beneficiul debitorului.

III.2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare.

În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate şi clauze asiguratorii împotriva riscurilor
nevalutare, cum sunt clauzele de recalculare sau revizuire a preţului prin indexare unică sau specială;
clauze de revizuire a preţului prin indexare cumulativă sau complexă; clauze de revizuire a preţului cu
indexare generală; clauze de post-calculare a preţului, etc.

III.2.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială.
Prin stipularea unor asemenea clauze, părţile contractante precizează că preţul contractual se
raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale a unui produs de bază (de pildă, tona de
cereale, barilul de petrol etc.). Totodată, părţile contractante pot raporta preţul la un indice statistic prin
care se exprimă evoluţia preţurilor pentru un grup determinat de mărfuri – produsele sau mărfurile
respective sunt selecţionate de părţile contractante dintr-o anumită ramură economic sau din diferite
ramuri economice. Trebuie precizat faptul că finalitatea clauzelor de recalculare sau revizuire a
preţului o constituie menţinerea valorii contractului. Conceptul de indexare a preţului vizează
înţelegerea părţilor contractante de a proceda la o recalculare a preţului, atunci când între momentul
încheierii contractului şi cel al executării lui au survenit modificări sensibile ale preţului materiilor
prime, a energiei, forţei de muncă etc. Este vorba despre un procedeu juridic de raportare a unui
element al contractului – preţul, la un anumit etalon în scopul menţinerii valorii contractului.
Părţile contractante trebuie să indice în contract documentul care stabileşte etalonul (o publicaţie
oficială – de exemplu, Departamentul Statistic al Uniunii Europene –, jurnalul unei burse de mărfuri
etc.). În cazul în care etalonul (indicele de referinţă) este dat de o cotaţie bursieră, trebuie să fie
precizate toate elementele necesare[31], aşa încât să se poată efectua cât mai complet determinarea lui.
Alegerea etalonului unic trebuie să se facă astfel încât el să reflecte sintetic posibila variaţie de valoare
a întregului ansamblu de elemente, în baza cărora a fost calculate preţul contractual.[32]
În literatura de specialitate[33] s-a relevat că, în cazul în care indicele de referinţă nu poate fi utilizat la
momentul executării contractului, ca urmare a faptului că nu mai este publicat, dacă părţile nu convin
asupra unui indice suplimentar, partea interesată poate solicita un expert să calculeze indicele, aşa
încât recalcularea preţului să se facă în mod corect. Dacă procedura arbitrală este în curs, partea
interesată poate cere arbitrului să numească un asemenea expert.

III.2.2. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă.

Părţile contractante stipulează asemenea clauze în contract, în cazul în care preţul stipulat este legat de
valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ. Aşa, de pildă, pluralitatea de
elemente care subsumează valoarea contractului o reprezintă materiile prime, materialele, forţa de
muncă.
Clauza de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă sau complex este stipulată în
contracte de antrepriză[34] pentru lucrări de construcţii-montaj, în care – în mod frecvent – preţul este
dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente.
Formula de calcul în cazul indexării cumulative se găseşte în anumite documente, elaborate de
organisme specializate la nivel regional sau mondial. Aşa, de pildă, o astfel de formulă de calcul se
găseşte în Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import şi
export, elaborate de Comisia Economică ONU pentru Europa. Părţile trebuie să precizeze elementele
de referinţă ale acestor documente (cota, data publicării, organismul internaţional care le-a emis etc.),
deoarece, în baza lor, se stabilesc: nivelul preţurilor materiilor prime şi al materialelor, echipamentelor
etc., precum şi nivelul salariilor, cu care se indexează preţul.
III.2.3. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală.
Prin stipularea clauzei de recalculare a preţului cu indexare general (globală), părţile raportează preţul
contractului la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi procurate cu cantitatea de
monedă în care este exprimat preţul, într-o zonă geografică determinată.
Părţile contractante au în vedere – ca element de referinţă – indicele statistic sintetic asupra evoluţiei
preţurilor din întreaga economie a unei ţări, sau evoluţia preţurilor din întreaga economie a unei
localităţi, a unui oraş etc.
Indicele sintetic relevant în stipularea acestei clauze se referă la evoluţia preţurilor la nivel
macroeconomic, iar calcularea acestui indice statistic este complexă şi destul de dificilă, mai ales în
cazul în care indicele statistic sintetic relevant se referă la o întreagă zonă geografică, urmărind
menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată.[35]

III.2.4. Clauze de postcalculare a preţului.

Părţile contractante stipulează în contractele lor asemenea clauze cu scopul menţinerii preţului mărfii,
a serviciilor sau a lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei.
Această clauză dă dreptul creditorului să procedeze la definitivarea preţului, în condiţiile în care, la
încheierea contractului, preţul a fost prevăzut doar estimativ. Operaţiunea de definitivare poate avea
loc: ulterior executării integrale a obligaţiilor asumate sau la termene intermediare convenite de părţile
contractante. În acest scop, se iau în calcul modificările survenite în perioada scursă de la încheierea
contractului.
Prin asemenea clauze sunt prevenite riscurile nevalutare[36], şi chiar riscurile valutare[37], care pot
apare de la încheirea contractului până în momentul finalizării lui.
Pentru postcalcularea preţului se recurge la clauza ,,cost + fee’’, adică ,,preţ de producţie +
cheltuieli’’[38]. În felul acesta, în preţul final intră, în afara cheltuielilor materiale, implicate de
procesul de producţie, şi alte cheltuieli (salarii, inclusive beneficiile furnizorului), motiv pentru care
clauzele privind postcalcularea preţului prezintă avantaje, în primul rând pentru furnizor.
Principalul dezavantaj al acestor clauze constă în suportarea de către importator a unor preţuri mai
mari la scadenţă, dar acesta poate obţine – prin aceste creşteri de preţuri – o îmbunătăţire a calităţii
produselor importate.
Cu toate că asemenea clauze prezintă avantaje şi pentru beneficiar (importator), în practică nu se
înregistrează stipularea lor frecventă, deoarece percepţia general este că ele avantajează numai o
singură parte (furnizorul).