Sunteți pe pagina 1din 7

Aţi fost izbăviţi de păcat

(Ieremia 31:31-34, Romani 6:15-23)


Dr. Kim Riddlebarger

Una dintre cele mai importante teme din teologia lui Pavel este conceptul unirii cu Hristos. Prin credinţă, toţi
credincioşii sunt uniţi cu Isus Hristos, primind astfel toate binefacerile mântuirii Sale. În Romani capitolul 6
Pavel demonstrează că, deoarece suntem în Hristos, noi am fost răstigniţi împreună cu Hristos. Am fost
îngropaţi şi înmormântaţi împreună cu Hristos, datorită botezului nostru, şi am fost înviaţi din morţi
împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Am fost eliberaţi de consecinţa oribilă a păcatului, care este moartea.
Am fost eliberaţi de vina lui ruşinoasă, care este condamnarea. Am fost eliberaţi de tirania lui disperată, care
este robia faţă de firea pământească. Astfel, pentru a pune o temelie pentru sfinţire, Pavel ne aminteşte că în
Hristos am murit şi am înviat la o viaţă nouă. Acesta e motivul pentru care discuţia lui Pavel despre sfinţire
începe cu un îndemn pentru toţi creştinii să se considere morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu.

După ce a arătat în Romani 5, versetele 12-21, că Adam este căpetenia federală a rasei umane sub
legământul faptelor iar Isus Hristos este căpetenia federală a celor de sub legământul harului, în Romani
capitolul 6 versetele 1-14 Pavel se ocupă acum de subiectul sfinţirii. Pentru a înţelege corect felul în care
Pavel prezintă doctrina sfinţirii, trebuie să înţelegem că cele spuse în Romani 6, Romani 7 şi Romani 8 au
sens doar în lumina distincţiei foarte importante prezentate în Romani capitolul 5. Dezastrul adus asupra
noastră de neascultarea lui Adam trebuie văzut în lumina binecuvântării aduse de ascultarea lui Hristos, prin
care mulţi sunt făcuţi sau sunt socotiţi neprihăniţi.

Deci, pe măsură ce Pavel îşi prezintă Evanghelia, devine clar că toţi cei ce sunt îndreptăţiţi doar prin
credinţă, în mod gratuit şi instantaneu, încep totodată procesul sfinţirii prin acelaşi act de credinţă
îndreptăţitoare, în momentul îndreptăţirii lor. Acest lucru e foarte important, de aceea am să îl repet. Pavel
nu poate concepe ca cineva să fie îndreptăţit dar să nu treacă prin procesul sfinţirii. Asta deşi în cercurile
evanghelice, cercurile în care am crescut eu şi ştiu că şi mulţi dintre voi, era un lucru obişnuit să-i auzi pe
oameni vorbind despre o viaţă creştină cu două niveluri, sau în două etape. Cineva îl acceptă pe Isus ca
Mântuitor dar nu Îl face Domn al vieţii lui. Însă o astfel de idee e absolut de neconceput pentru Pavel, pentru
că noi suntem fie în Adam, fie în Hristos. Dacă rămânem în Adam, suntem robii păcatului, ai condamnării şi
morţii, însă dacă suntem în Hristos, suntem eliberaţi de aceste lucruri care ne-au înrobit, noi am murit
împreună cu El şi am înviat împreună cu El la o viaţă nouă. Astfel, după cum scria cineva, „am fost
transferaţi prin credinţă din împărăţia lui Adam în împărăţia lui Hristos”, lucru despre care Pavel ne va spune
mai târziu că reiese dintr-o legătură directă cu predicarea Evangheliei.
În momentul acestui transfer de la Adam la Hristos a avut loc un eveniment definitiv, observat în felul în
care Pavel vorbeşte în toată această secţiune, folosind timpul aorist din limba greacă, timp care înseamnă un
act complet, ceva decisiv care s-a întâmplat deja. Pentru că acum suntem sub domnia lui Hristos, trebuie să
privim la modelul vieţii lui Hristos, al morţii, îngropării şi învierii Lui, ca model pentru propria noastră
sfinţire. La fel cum Isus e răstignit, moare şi e îngropat, tot aşa suntem şi noi. La fel cum Isus a fost înviat
din morţi, tot aşa şi noi. Aceasta e prisma prin care trebuie să privim la propria noastră sfinţire.

Deşi ne-am aştepta ca Pavel să-şi înceapă învăţătura despre sfinţire cu o listă de reguli pe care trebuie să le
respectăm, poate chiar cu o expunere a Legii, dimpotrivă, primul imperativ, prima poruncă a lui Pavel din
Romani 6:11 este ca păcătoşii îndreptăţiţi să se socotească morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu.
Păcatul nu mai este stăpânul nostru, spune Pavel în versetul 14. Am murit faţă de păcat. Atunci cum să mai
trăim în păcat, întreabă el în versetul 2. Dacă păcatul caracterizează fiecare faptă a noastră în Adam, în
Hristos păcatul nu ne mai e caracteristic. Chiar dacă vom lupta cu păcatul dinăuntrul nostru până în ziua
când vom muri, în Hristos simţim de-acum vinovăţia şi ruşinea pentru păcat, ceea ce nu se întâmpla pe când
eram în Adam. De aceea Pavel ne spune că trebuie să ne socotim încontinuu morţi faţă de păcat şi vii ca
păcătoşi îndreptăţiţi ce suntem. Luther vorbeşte despre acest lucru asemănându-l cu barba unui om. O radem
în fiecare dimineaţă dar până seara creşte la loc. Acesta e procesul sfinţirii în care trebuie să ne angajăm – să
ne socotim încontinuu morţi faţă de păcat şi să fim conştienţi că suntem vii pentru Dumnezeu. Pavel spune
că nu mai trebuie să trăim la fel ca oamenii ce sunt sclavii poftelor, existând doar pentru a ne urmări
plăcerile păcătoase şi încercând să evităm consecinţele păcatelor noastre.
Pavel porunceşte acum tuturor păcătoşilor îndreptăţiţi să nu-şi mai ofere trupurile ca instrumente ale
păcatului. Dimpotrivă, trebuie să ne oferim lui Dumnezeu, ca instrumente ale neprihănirii. Astfel, discuţia
lui Pavel despre sfinţire începe cu recunoaşterea celor întâmplate atunci când am fost îndreptăţiţi. Am fost
transferaţi din împărăţia păcatului, Legii, condamnării şi morţii din Adam, în împărăţia libertăţii,
îndreptăţirii, ascultării şi vieţii în Hristos. Acum că suntem sub domnia lui Hristos, trebuie să trăim ca atare.

Dar, aşa cum am văzut data trecută, versetele 12-14 aparţin de fapt secţiunii anterioare din Romani,
versetelor 1-11 din capitolul 6. Aceste versete servesc ca bază pentru textul nostru din versetele 15-23. Vom
reveni deci la acestea pe scurt, înainte să trecem la continuarea discuţiei lui Pavel despre ce înseamnă să fim
eliberaţi de păcat şi să devenim, după cum spune el, robi ai neprihănirii. În versetul 14 Pavel face o distincţie
foarte importantă. El spune că „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci
sub har”, frază care nu numai că însumează comentariile anterioare despre faptul că nu trebuie să lăsăm
păcatul să domnească asupra trupurilor noastre muritoare, ci ne ajută şi să explicăm de ce nu mai trebuie să
ne oferim trupurile ca instrumente ale păcatului – pentru că păcatul nu mai este stăpânul nostru. Păcatul nu
ne mai înrobeşte. Noi nu mai suntem ai păcatului. Nu mai suntem sub domnia lui, aşa cum eram în Adam.
Suntem acum sub domnia împărăţiei lui Hristos. Desigur, marele paradox în toate acestea este că, doar
atunci când suntem în Hristos şi suntem robi ai lui Isus, suntem de fapt eliberaţi de păcat şi de consecinţele
acestuia.

Cea mai bună metodă pentru a înţelege comentariile lui Pavel de aici, şi anume că „nu mai suntem sub lege,
ci sub har”, este să privim prin perspectiva celor două domenii sau împărăţii despre care tot am vorbit până
acum – a lui Adam şi a lui Hristos. După cum arată un comentator, „Mulţi cred că acest verset ne spune că,
pentru credincioşi, autoritatea Legii a fost desfiinţată, fiind înlocuită de o altă autoritate. Această interpretare
ar fi plauzibilă, trebuie să recunoaştem, dacă am lua în considerare doar această propoziţie, singură.” Însă,
dacă sunteţi familiari cu cartea Romani, atunci ştiţi că această propoziţie nu stă singură. În Romani 3,
versetul 31, Pavel ne-a spus: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea?” Care e răspunsul? „Nicidecum!”
În Romani 7:12 Pavel ne spune că Legea e sfântă. Poruncile sunt sfinte, neprihănite şi drepte. Iar în prima
parte a versetului din Romani 7:14 Pavel ne spune că Legea e duhovnicească, spirituală. În Romani 8,
versetul 4, Pavel vorbeşte despre cerinţele neprihănite ale Legii, iar apoi, în Romani 13, versetele 8-10,
Pavel vorbeşte despre Lege astfel: Cel ce îşi iubeşte aproapele, a împlinit Legea. Deci, ţinând cont de
referirile repetate la Lege ale lui Pavel din Romani, ca autoritate pentru creştinul îndreptăţit doar prin
credinţă şi nu prin fapte, teoria că Pavel ne spune că creştinul nu mai este obligat să asculte de poruncile lui
Dumnezeu este una foarte puţin probabilă. Indiferent la ce se referă Pavel atunci când spune că nu mai
suntem sub Lege, el nu declară că nu mai suntem obligaţi să ascultăm de cele Zece Porunci.

Întrebarea însă rămâne: la ce se referă Pavel atunci când spune că nu mai suntem sub Lege? Vrea el oare să
ne spună că Legea este un principiu general în care îndreptăţirea se bazează pe meritul uman, în contrast cu
harul? Sau se referă specific la Legea Mozaică, arătând că creştinul nu mai este obligat să asculte de cele
Zece Porunci? Dispensaţionaliştii argumentează în favoarea celei de-a doua ipoteze. Ei folosesc acest text
pentru a argumenta că Legea Mozaică nu mai are un caracter obligatoriu sub Noul Legământ. Conform unui
scriitor dispensaţionalist, William Newell, „Dumnezeu nu ne spune că nu mai suntem sub Lege, Legea
Mozaică. Neamurile n-au fost niciodată sub această lege. Dumnezeu ne spune însă că nu mai suntem sub
lege, sub principiul legii.” Ei bine, acest lucru ar fi corect dacă Newell s-ar referi la faptul că Dumnezeu nu a
intenţionat niciodată ca Legea lui Moise să fie mijlocul îndreptăţirii. Însă Newell continuă şi recunoaşte: „Eu
sunt înclinat să cred că, pentru a avea o interpretare consecventă a Noului Testament, trebuie să arătăm cu
scrupulozitate că numai Israel a fost aşezat sub Lege, deşi fără îndoială toţi oamenii au o responsabilitate
morală.” Dacă aţi crescut în acest mediu, atunci ştiţi încotro se îndreaptă raţionamentul. Înseamnă că Legea
a fost limitată la Israel sub dispensaţia Vechiului Legământ, iar Legea nu mai are nici un rol, nici un loc în
Noul Legământ, sau noua dispensaţie. Creştinii nu sunt deloc obligaţi să asculte de cele Zece Porunci.
Un alt cunoscut teolog dispensaţionalist, J. Dwight Pentecost, este de acord. El spune: „Scripturile ne învaţă
cu claritate că legământul Mozaic al Legii a fost făcut doar cu naţiunea Israel.” El citează acest pasaj ca
dovadă. E evident că Dumnezeu a dat Legea lui Israel. Nu acesta e subiectul disputei. Însă, aşa cum arată
Newell, toţi oamenii au o responsabilitate morală. Dar responsabilitatea morală nu înseamnă ascultarea de
cele Zece Porunci, spune Newell. Din acest motiv bisericile dispensaţionaliste sunt dominate de aceste legi
puritane sau reguli interne. În vacuumul creat de absenţa celor Zece Porunci, aceste reguli interne sunt
necesare pentru a ne arăta ce este responsabilitatea morală. Astfel, în locul celor Zece Porunci, ni se spune:
„nu consuma alcool”, „nu fuma”, „nu participa la jocuri de noroc”, „nu dansa”, „nu viziona filme
considerate nepotrivite pentru copii”, şi aşa mai departe. Pentru dispensaţionalişti, această distincţie între
Lege şi Evanghelie, despre care noi credem că e fundamentală pentru înţelegerea Evangheliei şi
fundamentală pentru înţelegerea lui Pavel, această deosebire constă în aceea că Legea a fost dată lui Israel
pentru o vreme iar Evanghelia este modul prin care Dumnezeu mântuieşte neamurile sub Noul Legământ.
Acesta e motivul pentru care dispensaţionaliştii consideră că cele Zece Porunci nu au nici un rol în era
Bisericii (aceasta e dispensaţia harului), dar le e greu să explice Evanghelia în Vechiul Testament, pentru că
dispensaţia anterioară a fost dispensaţia Legii.

Un mod foarte bun de respingere a acestui argument este să arătăm pur şi simplu că cele Zece Porunci date
lui Moise sunt reafirmate în Noul Testament ca obligatorii pentru creştini. Şi asta pentru că poruncile date lui
Moise sub Lege reflectă şi codifică (adică aştern în scris) ce i s-a cerut la început lui Adam sub legământul
faptelor. Luaţi, de exemplu, doar primele două porunci. Prima poruncă: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de
Mine”. În Luca 4, versetul 8, citim: „Drept răspuns, Isus i- a zis: ‘Este scris: Să te închini Domnului,
Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.’” Apoi, în Ioan 17:3 găsim scris: „Şi viaţa veşnică este aceasta:
să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” În acelaşi
fel privim la a doua poruncă, şi anume: „Să nu-ţi faci chip cioplit.” În Ioan 4:24, Isus spune: „Dumnezeu
este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Cred că aţi înţeles deja ce vreau
să spun. Am putea face acelaşi lucru cu fiecare din cele Zece Porunci, pentru că toate sunt reafirmate în Noul
Testament ca obligatorii pentru creştini. Ar trebui deci să ne fie foarte clar că, indiferent la ce se referă Pavel
atunci când spune că nu mai suntem sub lege, el nu declară că cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii
pentru creştin.

Însă dacă Legea rămâne obligatorie într-un anume sens, atunci ce înseamnă cuvintele lui Pavel care spun că
creştinii nu mai sunt sub Lege? Răspunsul trebuie găsit în analogia din Romani 5 între Hristos, Adam şi cele
două domenii, cele două împărăţii pe care ei le reprezintă. Pavel nu vorbeşte despre Lege la modul general ci
la funcţia specifică a Legii, aceea de condamnare a păcătoşilor – aşa-numita „a doua întrebuinţare a Legii”.
Din moment ce contrastul e între har, care e o favoare nemeritată, şi Lege, Legea trebuie privită aici în
termenii rolului său de condamnare a tuturor celor ce o încalcă. Ştim că aşa stau lucrurile pentru că în
Romani 8:1 Pavel va spune: „Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” De ce?
Pentru că nu mai suntem sub Lege, suntem sub har. Nu mai e nici o condamnare pentru cei ce sunt în
Hristos.

Mai mult, aşa cum am văzut în lecţia noastră din Vechiul Testament de săptămâna trecută, Ezechiel 11:16-
21, dar şi în lecţia din Vechiul Testament de acum, care este profeţia glorioasă a lui Ieremia referitoare la un
nou legământ, în versetele 31-34 din Ieremia 31, profeţii lui Israel priveau spre viitor, prevestind era
mesiancă, un timp în care Legea nu mai condamnă poporul lui Dumnezeu, pentru că ea va fi scrisă pe
inimile omeneşti. De aceea, atunci când Pavel spune că nu mai suntem sub Lege ci sub har, el se referă la
faptul că suntem în Hristos, nu mai suntem în Adam. Am fost eliberaţi de sub condamnarea Legii şi suntem
acum obiecte ale harului şi favorii lui Dumnezeu. În Hristos am fost eliberaţi de păcat şi moarte. Suntem
liberi acum să ascultăm de aceleaşi porunci care înainte ne aduceau condamnarea. Prin urmare, Pavel
prezintă contrastul dintre principiul legii, al meritului, şi principiul harului, care este o favoare nemeritată.
Putem fi mântuiţi doar de ultimul, niciodată de primul. Astfel, nu suntem sub principiul legii şi meritului ca
mijloc de mântuire, ci suntem sub principiul harului. Această antiteză dintre Lege, Evanghelie, credinţă,
fapte şi merite este caracteristică pentru Pavel. Nu putem înţelege scrisorile lui Pavel fără să folosim şi să
înţelegem aceşti termeni. Pentru că am fost transferaţi sub domnia lui Hristos, suntem sub har şi nu sub
condamnarea Legii, aşa cum eram în Adam. Pentru că acest lucru e adevărat, urmează anumite consecinţe.

Mai devreme în Romani 6, versetul 1, Pavel s-a ocupat de întrebarea pe care i-o puneau unii din biserică.
„Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul?” Iar în versetul 15 Pavel se ocupă acum de
următoarea întrebare: „Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege ci sub har?” La
fel ca în cazul întrebării anterioare, în care cel ce întreba presupunea în mod greşit că, dacă păcatul se
înmulţeşte, harul se înmulţeşte şi mai mult, de data asta întrebarea e formulată din perspectiva falsei
presupuneri că, deoarece harul s-a înmulţit, într-un fel suntem liberi de-acum să păcătuim. Din nou,
răspunsul lui Pavel este unul accentuat: „Nicidecum! Nici pomeneală de aşa ceva!” Chiar şi gândul că
cineva ar putea pune o asemenea întrebare îl supără pe Pavel. Deoarece creştinul a fost eliberat de sub
condamnarea Legii, asta nu înseamnă sub nici o formă că suntem într-un fel sau altul liberi să păcătuim.
Dimpotrivă, suntem de-acum liberi să ascultăm. Pavel va continua ideea în Romani 8:2, spunând: „În
adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m- a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.” Pentru că
creştinul a fost eliberat de legea păcatului şi a morţii, însăşi esenţa a ce înseamnă să fii sub har, creştinii nu
mai sunt de-acum liberi să păcătuiască, ei sunt liberi să asculte – lucru pe care nu-l puteam face pe când
eram sclavi ai păcatului şi ai morţii.

Astfel, în versetul 16 Pavel le aminteşte cititorilor săi un lucru pe care ei trebuiau să-l ştie deja. „Nu ştiţi că,
dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat,
care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” Sclavia era un lucru obişnuit
în lumea greco-romană, de aceea era o metaforă utilă. Chiar dacă sclavia era considerată un lucru cu care
nimeni nu vrea să aibă de-a face, e o metaforă utilă pentru a ilustra faptul că nimeni nu poate sluji la doi
stăpâni. Ori eşti sclav al păcatului, ori nu eşti. Însă metafora sclaviei are perfectă logică pe fundalul analogiei
de mai devreme a lui Pavel dintre Hristos şi Adam. În Adam noi eram sclavi ai păcatului, ceea ce duce la
moarte. Pentru că eram sclavi ai păcatului, ne puneam în slujba stăpânului nostru, care era păcatul. Însă
acum suntem în Hristos. Suntem sclavii unui Stăpân care ne-a răscumpărat, care ne iubeşte, care a îndepărtat
de la noi mânia lui Dumnezeu şi care, prin ascultarea Sa desăvârşită de poruncile lui Dumnezeu, ne-a
eliberat de păcatul şi de moartea care ne ţineau legaţi. Deoarece suntem acum în Hristos, ne punem de-acum
în slujba noului nostru Stăpân, nu a stăpânului tiranic care ne ţinea în robie. Ideea subliniată de Pavel e
simplă, stăpânul de care ascultăm arată ai cui sclavi suntem de fapt. Necredincioşii sunt sclavii păcatului şi
se comportă ca atare. Creştinii, pe de altă parte, sunt acum sclavii ascultării. Asta înseamnă că, pe când eram
în Adam, păcatul ne caracteriza vieţile: asta eram, asta făceam. Păcatul era stăpânul nostru. Acum că suntem
în Hristos, păcatul devine o anomalie. Păcatul devine excepţia, pentru că sclavia faţă de păcat nu ne mai
caracterizează. Noul nostru stăpân este Isus Hristos.

E foarte important să ne amintim contextul de aici. Răspunsul lui Pavel este formulat în contextul acestei
obiecţii antinomiene. Oamenii întrebau: dacă totul e prin har, de ce mai trebuie să ascult? Într-adevăr,
creştinul va aduce rodul îndreptăţirii sola fide, numai prin credinţă; mai specific, Dumnezeu va face prin noi
fapte bune. El ne-a creat pentru fapte bune. Vom aduce roadele Duhului Sfânt în vieţile noastre, şi aşa mai
departe. Însă asta nu înseamnă că creştinii vor înceta să mai păcătuiască. Sau că creştinii vor înceta să mai
lupte cu păcatul. Dar înseamnă totuşi că viaţa creştinului nu mai este caracterizată de păcat, ci de rodire.
Creştinii sunt de-acum sclavi ai ascultării, pentru că ei au murit în Hristos – un act încheiat – şi au fost
înviaţi la o viaţă nouă în Hristos – un act încheiat.

În versetul 17 Pavel se revarsă printr-o izbucnire de recunoştinţă, după ce a privit la măreţia minunată a
lucrărilor făcute de Dumnezeu. „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai
păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit- o.” Pavel este mişcat şi
aduce laudă lui Dumnezeu pentru cele întâmplate cu creştinii romani – pentru eliberarea lor din robie. Însă
observaţi că nu-i laudă pe creştinii romani pentru marele lor progres în sfinţenie. Nu spune nici un cuvânt
despre asta. Creştinii romani au fost sclavi ai păcatului, însă acum, cu bucurie, aceşti creştini ascultă din
inimă de învăţătura pe care au primit-o – Evanghelia.

În versetul 18 Pavel descrie natura schimbării care rezultă ca urmare a transferului de la Adam la Hristos.
Din nou, acest lucru e foarte important dacă vrem să-l înţelegem pe Pavel. Indicativul, ceea ce suntem,
precede imperativul, ceea ce trebuie să facem. Observaţi indicativul. „Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi
de sub păcat, v- aţi făcut robi ai neprihănirii.” Indicativul slujeşte ca bază pentru tot ce urmează în versetele
19-23. Credincioşii au fost eliberaţi de vina şi condamnarea păcatului. Însă nu am fost eliberaţi doar ca să
trăim ca sclavi ai păcatului. Am fost eliberaţi de păcat şi moarte ca să devenim sclavi ai neprihănirii – pentru
că am fost uniţi cu Hristos în crucea Lui, în moartea Lui, în îngroparea Lui şi în învierea Lui. Leon Morris
spune (este un citat mai lung dar este foarte, foarte important să-l înţelegem):
„Libertatea este o noţiune foarte importantă pentru Pavel, pe care o foloseşte mai mult decât oricare
alt scriitor din Noul Testament. El vorbeşte despre creştini ca fiind liberi de legea păcatului şi a
morţii, în Romani 8:2, sau liberi de păcat, în versetul 22, iar despre creaţie spune că e eliberată de
păcat – de robia putrezirii (Romani 8:21). Însă adesea el vorbeşte pur şi simplu despre libertate,
spunând: ‘Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Galateni 5:1). Oamenii au fost
ţinuţi sub apăsarea tiranilor – păcatul, moartea şi putrezirea. Pentru Pavel a contat imens faptul că
Hristos a adus adevărata libertate.”
Acesta e un lucru foarte, foarte important, pentru că toate celelalte religii ale lumii sunt religii ale legii,
religii ale meritelor umane, religii ale sclaviei faţă de păcat şi moarte. Creştinismul, prin contrast, este religia
libertăţii. John Calvin ne aminteşte ceva care e atât de important:
„Cel ce îşi propune să rezume învăţătura Evangheliei nu trebuie nicidecum să omită o explicare a
acestui subiect – libertatea creştină. E un lucru de primă necesitate căci, fără o cunoaştere a libertăţii
creştine, conştiinţele nu îndrăznesc să întreprindă nimic fără să se îndoiască; ezită şi dau înapoi în
faţa multor lucruri; întotdeauna şovăie şi se tem.”

Aceasta e cunoaşterea adevărului că vina păcatelor noastre a fost înlăturată, că suntem liberi de jugul Legii,
că conştiinţele noastre nu mai sunt legate de regulile oamenilor sau de alte lucruri. Aceasta e baza libertăţii
noastre creştine. Fără această cunoaştere, aceea că suntem liberi de toate aceste lucruri prin sângele şi
neprihănirea lui Hristos, nu vom avea niciodată siguranţă. Nu vom asculta niciodată cu bucurie, pentru că
întotdeauna vom trăi în îndoială şi teamă. Haideţi să nu cădem pradă argumentului că ideea lui Pavel de
libertate, doctrina sa despre libertatea creştină, ne dă cumva licenţa de a păcătui. Argumentul că, dacă îi dai
unui sclav libertatea el nu va şti cum să se folosească de ea şi o va abuza, este un subterfugiu periculos.
Omul liber nu mai este proprietatea păcatului său – adică a fostului său stăpân – ci este acum proprietatea lui
Isus Hristos. Omul eliberat este acum un rob al neprihănirii, în mod paradoxal. Suntem liberi de sub
stăpânirea păcatului. Suntem proprietatea lui Hristos. Spre deosebire de jugul Legii, jugul lui Hristos este
uşor. După cum arăta un scriitor, trebuie să ne amintim că conceptul lui Pavel de libertate nu este acela de
călăuzire autonomă, egoistă şi independentă, ci de eliberare de acele puteri înrobitoare care pot împiedica
fiinţele umane să devină ce a intenţionat Dumnezeu. E important acest lucru, pentru că accentul pus aici pe
libertate înseamnă libertate de condiţia şi de sclavia tiranică a păcatului, nu e conceptul perfecţionist pe care
îl găsim la Wesley şi la alţii, acela care presupune că de-acum suntem capabili să nu mai comitem vreun
păcat. După cum vom vedea când vom ajunge în Romani capitolul 7, versetele 14 şi următoarele, deşi
puterea păcatului este cu siguranţă sfărâmată, totuşi războiul total cu păcatul începe în momentul convertirii
şi continuă până la ultima suflare.

Ţinând cont de faptul că în Roma mulţi dintre Neamuri nu aveau să înţeleagă conceptele din Vechiul
Testament pe care Pavel le foloseşte aici, el spune acum: „Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii
voastre pământeşti.” Pavel va vorbi despre aceste lucruri în termeni care îl ajută să explice foarte clar şi uşor
de înţeles ideea pe care vrea să o prezinte. Deşi sclavia era o stare degradantă şi era atât de respingătoare
pentru cultura greco-romană încât în mod normal nu ar fi fost acceptată ca metaforă, cu toate acestea se
potriveşte perfect. Poate că oamenilor nu le place să li se vorbească despre asta, însă sclavia este o ilustraţie
perfectă a efectelor păcatului asupra copiilor lui Adam. Iar, pentru că oamenii nu pricep prea uşor lucrurile
spirituale, Pavel riscă şi foloseşte o metaforă grafică (sclavia), deşi nepopulară, pentru a-şi demonstra
spusele.

Astfel, el ne dă acum un imperativ, în a doua jumătate a versetului 19 – o poruncă. „După cum odinioară
v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa,
acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!”
Pavel spune că creştinii din Roma trebuie să fie la fel de devotaţi umblării în căile lui Dumnezeu cum au fost
pe vremea când erau sclavii păcatului. Acest timp aorist, această acţiune terminată, indică din nou către un
devotament din toată inima. În Adam, ei s-au pus în întregime la dispoziţia păcatului. Haideţi acum să ne
dedicăm vieţile din toată inima pentru neprihănire. În cuvintele lui Pavel despre dedicarea noastră, a
persoanelor noastre, pentru neprihănirea care duce la sfinţire, avem prima menţionare a sfinţirii în această
secţiune, deşi întreaga epistolă, de la jumătatea capitolului 5 şi până acum, s-a ocupat de acest subiect. Mai
devreme în Romani Pavel a vorbit despre sfinţirea definitivă, sau o dată pentru totdeauna, folosind un limbaj
al transferului. Romani 6 prezintă cu adevărat o perspectivă definitivă asupra sfinţirii prin moartea lui
Hristos. Din această sfinţire definitivă rezultă sfinţirea ca stare sau condiţie care trebuie exprimată în viaţa
de fiecare zi. Am mai auzit expresia: „Fii ce eşti. Trăieşte ce eşti.”
E posibil să înţelegem aici sfinţirea ca un proces de reînnoire morală. Este într-adevăr alternativa la ceea ce
eram – necuraţi, sclavi ai Legii. De aşa ceva am fost eliberaţi. Sfinţirea este negarea acestui lucru. Astfel, e
important şi aspectul moral al sfinţirii. Însă e secundar celor spuse de Pavel aici. Pentru că sfinţirea în Noul
Testament nu constă atât de mult într-o anume calitate morală care a fost obţinută ci într-o anume relaţie cu
Dumnezeu care ne-a fost dăruită. Avem din nou aici limbajul transferului. Am fost transferaţi de la Adam la
Hristos. Pentru că am fost transferaţi de la Adam la Hristos, am fost puşi deoparte pentru scopurile lui
Dumnezeu şi pentru a fi folosiţi de El. Asta înseamnă că doctrina lui Pavel despre sfinţire are două aspecte
foarte importante. Elementul definitiv, în care transferul de la Adam la Hristos marchează începutul vieţii
creştine. Şi elementul progresiv, care se referă la lupta noastră zilnică şi continuă cu păcatul, care începe în
momentul convertirii noastre. Deşi am fost transferaţi în mod definitiv de la Adam la Hristos, lupta noastră
cu păcatul nu va scădea în intensitate, nu se va opri, nu va înceta până vom muri sau până va reveni Domnul,
oricare se va întâmpla mai întâi. Veacul viitor nu se va realiza pe deplin până la înviere. Ne vom lupta cu
păcatul până vom muri sau până va reveni Domnul, oricare eveniment va avea loc primul.

În versetul 20 Pavel aminteşte creştinilor din Roma de condiţia lor înainte să fie în Hristos prin credinţă şi
înainte să fie îngropaţi cu El prin botez. Pavel spune: „Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi
slobozi faţă de neprihănire.” În alte cuvinte, necreştinul se găseşte în afara controlului neprihănirii, fiind
liber faţă de aceasta, pentru că e sclav al păcatului. Astfel de oameni nu se luptă cu păcatul pentru că nu ştiu
ce este păcatul. Nu ştiu nimic despre sclavia în care se găsesc. Însă oamenii liberi faţă de neprihănire, în
gândirea lui Pavel, sunt sclavi şi de aceea sunt doritori, sunt gata, sunt capabili să comită toate acele păcate
descrise care caracterizează comportamentul Neamurilor, despre care Pavel a vorbit în Romani 1:18-32. A fi
liber faţă de neprihănire înseamnă a te lăsa în voia păcatului. Însă a fi liber de păcat, în mod paradoxal,
înseamnă a fi sclav al neprihănirii. Acesta e paradoxul suprem din viaţa creştinului. Numai atunci când
suntem sclavii lui Hristos, suntem liberi faţă de păcat.

Pavel ne oferă în versetul 21 o întrebare retorică, pentru a-şi susţine şi mai mult ideea. „Şi ce roade aduceaţi
atunci? Roade, de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.” Aşa cum au
arătat mulţi comentatori, cuvântul „câştig” sau „folos” din traducerea NIV trebuie tradus de fapt prin
„roade”. Cu acest sens e folosit în tot restul Noului Testament. De obicei, Pavel foloseşte cuvântul roade cu
un sens pozitiv. Însă aici, persoana pre-creştină este sub puterea păcatului şi aduce roadele corespunzătoare.
În alte cuvinte, ca şi sclavi ai păcatului, ce fel de roade avem? Avem un comportament de care ne e ruşine.
Poate un pom rău să aducă roadele pocăinţei? Nu! Cel puţin nu înainte ca pomul să se transforme dintr-unul
rău într-un pom bun prin regenerare, prin transferul de la Adam la Hristos. Privind înapoi la vechile lor
identităţi din perspectiva credinţei, creştinilor din Roma în mod clar le era ruşine de comportamentul lor
anterior. Din acest motiv Pavel le cere simplu să se gândească dacă acela e genul de roade care ar trebui să le
caracterizeze comportamentul, acum că sunt în Hristos.

În versetul 22 Pavel le aminteşte cititorilor săi că în vieţile lor a avut loc o schimbare radicală din care
rezultă lucruri total diferite de cele dinaintea convertirii. Pavel spune: „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi
de păcat şi v- aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.” Această
expresie, „dar acum”, indică înapoi spre ce am văzut în Romani capitolul 5. Eram liberi faţă de neprihănire;
în mod paradoxal, eram sclavi ai păcatului. Însă acum Pavel spune că creştinii au fost eliberaţi prin acest act
decisiv al lui Dumnezeu în Isus Hristos ca să devenim sclavii lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre
consecinţa acestui fapt. Aveţi acum roade. Roadele care duc la sfinţire. Însă nu ne spune care sunt aceste
roade. Face acest lucru în Galateni. Aici ne spune însă la ce duc ele, la acest proces de devenire a ceea ce
suntem. Această posedare a roadelor Duhului Sfânt ne dă asigurarea deplină că suntem, de fapt, implicaţi în
viaţa veşnică, viaţă care într-o zi se va realiza pe deplin. De aceea aici, la fel ca în versetul 19, Pavel
vorbeşte despre aspectele progresive ale sfinţirii. Pentru că suntem în Hristos, într-o zi vom începe să
manifestăm roadele faptului că suntem în Hristos. Vom manifesta sfinţenia vieţii care reflectă viaţa veşnică
pe care o avem deja, care ne-a fost dată deja în Hristos Isus.

În încheierea acestei foarte importante secţiuni despre sfinţire, Pavel le aminteşte cititorilor săi că păcatul
este un stăpân crud, însă noul stăpân al creştinilor, Isus Hristos, nu este aşa. Cei mai mulţi dintre noi am
memorat aceste cuvinte din tinereţe, „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui
Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” E interesant că Pavel nu mai foloseşte
imaginea sclavului şi a stăpânului, ci foloseşte ideea că cineva plăteşte pe altcineva. Cuvântul folosit se
referă la un general care îşi plăteşte soldaţii. Ce fel de plată oferă acest general (păcatul)? Care este plata?
Moartea. Aceasta stă în total contrast cu ce a câştigat pentru noi al doilea Adam, Isus Hristos, care nu ne
aduce o plată, ci ne oferă în mod gratuit viaţa veşnică. Dacă pentru cei în Adam există o plată, moartea, cei
în Hristos primesc gratuit darul vieţii veşnice, viaţă câştigată pentru noi de Isus Hristos prin viaţa Lui, prin
moartea Lui şi prin învierea Lui. Un scriitor rezuma acest lucru foarte bine spunând: „Dumnezeu nu plăteşte
salarii, pentru că nici un om nu şi-L poate face dator. Însă darul gratuit pe care El îl oferă nu este nimic mai
puţin decât viaţa veşnică.” Contrastul e clar. Ce câştigăm de la Dumnezeu? Ne câştigăm plata. Câştigăm
moartea. Din cauza păcatului, dacă cerem dreptate, dacă ne cerem plata, la sfârşitul zilei ni se va da, vom
primi ceea ce merităm, vom muri. Însă viaţa veşnică o putem primi numai prin credinţa în Isus Hristos. Aici
ni se spune că e un dar milostiv din partea lui Dumnezeu pentru păcătoşii nelegiuiţi, pentru oamenii care
renunţă la propria lor neprihănire, pentru oamenii care caută neprihănirea şi ascultarea lui Hristos. Această
viaţă o primesc toţi cei ce au fost eliberaţi de un stăpân crud, un tiran crud – păcatul şi toată răsplata adusă
de acest stăpân, care duce la moarte.

Haideţi să ne rugăm. Tată din ceruri, Îţi suntem recunoscători pentru veştile glorioase pe care ni le aduce
apostolul Pavel. Am fost eliberaţi de păcat şi de moarte. Am fost eliberaţi de sub condamnarea Legii, pentru
că am murit, am fost îngropaţi şi acum am fost înviaţi împreună cu Hristos Isus ca să trăim o viaţă nouă.
Ajută-ne pe toţi, o Doamne, în lupta cu păcatul, să ne dăm seama că această luptă începe cu înţelegerea
adevărului că în Hristos Isus am murit faţă de păcat şi am fost înviaţi la o viaţă nouă. Ajută-ne, o Doamne, în
lupta noastră de potrivire cu modelul adus de Hristos, de răstignire zilnică, de înviere zilnică la o viaţă nouă.
Întăreşte-ne, o Doamne, prin Cuvântul Tău şi prin Cina Domnului din această dimineaţă. Întăreşte-ne şi
încurajează-ne să facem într-adevăr ce ne-a învăţat Pavel şi să ne socotim, din pricina lui Hristos, morţi faţă
de păcat dar vii pentru Tine. Dă-ne inimi recunoscătoare, o Doamne, care să manifeste această sfinţenie
despre care vorbeşte Pavel. Umple-ne inimile de recunoştinţă atunci când ne gândim că Isus a murit pentru
toate păcatele noastre, chiar şi pentru cele pe care le-am făcut ca şi creştini. Neprihănirea lui desăvârşită ne
acoperă chiar acum. El mijloceşte pentru noi pentru ca, în final, credinţa noastră să nu se prăbuşească şi să
perseverăm până la sfârşit. Pentru aceste lucruri Îţi aducem mulţumirea şi lauda. În Numele lui Hristos.
Amin.

Tradus de Florin Vidu