Sfântul şi cosmosul – paradigma atitudinii ortodoxe faţă de creaţie

Pr. Florin Botezan

Assuming that the attitude of the saints, those in which humanity is fulfilled, towards
creation is the paradigm of the orthodox attitude towards creation, the present paper tries to
discern this attitude as it is expressed in the experience and the writings of the saints. That
means: love and compassion towards all the creatures, especially towards animals and
plants; avoiding doing creatures any harm without necessity; piety, patience, thanksgiving
and trust in God in any situation; looking the beauty of the world with amazement and the
raising of the mind to God. The solution that Orthodoxy, thru the saints, proposes to the
humanity for the salvation of the creation is, now and always, that that Christ gave us: to
receive the Holy Spirit clearing our souls from the sins and to become saints.

Atitudinea agresivă a omului contemporan faţă de mediul natural, concretizată în

poluarea şi chiar distrugerea acestuia ca urmare a dezvoltării tehnologice fără precedent pusă
în slujba confortului material al omenirii, a determinat declanşarea unei profunde crize
ecologice ale cărei consecinţe le simţim cu toţii, începând de la schimbările climaterice până
la hrana denaturată şi aducătoare de boală pe care o consumăm. În condiţiile în care multe
voci pun pe seama creştinismului această atitudine agresivă a omului faţă de mediu şi propun
ca soluţie a crizei o întoarcere de tip idolatru spre natură este foarte important să înţelegem
care este atitudinea ortodoxă faţă de creaţie aşa cum este ea exprimată de experienţa şi
scrierile sfinţilor, adică a acelor oameni care au ajuns la desăvârşire trecând de la chip la
asemănarea cu Dumnezeu.

1. Lumea – dar al lui Dumnezeu către om în vederea îndumnezeirii

Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne descoperă lumea, cosmosul,

ca fiind opera „bună foarte” şi frumoasă1 (Fac. 1, 31) a iubirii lui Dumnezeu, darul făcut de
Dumnezeu omului, din bunătate, atât pentru viaţa lui trupească cât şi pentru înaintarea lui
duhovnicească spre îndumnezeire. „Toate s-au făcut pentru om şi pentru mântuirea lui, scrie
Sfântul Antonie cel Mare. Dumnezeu, Cel îmbelşugat în toate bunătăţile, pentru oameni a
făcut cerul şi pământul şi elementele, făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.”2
Sfinţii Părinţi ne învaţă că lucrurile lumii sunt raţiuni plasticizate, avându-şi originea în
Logosul dumnezeiesc, pe care omul le poate cunoaşte cu ajutorul raţiunii sale, iar
raţionalitatea naturii îşi găseşte împlinirea ei supremă în realizarea sensului ultim al existenţei
umane, unirea cu Dumnezeu. 3

Facerea omului a încununat lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, omul fiind zidit de
către Dumnezeu la sfârşit, printr-un act special (Fac. 1, 26-27; 2, 7), ca o coroană a creaţiei şi
aşezat domn şi împărat al întregii lumi văzute.4 „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul
omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu
cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus
sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările cerului şi peştii
mării, cele ce străbat cărările mărilor.” (Psalm 8, 4-8). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur5
omul a primit stăpânirea asupra lumii văzute ca expresie a chipului lui Dumnezeu pe care îl
poartă: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a
făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste
toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Fac 1,
27-28). „Dumnezeu a voit un singur lucru, scrie Calist Patriarhul: să facă pe om împărat al
celor pământeşti şi ca un alt dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu. Şi potrivit cu acestea, a
adus la fiinţă lumea aceasta spre folosul uşor şi nemijlocit al acestuia.”6

Stăpânirea omului asupra cosmosului nu înseamnă însă o folosire discreţionară a

acestuia ci asumarea lui ca dar al lui Dumnezeu destinat înveşnicirii şi îndumnezeirii.7 Având
un început şi fiind zidit din nimic, cosmosul în sine constituie o ipostază împresurată şi
dependentă de nimic: a venit din nimic şi se va întoarce în nimic şi, de asemenea, fiecare
fiinţă în parte depinde de un început care o ameninţă cu dispariţia.8 Parte organică a naturii
cosmice şi ipostas al acesteia dar în acelaşi timp chip al lui Dumnezeu destinat să ajungă la
asemănarea cu El, omul este inelul de legătură între Dumnezeu şi lumea materială,
microcosmos şi mediator.9

Ca semn al demnităţii de împărat al creaţiei omul pune nume animalelor şi păsărilor

(Fac. 2, 19-20), dar punerea numelui nu exprimă numai stăpânirea asupra acestora ci şi
recunoaşterea lor ca daruri ale lui Dumnezeu, arată cunoaşterea locului şi funcţiei lor în
cosmosul creat de Dumnezeu, înseamnă a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru ele şi prin
ele.10 Prin darul lumii Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa,
de aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite la Dumnezeu Însuşi Care le-a dat.11
Omul îşi afirmă astfel vocaţia de fiinţă euharistică, de preot al creaţiei care primind lumea ca
dar de la Dumnezeu nu o vede ca pe un scop în sine ci o preface în mijloc al comuniunii cu El
întorcându-I darul cu mulţumire. „Prima definiţie a omului, cea de bază, este că el este
preotul. El stă în centrul lumii şi o unifică prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu,
primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Şi umplând lumea cu această
Euharistie, el transformă viaţa sa, cea pe care o primeşte de la lume, în viaţă în Dumnezeu, în
comuniune cu El.”12 Prin această vieţuire euharistică omul este chemat să înainteze în
libertate de la chip la asemănarea cu Dumnezeu afirmându-se ca persoană şi îmbrăţişând în
iubire pe Dumnezeu, aproapele şi întreaga creaţie.

2. Raportarea pătimaşă la lume ca urmare a căderii în păcat

Amăgit de diavolul care îi propune o cale aparent mai uşoară spre îndumnezeire, de
fapt spre o falsă autoîndumnezeire fără Dumnezeul cel Viu („Atunci şarpele a zis către
femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor
deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»” Fac. 3, 4-5), omul cade în
păcat şi se desparte de Dumnezeu făcând loc stricăciunii şi morţii în vieţuirea sa. Căderea
omului atrage după sine supunerea întregului cosmos stricăciunii şi morţii (Rom. 8, 20) şi
revolta creaţiei împotriva sa. Numai prin mila şi harul lui Dumnezeu omul rămâne într-o
anumită măsură stăpân al zidirii. „Soarele n-a mai vrut să strălucească şi luna n-a mai vrut să
se arate, stelele n-au mai voit să se lase văzute, izvoarele n-au mai voit să ţâşnească, râurile n-
au mai voit să curgă, aerul s-a strâns în sine să nu mai dea putinţă de suflare celui ce-l bate,
fiarele şi toate animalele pământului, văzându-l pe om dezbrăcat de slava dinainte, l-au
dispreţuit şi s-au înfuriat toate îndată împotriva lui. Cerul s-a mişcat cu dreptate, ca să cadă
oarecum asupra lui şi pământul n-a mai binevoit să-l poarte pe spatele lui. Ce face atunci
Dumnezeu, Care a făcut toate şi l-a şi zidit pe om? Cunoscând mai înainte de întemeierea
lumii că Adam va călca porunca şi rânduind de mai înainte viaţa şi refacerea lui din naşterea
din nou, prin naşterea Fiului lui Dumnezeu, înfrânează toate cu puterea, cu mila şi cu
bunătatea Sa şi opreşte pornirea tuturor făpturilor şi le supune îndată omului pe toate, ca şi
înainte. El voieşte ca zidirea să slujească omului, pentru care a fost creată, deşi s-a făcut
stricăcioasă pentru omul stricăcios. Căci voieşte ca atunci când acesta se va reînnoi iarăşi şi se
va face duhovnicesc, nestricăcios şi nemuritor, eliberându-se şi ea de robia nestricăciunii, să
se reînnoiască împreună cu el şi să se facă întreagă nestricăcioasă şi duhovnicească după ce a
fost supusă de Dumnezeu celui ce s-a răzvrătit şi nu i-a slujit Lui.”13

Căderea în păcat a avut drept consecinţă întunecarea chipului lui Dumnezeu în om şi

pervertirea firii umane. Lumea începe să fie privită ca scop în sine la care omul se raportează
prioritar prin simţuri, dar prin aceasta el se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu intrând
într-un cerc vicios şi făcând loc în viaţa sa patimilor care aduc suferinţă şi durere. „Cu cât se
îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în
jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei,
cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute.
Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima
iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii
trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi fiica şi
ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o
produc, omul aflând prin însăşi experienţa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur
durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi
lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru
cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de
alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de
durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără
de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă,
prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra,
acoperind simţirea a tot ceea ce stă alăturea. Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a
patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind
pricinile care o pierd şi născocind si cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa
s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm
unii pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi
înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de
patimi făcătoare de stricăciune.”14 Viaţa omului căzut a devenit aşadar o continuă fugă de
durere şi fugă după plăcerea pe care o produc patimile, începând cu cele trei patimi
primordiale din care izvorăsc apoi toate celelalte: iubirea de plăcere trupească, iubirea de
avere şi iubirea de slavă. Privită în sine, despărţită de Dumnezeu şi prin prisma acestor patimi,
lumea devine prilej de păcătuire şi îndepărtare de Dumnezeu. De aceea Scriptura ne
avertizează: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea
Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi
trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 15-16). Adâncirea în păcat îl duce
pe om până la o asemenea rătăcire încât cosmosul încetează să mai fie perceput ca o fereastră
spre Dumnezeu şi devine oglindă în care omul îşi vede chipul desfigurat de păcat. Ca urmare
el ajunge să idolatrizeze natura şi să se închine creaturii schimbând „slava lui Dumnezeu
Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor
cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Rom. 1, 23). Pe de altă parte raportarea pătimaşă la
lume l-a făcut pe om să considere că poate dispune nelimitat de aceasta în scopul satisfacerii
propriilor plăceri, atitudine care stă la baza actualei crize ecologice.

3. A privi creaţia cu ochiul lui Dumnezeu

 Prin întruparea şi întreaga Sa lucrare mântuitoare, Domnul Iisus Hristos ne-a scos din
robia păcatului şi a morţii deschizându-ne din nou calea spre îndumnezeire prin întemeierea
Bisericii, taina prezenţei şi lucrării lui în lume. În Biserică, Trupul lui Hristos, renăscuţi prin
Botez şi Mirungere şi hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, suntem chemaţi ca, trăind o
viaţă euharistică, să ne asumăm nevoinţa sfinţeniei eliberându-ne de patimi prin ascetism şi să
înaintăm spre împlinirea noastră în asemănarea cu Dumnezeu. Învăţăm astfel să ne raportăm
nepătimaş la lume15 ca dar al lui Dumnezeu şi carte deschisă cuprinzând raţiunile plasticizate
ale lucrurilor care ne înalţă spre Dumnezeu.

Vocaţia de fiinţe euharistice ne-o împlinim în primul rând prin participarea la Taina
Tainelor, Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se împlineşte pe sine înălţându-se în
Împărăţia lui Dumnezeu şi aducând Domnului, în chipul pâinii şi al vinului, viaţa noastră şi
întreaga creaţie ca dar în care omul şi-a imprimat şi propria sudoare prin prelucrarea roadelor
pământului, pentru a primi în schimb viaţa cea adevărată, darul suprem, însuşi Trupul şi
Sângele Domnului. Aducând pâinea şi vinul noi cunoaştem că Hristos Însuşi este Cel Care ne
poartă pe noi toţi şi toată viaţa noastră la Dumnezeu, în înălţarea Sa euharistică, şi tot El este
Cel care apoi ni se dăruieşte spre împărtăşire. Ieşind „în pace” de la Liturghie în lume omul,
în măsura în care îşi asumă nevoinţa ascetică a despătimirii, caută să privească creaţia cu
ochiul lui Dumnezeu îmbrăţişându-o cu dragoste. De altfel, după cum sublinia Părintele
Rafail Noica16, întreaga nevoinţă în Biserică constă în străduinţa de a intra, pe căile de
Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu ca să vedem ca Dumnezeu, să gândim ca
Dumnezeu, să trăim ca Dumnezeu, să înţelegem ca Dumnezeu. Sfinţii sunt cei care au reuşit
să împlinească acest lucru şi de aceea ei sunt reperele noastre şi în ceea ce priveşte atitudinea
faţă de creaţie.

a) Iubirea şi compătimirea faţă de făpturi evitând ataşamentul pătimaş de ele

Atitudinea ortodoxă faţă de creaţie înseamnă a iubi întreaga zidire şi a compătimi cu

întreaga făptură. O inimă plină de milă, arată Sfântul Isaac Sirul „arde pentru toată zidirea,
pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest
caz gândul la acestea şi vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi
apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima nu mai poate răbda sau auzi sau vedea
vreo vătămare sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce
rugăciune cu lacrimi în tot ceasul şi pentru cele necuvântătoare şi pentru duşmanii adevărului
şi pentru cei ce-l vatămă pe el ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc
pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după
asemănarea lui Dumnezeu.”17

Peste veacuri, un mare sfânt contemporan, Sfântul Siluan Athonitul, vine să confirme
prin viaţa şi scrierile sale cele afirmate de Sfântul Isaac Sirul. Iată ce mărturiseşte despre el
ucenicul său, Părintele Sofronie Saharov: „Întâlneam în el imaginea desăvârşită a adevăratului
creştin; puteam vedea în el unirea uimitor de armonioasă a unor dispoziţii aparent
incompatibile. Găseam astfel în el, pe de o parte, o uriaşă compătimire pentru orice făptură
vie, lucru puţin comun unei firi atât de bărbăteşti precum era el. Această compătimire
dobândea asemenea proporţii încât uşor putea fi luată drept o sensibilitate patologică. Dar alte
aspecte ale vieţii sale arătau numaidecât că această compătimire nu era de loc un fenomen
patologic ci expresia unei măreţii sufleteşti naturale şi a unei bunătăţi produse de har.”18 În
scrierile sale, Sfântul Siluan ne încredinţează că Duhul Sfânt este cel care învaţă sufletul să
iubească astfel tot ce e viu, chiar şi plantele, şi de aceea socotea ca fiind potrivnic harului
orice gest brutal, orice vătămare făcută vreunei făpturi fără o nevoie oarecare: „Ai văzut în
pom o frunză verde şi ai smuls-o fără să fie nevoie. Chiar dacă acesta nu e un păcat, totuşi mi-
e milă şi pentru frunză; inimii care a învăţat să iubească îi este milă pentru orice făptură.”19
Cu atât mai mult compătimirea Sfântului Siluan se revarsă asupra vietăţilor însufleţite
pocăindu-se cu durere pentru fapte, pe care noi de multe le săvârşim cu indiferenţă dar pe care
el le consideră de mare cruzime, cum ar fi uciderea unei muşte fără vreo nevoie anume sau
turnarea de apă clocotită peste nişte lilieci care se aflau pe balconul magaziei sale. Acest din
urmă fapt l-a determinat să nu mai facă rău, de atunci încolo, nici unei făpturi. De asemenea el
mărturiseşte cum, văzând un şarpe tăiat bucăţi care încă se zbătea, a fost cuprins de milă
pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă, suspinând mult înaintea lui
Dumnezeu.20

Indiferenţa faţă de făpturi este o expresie a egoismului şi a indiferenţei faţă de

Dumnezeu şi aproapele, de raportare pătimaşă la lume. „Pentru ca omul să ajungă să se
gândească la celălalt, arată Părintele Paisie Aghioritul, un alt mare sfânt contemporan, trebuie
mai întâi ca mintea lui să fie la Hristos. Atunci se gândeşte şi la aproapele şi după aceea se
gândeşte şi la animale şi la toată natura… Iar dacă mintea lui nu este la Hristos, inima lui nu
lucrează şi de aceea nu iubeşte nici pe Hristos, nici pe semenul său, cu atât mai puţin natura,
animale, copacii, plantele.”21

Dragostea faţă de făpturi duce la comuniunea cu ele, iar când omul înaintează pe calea
sfinţeniei spre starea lui Adam de dinainte de cădere vietăţile necuvântătoare ajung să i se
supună. Vieţile sfinţilor, din vechime şi până astăzi, cuprind numeroase relatări despre vietăţi,
de la cele mai fioroase până la cele mai slabe, care devin blânde şi ascultătoare în faţa
sfinţeniei omului. Un caz tipic este cel al fiarelor din circuri care, în primele secole, refuză să-
i mănânce pe martiri asemenea leilor din groapa în care a fost aruncat Prorocul Daniel (Daniel
6). Dacă omul contemporan, bolnav de raţionalism, are tendinţa să privească relatările din
vechime despre sfinţi şi animale ca legendare, exemplele din vieţile sfinţilor contemporani vin
să ne încredinţeze de veridicitatea acestor relatări. În cele ce urmează vom prezenta câteva
exemple atât din vechime cât şi din contemporaneitate despre supunerea vietăţilor în faţa
dragostei şi a sfinţeniei.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple este cel al Sfântului Gherasim anahoretul care
a trăit în secolul al V-lea şi a întemeiat o lavră pe malul Iordanului. Potrivit Limonariului, un
leu înfricoşător, după ce este vindecat de către sfânt de o rană la picior, nu îl mai părăseşte,
rămânând un slujitor credincios al Sfântului Gherasim care îl hrănea cu pâine şi boabe muiate.
Se relatează chiar că, fiind pus leul să păzească măgarul care căra apă la mănăstire, măgarul
este furat iar sfântul, crezând că leul a mâncat măgarul, îl pune pe acesta să care apă. După un
timp se dovedeşte însă nevinovăţia leului şi acesta primeşte numele de Iordan. La moartea
Sfântului Gherasim leul nu se mai îndepărtează de mormântul bătrânului ci izbindu-şi capul
de pământ şi mugind puternic moare şi el. „Aceasta s-a întâmplat, concluzionează Ioan
Moshul, nu pentru că leul avea suflet cugetător, ci pentru că Dumnezeu a vrut să arate că
slăveşte pe cei care îl slăvesc pe El nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moarte, şi să arate
cât erau de supuse lui Adam animalele înainte de călcarea poruncii şi alungarea din desfătarea
raiului.” 22 Cazul leului Sfântului Gherasim nu este singular. Tot în Limonariu se vorbeşte
despre un bătrân în peştera căruia veneau leii şi le dădea să mănânce din sân 23 iar în viaţa
Sfintei Maria Egipteanca se spune că un leu a fost cel care a săpat mormântul sfintei.24

Vieţile sfinţilor contemporani sau din vremuri mai recente care au trăit în zone mai
nordice vorbesc şi ele despre fiare înfricoşătoare, cum ar fi urşii, specifici acelor ţinuturi, care
li se supun sfinţilor. Despre Sfântul Serafim de Sarov († 1833), trăitor în Rusia, se spune că
avea un urs mare care se supunea poruncilor lui împlinind unele servicii cum ar fi acela de a
aduce miere la sosirea unui oaspete, servicii care îl bucurau mult pe sfânt. 25 Cuviosul
Melchisedec, pustnic în pădurile Rusiei centrale în secolul al XVII-lea, a pus o zgardă roşie pe
gâtul unui urs uriaş care venea regulat chiar în momentul în care cuviosul mânca şi aştepta
răbdător în prag să primească resturile de mâncare şi pe care cuviosul îl ţinea departe de
eventualii vizitatori pentru a nu le face ceva rău.26 Poate cel mai spectaculos exemplu este cel
al Cuviosului Paisie Aghioritul prin faptul că ne este contemporan. Pe când se afla la
mănăstirea Stomiu un urs venea adesea la mănăstire fiind hrănit de cuvios care îl anunţa
dinainte să nu se arate în mănăstire în zilele în care ştia că va veni lume, ca să nu-i înfricoşeze
pe aceştia. Cu toate acestea uneori ursul, încălcând porunca stareţului, apărea pe neaşteptate.
Marea familiaritate a cuviosului cu fiara rezultă şi din episodul următor relatat cu multă
naturaleţe şi chiar într-o formă hazlie de către Părintele Paisie, care în nici un caz nu poate fi
bănuit că fabulează. La un moment dat el s-a întâlnit cu ursul pe o cărare îngustă în timp ce
urca la mănăstire cu un măgăruş încărcat. Ursul s-a strâns într-o margine ca să treacă
părintele. Acesta la rândul lui i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. „Iar ursul,
povestea cuviosul glumind, şi-a întins laba, m-a prins de mână şi m-a tras puţin ca să trec eu
primul.” Atunci Părintele i-a zis: „Mâine să nu mai apari pe aici, de jos, deoarece aştept ceva
lume. Altfel te voi prinde de ureche şi te voi lega la iesle.”27

Fiarele sălbatice, chiar şi şerpii, simt marea dragoste a sfinţilor şi de aceea se apropie
de ei fără teamă şi fără a le face vreun rău. „Din clipa în care omul se pune în situaţia celuilalt,
spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, pe toţi îi poate iubi, chiar şi animalele domestice şi fiarele
sălbatice. Pe toate le cuprinde înlăuntrul său şi atunci iese iubirea de sine din dragostea sa.
Când văd o fiară sălbatică mă gândesc că şi eu aş fi putut fi o fiară. Dumnezeu este Stăpân
peste toate şi ar fi putut să mă facă fiară. Atunci când mă pun în locul unei fiare voi iubi şi mi
se va face milă chiar şi de şerpi. Ei, oare mi-ar fi plăcut să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să
mă încălzesc şi să fi venit un om să mă lovească şi să-mi zdrobească capul? Fiarele sălbatice
simt dragostea cea dumnezeiască. O fiară poate deosebi un om care o iubeşte de un vânător
care vrea să o omoare. De omul care o iubeşte se va apropia, nu se va teme de el. Credeam că
aceasta se întâmplă cu toate animalele sălbatice în afară de şerpi. Însă am constatat după aceea
că acelaşi lucru se întâmplă şi la ei. Chiar şi la viperă care, în comparaţie ce ceilalţi şerpi, este
precum capra faţă de miei.”28 Cuviosul Paisie a ajuns cu adevărat să fie ascultat chiar şi de
şerpi. Un credincios care îl ajuta pe părintele la Mănăstirea Stomiu povesteşte că mergând să
ia nişte unelte din magazie a întâlnit două năpârci cărora cuviosul, văzând că omul se teme,
le-a poruncit să meargă în colţul lor29. Altă dată, pe când Părintele se afla la Coliba Sfintei
Cruci, în Athos, şi le explica unor duhovnici că trebuie să ne purtăm cu dragoste şi faţă de
şerpi, cu atât mai mult faţă de oameni, un şarpe mare a venit lângă el şi s-a ridicat în sus ca şi
cum, în felul acesta, ar fi vrut să adeverească cuvintele Cuviosului.30

O mare familiaritate cu animalele sălbatice au avut şi pustnicii din părţile noastre.

Ieromonahul Casian Frunză de la Sihăstria povesteşte despre un mare sihastru, Veniamin,
trecut la Domnul în anul 1915, care se nevoia la Schitul Sihăstria Voronei şi care era atât de
sporit cu darul lui Hristos încât animalele sălbatice, chiar şi lupii, mergeau după dânsul şi îl
cinsteau.31 Despre Cuvioasa Mavra, care a pustnicit în Ceahlău în secolele XVII-XVIII, se
spune că animalele pădurii şi păsările cerului o iubeau şi se îmblânzeau în faţa ei, dar cel mai
mult o iubeau căprioarele, ea mergând întotdeauna pe cale, pe potecile muntoase dar şi prin
sate, cu o căprioară după ea. 32

În faţa sfinţeniei omului, prin lucrarea harului dumnezeiesc, animalele nu numai că nu

fac rău omului ci, chiar mai mult, nu se mai ucid unele pe altele revenind la starea paradisiacă
în care toate animalele se hrăneau cu iarba câmpului: „Iar tuturor fiarelor pământului şi
tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de
viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.” (Fac. 1, 30). Sfântul Serghie de
Nurma, venit din Sfântul Munte Athos să pustnicească în pădurile Rusiei în secolul al XIV-
lea, auzind de nevoinţele pustniceşti ale Sfântului Pavel de Obnora şi mergând să-l viziteze
are parte de o privelişte paradisiacă: pustnicul era înconjurat de un cârd de păsări care se
cocoţau pe capul şi umerii săi iar acesta le hrănea din mână. În apropiere stătea un urs,
aşteptând şi el să primească hrană de la pustnic; vulpi, iepuri şi animale sălbatice se hârjoneau
în jurul lui fără să fi dat vreun semn de ură una faţă de cealaltă şi netemându-se de urs. Este
icoana nevinovăţiei lui Adam din grădina raiului, a lucrării harului dumnezeiesc asupra
întregii zidiri care împreună cu noi suferă din pricina căderii noastre şi însetează după
„libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21)33.

Păsările sălbatice s-au dovedit de multe ori a fi credincioase şi ascultătoare tovarăşe

ale sfinţilor pustnici. Bătrânul Trifon Românul de la Sfântul Munte s-a mutat la Domnul în
anul 1978 la vârsta de 94 de ani după ce a petrecut 68 de ani, de la venirea din România şi
până la moarte, într-o chilie izolată din vârful muntelui, unde avea ca tovarăşi păsările şi
animalele sălbatice. Nişte pelerini relatează cum, la un moment al vizitei lor, la chemarea
pustnicului, tot locul, pustiu până atunci, s-a umplut de diferite păsări care îl împresurau unele
stând pe umerii lui iar altele pe fes. În legătură cu aceasta Părintele Paisie Aghioritul
mărturiseşte că acolo unde nu există mângâiere omenească se apropie cea dumnezeiască pe
care Dumnezeu o trimite prin îngeri şi sfinţi dar şi prin prietenia cu animalele sălbatice şi
păsările cerului.34 Părintele Paisie cunoştea bine starea Bătrânului Trifon, el însuşi fiind
pustnic şi prieten al păsărilor şi al animalelor sălbatice. Un pelerin mărturiseşte că a asistat şi
el la o astfel de chemare a păsărilor, de data aceasta cel care le-a chemat şi pe umerii, mâinile
şi capul căruia s-au aşezat fiind chiar Părintele Paisie Aghioritul.35 Un episod şi mai
impresionant, al cărui protagonist este acelaşi părinte, s-a petrecut atunci când, vorbind pe
teme duhovniceşti în curtea chiliei sale cu mai mulţi închinători, era deranjat de cântecele
păsărilor. Deodată închinătorii îl aud pe Părintele Paisie spunând: „Potoliţi-vă,
binecuvântatelor! Nu vedeţi că avem de vorbit? Când am să termin eu, atunci să începeţi voi.”
Şi, lucru minunat, îndată s-a făcut linişte, păsările rămânând nemişcate în locul unde se
aflau.36

De multe ori păsările, animalele în general, împlinesc rolul de trimişi ai lui Dumnezeu
ca răspuns la rugăciunile sau nevoile oamenilor. În Sfânta Scriptură citim despre corbii care-l
hrăneau pe prorocul Ilie cu pâine şi carne (III Regi, 17, 6). Dar iată ce mărturiseşte un sfânt al
zilelor noastre, Sfântul Kukşa din Odessa, despre minunea pe care trăit-o într-un lagăr sovietic
la mijlocul secolului trecut: „Era de Paşti. Eram atât de slăbit şi de înfometat încât mă clătina
vântul. Soarele strălucea, păsările cântau, zăpada deja începea să se topească. Am mers de-a
lungul sârmei ghimpate, nemairăbdând foamea, iar dincolo de sârma ghimpată bucătarul
aducea de la bucătărie, pentru masa paznicilor, purtându-l pe deasupra capului, un platou cu
plăcintă. Deasupra noastră zburau corbii. Eu mă rugam: «Corbule, corbule, tu care ai hrănit pe
prorocul Ilie în pustie, adu-mi şi mie o bucată de plăcintă!» Deodată aud deasupra capului
«Crau, crau!» şi la picioare a căzut o plăcintă. Corbul o furase de pe tava purtată pe cap de
bucătar. Am ridicat plăcinta de pe zăpadă şi, cu lacrimi, I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru
marea lui milă şi astfel mi-am alinat foamea.”37 O minune asemănătoare trăieşte şi Părintele
Paisie Aghioritul. „Era Duminica Orbului, povesteşte el. Mă simţeam complet istovit şi mi-a
trecut prin minte gândul că, dacă aş mânca un peştişor, mi-ar face bine. Nu din poftă ci ca
medicament. Când am ieşit afară am văzut o pasăre mare ca un vultur coborând foarte jos şi
m-am aplecat ca să nu mă lovească… În acel loc în care mă aplecasem am văzut apoi
zbătându-se un peşte mare. Mai întâi mi-am făcut cruce, apoi am mulţumit lui Dumnezeu şi
am luat peştele.”38 Nu ne mai mirăm acum când citim în viaţa Sfintei Teodora de la Sihla că
stoluri de păsări îi duceau fărâmituri în cioc.39

Uneori şi diavolul se poate folosi de animale punând stăpânire pe ele pentru a face rău
omului. Dar în faţa rugăciunii el nu mai poate face nimic. În viaţa Sfântului Ilarion din Gaza
(sec IV) citim cum acesta a exorcizat o cămilă turbată care a făcut mult rău oamenilor şi care
s-a dovedit a fi de fapt demonizată.40 Mult mai aproape de noi, Sfântul Siluan Athonitul, pe
când făcea armata şi mergea să trimită bani la Sfântul Munte, este atacat de un câine turbat pe
care, la rugăciunea „Doamne miluieşte!”, o putere nevăzută l-a împins mai departe
împiedicându-l săi facă rău.41

Exemplele de mai sus dovedesc faptul că despătimirea şi înaintarea pe calea sfinţeniei

îl fac pe om să se îndrepte cu tot mai multă iubire şi compasiune către făpturi, iar acestea,
simţind dragostea, se îmblânzesc şi i se supun omului. Dar chiar dacă uneori arată mult mai
multă înţelepciune şi afecţiune decât unii oameni, animalele nu au suflet asemenea omului, ele
acţionează conform instinctelor, călăuzite de pronia dumnezeiască. Ele au suflare de viaţă sau
suflet pământesc care nu este mai vechi decât trupul şi nici nu rămâne mai departe după
descompunerea trupului.42 De aceea sfinţii ne îndeamnă să nu ne legăm de animale iubindu-le
pătimaş. „Fiarele sălbatice, vitele şi toate vieţuitoarele sunt pământ şi noi nu trebuie să ne
legăm de pământ ci să iubim cu toată puterea minţii pe Domnul, pe Maica Sa Preacurată,
Ocrotitoarea noastră, şi pe sfinţi şi să-i cinstim.”43 O iubire pătimaşă faţă de animale duce la
idolatrizarea lor şi, după cum remarca Sfântul Siluan, la dispariţia iubirii faţă de fraţi şi
îndepărtarea de Dumnezeu. Să nu ne mirăm atunci că cei care, în zilele noastre, promovează
cu putere aşa numitele „drepturi ale animalelor” ajung să le pună pe acestea deasupra omului.
Dar nici un animal nu este mai de preţ decât cel mai decăzut om pentru că animalul e pământ
iar omul este chipul lui Dumnezeu pentru care a murit Hristos.

Fierbintele său avânt către Dumnezeu îl face pe Sfântul Siluan să adopte o poziţie
radicală faţă de animale considerând că nu este îngăduit a-ţi coborî mintea de la Dumnezeu
spre ele vorbindu-le şi mângâindu-le, ci este suficient a-ţi arăta mila faţă de ele prin a le hrăni
şi a nu le bate.44 Nu oricine însă poate primi acest cuvânt. Sunt sfinţi însă, după cum am putut
remarca şi din exemplele de mai sus, care au o poziţie mult mai îngăduitoare în ceea ce
priveşte prietenia cu animalele, considerată a fi acceptabilă şi chiar de dorit atâta timp cât nu
se transformă în ataşament pătimaş şi omul nu uită de Dumnezeu şi de semeni ci le priveşte
simplu, ca făpturi ale lui Dumnezeu. „Dacă cineva se gândeşte şi îl doare pentru creaţie, cu
atât mai mult se va gândi la Creator”45 spunea Părintele Paisie Aghioritul, un mare iubitor al
animalelor, care vedea în prietenia acestora o mângâiere pe care Dumnezeu o trimite
sufletelor nevoitoare.

b) Evitarea oricărui rău făcut fără necesitate făpturii

Atitudinea ortodoxă compătimitoare faţă de făpturi nu înseamnă idolatrizarea acestora

şi interdicţia de a ne folosi de ele ci evitarea oricărui rău făcut fără nevoie. Şi sfinţii taie iarba
sau copacii, pescuiesc sau taie animale pentru a se hrăni. Toate au fost create spre a sluji
omului şi, ca urmare, omul se poate folosi de ele cu discernământ, pentru a-şi împlini nevoile
şi nu pentru a-şi cultiva poftele.

Omul a primit creaţia ca dar pentru a se folosi de ea dar şi pentru a-i purta de grijă.
Ceea ce contrazice legea harului este răul pricinuit fără necesitate, distrugerea naturii pentru
satisfacerea poftelor omului, ieşirea din armonia naturii, transformările ireversibile pe care
civilizaţia le produce mediului din dorinţa de câştig şi confort. Obsesia omului de a interveni
în procesele naturale folosind tehnologia pentru a creşte producţia, pesticidele, biostimulatorii,
produsele hormonale, poluarea, exploatarea agresivă a resurselor, toate acestea demonstrează
o atitudine pătimaşă faţă de natură care se întoarce însă împotriva omului aducând boală,
nelinişte şi stres dovedind încă o dată că omul, atunci când iese din armonia lui Dumnezeu se
chinuie.

c) Evlavie şi încredere în Dumnezeu

Sfinţii ne învaţă ca atitudinea ortodoxă faţă de creaţie înseamnă răbdare, mulţumire cu

ceea ce pământul produce în mod natural şi, mai ales, înseamnă să-ţi pui întotdeauna nădejdea
în Dumnezeu şi nu în forţele proprii. „Când trăiţi corect veţi avea şi ploaie şi lăcustele vor
muri. Va purta grijă Dumnezeu de voi. E nevoie de evlavie şi de încredere în Dumnezeu.”46
Părintele Paisie Aghioritul le îndemna pe maicile de la mănăstirea Suroti să facă rugăciune şi
să stropească pomii şi cu aghiazmă, reducând pesticidele. Toţi sfinţii ne învaţă să înţelegem
necazurile care vin asupra noastră ca semnale pe care Dumnezeu ni le trimite spre pocăinţă.
De aceea în faţa secetei, de exemplu, sfinţii nu se gândesc cum să tragă cu rachetele în nori
spre a produce ploaie şi nici măcar la sisteme de irigaţii ci la necesitatea pocăinţei şi a
rugăciunii. Şi iată că, de la părinţii Patericului până la Părintele Paisie, rugăciunea dreptului
aduce ploaia.

d) Uimirea în faţa frumuseţii lumii şi înălţarea minţii la Dumnezeu

Frumuseţea lumii înalţă sufletul luminat de har la Dumnezeu deoarece, pe măsura

eliberării de patimi şi a dobândirii harului Duhului Sfânt, creaţia devine pentru om tot mai
transparentă descoperindu-L pe Dumnezeu. Sfântul Siluan remarca faptul că, dacă omul care
a pierdut harul nu ştie să vadă frumuseţea lumii şi nimic nu-l mai uimeşte, atunci când harul e
în om, tot ceea ce este pe lume produce în sufletul lui o uimire de neînchipuit şi, contemplând
frumuseţea văzută, sufletul conştientizează minunata prezenţă a lui Dumnezeu în toate
lucrurile.47 „Drumul spre cer este luminos şi neted, scria Cuviosul Zosima (†1833), pustnic
din pădurile Siberiei, şi îţi atrage privirea, îţi trezeşte dorinţa de a te învrednici să te ridici la
fericirea aceea. Şi dacă privirea îţi e atrasă spre pământ, spre a contempla toate făpturile şi
întreaga natură, inima nu îţi e mai puţin mişcată de iubirea faţă de Făcătorul a toate, trăind un
simţământ de admiraţie adâncă faţă de înţelepciunea Sa şi de recunoştinţă pentru bunătatea Sa
atotmilostivă. Toată făptura înalţă sufletul nostru nemuritor pentru a se uni cu Făcătorul lui! Şi
ce bucurie şi ce frică simţi când sufletul se uneşte cu Dumnezeu! Ce dragoste, ce dulceaţă, ce
mângâiere, ce lumină, ce tulburare, ce căldură, ce lacrimi simţi. Uiţi de tine însuţi şi de toate
lucrurile lumeşti.”48

Concluzie

Omul lipsit de harul dumnezeiesc nu mai percepe frumuseţea creaţiei ca expresie a

frumuseţii slavei dumnezeieşti şi atunci se porneşte cu lăcomie asupra lumii pentru a-şi
satisface poftele şi o distruge. Criza ecologică actuală nu este altceva decât urmarea unei
astfel de raportări pătimaşe la lume. Soluţia pe care Ortodoxia, prin glasul şi experienţa
sfinţilor săi, o propune omenirii pentru salvarea cosmosului acum şi întotdeauna este cea pe
care Hristos ne-a dăruit-o prin întreaga Sa lucrare mântuitoare: dobândirea harului Duhului
Sfânt şi înaintarea spre sfinţenie prin despătimire şi asumarea unei vieţi euharistice.
1 Termenul grec καλός, ή, όν folosit de Septuagintă înseamnă în greaca clasică atât bine cât şi
frumos.

2 Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna
purtare, 137, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, trad., introd. şi note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, vol. I, ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Harisma, 1993, p. 48.

3 Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura IBMBOR, 1996, p. 237-246.

4 Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, 1, în Filocalia sau culegere din
scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi, trad.,
introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. VI, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1977, p. 121.

5 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, VIII, III, în Scrieri. Partea întâia, trad., introd.
şi note de Pr. D. Fecioru, PSB 21,Bucureşti, Editura IBMBOR, 1987, p. 102.

6 Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 27, în Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi, trad., introd. şi
note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, 1979, p. 271.

7 Father Ignatios Midich, The Relationship of Humanity with Nature and the Ecological
Problem according to St. Maximos the Confessor, în So That God’s Creation Might Live. The
Orthodox Church Responds to the Ecological Crisis. Proceedings of the Inter-Orthodox
Conference on Environmental Protection. The Orthodox Academy of Crete, November 1991,
Ecumenical Patriarchate of Constantinople, 1992, p. 54-55.

8 Vezi Ioannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, trad. de Caliopie Papacioc, Bucureşti, Editura
Bizantină, 1999, p. 61-62.

9 Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă nu doar calitatea omului de microcosmos şi mediator

ci vede chiar universul ca un macroanthropos, un om extins; vezi Lars Thurnberg, Omul şi
cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. de Prof. Dr. Remus Rus,
Bucureşti, Editura IBMBOR, 1999, p. 68.

10 Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. de
Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2001, p. 13.

11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura IBMBOR, 1996, p. 236.

12 Pr. Prof. Alexander Schmemann, op. cit., p. 13.

13 Sfântul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, 2, în Filocalia sau culegere din
scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi, trad.,
introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. VI, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1977, p. 128.
14 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diferite locuri grele din Scriptură (Răspunsuri către
Talasie), în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, vol. III, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, p. 32.

15 „Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi
va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă voim”;
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, III, 43, în Filocalia sfintelor nevoinţe
ale desăvârşirii, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. II, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Harisma, 1993, p. 111.

16 Ce este omul?, conferinţă susţinută la Alba Iulia în data de 23 noiembrie 2006.

17 Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi
care arată cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi, LXXXI, trad., introd. şi note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. X, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, 1981, p. 393.

18 Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. de Pr. Prof.
Dr. Ioan I. Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 83.

19 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări

duhovniceşti, ediţia a doua, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 132.

20 Ibidem, p. 206.

21 Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, trad. de Ieroschim. Ştefan

Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p.30.

22 Ioan Moshu, Limonariu sau livada duhovnicească, trad., comentarii şi note de T. Bodogae
şi D. Fecioru, Alba Iulia, 1991, p. 109.

23 Ibidem, p. 30.

24 Triodul, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2000, p. 753.

25 Joanne Stefanos, Oamenii şi animalele în lumina sfinţeniei. Întâmplări minunate cu sfinţi

şi animale, trad. de Petrişor Ilina, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 262.

26 Ibidem, p. 238.

27 Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, trad. de Ieroschim. Ştefan Nuţescu,
Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Bucureşti, Editura Evanghelismos, 2005, p. 134.

28 Ibidem, p. 527.

29 Ibidem, p. 528.

30 Ibidem, p. 235.
31 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. I, ediţia a II-a, Episcopia
Romanului şi a Huşilor, 1993, p. 327.

32 Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric românesc, ediţia a II-a, Galaţi, Editura

Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, 1990, p. 276.

33 Tebaida Nordului. Sfinţi călugări ai Nordului Rusiei, Galaţi, Editura Bunavestire, 2002, p.
61.

34 Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Grădina Maicii Domnului. Părinţi athoniţi, trad. de
Ierosch. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu, 1999, p. 102.

35 Ierom. Isaac, op. cit., p. 530.

36 Ibidem, p. 241.

37 Sfântul Kukşa de Odessa. Viaţa şi minunile, trad. de Gheorghiţă Ciocioi, Bucureşti, Editura
Sophia, p. 19.

38 Ierom. Isaac, op. cit., p. 227.

39 Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric românesc, p. 254.

40 Joanne Stefanos, op. cit., p. 171.

41 Cuviosul Siluan Athonitul, op. cit., p. 206.

42 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, VIII, II, în Scrieri. Partea întâia, trad.,
introd. şi note de Pr. D. Fecioru, PSB 17, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1986, p. 158.

43 Cuviosul Siluan Athonitul, op. cit., p. 207.

44 Ibidem, p. 206-207.

45 Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, p. 31.

46 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, trad. de

Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 100, 127.

47 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 85.

48 Joanne Stefanos, op. cit., p. 311.

Satanismul - o expresie a violentei impotriva lui Dumnezeu

Nu exista o definitie general valabila a notiunii de satanism care sa lamureasca in

mod exhaustiv toate aspectele legate de acest fenomen. Acele grupari, care se
percep si se autodefinesc explicit ca fiind de sorginte satanista sunt in mod evident
minoritare. De asemenea, o mare parte a tinerilor suspectati a cocheta cu miscarea
in sine, se folosesc pur si simplu de o serie de elemente de "decor" din doctrina
satanista sau sunt etichetati drept "satanisti" impotriva propriei lor vointe.

Insa, dincolo de semnificatiile notiunii in sine miscarea satanista este prezenta mai
peste tot, inclusiv in Romania, incepand cu perioada anilor de dupa evenimentele din
1989. Cimitire devastate, pereti exteriori ai bisericilor mazgaliti cu tot felul de
inscriptii sau insemne satanice, pisici sacrificate pe altare, toate acestea nu sunt
altceva decat marturii indiscutabile ale prezentei sataniste in acele locuri.

In momentul si in masura in care asemenea simptome si evenimente se inmultesc, si

inca intr-un interval de timp scurt, in diferite locuri, atunci societatea se simte tot mai
amenintata de aceasta miscare, de aceasta prezenta. Aceasta, mai ales pentru faptul
ca in spatele unor asemenea actiuni nu se afla doar tineri nevinovati, aflati la varsta
pubertatii, marcati de un anume teribilism inerent varstei respective, ci chiar agresori
si criminali, oameni care in numele lui Satan, asa cum s-a putut dovedi, ucid cu
sange rece.

Ceea ce se intelege astazi, in general, prin satanism reprezinta o creatie sau un

"produs" mai nou. Astfel, renumitele "liturghii negre" au aparut abia pe la sfarsitul
secolului al XVII-lea. Prin secolele XVIII-XIX, s-au constituit tot felul de cercuri si
ordine ale caror doctrine si practici au facilitat aparitia satanismului.
Fondatorul propriu-zis al satanismului modern este socotit Aleister Crowley, a carui
doctrina, conturata pe la inceputul secolului al XX-lea, avea sa exercite o puternica
influenta asupra anumitor cercuri. Cu toate acestea, exista doar cateva culte
realmente bine structurate si organizate care sa se si autorevendice ca sataniste.
Doua dintre acestea sunt mai importante, si anume: Prima Biserica a lui Satan ("First
Church of Satan") si Templul lui Set ("Temple of Set")

1. Satan si istoria prezentei sale de-a lungul timpului

Intotdeauna, de-a lungul istoriei, omul a cautat Binele, a nazuit dupa el, in masura in
care a putut si a reusit acest lucru, incercand in acelasi timp sa evite Raul, sa se
detaseze de acesta si de fortele acestuia. Prin urmare, Binele si Raul, dincolo de
semnificatiile lor, fac parte din istoria omenirii, indiferent cum au fost reprezentate
sau receptate; indiferent de ceea ce particularizeaza istoria religioasa a diferitelor
popoare ale lumii, Binele si Raul sunt prezente pretutindeni.

Raul, ca realitate personala si existentiala, nu este decat antipodul Binelui. Ca

realitate morala, el este produsul propriei libertati a omului, este rezultatul optiunii
personale. Atat ca realitate personala cat si ca realitate morala, il descoperim
exprimat in multe locuri si timpuri in forme similare, la greci, romani si germani, de la
indieni si chinezi pana la iudei si crestini.

Binele si Raul - in Dualismul iranian

Pe la sfarsitul celui de-al doilea mileniu i.Hr., in partea rasariteana a Iranului a aparut
profetul Zarathustra. In conceptia sa, intreaga existenta se caracterizeaza printr-o
opozitie ireconciliabila de natura morala, dar fundamentala si ancorata in metafizic.
Exista, practic, doua Spirite superioare contrapuse: Spenta Mainyu ("Spiritul
binefacator") si Angra Mainyu ("Spiritul rau"), Spiritul distrugator, principiul suprem al
raului. In fapt cei doi se constituie in cel mai evident dualism pe care l-a cunoscut
vreodata istoria religiilor lumii.

Intr-o anume gatha sau imn (Yasna, 30), se spune ca primul dintre cele doua spirite
a ales binele si viata, pe cand celalalt raul si moartea. Pornind de la premisa ca Ahura
Mazda ("Stapanul intelept") este parintele intregii creatii, inclusiv al tuturor spiritelor
superioare divine, si coreland aceasta cu cele mentionate in Yasna, 30, s-ar putea
spune ca Ahura Mazda nu l-a creat doar pe Spiritul binefacator, ci si pe fratele sau
geaman, Spiritul malefic si distrugator.

De aici s-ar putea trage concluzia ca cele doua Spirite sunt deosebite - unul sfant,
celalalt rau - mai degraba prin alegere, prin optiune proprie, decat prin natura lor.
Astfel, dualismul iranian se contureaza abia in momentul in care cele doua Spirite,
prin optiune proprie si neconditionata, o pornesc fiecare pe drumul sau.

In fine, desi ambele Spirite purced din acelasi Ahura Mazda, acesta nu poate fi
socotit responsabil pentru aparitia Raului in lume, fiindca Angra Mainyu si-a ales el
insusi modul de a fi si vocatia sa malefica. Pe de alta parte, in atotstiinta sa, Ahura
Mazda stia de la inceput care va fi alegerea Spiritului malefic, si totusi nu l-a
impiedicat sa faca aceasta alegere in vreun fel.

In vreme ce Ahura Mazda, respectiv Spenta Mainyu, i-au daruit omului lucrurile
folositoare, cum ar fi vitele, cerealele si plantele medicinale, Angra Mainyu a incercat,
prin contracreatia sa, sa distruga ordinea fireasca si buna existenta. El a creat
buruienile, animalele veninoase si plantele otravitoare, a adus seceta si inundatii, prin
el au venit in lume minciuna si prefacatoria.

Binele si Raul din invatatura lui Zarathustra se afla intr-o lupta permanenta si
ireconciliabila. Indatorirea suprema a fiecarui om este aceea de a alege Binele si a
contribui la victoria definitiva a acestuia asupra Raului. Prin aceasta, el contribuie la
anihilarea Raului, iar dupa disparitia acestuia - in urma unei transformari apocaliptice
- la instaurarea unei noi ordini cosmice, guvernata de principiul Binelui.

Binele si Raul - in Gnosticism

Gnosticismul promoveaza si el acelasi dualism Bine-Rau, Lumina-intuneric, folosind

pentru ilustrarea acestei doctrine o foarte bogata mitologie si un limbaj metaforic. In
conceptia gnostica, existenta este perceputa ca o combinatie a doua principii
diametral opuse: pe de o parte, lumea spirituala superioara, iar pe de alta parte,
lumea materiala inferioara.

In existenta sa, omul se simtea ca un strain, pentru ca eul sau cel mai intim isi avea
originea in lumea spirituala superioara; in urma unei intamplari nefericite, sufletul
sau cade in lumea materiala, a Raului, si devine "prizonierul" unui val sau invelis
pamantesc, respectiv trupul.

Uneori, sufletul este desemnat ca o scanteie cereasca desprinsa din imparatia Binelui
si Luminii, dupa care a fost incorporata in intunericul materiei. Singura cale de
eliberare o reprezinta ascensiunea spre originile sale ceresti, astrale, spre imparatia
Binelui din care provine.

Tot la fel, potrivit mithos-ului maniheic, la inceput, mai precis atunci cand nu exista
nici cerul nici pamantul, existau totusi doua principii diametral opuse: Binele sau
Lumina si Raul sau intunericul, ambele la fel de puternice, desi nu aveau nimic in
comun. In lumea Luminii trona Parintele Luminii, numit si Parintele primordial sau
Parintele cel Mare, pe cand in lumea intunericului domnea Principele intunericului,
Satan din crestinism sau Angra Mainyu (Ahriman) din veche religie iraniana.

Pornind de la aceasta doctrina, unele grupari gnostice au ajuns la o reconsiderare si

reinterpretare a valorilor de pana atunci. De pilda, comunitatea cainita a denaturat
multe dintre semnificatiile unor texte biblice: in viziunea sa, fratricidul lui Cain nu are
alta menire decat aceea de a ne arata ca Dumnezeului din Vechiul Testament ii plac
jertfele sangeroase, iar Iuda Iscarioteanul nu l-a tradat, in fapt, pe Iisus, ci a ajutat
prin fapta sa la mantuirea oamenilor, pentru ca era absoluta nevoie de moartea lui
Hristos.
De asemenea, in cadrul ritualurilor si ceremoniilor ofitilor, sarpele se bucura de o
mare cinstire, simbolizand chiar Binele in sine, desi in viziunea Sfintilor Parinti ai
Bisericii, el il reprezinta pe ispititorul protoparintilor Adam si Eva.

In fine, in conceptia carpocratienilor (sec. al II-lea d.Hr.), sufletul trebuia sa traiasca

toate posibilele experiente pozitive si negative si abia dupa aceea putea parasi
definitiv lumea creata de ingeri. Si intrucat era aproape imposibil ca cineva sa
traiasca toate aceste experiente in cadrul unei singure existente, carpocratienii
credeau in reincarnarea sufletului.

Satan si demonii in Vechiul Testament

De la inceput trebuie subliniat ca este necesara o distinctie clara intre Satan sau
diavol, pe de o parte, si demoni, pe de alta parte, intrucat in ambele cazuri avem de-
a face cu probleme care tin de un continut si de o sorginte diferite.

Figura lui Satan apare pentru intaia oara in unele scrieri vechi-testamentare alcatuite
relativ tarziu. In limba romana, aceasta notiune si acest nume inseamna "adversar",
"potrivnic".

De acest nume auzim, pentru nrima data in istorie, pe la sfarsitul secolului al VI-lea
i.Hr., si anume in cartea profetului Zaharia 3, 1-2, unde apare in ipostaza de acuzator
ceresc al oamenilor: "Si mi-a aratat pe Iosua, marele preot, stand inaintea ingerului
Domnului, si pe Satan, stand la dreapta lui ca sa-l invinuiasca. Si a zis Domnul catre
Satan: "Cearta-te pe tine Domnul, diavole, cearta-te pe tine Domnul, Cel care a ales
Ierusalimul!"".

Putin mai tarziu, s-a scris cartea lui Iov, in al carei prolog (Iov 1, 6 sq.) Satan apare
din nou, rugandu-L pe Dumnezeu sa-i permita sa-l ispiteasca pe Iov cel aflat in
suferinta. Aici, Satan vine impreuna cu ingerii lui Dumnezeu inaintea Domnului, el se
furiseaza cumva si apare in randul cetei ceresti a ingerilor lui Dumnezeu: "Dar intr-o
zi ingerii lui Dumnezeu s-au infatisat inaintea Domnului si Satan a venit si el printre
ei." (Iov 1,6).

Conceptia despre asemenea fiinte spirituale ne duce cu gandul la faptul ca zeii

canaaneeni din vecinatatea Israelului fusesera degradati de poporul lui Israel si
considerati spirite subordonate lui Dumnezeu. Desi imaginea sa initiala din paginile
Scripturii este una mai putin prietenoasa in relatiile cu oamenii, totusi ea nu are nimic
in comun cu acea imagine pe care ne-am facut-o noi despre Satan inca din anii
copilariei.

Oricum, inclusiv in Sfanta Scriptura, ulterior, chipul sau s-a conturat tot mai pregnant
in aceasta directie exprimand tot ceea ce poate fi mai hidos si mai pervertit sub toate
aspectele Conform I Paralipomena 21, 1, Satan il ispiteste pe regele David si il
convinge sa faca un recensamant al poporului; impotriva voii lui Dumnezeu.

In Cartea intelepciunii lui Solomon 2, 24, scrisa in sec. I i.Hr., invidia diavolului apare
ca temei al venirii mortii in lume: "Iar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume
si cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoasca"; cuvantul grecesc utilizat aici
pentru Satan, si anume "diabolos", care in limba romana a trecut ca "diavol",
inseamna literal "cer ce arunca claie peste gramada", "cel ce creeaza dezordine". De
fapt, aici avem o aceeasi semnificatie pentru Satan pe care o intalnim in perioadele
nou-testamentara si patristica.

Asa cum subliniaza K. Kertelge , din cele prezentate mai sus rezulta clar cum Satan
evolueaza consecvent de la acea figura ingereasca, "initial asemanatoare unui
� functionar� al lui Dumnezeu", pentru ca pe parcurs sa primeasca trasaturi si
caractere orientate in mod deosebit impotriva omului si a lui Dumnezeu.

Acceptarea existentei demonilor, acele spirite rele care actioneaza impotriva

oamenilor, apare deja in perioadele mai timpurii ale Vechiului Testament, dar ele
joaca un rol secundar. In centrul scrierilor vechi-testamentare se afla Iahve,
Dumnezeul lui Israel. El singur trebuie cinstit de catre popor, intrucat este singurul
Dumnezeu existent. Tot ceea ce ii vizeaza pe oameni vine de la El, atat binele cat si
raul. La inceput, langa El nu-si gasesc locul nici un fel de alte forte sau puteri
supranaturale.

Th. Schweer este de parere ca abia incepand cu influenta diferitelor conceptii

demonologice din religiile orientale din timpul robiei babiloniene, se poate constata o
evolutie a credintei in demoni si in randul poporului israelit. In scrierile apocrife din
ultimele secole i. de Hr., descoperim cele mai diverse, partial confuze si neclare
conceptii despre originea, fiinta si pacatele demonilor.

Activitatea lor era privita ca fiind una foarte complexa si profunda: "Demonii sunt pur
si simplu pagubitori si corupatori. Ei ii primejduiesc si ii maculeaza pe oameni in
special in domeniul sexual. Bolile trupesti si sufletesti, dar in primul rand moartea
sunt opera lor. Atingerea de cadavre si mortaciuni aduce impuritate. Impuritatea prin
contactul cu cei morti actioneaza la fel de demonic ca si "posesiunea" celor bolnavi
psihic. Purificarea inseamna exorcizare. Vindecarile celor bolnavi si posedati constau
in izgonirea demonilor care au provocat boala."

Prin urmare, functiile lui Satan si ale demonilor se deosebesc in masura in care Satan
este socotit ca fiind cel ce seduce, prin ispita, in vederea savarsirii pacatului, in
vreme ce actiunea demonilor are drept consecinta afectarea integritatii si sanatatii
oamenilor.

Aceasta distinctie nu apare atat de evident in cartile apocrife. Acolo si demonii sunt
numiti satane si pot incita la pacat; ostirea lor are un conducator, identificat cu Satan
din scrierile Vechiului Testament. in pofida deosebirii si diferitelor radacini istorice ale
conceptiilor in ar privinta, intre "satanic" si "demonic" exista o stransa relatie
calitativa.

Satan si demonii in Noul Testament

In Noul Testament, Satan apare mai evident in postura sa de adversar al lui

Dumnezeu. Asemanarea facuta intre sarpele care-i ispiteste pe Adam si Eva in
paradis, pe de o parte, si diavol, pe de alta parte, este o interpretare a autorilor
crestini. Cartea ."Facerea" \\ prezinta pe sarpe doar ca pe o creatura deosebit de
vicleana. "Cea mai vicleana dintre toate fiarele de pe pamant, pe care le facuse
Domnul Dumnezeu" (Facerea 1, 3).

Totusi, in Noul Testament se afirma: "Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel
de demult, care se cheama diavol si satana, cel ce inseala toata lumea, aruncat a
fost pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el." (Apocalipsa 12, 9).

Prin urmare, ceea ce sugera doar vag Vechiul Testament, descoperind doar intr-o
mica masura, cu privire la Satan, a fost concretizat de crestinismul timpuriu intr-o
forma plastica si foarte clara. "Adversarul" omului s-a transformat in "adversarul" lui
Dumnezeu. Acesta ii impiedica pe oameni sa pastreze si "sa faca sa rodeasca
cuvantul lui Dumnezeu in inimile lor" (Marcu 4, 15); el ii cerne "ca pe grau" (Luca 22,
31); ii leaga si aduce boala asupra lor (Luca 13, 16); el este "dusmanul" lumii,
reprezentata de tarina din parabola rostita de catre Iisus (Matei 13, 36 sq.), dar si
"minciuna insasi" si "parintele" acesteia (Ioan 8, 44). Dupa ce a esuat in ispitirea lui
Iisus in pustiul Carantaniei (Matei 4, 1-11), "a intrat in Iuda, cel numit Iscarioteanul",
determinandu-l sa-L tradeze pe Mantuitorul (Luca 22, 3).

Fariseii ii reprosau lui Iisus "ca are pe Beelzebul si ca, cu domnul demonilor alunga
demonii". Raspunsul lui Iisus: "Cum poate satana sa alunge pe satana?" (Marcu 3,
22-23) arata limpede ca Beelzebul si Satan aveau aceeasi semnificatie, erau una si
aceeasi persoana. Din punct de vedere etimologic, Beelzebul inseamna "Dumnezeul
gramezii de gunoi" sau chiar "Dumnezeul mustelor", probabil cu referire la sacrificiile
murdare aduse zeilor pagani.

Satan primeste un contur foarte exact in Apocalipsa Sfantului Evanghelist Ioan, unde
apare ca "un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne, si pe capetele
lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a
aruncat pe pamant" (Apocalipsa 12, 3-4.).

Acum, el apare ca Antihrist, care se revolta impotriva lui Dumnezeu si a lui Iisus
Hristos, incercand sa distruga intreg planul de mantuire a lumii. "Fiara care se ridica
din adanc." (Apocalipsa 11, 7) va conduce la pieire intreaga umanitate; este vorba de
"ingerul adancului, al carui nume, in evreieste, este Abaddon, iar in elineste are
numele Apollion." (Apocalipsa 9, 11).

2. Satan in literatura

De-a lungul timpului, impactul teologic asupra imaginii consacrate lui Satan s-a
diminuat. Emanciparea multora de sub tutela Bisericii si criteriilor valorice oferite de
catre aceasta, mai ales in urma dialecticii crescande survenite intre religie si stiinta, i-
a determinat pe unii scriitori si artisti sa-l priveasca si sa-l prezinte pe individ detasat
de cadrul si spatiul Bisericii.

Potrivit acestora, omul poate deveni rau prin el si datorita lui insusi, si nu sub
influenta diavolului. In consecinta, exista reprezentari ale lui Satan din aceasta
perioada care nu-l mai infatiseaza cu trasaturi monstruoase, ci mai degraba cu un
chip uman, ba chiar placut si seducator.

In literatura s-a revenit la teza potrivit careia diavolul insusi nazuieste dupa mantuire.
Se stie deja ca Origen sustinuse ca diavolul se va impaca cu Dumnezeu la Judecata
cea din urma, o parere respinsa insa, categoric, de catre Biserica.

Incepand cu secolul al XVII-lea, figura lui Satan capata accente noi, ea devine mai
complexa. Chipul sau nu mai exprima doar acea groaza amenintatoare la adresa
omului, ci reflecta chiar anumite impulsuri umane interioare, cum ar fi teama,
tristete, melancolie sau indoiala.

De asemenea, in chipul sau se oglindesc diferite circumstante: pe de o parte,

imaginea lui Satan se doreste un exemplu concludent pentru anumite cercuri in
cadrul carora libertatea este cultivata in mod suspect, conducand la orgolii fara
masura si la anarhie; pe de alta parte, acelasi chip al lui Satan s-ar dori si un fel de
far luminos, ca simbol al autodeterminarii si revoltei pentru libertate.

Momentul preliminar al acestei detasari a lui Satan de spatiul si contextul pur teologic
l-a reprezentat aparitia, in 1667, a romanului "Paradisul pierdut", scris de englezul
John Milton (1608-1674). Milton portretizeaza aici o imagine romantata a lui Satan, in
care predomina intransigenta, mandria, frumusetea si revolta nobila.

Un secol mai tarziu, in epocala sa epopee "Messiada", Friedrich Gottlieb Klopstock

(1724-1803) ni-l prezinta pe diavol marcat de cautarea mantuirii, fara trasaturi sau
reminiscente demonice, amintindu-ne de apocatastaza vehiculata de Origen.

In perioada iluminismului si odata cu separatia totala dintre teologie si stiintele

naturii, invatatura teologica despre Satan n-a mai avut acelasi impact asupra
oamenilor. Intrebari de genul; "Cum e posibila vrajitoria?" sau "Diavolul are trup?",
nu mai aveau nevoie de nici un raspuns, intrucat existenta vrajitoarelor si a diavolului
parea depasita.

In filosofie se puneau acum cu totul alte probleme, iar Raul era interpretat ca o
forma de egoism absolut sau ca pura negatie. Aplecarea omului pre rau era rezultatul
unei optiuni stricte, de ordin personal, fara vreo legatura cu diavolul. Astfel, eroii
romanelor marchizului de Sade (1740-1814) actioneaza cu cruzime si fara scrupule,
fiind interesati exclusiv de satisfacerea instinctelor si pasiunilor lor anormale. Ei
reusesc in acest sens pentru ca aplica legile naturii, a caror esenta - potrivit lui de
Sade - consta din groaza, distrugere si suferinta.

Privind din aceasta perspectiva lucrurile, nu mai poate fi vorba de nici o lupta intre
bine si rau, fiindca, in viziunea autorului, binele nu mai exista. Astfel, eroii sai
protagonisti nu lupta impotriva lui Dumnezeu sau vreunei ordini naturale bune, ci
doar impotriva refuzului din partea societatii de a le permite sa-si satisfaca toate
placerile. Este adevarat, prin aceasta de Sade a realizat o detasare a raului de diavol,
din punct de vedere literar, fara insa sa devina un prototip al satanismului modern.
In lucrarea sa "Faust", Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) ni-l prezinta pe
diavol sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit "care vrea tot timpul raul, dar face
totdeauna binele"; el nu este, deci, distrugatorul, ci conservatorul creatiei lui
Dumnezeu, prin forta sa "iluminatorie" pe care o exercita asupra lui Faust. in cadrul
scenariului pe care ni-l propune autorul, raporturile dintre personajele mitului ni-l
arata pe Mefisto ca un puternic adversar al lui Dumnezeu, iar pe Faust ca o victirna a
uneltirilor diavolesti: cu ajutorul spiritului Raului, Ornul e in stare sa obtina ceea ce
justitia divina nu-i poate garanta.

In imnul francmasonului italian Giosu Carducci (1835-1907), aparut in anul 1869 si

intitulat "A Satana", Satan triumfa ca "desavarsitor al ratiunii": "Descatuseaza-te
ratiune umana, lumineaza si straluceste incinsa de flacari. Materie, ridica-te; Satan a
biruit".

William Blake (1757-1827), un pictor si un poet englez, il privea pe Satan ca pe un

purtator de speranta pentru vremuri mai bune. Insa chipul lui Satan din opera lui
Blake sugereaza deja urme de indoiala privind credinta atat de optimista in progres
din perioada iluminista, urme ce se contureaza tot mai pregnant dupa aceea in
lucrarile lordului Byron (1788-1824).

In drama sa, intitulata "Cain", Byron tematizeaza noua constiinta de sine a omului
dobandita in perioada iluminista, manifestand totusi serioase indoieli in privinta
certitudinilor acumulate si normelor cunoscute.

Drama fictiva conceputa de autor se deruleaza intr-o perioada nedeterminata, dupa

izgonirea din rai. Adam si Eva celebreaza impreuna cu fiii lor rasaritul soarelui, dar
Cain evita rugaciunea. El isi justifica atitudinea sustinand ca nu-i datoreaza lui
Dumnezeu nici o rugaciune, intrucat acest Dumnezeu ar fi responsabil pentru soarta
si moartea oamenilor.

Lucifer il considera pe Cain o ruda spirituala a sa, oferindu-i cunoasterea dupa care
tinde, dar cu conditia de a i se supune pe deplin. Desi Cain refuza pretentia
exagerata a lui Lucifer, el primeste capacitatea de a intelege planul creatiei, un plan
care, in viziunea sa, poarta amprenta arbitrarului incalculabil si modului fara sens de
actiune din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu creeaza si distruge, dar numai din
nemultumire si plictiseala. Reintors pe pamant si foarte demoralizat, la cererea lui
Abel, Cain aduce jertfa lui Dumnezeu, dar Acesta o refuza. Dorind sa distruga toate
altarele consacrate lui Dumnezeu, Cain intra in conflict cu fratele sau. Abel, pe care il
ucide.

Drama "Cain" a lordului Byron marcheaza, de fapt punctul de cotitura in

reprezentarile literare despre Satan. Pentru prima data, omul nu mai apare manipulat
de catre Satan asemenea unui obiect lipsit de vointa, ci trebuie sa se pregateasca si
sa decida el insusi daca vrea sa devina sau nu un discipol al lui Satan.

Byron ar putea fi desemnat ca primul adept al unui satanism autonom si explicit,

daca avem in vedere ca-i facea placere sa apara in saloane intr-un decor satanic si,
astfel, sa-i provoace pe cei prezenti.
In secolul al XlX-lea, cu exceptia lui Byron, au adoptat aceasta tema si alti numerosi
scriitori, fara insa sa devina adepti ai lui Satan. Ei au folosit in romanele si povestirile
lor motive legate de aceasta figura, dar ele erau un simplu mijloc stilistic care a
cunoscut o mare popularitate in perioada romantismului negru. Reprezentantii
romantismului negru si-au propus demonstreze ca raul s-a raspandit in lume fara
interventie din partea diavolului.

Satanisti literari in sensul strict al cuvantului pot fi socotiti Eliphas Levi (1810-1875),
dupa numele sau adevarat Alphonse-Louis Constant, si Charles Baudelaire (1821-
1867).

E. Levi a fost unul dintre cei mai renumiti si productivi ocultisti din vremea sa. El
facea o distinctie stricta intre Lucifer si Satan, atribuind ambilor caracteristici proprii.
Lucifer era considerat ca cel ce ilumineaza, iar Satan ca personificare a tuturor
greselilor si slabiciunilor. Pentru Levi, Lucifer reprezenta dorinta de libertate,
constiinta de sine si rationalitate, fiind o dovada a faptului ca iluminismul nu este
ceva impotriva lui Dumnezeu, ci implinirea planului de mantuire a lui Dumnezeu.
Dimpotriva, Satan era, in viziunea autorului, singurul "colector" al tuturor aspectelor
negative.

Charles Baudelaire avea aceeasi conceptie despre om ca si marchizul de Sade, el il

considera rau prin insasi natura sa si compara femeia cu animalele care se conduc si
traiesc conform legilor instinctului. In opinia sa, Satan este stapanul materiei
pervertite, iar daca omul s-ar interioriza si ar percepe cu adevarat ce se intampla in
adancul fiintei sale, cu siguranta si-ar da seama ca raul se afla in el insusi. Nu mai
exista nici o legatura directa cu Dumnezeu, omului nu-i mai ramane altceva de facut
decat sa accepte prezenta raului si, dupa posibilitati, sa-l priveasca de la distanta.

In "Florile raului" (1857), Baudelaire ii dedica lui Satan o litanie lirica, preamarindu-l
ca pe un Dumnezeu decazut, care se indura de cei ticalosi. Revoltat, in fine, contra
divinitatii indiferente fata de suferinta umana, a nedreptatii si vulgaritatii, poetul
spera in putinta de evadare in frumosul artei, in cele din urma implorand raul,
moartea, neantul, in care asteapta sa gaseasca "altceva":

"Otrava ta ne-o toarna drept balsam si ne lasa

Sa ne-nfundam in haul cel fara de ecou!
Si daca va fi raiul sau iadul, nu ne pasa!
Un singur gand ne arde: sa dam de ceva nou!"

La E.T.A. Hoffmann (1776-1822), diavolul devine simbol al pierderii identitatii si

nebuniei. "Elixirele diavolului" (1815) marcheaza, in acest sens, o psihologizare a
Raului.

Aceasta dimensiune este dezvoltata pe larg de catre Thomas Mann (1875-1955) in

romanul sau "Doctor Faustus". Aici, diavolul apare ca simbol al ideologiei fasciste.
Concentrat, capitolul al XXV-lea reprezinta o sinteza performanta a intregii carti, in
sensul ca arunca o privire transversala asupra istoriei reactiunii, din vremurile
stravechi, pana la hitlerism.
Mefisto nu mai apare doar ca un critic muzical, in stare sa realizeze incursiuni
savante in arta beethoveniana, ci si un excelent cunoscator si fidel reprezentant al
psihologiei fasciste, caracterizate tocmai prin totala desconsiderare a oricarei
psihologii.

Intr-o viziune halucinanta a infernului, Th. Mann transpune atmosfera lagarelor

fasciste de exterminare, Mefisto comportandu-se asemenea unui sef de Gestapo in
travesti.

"Ingerul otravit" il convinge pe Adrian Leverkuhn, eroul principal al romanului, ca

bucuriile si chinurile nu le mai poate obtine decat cu sprijinul efectiv al diavolului. In
fine, Lucifer ii vinde clientului sau, in schimbul sufletului, douazeci si patru de ani
geniali si diabolici, o existenta cu totul extravaganta, care nu este altceva decat (...)
pendularea permanenta intre inspiratie si depresiune, intre raceala de gheata si
incandescenta nimicitoare. Satana isi schimba mereu infatisarea, emanand insa
constant aceeasi glacialitate".

Un alt punct de plecare, in acelasi context, il descoperim la Wilhelm Hauff (1802-

1827), mai precis in ale sale "Comunicari din memoriile lui Satan", in care
caracterizeaza starea universitatilor si creatiei culturale, ironizand sterilitatea lor cu
ajutorul imaginii diavolului. In vremea noastra, in lucrarea "Ahasver" (1983), Satan
apare ca intruchipare a inertiei si conservatorismului, ca adversar al oricarei
schimbari.

Prin urmare, dupa cum s-a putut observa, spatiul de proiectie oferit de diavol este
extraordinar de amplu. Indiferent de unghiul din care priveste, fiecare om poate gasi
in el, in mod paradoxal, tot ceea ce-l preocupa, si aceasta printr-o simpla pervertire a
adevaratei realitati.

Astfel, la fel de paradoxal, diavolul poate apare la fel de bine ca ispititor si ispitit, ca
rebel si reactionar, ca focar al raului sau ca prototip al binelui. In el, este deplansa
nedreptatea si, in acelasi timp, este preamarita in numele sau. Contradictia tine
indestructibil de fiinta sa.

Anatole France (1844-1924), in "Revolta ingerilor", ilustreaza tocmai aceasta

capacitate de dedublare a diavolului. Practic, Lucifer renunta la o eventuala victorie
definitiva, zice A. France, asupra lui Dumnezeu, pentru ca in aceasta situatie nu s-ar
produce decat o simpla schimbare a rolurilor. El, Lucifer, ar urma sa preia insusirile
contestate atata vreme ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeul detronat ar accede treptat
din nou spre pozitia de invatator al lumii.

Doar o lume neschimbata si intepenita poate candva "ajunge la diavol", pentru ca,
altfel, in momentul in care este revolutionata, cursul lucrurilor incepe din nou de la
capat, dar in sens invers.

3. Promotori al satanismului modern

Aleister Crowley
Aleister Crowley (1875-1947) poate fi socotit, in ciuda unor retineri mai mult sau mai
putin obiective, stramosul satanismului modern. Experimentele sale magice si noile
interpretari spirituale ale sistemelor prezente au adus ocultismului corecturi si inovatii
fundamentale.

S-a nascut in Anglia, la 12 octombrie 1875, ca fiu al unui proprietar de bere, primind
numele de Edward Alexander. Inca din tinerete a manifestat un interes deosebit
pentru fenomenele paranormale. Crescut intr-un mediu crestin autoritar, datorita
educatiei primite din partea parintilor, inca de copil a inceput sa manifeste o repulsie
deosebita fata de crestinism.

Si-a inceput studiile la Cambridge, in anul 1895. Potrivit biografiei sale, la 31

decembrie 1896, s-a trezit pe la miezul noptii cu gandul ca ar dispune de un mijloc
magic cu ajutorul caruia ar putea descoperi o importanta componenta misterioasa a
propriei sale naturi. Aceasta experienta avea sa o povesteasca mai tarziu lui Cecil
Jones, cu care s-a intalnit in 1899 in Elvetia cu totul intamplator. Cecil Jones era un
initiat in ordinul "Amurgul de aur" ("Golden Dawn"), motiv pentru care l-a si pus pe
Crowley in contact cu aceasta organizatie. Probabil ca acest moment a fost unul
decisiv pentru preocuparile sale ulterioare in materie de ocultism.

Fiind o fire foarte curioasa, mai ales in plan experimental, Crowley nu s-a putut
multumi pe termen lung cu invataturile si ritualurile relativ simple oferite de ordinul
amintit. De altfel, el a experimentat toate tehnicile magice si oculte la care a avut
acces si s-a familiarizat cu fiecare dintre ordinele existente in vremea aceea. S-a
initiat in multe dintre acestea, iar in cadrul ordinului francmasonic AASR ("Ritul
scotian vechi si acceptat") a avut chiar gradul suprem, gradul 33.

Dupa cum marturiseste el insusi, in aprilie 1904 incepe sa-si construiasca un sistem
ocult propriu, dupa ce o inteligenta supranaturala cu numele Aiwaz, i-a descoperit
"Liber Al vel Legis" ("Cartea Legii"). Aceasta cuprinde, de fapt, mult citata sintagma:
"Fa ceea ce vrei, aceasta este toata legea."

Th. Schweer spune ca A. Crowley era preocupat mai degraba de lupta sa impotriva
crestinismului decat de cinstirea lui Satan. Intr-adevar, numele acestuia apare in
scrierile sale, dar nu neaparat in prim plan. Faptul acesta reiese mai ales din "Imnul
lui Pan" compus de el insusi, care la cererea sa a fost recitat la inmormantarea sa. In
acest imn, regasim clar exprimate intentiile si multe dintre dei lui Crowley:
respingerea normelor si conceptiilor morale burgheze, o viata libera, calauzita de
propriile principii si promovarea unei "religii a celor puternici". Se relateaza, in acest
sens, faptul ca A. Crowley aparea in "manastirea Thelema" din Sicilia, intemeiata de
el insusi in 1920, in costume excentrice, consuma droguri si se deda la tot felul de
orgii sexuale. Din acest motiv, in anul 1923 a fost alungat de guvernul italian.

De altfel, sexualitatea ocupa un loc important in invatatura lui Crowley. Dupa ce a

devenit membru al Ordo Templi Orientis (O.T.O.) in anul 1912, zece ani mai tarziu a
ajuns conducatorul ordinului, cultivand tot felul de practici sexuale, influentat mai
ales de mitologia egipteana si de Yoga indian.
Spre deosebire de alte grupari gnostice, A. Crowley nu percepe Principiul primordial,
cu care omul este, in esenta, identic ca pe ceva spiritual. Dimpotriva, pentru el
Absolutul este mai degraba instinctul biologic descatusat, care trebuie lasat sa
savureze fara nici o restrictie placerile vietii. "Fiecare barbat si fiecare femeie este o
stea", adica sunt absolut divini, dar in intelesul dionysiaco-orgiastic pe care il da
Crowley divinului.

Pentru fiecare este valabila sintagma amintita: "Fa ceea ce vrei, aceasta este toata
legea". Cel ce a ajuns sa experimenteze dorinta absoluta de viata in el insusi, pe
acela nu-l poate impiedica nimeni si nimic sa faca absolut si suveran ceea ce vrea,
ceea ce in mod concret inseamna sa-si dea frau liber la toate placerile pe care le
voieste.

Am observat putin mai inainte ca exista pareri conform carora A. Crowley nu si-ar fi
propus in mod deosebit cinstirea lui Satan, ci mai degraba o revolta impotriva
crestinismului si valorilor sale.

Totusi, Crowley insusi se identifica sau se numeste pe sine "Marea fiara - 666", cu
aluzie clara la textul din Apocalipsa 13, 18: "'Cine are pricepere sa socoteasca
numarul fiarei; caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase".
Acest text il identifica cu "marea fiara" pe imparatul Nero si il infiereaza ca
instrument al diavolului, pentru ca ii ura foarte tare pe crestini.

Crowley, la randul sau se credea o intrupare a lui Satan, motiv pentru care pseudo-
religia sa poate fi caracterizata ca un panteism satanist, mai ales ca principiul divin
intruchipat de el este tocmai Satan.

Aceasta conceptie despre principiul divin primordial corespunde inclusiv magiei

promovate de Crowley. Prin ritualuri compuse din practici sexuale aberante si jertfe
sangeroase de animale, magicianul isi propune sa-si aserveasca energiile secrete ale
cosmosului si, astfel, sa-si indeplineasca dorintele tot timpul, fara nici o limita.

Totodata, aceste ritualuri isi propun sa-l ajute sa-si depaseasca propria conditie si, in
cele din urma, sa experimenteze propria sa natura divina.

Pentru Crowley, sexualitatea pare sa aiba, in acelasi timp, o dubla semnificatie: pe de

o parte, ea este un mijloc spre atingerea scopului si sporeste puterile magice, iar pe
de alta parte, ea este o finalitate, forma suprema de viata satanist-divina.

4. Tipologii sataniste

Asa cum recunosc cei mai multi cunoscatori ai fenomenului, o delimitare exacta a
componentelor si a particularitatilor acestora este foarte dificila. Cu toate acestea, in
literatura de specialitate descoperim o multime de incercari de catalogare si tipizare,
care pornesc de la diferentieri intre satanismul reactiv, gnostic, integrativ, autarhic si
sincretist, apoi satanismul individual si pe grupari, ajungandu-se pana la cel
diferentiat pe diferite criterii aproape "dogmatice".
Conform acestor criterii, tipologiile se stabilesc in functie de amprenta pe care o
poarta forma respectiva de satansim, si anume: rationalist (ca expresie a unei
atitudini, de pilda hedonismul, senzualitatea), ocultist (cinstirea lui Satan ca adversar
al lui Dumnezeu), orgiastic (folosirea de droguri si agresivitate) sau hiciferic
(gnostic).

O alta impartire ar consta in satanism istoric (anticlerical), ritualic (avand structura

organizatorica a unui ordin), latent (cu "liturghii" sau sacrificii ritualice spontane),
cultural (exprimat in literatura sau film) si iluzoriu (liber nascocit).

5. Organizatii sataniste

Intre organizatiile care se autointituleaza sataniste, doua sunt, intr-adevar, foarte

cunoscute publicului larg: Prima Biserica a lui Satan ("First Church of Satan") si
Templul lui Set ("Temple of Set").

Desigur, exista si alte grupari sataniste, mai ales in spatiul american, dar doctrina
insuficient conturata, organizarea sau existenta doar pentru o scurta durata de timp
determina o cunoastere mai restransa din partea opiniei publice.

First Church of Satan

Prima organizatie satanista recunoscuta ca "Biserica" in S.U.A., a fost fondata in anul

1966 de catre Anton Szandor La Vey, un fost fotograf de politie. Dupa cum
marturiseste el insusi, in timp ce lucra la politie, i-a devenit tot mai limpede cat de
animalic poate deveni omul in comportamentul sau. Datorita capacitatii sale de a
actiona rau, diabolic in mod constient, el poate deveni mai periculos si mai
imprevizibil chiar decat o fiara salbatica.

La Vey era familiarizat cu animalele salbatice pentru ca inca din tinerete se alaturase
unui circ ambulant, ajungand chiar dresor de lei. Pasiunea pentru feline si-a pastrat-o
si mai tarziu, dovada fiind faptul ca in urma protestelor vecinilor, a fost obligat sa
predea gradinii zoologice din San Francisco un leu pe care-l tinea pe post de animal
de casa. Dupa ce a activat o perioada de timp ca pianist prin diferite baruri si cluburi,
s-a angajat la politie.

In timpul liber, inca de multa vreme, La Vey practica ocultismul. Astfel, in anul 1965,
a reusit sa organizeze un cerc in cadrul caruia se dezbateau teme ocultiste. Un an
mai tarziu, din acest cerc avea sa apara "Prima Biserica a lui Satan" ("First Church of
Satan"), care pana in 1970 a pastrat un caracter local.

Intre 1970-1974, La Vey a incercat sa popularizeze organizatia respectiva in toata

America de Nord, reusind sa castige oameni mai ales din randul unor tineri
intelectuali, oameni de afaceri si actori, intre care, de pilda, Jane Mansfield si
Poianski. In ciuda acestei propagande, organizatia nu a reusit sa adune niciodata mai
mult de ateva sute de persoane.
In primul rand, La Vey predica un individualism radical. In opinia sa, mantuire nu
exista decat in lumea aceasta; religiile care fac referire la existenta unei lumi dincolo
de mormant erau privite de el ca simple instrumente de opresiune.

In teoriile sale, Satan apare ca un contramodel: el il ajuta pe om sa lupte pentru a se

elibera de toate restrictiile artificial impuse si pentru a respinge toate ideologiile care
ar condamna exercitiul placerilor de orice fel. Pentru a intelege mai exact profilul
acestui contramodel - Satan, iata cateva puncte din asa-zisa "marturisire de credinta"
a "Bisericii lui Satan":

"1. Satan intruchipeaza satisfacerea dorintelor in locul abstinentei.

2. Satan intruchipeaza existenta vitala in locul himerelor spirituale.
3. Satan intruchipeaza intelepciunea pura in locul iluziei ipocrite.
4. Satan intruchipeaza amabilitatea fata de cei care o merita, in locul iubirii irosite
pentru un nerecunoscator.
5. Satan intruchipeaza razbunarea in locul "intoarcerii si celuilalt obraz".
6. Satan intruchipeaza responsabilitatea fata de cei responsabili in locul grijii fata de
santajisti spirituali.
7. Satan intruchipeaza toate asa-numitele pacate, fiindca toate acestea conduc la o
satisfactie trupeasca, spirituala sau sentimentala."

Dupa cum reiese din doctrina impartasita de La Vey, satanismul devine un

instrument care, in fapt, ii ajuta cei puternici sa supravietuiasca mai bine. Acest
aspect este confirmat mai ales de cele "Unsprezece reguli-satanice ale Pamantului",
asa cum au fost ele numite si prezentate de catre insusi La Vey:

1. Nu-ti exprima parerea neintrebat si nu da sfaturi necerute.

2. Cand vorbesti, asigura-te ca esti si ascultat.
3. Respecta intr-o casa straina pe stapanul casei sau nu te mai duce acolo.
4. Daca te deranjeaza cineva in propria ta casa alunga-l fara mila.
5. Nu te culca cu cineva, daca n-ai fost invitat.
6. Nu te ingriji deloc de lucruri care nu te privesc, chiar daca cineva s-ar simti
impovarat si ti-ar cere ajutor.
7. Confirma si recunoaste puterea magiei dupa ce ai folosit-o cu succes pentru a-ti
impune dorintele. Daca ii contesti puterea, dupa ce ai apelat la ea cu succes, pierzi
tot ceea ce ai realizat.
8. Sa-ti pese de lucrurile murdare din jur, de care tu insuti nu esti afectat.
9. Nu vatama copii mici.
10. Nu ucide animale, daca nu te-au atacat in prealabil si daca nu doresti sa le
mananci.
11. Nu agresa pe nimeni in public. Daca cineva te agreseaza, spune-i sa inceteze.
Daca n-o face, nimiceste-l.

Comparativ cu alte ritualuri sataniste, cele practicate de catre La Vey par destul de
simple. Partial, ele amintesc mai degraba de anumite sedinte psihoterapeutice decat
de asa-numitele "liturghii negre". Ca si in cazul obisnuitelor ritualuri sataniste,
descoperim elemente din liturghia crestina fie rastalmacite pe dos, fie folosite intr-un
cu totul alt sens. Crucifixul sta pe cap, agnetul consta dintr-un taietel din sfecla de
zahar, iar ca apa sfintita este folosita urina unei vrajitoare imbracata ca o calugarita.

Ulterior, dincolo de preocuparile sale legate de ritualurile bombastic-exorcizante, La

Vey a inceput sa se aplece mai mult spre interese financiare, ceea ce a nemultumit
pe marea majoritate a adeptilor sai.

Controversele s-au acutizat in anul 1975, cand La Vey a deschis posibilitatea vanzarii
gradelor sacerdotale ale "Bisericii" sataniste. Argumentul sau a fost ca "Biserica" nu
trebuie privita ca un loc de intalnire pentru oameni care sunt preocupati mai mult de
evolutia lor spirituala decat de succesul material.

In opinia sa, a acumula bogatie nu inseamna ceva rau famat, ci expresia competentei
unui satanist. Banii dobanditi din vanzarea gradelor satanice erau depusi intr-un cont
privat al lui La Vey. Acesta este si motivul pentru care subordonatii sai l-au parasit,
intemeind o noua organizatie, Templul lui Set ("Temple of Set").

Templul lui Set

Fondatorul noii organizatii sataniste a fost Michael Aquino, un fost general-colonel al

armatei americane si un consilier al presedintelui S.U.A. din acea vreme, Ronald
Reagen. Pe linie ierarhica, el ocupa locul al doilea, dupa La Vey, in cadrul organizatiei
Biserica lui Satan.

Dupa schisma aparuta din motivele amintite, aproape toti functionarii au parasit
organizatia alaturi de M. Aquino, care a inceput constructia propriei organizatii Si a
unui nou sistem. Acesta si-a elaborat principiile noii sale doctrine inca din vremea
cand era membru Bisericii lui Satan.

M. Aquino pretinde ca invatatura sa a primit consacrarea in timpul unui ritual

desfasurat in 1975, cu prilejul solstitiului de vara. El afirma ca, in timp ce-l implora pe
Satan, acesta ar fi intrat in contact cu el si i s-ar fi descoperit ca Set, veche divinitate
a panteonului egiptean, cel care l-a taiat in bucati pe fratele sau, Osiris stapanul
imparatiei mortilor. Ca sa-l convinga, Set alias Satan i-ar fi spus ca ar fi mai incantat
sa fie adorat sub vechiul sau nume egiptean.

"Cartea celor vii", chipurile dictata lui Aquino de catre Set cu prilejul descoperirii care
s-ar dori un fel de contrapondere la "Cartea egipteana a mortilor" publicata pentru
intaia data de catre egiptologul Richard Lepsius (1842), avea sa devina lucrarea
fundamentala pentru aceasta organizatie satanista.

Atunci cand a numit-o "Templul lui Set", Aquino a avut in vedere si anumite motive
profane. In primul rand, denumirea de "Prima Biserica a lui Satan" era o creatie a lui
La Vey, fiind un nume protejat prin legea dreptului de autor; pe de alta parte,
numele conferit de Aquino organizatiei sale trezea mai putine suspiciuni si nu era
imediat asociat cu diferitele prejudecati legate de satanism. Renuntand la multe
dintre strategiile lui La Vey, M. Aquino a mentinut pe mai departe, cu mici schimbari,
gradele de initiere schitate de La Vey:
Gradul I: Satanist, respectiv setian.

Oricine adera la Biserica lui Satan dobandeste automat primul grad. El este un simplu
satanist, fara a avea obligatii speciale, si recunoaste principiile organizatiei. Templul
lui Set a schimbat numele acestui grad din satanist in "setian", dupa numele lui Set.
Cineva poate ramane in acest grad cel mult timp de doi ani de zile, dupa care, fie
accede la gradul urmator, fie paraseste organizatia.

Gradul al II-lea: magician, respectiv adept.

Dupa un examen, un simplu membru poate accede la treapta de magician, respectiv

adept. El trebuie sa depuna marturie ca si-a insusit continutul "Bibliei satanice" a lui
La Vey si ca este apt sa devina magician satanist. Conferirea celui de-al II-lea grad
inseamna recunoasterea satanistului, respectiv setianului de catre organizatia
respectiva.

Gradul al III-lea: sacerdot al lui Mendes.

In "Biblia satanica" se afirma ca un membru poate fi recunoscut ca un "ales", dar nu

de alte fiinte umane, ci de fortele intunericului. Conducatorii organizatiei au obligatia
de a stabili aceasta alegere. Alesul respectiv poate accepta sau refuza consacrarea.
Daca o accepta, are dreptul de a conduce singur grupari regionale si de a face
initieri. Numele "Mendes" se refera la un vechi oras egiptean.

Gradul al IV-lea: magistru.

In functie de cat de mult stapaneste invataturile sataniste si cat de mare este forta
sa magica, un sacerdot poate fi numit de catre Marele sacerdot "maestru al
cavoului", "maestru al Templului" sau "mare maestru".

Gradul al V-lea: mag

Acest grad suprem trebuie sa reflecte insasi vointa "Principelui" intunericului, a lui
Satan. Ca si in cazul gradului al IV-lea, activitatea sa nu are legatura cu niscaiva
competente organizatorice speciale.

Organizatia Templul lui Set a adaugat la acest un al VI-lea grad, respectiv acela de
"ipsissimus". Atat Biserica lui Satan cat si in Templul lui Set, barbatii femeile au
drepturi egale.

Si pentru M. Aquino, evaluarea eu-lui si ratiunii reprezinta fundamentul satanismului,

dar el nu-si explica doctrina dintr-o perspectiva atat de materialista, ca La Vey. Set
este o fiinta care i-a daruit omului constiinta de a fi un eu independent.

In opinia lui Aquino, actul "luciferic" al lui Satan, in adevaratul sens al cuvantului
consta in faptul ca i-a adus omului lumina cunoasterii respectiv de a fi separat de
creatie si de a putea urma o cale aleasa de el insusi. Prin aceasta cunoastere a fost
declansata evolutia constiintei umane.
Totusi, Aquino evita sa-l caracterizeze mai exact pe Set, lasand deschis raspunsul la
intrebarea daca e vorba de o fiinta personala, un principiu spiritual sau o forma de
energie. Aceasta, intrucat speculatiile pe aceasta tema ar putea conduce la ideea ca
satanismul ar fi o "credinta" similara credintelor religioase, pe care le respinge
categoric.

Set nu a creat lumea, ci este doar fiinta cea mai evoluata in procesul de dezvoltare a
constiintei. Aquino numeste insusi procesul de evolutie a constiintei dupa modelul
"Xeper", ceea ce inseamna "a ajunge treptat la viata".

Cum a avut loc crearea lumii si incotro va conduce evolutia constiintei de sine
inceputa prin Set, raman intrebari fara raspuns. Pentru om, important este doar sa
perceapa starea sa de separatie existentiala fata de creatie si sa mentina pe cat
posibil de constient aceasta separare, inclusiv dupa moartea trupului.

Forul de conducere al organizatiei consta din "Consiliul celor noua", adica din noua
membri alesi dintre sacerdoti, care trebuie sa fi atins cel putin al IV-lea grad.
Mandatul lor dureaza noua ani. Consiliul numeste pe o nada de un an de zile un
presedinte, iar acesta, la randul sau, il desemneaza pe "Marele sacerdot al lui Set",
care il poate si demite.

Marele sacerdot poate decide rher asupra tuturor liniilor directoare si prescriptiilor
care au fost strict fixate. De pilda, este de competenta lui sa decida privind anumite
probleme organizatorice legate de numite imprejurari cu totul speciale.

Insa, structura gradelor de initiere nu poate fi schimbata de nimeni. Combinatia

aceasta intre reprezentanti alesi si functionari numiti care se controleaza reciproc, are
menirea de a impiedica concentrarea puterii in mainile unei singure persoane, asa
cum s-a intamplat in cazul lui La Vey.

6. Practici sataniste

In general, satanistii provin din randul tinerilor avand varste cuprinse intre 12-25 de
ani. Cei mai multi sunt elevi si studenti, numarul celorlalti fiind mult mai mic. In
principiu, nu se poate vorbi de un anume mediu social predilect din care provin acesti
tineri, intrucat unii sunt din familii de intelectuali sau cu posibilitati materiale peste
nivelul obisnuit al populatiei, pe cand altii, din familii foarte sarace sau dezorganizate:
parinti alcoolici, someri, divortati etc.

Dupa cum s-a putut constata, desi nu toti rockerii sunt satanisti, toti satanistii sunt
adeptii muzicii rock (death metal, black, trash etc). De altfel, muzica de acest tip
reprezinta, printr-un anumit tip de mesaje, desi nu in totalitate, un important factor
de raspandire a ideilor sataniste in randul tinerilor.

Acest curent isi inceputurile pe la sfarsitul anilor 1960, cand apare pe de pilda, piesa
lansata de formatia Rolling Stone "Sympathy for the Devil" ("Simpatie pentru
diavol"). In 1970 a aparut o noua formatie, Black Sabbath, care a adus in fata
publicului o serie de alte teme sataniste. Texte sataniste ("I'm in league with Satan",
"Good of Thunder "Mr. Crowley",. "The Number of the Beast", "Friend of Hell",, "God
bless the Children of the Beast", "Sons of Satan" si numele discului "At War with
Satan" etc.) nume de trupe muzicale ("Black Sabbath", "Deep Purple", "Kiss" cu piesa
"Knights in Service of Satan" etc.) si simboluri sunt tot atatea mijloace eficiente prin
care se face o reclama consistenta fenomenului in sine, chiar daca multi tineri
amatori de acest gen de muzica nu constientizeaza.

Faptul ca A. Crowley si doctrina sa reprezinta izvorul de inspiratie pentru aceste piese

muzicale si continutul lor, este incontestabil.

Pactul cu diavolul

Ritualurile sataniste presupun la initiere depunerea unui juramant de slujire a lui

Satan, de denigrare si lupta impotriva lui Dumnezeu. Cinstirea lui Satan se realizeaza,
intre altele, prin consum excesiv de alcool, droguri, prin jertfirea unor animale,
practicarea sexului in grup si invocarea spiritelor malefice.

Criteriul absolut care domina conceptia adeptilor este domnia raului asupra binelui.
De aici si predispozitia lor accentuata spre fapte anti-sociale, agresivitate, anarhie,
mergand pana la suicid crima, sacrificiul uman fiind forma suprema de cinstire si
slujire a lui Satan.

Dupa depunerea juramantului, un alt moment important il reprezinta initierea, in

cadrul careia un adept mai vechi il tatueaza pe novice pe brate cu anumite insemne
specifice, ritualul incheindu-se prin sacrificiul gorotesc al unui animal, indeosebi caine
sau pisica. Facand o incizie in pieptul animalului, tinerii initiati ii smulg inima si o
storc deasupra unei icoane a Sfintei Treimi, recitand asa-zise "rugaciuni" din "Biblia
satanica". De asemenea, tanarul care a depus juramantul trebuie sa se lepede de
Hristos de trei ori, dupa care urineaza pe cruce.

Mai concret, trebuie spus ca orice persoana care isi propune sa adere la aceasta
organizatie oculta trebuie sa incheie realmente un adevarat pact cu diavolul, un pact
care presupune conditii foarte precise impuse candidatului. Iata, in cele ce urmeaza,
cateva extrase dintr-un asemenea pact, care a circulat in mai multe locuri din sudul
Germaniei:

- sa fie scris "cu propriul sange";

- sa fie incheiat in prezenta unui "vrajitor sau magician, ca reprezentant al
diavolului";
- sa se "dezica de credinta" pe care a impartasit-o pana in acel moment;
"Novicii depun juramantul de supunere ascultare fata de diavol si se obliga sa nu se
mai intoarca niciodata la credinta crestina, sa nu mai respect poruncile, sa se
subordoneze doar lui Satan si sa frecventeze sabaturile sale pe cat de frecvent
posibil";
- sa promita ca "se va ingriji din toate puterile sale sa-i aduca lui Satan alti slujitori
din randul femeilor sj barbatilor".
Foarte macabru suna o alta prescriptie din acelasi pact:
"Slujitorii lui Satan promit sa-i aduca, in anumite perioade, ofrande si daruri, iar in
cadrul unui ceremonial festiv, cel putin o data pe luna, sa jertfeasca un copil si sa-i
aduca ofranda sangele lui. Acest sange va servi ca hrana, in noptile cu luna plina,
vampirilor, varcolacilor si demonilor".

Simbolurile satanice sunt aplicate "la barbati sub pleoape, la subsuoara, pe buze, pe
umeri si pe sezut, iar la femei pe sani si pe buze".

Dupa depunerea juramantului si initiere, orice organizatie satanica, grupa sau ordin
cultiva o forma de "disciplina arcana". Sub amenintarea cu diferite pedepse (de
exemplu, tortura, agresare, moarte etc), initiatii nu au voie sa ofere in afara nici un
fel de informatii privind infrastructura si gradul de organizare al grupei, lojii sau
ordinului respectiv.

De asemenea, nu au voie sa relateze nimic despre treptele de initiere, despre

derularea exacta a ritualurilor sau a altor practici. Ritualul de initiere la care au fost
supusi ii obliga sa ramana fideli fata de organizatie pana la sfarsitul vietii.

Ei nu pot parasi randurile gruparii respective chiar daca s-ar intampla ca aceasta sa
fie in prag de dizolvare sau daca se apropie de obstescul sfarsit. Daca totusi ar
indrazni sa o faca, sunt amenintati cu tot felul de agresiuni fizice si psihice. In
aceasta rivinta, nu importa faptul daca adeptul respectiv face parte din randurile
"satanismului traditional", vulgar, sau satanismului rationalist, care are in
componenta sa membri intelectuali de tinuta academica.

Liturghiile negre si alte practici

"Liturghia" neagra face parte din practica ritualica a oricarei grupari sataniste. De
fapt, ea reprezinta inversiunea ritualului crestin, mai precis a misei romano-catolice.
Ustensilele folosite in savarsirea ritualului sunt, intre altele, un acoperamant negru,
odajdii si insigne, carti de rugaciune, simboluri, cum ar fi pentagrama, crucea
intoarsa si numarul 666, lumanari negre si un altar. Derularea ritualului nu poate fi
tipizata. Oricum, conform marturiilor unor adepti care au abandonat organizatia, sunt
practicate variante extrem de brutale si sadice.

Conducatori ai unor centre de consultanta au relatat despre faptul ca, in cadrul unor
asemenea asa-zise "liturghii", se apeleaza la sacrificii de animale, vatamari corporale
(taieturi pe brate sau in zona organelor genitale, rupturi), la violuri ritualice in grup,
ca si la torturi. De altfel, in satanism, forta de a suporta suferintele reprezinta dovada
progresului spiritual, desigur de tip satanic. Orice satanist trebuie sa accepte sa fie
torturat si sa tortureze, la randul sau, pe altii. Iubirea trebuie transformata in ura, si
cu cat un adept reuseste mai bine acest lucru, cu atat mai putin se poate astepta el
insusi la masuri de tortura indreptate impotriva sa.

Pe langa tehnicile manipulare de la autosugestie, de la autosugestie pana la

activitatea in stare de transa, alcoolul si drogurile contribuie si ajuta, in opinia
satanistilor, pe cel ce le ingurgiteaza la atingerea anumit stari de constiinta in cadrul
ritualului. Pe aceasta linie adepta marturisea: "Fara heroina nu poti suporta toate
acestea (torturile ritualice, n.n.).

Pe la sfarsitul anilor '60, in S.U.A., sub influenta lui A. Crowley si a altor grupari
sataniste, Charles Manson a fondat "Biserica finala" ("Final Church) Manson se
credea in acelasi timp Satan si Hristos si credea in judecata cea din urma, afirmand
insa ca ea va fi facuta de catre el si adeptii sai, fiind indreptata impotriva intregului
sistem al societatii umane. In cadrul orgiilor ritualice sexuale desfasurate de aceasta
organizatie erau jertfite nu doar animale, ci si oameni. Acestia din urma erau ucisi
intr-un chip cu totul bestial, respectiv prin strapungerea lor cu ajutorul a sase cutite
sudate, pozitionate intr-o forma sferica. Discipolii lui Manson s-au raspandit peste tot
pentru a cauta noi victime si in afara gruparii conduse de liderul lor si a le ucide. In
cadrul unui asemenea ritual au fost ucisi actrita Sharon Tate si oaspetii ei.

Pe la sfarsitul anului 1985, un observator al scenei americane scria: "Mii de copii

devin anual victime ale cultului satanic; 10 milioane de americani practica magia
neagra: aproape 100 de milioane cad prada practicilor uite. Copiii sunt ademeniti
spre tot felul de jocuri sexuale impreuna cu parintii lor si destul de frecvent spre
sacrificii animale bestiale, constransi sa sufoce in chinuri caini si pisici- Punctul
culminant al asa-numitelor liturghii negre reprezinta sacrificiile umane: copii, si nu
doar nou-nascuti, sunt sacrificati in adevaratul sens al cuvantului.

Numarul exact al victimelor acestor culte, ai caror sacerdoti in cele mai multe cazuri
locuiesc in California, este necunoscut. Doar cateva zeci de asemenea crime, al caror
obiect sunt copiii, sunt sesizate si urmarite anual. De cele mai multe ori parintii se
tem sa apeleze la Politie, martorii se tem de secte, iar autoritatile, din nestiinta, nu
iau in serios aceste culte. Aprecieri ale Clubului celor 700 (o comunitate de lucru a
tuturor Bisericilor crestine, n.n.) arata ca numarul unor asemenea crime se ridica
anual la cateva mii".

In foarte multe cazuri, inclusiv la noi in tara, satanistii recurg la profanarea de

morminte. Dupa cum aflam din ziarul Evenimentul zilei un grup de satanisti a
devastat cimitirul ortodox din satul Parches, corn. Somova, jud. Tulcea, in noaptea
de sambata spre duminica (8-9 martie 1997), profanand aproximativ 50 de
morminte. In urma anchetei desfasurate la fata locului, s-a constatat ca aproape
toate crucile din centrul cimitirului fusesera daramate sau calcate in picioare cu o
salbaticie imaginabila. in cazul mormintelor mai simple, crucile de lemn fusesera
smulse si infipte invers in pamant, fo timp ce altele fusesera atarnate in copaci.

Ceea ce este cu mult mai alarmant la ora actuala faptul ca in anumite cercuri
sataniste din Romania inceput sa se apeleze la sacrificii umane , in ideea ca astfel se
poate intra mai usor in gratiile fortelor Raului, ca se pot dobandi chiar asa-numite
forte supranaturale. De pilda, in Constanta, in anul 1995, au fost prinsi si condamnati
trei tineri, autorii a doua crime oribile.

Victimile aveau gatul taiat, iar cadavrele fusesera inscriptionate cu insemnele

satanice pe obraz, frunte si piept - "666" si "triunghiul mortii". Ancheta a aratat ca
tinerii ucigasi faceau parte dintr-un grup satanist. De asemenea, in orasul Tulcea au
fost descoperite cazuri de suicid in numele lui Satan. Atunci cand se analizeaza actele
criminale cu un caracter ritualic - ocult trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte:

- simboluri, in special pentagrame, la care doua varfuri indica spre rasarit sau un varf
spre un altar sau spre victima;
- imbucatirea cadavrelor;
- mutilarea animalelor; satanistii cred ca Satan foloseste membrele din fata ale
animalelor pentru a merge pe pamant. Alaturi de acestea mai lipsesc deseori: limba,
anusul, organele genitale;
- tatuaje, in special: pantera neagra, capete de tap, figuri din mitologia greaca, o
cruce intoarsa si/sau un paianjen, cap-de-mort, oase de mort dispuse pe cruce, un
cap (figura barbateasca cu chip de cap de capra), sarpe sau un cutit, din care picura
sange;
- lumanari in jurul victimei;
- obiecte ritualice: clopote, gonguri, parfumuri, caldari sau cupe (pentru ritualuri),
pietre de altar, o cruce intoarsa sau argint (de un anumit tip si forma, intrucat
cUloarea argintie este preferata de catre satanisti ca o contrapondere la aurul
"crestin");
- schelete: "Unii ocultisti cred ca in partile osoase mai mari ar salaslui sufletul,
respectiv spiritul celui decedat". Din acest motiv, mai precis din pricina, chipurile, a
"fortei" care rezida in acestea, satanistii recurg la profanarea mormintelor;
- plante erbacee, intre care si hasisul sau ciuperca cunoscuta sub denumirea de
"scaunul ielelor" (psilocyle mushroom);
- rani prin impunsatura.

7. Scurta evaluare

Lumea in care traim astazi este, deopotriva, o lume a binelui si a raului. Inca de la
caderea primilor oameni in pacat si pana astazi, existenta umana si creatia in
ansamblul ei au fost marcate, mai mult sau mai putin, in functie de momentele si
etapele pe care le-au parcurs, de aceasta realitate.

Printr-un simplu exercitiu al vointei, Adam si Eva au pasit din Eden direct in infern,
prin simpla lor alegere, nici un fel de constrangere.

In momentul in care protoparintii au ales raul si au de partea lui, acesta exista deja,
exista atat ca Calitate personala, cat si ca expresie sau materializare a vointei
acesteia. Personajul macabru care a intruchipat, pentru intaia oara in istoria lumii
vazute si nevazut aceasta realitate a fost Satan, acel prim inger al raului.

Toti cei care, de-a lungul istoriei, l-au ascultat si urmat, toti cei care ii vor mai urma
pana la sfarsitul veacurilor, devin ucenici si "ingeri" sau trimisi ai sai.

Drumul dinspre paradis spre infern strabatut de catre protoparinti, a insemnat, in

primul rand, un drum al mortii nu doar al mortii fizice, cat mai ales spirituale. Calauza
pe acest drum apasator era insusi Satan, care il cunostea foarte bine pentru ca el
insusi si apropiatii sai erau "morti"; e adevarat, nu fizic, ci spiritual.
Daca lumea a invatat sa-si insuseasca moartea spirituala, acest lucru se datoreste
numai propriei optiuni, o optiune pe care fiecare o face sub impulsul, dar nu sub
constrangerea, lucrarii diavolului.

Din nefericire, Satan continua si astazi si va continua cat va exista aceasta lume sa
fie calauza: o calauza a celor care aleg si prefera raul in locul binelui. Practicile
sataniste la care ne-am referit, acest exercitiu dezgustator al propriei libertati, ca
expresie a raului, ne arata ca Satan nu numai ca n-a renuntat sa calauzeasca spre
imparatia sa, dar chiar si-a ales noi calauze, noi drumuri care conduc spre acelasi loc
al intunericului.

Satan, ca si calauzele sale in aceasta lume, sunt o calauza a mortii, a mortii pe care
Dumnezeu n-a dorit-o de la inceputurile ei: "Iar din pomul cunostintei binelui si raului
sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit" (Facerea
2,17; cf. 3,3). Domnia mortii asupra vietii nu reflecta vointa lui Dumnezeu: "Caci
Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieireo celor vii. El a zidit toate
lucrurile spre viata si fapturi lumii sunt izbavitoare; intru ele nu este samanta de
pieire si moartea nu are putere asupra pamantului (intelepciunea lui Solomon 1,13-
14). Moartea, fie ea fizica sau spirituala, nu este decat o consecinta a pacatului, care
o repercusioneaza nu doar asupra omului, ci asupra intregii creatii: "Caci faptura a
fost supusa desertaciunii - din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o (...),
pentru ca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasa la
libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si
impreuna are dureri pana acum" (Romani 8,20-22).

"Fa ceea ce vrei, aceasta este intreaga lege", spunea A Crowley. In practica, aceasta
invatatura conduce la o autonomie absoluta fata de Dumnezeu si fata de oameni, la
un individualism autonomistic, nelimitat, care, in realitate, il inspira pe om sa faca tot
ceea ce vrea. Potrivit acestui principiu, nici o autoritate politica sau morala, nici o
institutie nu au dreptul sa-i impuna ceva: "Fiecaruia -barbat sau femeie - ii spun: Tu
esti unic si minunat, tu esti centrul universului. Oricat de mult ar insemna pentru
mine propriile mele idei, ideile tale pot fi la fel de justificate. Tu iti poti atinge scopul
pe care ti l-ai propus in viata doar daca faci abstractie de parerile celorlalti."

Dupa cum spuneam, revolta satanista este indreptata nu doar impotriva instantelor
pamantesti, ci si impotriva lui Dumnezeu. Adeptii satanisti pornesc de la ideea ca in
spatele acestor instante se afla insusi Dumnezeu, care le confera putere si sprijin. De
aceea, in cele din urma, revolta lor il vizeaza pe El. Este si motivul pentru care ei se
identifica cu Satan, care este adversarul lui Dumnezeu. De asemenea, in numele lui
Satan, ei lupta deopotriva impotriva oricaror principii morale, deci impotriva a tot
ceea ce omul experimenteaza ca pe o indatorire pentru a carei implinire este
responsabil in fata lui Dumnezeu.

Aici intervine insa si o alta problema, discutabila mai ales in plan educational, fiindca
satanismul vizeazaa mare parte pe tineri. Fireste, o atare revolta trebuie respinsa ca
fiind distructiva si blasfemica, dar in acelasi timp trebuie sa ne punem intrebarea
privind factorii car conduc la acest tip de reactii. Nu sunt ele, in multe cazuri
rezultatul unor frustrari acumulate?
Uneori, la anumiti oameni, un rol important ii joaca un fel de complex al autoritatii
dobandit in copilarie. Din pacate, trebuie recunoscut ca forma sau maniera in care se
face cateodata educatie crestina in anumite familii poate conduce si ea, alaturi de alti
factori, la aparitia unor asemenea complexe. In general, parintii habotnici isi educa
proprii copii intr-un mod foarte autoritar, fara sa tina seama de necesitatea fiecarui
om de a se simti inteles si iubit, fara a avea in vedere anumite caracteristici legate de
psihologia copilului si de procesul evolutiei sale.

Intrucat acesti parinti apar ca niste protectori in numele lui Dumnezeu si sustin ca in
spatele masurilor luate de ei, dintre care unele foarte dure si restrictive, s-ar afla voia
lui Dumnezeu, e limpede ca in copii se contureaza imaginea unui Dumnezeu foarte
aspru si autoritar, un Dumnezeu cu trasaturi tiranice. Deseori, asemenea experiente,
conjugate cu cele oferite de mediul social in care copilul isi desfasoara activitatea,
amplifica acest complex. De fapt, satanismul nu este altceva decat o incercare
extrema, patologica, de a se elibera de orice instante, autoritati, dar in primul rand
de Dumnezeu insusi, care este privit ca izvor al oricarei forme de represiune.

Constient sau inconstient, satanismul nu lupta si nu poate lupta impotriva

adevaratului Dumnezeu, ci doar impotriva unei imagini deformate despre Dumnezeu.
Adevaratul Dumnezeu este un Dumnezeu al libertatii care ne-a creat pe toti ca fiinte
libere. Insasi libertatea izvoraste din libertatea absoluta a lui Dumnezeu.

Libertatea omului nu este una absoluta, asa cum cred satanistii; ea isi gaseste
implinirea in raspunsul nostru la initiativa si apelul adresat noua de catre Dumnezeu
insusi: este vorba de hemarea lui Dumnezeu la iubire, chemare la care nu se noate
raspunde decat prin iubire.

La iubire nu se poate si nu trebuie sa se raspunda niciodata prin dispret, ura si

agresivitate. Atunci cand Dumnezeu ni se adreseaza prin cuvantul Sau, intr-un fel ne
si obliga sa-i raspundem prin fapta noastra, dar aceasta nu inseamna ca ne
constrange. In aceasta libertate responsabila si dialogica, si nu in suveranitate
absoluta, consta adevarata autonomie a omului. O libertate care constrange, care
asupreste si impovareaza pe celalalt nu mai este libertate, pentru ca ea contravine
sensului pe care insusi Dumnezeu i l-a conferit.

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu

Spiritismul - o forma de religiozitate ocult-ezoterica

Caracteristicile esentiale ale miscarilor oculte, in ipostaza lor de "religii-surogat" cu un

caracter secularist, se reliefeaza in mod paradigmatic in spiritismul modern. K. Hutten
a demonstrat ca aceste miscari oculte isi au originile in societatea moderna, ele se
vor un fel de raspunsuri la aporiile elementare ale lumii contemporane si isi
contureaza propriul mesaj pe baza motivelor, modului de viata si argumentelor
societatii contemporane. Conceptiile despre lume care le caracterizeaza se ancoreaza
in sfera tarismului. In acest sens, spiritismul este mai mult decat o doctrina despre
lumea spiritelor, tinzand sa devina pe parcursul ultimelor 200 de ani o "religie oculta"
a noului ev in care traim- S-ar putea afirma chiar, fara nici o exagerare, ca sub forma
sa de spiritualism si spiritism, axat pe noi revelatii, dupa cum vom vedea in
continuare, spiritismul reprezinta cea mai semnificativa religie sincretista a
contemporaneitatii. Acest lucru este confirmat si de numarul mare de adepti, de
departe cel mai important comparativ cu celelalte miscari liioase cu un caracter ocult.

Spiritismul - Istoric

Un rol deosebit de important in istoria premergatoare spiritismului actual din Europa

l-a jucat F.A. Mesmer (1734-1815). In aceasta privinta, E. Benz, specialist in istoria
Bisericii de la Universitatea din Marburg, sublinia ca aparitia spiritismului modern se
afla intr-o relatie nemijlocita cu mesmerismul, acea miscare terapeutica de mare
amploare, fundamentata pe invatatura lui F.A. Mesmer, descoperitorul magnetismului
animalic. Desi el insusi nu era spiritist, totusi din doctrina si practica sa terapeutica s-
a dezvoltat spontan in diferite locuri din Franta, Germania si Anglia o miscare
spiritista.

Adeptii lui Mesmer, care se recomandau terapeuti magnetici, se ocupau, in principal

in Franta, inclusiv de fenomenele parapsihologice, acestea jucand un rol semnificativ
in cadrul procedeelor terapeutice mesmeriene Amintim in aceasta privinta, in mod
deosebit, asa-numitel stari de transa specifice somnambulilor sau situatiile de
"posesie", in care s-ar parea ca un al doilea eu patrunde si se instaleaza in persoana
aflata in transa. Aceste cercuri mesmeriene aveau o orientare mai mult practica
decat religioasa, daca avem in vedere faptul ca foloseau somnambulismul, respectiv
starea de transa a pacientului respectiv, pentru a ajunge la stabilirea diagnosticului si
conduitei terapeutice pe parcursul acestei stari.

In anul 1856, in cercul mesmerian de la Paris, a patruns un anume Leon Denizard

Rivail (1804-1869). Initial, discipol al pedagogului J.H. Pestalozzi, Rivail scotea la
Paris, in 1858, prima revista spiritista si organiza, din 1855, diferite sedinte spiritiste,
coordonate de el insusi. Importanta sa deosebita pentru miscarea spiritista moderna
a fost aceea de a reusi conturarea unui sistem unitar, pe baza tuturor marturiilor
venite din partea spiritelor prin intermediul mediumilor practicanti.

Dupa ce, in cadrul unei sedinte spiritiste, un "spirit protector" al sau i-a comunicat ca,
intr-una dintre existentele anterioare, l-ar fi intalnit si ca l-ar fi cunoscut sub numele
de Allan Kardec, L.D. Rivail a adoptat acest nume ca un pseudonim literar. Lucrarile
publicate de catre Allan Kardec au avut drept consecinta raspandirea cu o mare
rapiditate in Europa si in America a practicilor spiritiste.

Totusi, spiritismul n-ar fi putut sa se raspandeasca intre timp atat de mult, daca n-ar
fi devenit o miscare de anvergura. Un rol deosebit de important in aceasta nrivinta l-
a jucat faptul ca in S.U.A., pe la mijlocul secolului al XIX-lea, spiritismul s-a conturat
ca o miscare populara, in curand patrunzand si in Anglia.

Momentul care a declansat miscarea l-au constituit zgomotele neintelese, un fel de

lovituri care rasunau prin zid, pocnituri in mobila, ciocanituri in usi si altele de acest
fel, receptate in casa pastorului Bisericii metodiste din Hydesville (S.U.A.), de catre
fiicele acestuia, Margaret (12 ani) si Kate (9 ani), in noaptea dinspre 1 aprilie 1848.
Comisia constituita pentru a cerceta aceste evenimente ciudate a ajuns la concluzia
ca ele nu pot fi explicate pe cale naturala. In cele din urma, folosindu-se de un
"alfabet al pocniturilor", s-a stabilit o legatura cu "spiritul" care le producea si, odata
decodificat, a fost descoperit in beciul casei un schelet uman ingropat. De fapt,
acesta e momentul aparitiei miscarii spiritiste in lumea occidentala, un moment care
se inscrie in istoria anului 1848, in care, intamplator sau nu, Marx si Engels publicau
"Manifestul comunist", iar Ludwig Feuerbach denunta credinta in existenta unei vieti
dincolo de mormant in opera sa "Esenta crestinismului".

O contributie importanta in dezvoltarea miscarii spiritiste din S.U.A. a fost adusa de

A.J. Davis (1826-1910), un medium renumit, care a conferit spiritismului si un
fundament teoretic prin doua lucrari fundamentale ale sale, dintre care ultima este
socotita ca un fel de "Biblie a spiritismului".

Daca spiritismul promovat de catre A. Kardec isi trage seva din cercurile mesmeriene,
la A.J. Davis, desi poarta amprenta doctrinei lui F.A. Mesmer, se simte o mare
apropiere de E. Swedenborg (1688-1772) si de J.H. Jung-Stilling, considerati a fi,
alaturi de A.J. Davis parintii ideologici ai spiritismului modern.

In consecinta, trebuie facuta o distinctie intre un "spiritism anglo-american intemeiat

de A.J. Davis, si un "spiritism romanic", legat de numele lui A. Kardec. Influenta lui
Kardec in Brazilia este cu mult superioara celei asupra spiritismului din Europa, chiar
daca acolo spiritismul "kardecistic" cunoaste un numar mai mic de adepti comparativ
cu "spiritismul Umbanda".

O deosebire fundamentala intre spiritismul de tip american si romanic rezida, in

primul rand, in atitudinea celor doua directii fata de doctrina reincarnarii, o atitudine
diferita, existenta si astazi. Astfel, adeptii lui Kardec accepta ciclul reincarnarilor, in
vreme ce urmasii lui Davis il resping. Explicatia consta in influenta puternica a lui
Swedenborg asupra lui Davis, stiut fiind ca Swedenborg nu acorda nici o atentie
reincarnarii, sustinand ca fiecare om este o creatura noua.

Dupa aparitia spiritismului, in randul oamenilor de stiinta au aparut tot felul de

controverse privind veridicitatea si semnificatia fenomenelor revendicate de adeptii
acestuia. S-a trecut apoi imediat la cercetarea fenomenelor in cadrul unor societati
ale oamenilor de stiinta, special constituite, cum ar fi: Societatea Dialectica din Anglia
(1869), dupa aceea Society for Psychical Research (1882), din care faceau parte
renumiti chimisti, fizicieni, psihologi etc. Societati similare au fost fondate si in S.U.A.
(1885), Germania (1886), Franta (1919), Olanda (1920) si in alte multe tari. Drept
consecinta, in curand, avea sa apara o noua ramura in lumea stiintelor, si anume
parapsihologia, contestata de catre unii oameni de stiinta si agreata de altii.

Felul in care stiintele naturii si ocultismul se regasesc intr-un punct comun, o

demonstreaza o serie intreaga de oameni de stiinta si inventatori din secolele XIX-XX,
intre care zoologul englez Alfred Russel Wallace (1823-1913), care a elaborat
impreuna cu Darwin teoria evolutionista. De asemenea, inginerul american, Thomas
Aha Edison (1847-1931), inventatorul fonografului, era preocupat de fenomenele
paranormale, pretinzand ca a descoperit un aparat, prin intermediul caruia s-ar putea
realiza un contact cu cei decedati. La fel, profesorul fizician de la Universitatea din
Dublin, Sir William Fletcher Barrett (1845-1926), recunoscut pentru contributia sa in
domeniul raspandirii telefoniei, a aderat la spiritism. Una dintre lucrarile sale l-a
convertit la spiritism si pe fondatorul Societatii Astronomice Franceze, Nicolas Camille
Flammarion (1842-1925).

Chimistul german Karl Ludwig Freiherr von Reichenbach (1788-1869) nu este doar
descoperitorul parafinei, ci si teoreticianul cel mai important al doctrinei
fundamentale ocultiste, prin invatatura sa despre forta fluidica, forta de viata care
iradiaza si penetreaza, in toate fiintele si lucrurile. Inclusiv expresia folosita astazi de
parapsihologie, "senzitiv", care se refera la cei cu deosebita receptivitate fata de
"radiatiile" sau bioenergiile oculte, a fost elaborata de el.

Fondatorul si precursorul miscarii spiritiste in Romania este, in mod indubitabil,

academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1834-1907), originar din Cristinesti, judetul
Hotin. Provine dintr-o veche familie moldoveneasca, ale carei urme se regasesc in
hrisoavele de prin 1597, care pomenesc despre un Gavrila Hasdeu. Studiile
universitare le-a facut la Universitatea din Harcov, unde s-a specializat in domeniul
juridic, iar ca autodidact a acumulat vaste cunostinte istorice, filosofice si lingvistice.
Fost ofiter in garda tarista si membru al Academiei imperiale din Petersburg, din
cauza ca, in urma Tratatului de la Paris, a optat pentru cetatenia de origine, i s-au
confiscat toate mosiile parintesti, dupa care s-a stabilit ca magistrat la Cahul, pentru
ca din 1858 sa ajunga la Iasi, unde este numit profesor la Academia Mihaileana.

In general, Hasdeu a studiat trecutul sub toate aspectele sale: filosofia istoriei, istoria
dreptului, istoria limbii, istoria obiceiurilor si datinilor, etimologia, folclorul etc.

In ultimii ani de viata, moartea unicei sale fiice, geniala poeta, Iulia Hasdeu, avea sa-
i schimbe, daca nu destinul, cel putin preocuparile de pana atunci. Fara a gandi ca in
spiritism ar putea gasi vreo mangaiere, probabil chiar fara sa-si doreasca acest lucru,
el pretinde ca primit o comunicare spiritista, prin scriere automata, de la spiritul
propriei fiice decedate. Este, de fapt, momentul convertirii sale la spiritism.

In prezent, in lume, pot fi distinse patru forme de spiritism:

a) "Spiritismul vulgar", respectiv acea forma de spiritism in cadrul careia pot fi
contactati cei decedati prin intermediul levitatiilor (ridicarea meselor, paharelor sau
altor obiecte etc.).

b) Asa-numitul "spiritism revelational" provocat de mediumi aflati in transa, care intra

in legatura cu cetele ingeresti superioare sau cu insusi Dumnezeu Tatal.

c) Un spiritism cu o coloratura religios-morala, cunoscut in lumea crestina sub

numele de "spiritualism", iar in America Latina intalnit ca un "surogat religios".

d) Asa-numitul "spiritism stiintific", detasat in mod absolut de orice premise

religioase, preocupat preponderent de problema existentei unui suflet independent
de trup. Ceea ce isi propune o anume ramura a stiintei, in aceasta privinta, este sa
demonstreze ca exista o separatie tranzitorie a sufletului de trup; altfel spus, este
vorba de o distinctie clara intre cercetarea lumii de dincoace si de dincolo de
mormant.

Spiritismul - Doctrina

In general, nu se poate vorbi de o doctrina spiritista unitara. Facand o analiza a

invataturii spiritiste se poate usor constata cat de variate sunt anumite elemente de
doctrina, mai ales in functie de religiile dominante si de credintele populare, in spatiul
carora acestea au fost cultivate. Astfel, intalnim tot felul de elemente distincte in
spatiul crestin ortodox, catolic si protestant, si cu atat mai diferite in spatiul religiilor
necrestine. De aceea, este de preferat sa nu vorbim, in acest sens, de "spiritism", ci
sa tinem cont de faptul ca exista o multitudine de directii si comunitati spiritiste.
Oricum, in cele din urma, vom incerca o analiza mai ales prin prisma doctrinei oferite
de catre A. Kardec.

Pentru a intelege mai bine ce invata promotorii acestei doctrine, cel mai important
lucru este, in primul rand, sa facem distinctie intre "spiritism" si "spiritualism". De
fapt, "spiritismul" trebuie privit mai mult ca o cercetare cu caracter empirico-
sistematic a lumii de dincolo. Dincolo de toate, el isi propune sa demonstreze ca
exista viata pe mai departe dupa moarte. In acest scop, cu ajutorul unor mediumi
sunt obtinute si analizate tot felul de parafenomene. Exista, de asemenea, si un
spiritism popular. In cadrul unor sedinte, se realizeaza o serie de comunicari ale
spiritelor, care vizeaza felul cum "traieste" sau experimenteaza decedatul moartea sa,
cum soseste si cum e primit el "dincolo", cum arata lumea de dincolo, cu ce se ocupa
el in aceasta lume, ce pericole are de intampinat acolo etc.

"Spiritualismul" isi fundamenteaza doctrina pe rezultatele obtinute din cercetarea

vietii de pe pamant si dezvolta o conceptie sui generis despre lume. Aceasta nu este
rodul unei pure speculatii, ci isi are esenta tocmai in informatiile obtinute pe baza
comunicarilor facute de catre anumite spirite superioare (ingeri, Hristos sau chiar
Dumnezeu Tatal) mediumilor respectivi.
Spiritismul - Cosmologia

In aceptiunea spiritista, lumea materiala sau "grosiera" este doar o parte, relativ
mica, din realitatea universului, din intregul cosmic. Ea este invelita de lumea astrala,
"eterica", care este la fel de reala ca si lumea materiala, dar nu poate fi perceputa cu
ajutorul organelor senzoriale fizice, motiv pentru care nici nu poate face obiectul
cercetarii stiintelor naturii. "Substanta eterica" a fost desemnata ca "fluid" si este o
forta cosmica tainica, fiind asemanatoare "magnetismului animalic".

In fond, "spiritul" si "materia" sunt doar diferite forme aparente ale unei "bioenergii",
care in feluritele spatii culturale poarta denumiri distincte. Realitatea, in intregul ei,
nu este altceva decat un singur camp energetico-spiritual, in care Divinul, cosmosul
material, cosmosul vegetal si animal, ca si omul, se disting doar gradual ca nivele de
structura si emanatie deosebite.

Cuvantul magic "energie", conceptia despre "bioenergie", care penetreaza intreg

cosmosul, reprezinta explicatia pentru fascinatia existenta fata de ideile si practicile
oculte. Aceasta, intrucat conceptia oculta magica, despre fluiditatea unei "energii
cosmice" universale constituie fundamentul oricarei practici oculte inclusiv Yoga, ca si
a nenumaratelor terapii moderne. Aceasta conceptie se constituie intr-un punct de
legatura a ocultismului atat cu trecutul (cum ar fi, de exemplu, cele mai vechi teorii
imaginative ale omenirii despre lume, asa cum apar ele in magie si in credinta despre
mana a populatiilor tribale contemporane), cat si cu cele mai moderne forme de
terapie contemporana. Ideea despre existenta unei "energii cosmice" universale sau
"bioenergii" este prezenta atat in doctrinele orientale si in conceptia despre lume a
populatiilor "primitive", cat si in ocultismul occidental si in psihologia moderna. Intre
altele, ea este cunoscuta sub numele de prana (in India), chi (in China), ka (in
Egipt), mana (in Polinezia), baraka (in sufism), yesod (in Kabbala), orenda (la
irokezi) etc.

Conceptul despre existenta unei energii cosmice, aflata la dispozitia omului, explica,
de altfel, si acele interferente evidente ale "ezoterismului" cu "psihopiata" de astazi.
Sunt cunoscute, pe aceasta linie, tot felul de "tehnici magice", utilizate de diferiti
psihoterapeuti moderni, dupa ce prin C.G. Jung a fost refacuta legatura cu vechea
traditie magica a Occidentului: "antrenamentul autogen", "procedeul de relaxare prin
autohipnoza" si "autoprogramarea formala", "psihodrama", "terapia gestaltista" etc.

Acelasi lucru il reliefeaza, insa, in primul rand, adevarata "explozie" a asa-numitelor

terapii corporale, dar in special "bioenergetica", atat de prezenta pe piata alternativa
a psihoterapiilor. De ordinul zecilor, asemenea pretinse terapii nu fac altceva decat sa
inoculeze contemporanilor nostri o cosmologie si o antropologie cu un pronuntat
caracter oriental si ocult-ezoteric.

Spiritistii de astazi utilizeaza o serie de notiuni si cunostinte din fizica atomica si

descriu materia astrala ca pe o substanta constand din fascicule de raze. Intregul
univers este constituit dintr-o asemenea substanta. Lumea materiala nu este decat o
structura constituita din aceste radiatii foarte dense, capatand un aspect grosier.
Lumea eterica cuprinde si patrunde lumea materiala. Substanta ei prezinta diferite
frecvente. Ea este cea care determina, in functie de aceste frecvente, si calitatea
lumii astrale. Aceasta lume consta dintr-o serie de nivele sau dimensiuni existentiale.
Cu cat frecventa razelor unui asemenea plan existential este mai redusa, cu atat mai
mult se apropie acel plan - nu spatial, ci calitativ - de lumea materiala. O data cu
amplificarea frecventelor creste si gradul desavarsirii si frumusetea nivelului de
existenta. Exista pareri diferite in privinta numarului exact al acestor planuri sau sfere
existentiale, dar cei mai multi afirma ca ar fi vorba de sapte asemenea nivele.

Spiritismul - Antropologia

Potrivit doctrinei spiritiste, omul este constituit din trei componente: trupul sau fiinta
materiala, similara celei a animalelor, animata de acelasi principiu vital-sufletul sau
spiritul, intrupat in acest trup, si principiui intermediar, trupul eteric, astral sau
perispiritul, substanta semi-materiala, care are rolul de a inveli spiritul si de a uni
sufletul cu trupul. Cu ajutorul perispiritului spiritul poate intra in legatura cu trupul si
il poate pune pe acesta in miscare. Tot cu sprijinul sau, dupa moarte spiritul poate
intra in contact cu oamenii.

Spiritele nu sunt toate de acelasi fel. Ele se ierarhizeaza totdeauna in functie de

gradul de perfectiune la care au ajuns. Astfel, spiritele din prima categorie au atins o
stare de desavarsire maxima; cele dintr-o a doua categorie au ajuns abia la mijlocul
drumului spre o desavarsire deplina, in vreme ce cele din ultima categorie sunt
spiritele imperfecte ale oamenilor ignoranti, viciosi, rai, criminali, hoti etc. Cu alte
cuvinte, spiritele din aceasta ultima clasa sunt spiritele caracterizate prin
predominarea materiei asupra spiritului si prin nazuinta spre rau. Cele din a doua
categorie se caracterizeaza prin predominarea spiritului asupra materiei si prin
dorinta permanenta de a savarsi binele, iar cele din prima categorie sunt cele care au
atins nivelul suprem de desavarsire. Spiritele care nu au realizat aceasta stare finala
de desavarsire sunt nevoite sa se supuna unui ciclu de reincarnari, adica sa intre din
nou in alte trupuri, pentru ca numai in acest mod isi pot expia pacatele savarsite.

In opinia spiritistilor, spiritul se afla intr-o permanenta activitate, inclusiv in timpul

somnului. Somnul este o stare de odihna si refacere a fortelor noastre animale, in
acest interval, spiritul se afla intr-o stare de veghe; legaturile sale cu trupul se
diminueaza in asa fel, incat se poate elibera aproape total de acesta si, parasindu-l,
strabate spatiul si intra in legatura cu celelalte spirite. In consecinta, visele nu sunt
altceva decat amintirea a ceea ce spiritul a vazut si experimentat in timpul somnului
in calatoria sa in lumea astrala. In acelasi mod, se incearca si explicarea proceselor
de telepatie: spiritele comunica direct intre ele, fara vreo intermediere din partea
simturilor. In acest scop, ele folosesc un limbaj sui generis, specific spiritului fara sa
aiba nevoie de semnele exterioare ale limbajului obisnuit. De asemenea,
somnambulismul este privit de spiritisti ca un somn, in timpul acestei manifestari
sufletul obtinand fata de corp o libertate si mai mare decat in somnul natural.

Spiritismul - Viata pamanteasca si moartea

Spiritistii sustin ca viata de pe pamant nu este decat un simplu popas al spiritului pe
drumul sau spre desavarsire. Este vorba de un fel de "scoala" in care sufletul
reincarnat poposeste pentru a se instrui, pentru a se supune la cateva examene si a
se maturiza in vederea continuarii drumului spre starea finala de desavarsire.
Reincarnarea de dupa moarte a spiritului corespunde intocmai starii de evolutie
spirituala atinsa de acesta in existenta anterioara. Succesiunea starilor de existenta si
evolutie este explicata cu ajutorul doctrinei despre legea karmica. Spiritul reincarnat
are sarcina de a incerca sa se elibereze din mrejele care il tin si il fac prizonierul lumii
materiale, intre acestea fiind amintite individualismul, senzualitatea, invidia, mandria,
incapatanarea, dar si fariseismul si fanatismul religios. Cea mai importanta indatorire
este iubirea fata de aproapele. Exercitiul iubirii aproapelui este singura si adevarata
"religie", este legea fundamentala a universului. In viziunea spiritista, valoare
religiilor si confesiunilor nu trebuie evaluata in functie de doctrinele lor, ci in functie
de virtutea iubirii pe care ele promoveaza. Prin urmare, diferentele de credinta raman
intr-un plan secundar.

Moartea nu semnifica, pentru spiritisti, nici sfarsitul, nici vreun fel de aneantizare, ci
doar o tranzitie o trecere dinspre viata pamanteasca spre o post-existenta, spre un
alt plan al existentei umane. Este vorba, in consecinta, de o simpla schimbare de
scena si de decor invelit de trupul eteric, spiritul ajunge in lumea de dincolo. Pentru
ca aceasta tranzitie sa poata avea loc fara dificultati, este absolut necesar ca fiinta
spirituala respectiva sa fi crezut inca din aceasta viata in existenta unei vieti dincolo
de mormant. Daca omul moare cu iluzia ca, dupa moarte, intra in ceea ce unii
numesc "nefiinta" si ca totul s-a terminat, atunci el va intra intr-o stare de deruta, si
anume imediat dupa moartea sa fizica, nemaiputand crede ca realmente a murit,
intrucat traieste mai departe, chiar daca intr-un alt plan al existentei; tocmai din
acest motiv, el va nazui sa-si continuie activitatile sale de pe pamant, sa aiba aceleasi
obiceiuri, dar si sa observe ca ceva nu mai este in regula. Daca aceasta tranzitie se
va derula, insa, fara probleme, respectivul se va trezi, dupa un asa-numit "somn de
adaptare", intr-o noua lume, in lumea astrala, va fi primit acolo de catre rude si
prieteni decedati, se va simti din nou tanar si sanatos si se va acomoda foarte usor
cu noul sau mod de viata.

"Spiritualismul crestin"

Desi doctrina spiritista are prea putine lucruri in comun cu invatatura crestina, totusi
reprezentantii spiritismului au evitat si evita o ruptura cu crestinismul. Motivul
principal il reprezinta, in primul rand, credinta comuna in existenta unei vieti dupa
moartea fizica. In plus, trebuie subliniat faptul ca, pe parcursul timpului, s-au
constituit tot felul de asociatii si "Biserici" care incearca sa promoveze un asa-numit
"spiritualism crestin", straduindu-se sa demonstreze ca multe texte biblice ar contine
invataturi spiritiste, ca multe Biserici crestine s-ar fi detasat de asemenea concepte
si, in consecinta, n-ar mai avea acces la o interpretare exacta a Bibliei. Teoriile
moderne in domeniul teologiei, incepand cu demitologizarea si pana la aceea ce s-a
numit "teologia viitorului", sunt privite de catre spiritisti ca niste consecinte ale
diminuarii credintei in existenta unei lumi de dincolo si ca o capitulare a
crestinismului in fata secularismului si a stiintelor materialiste.
In afara acestui "spiritualism crestin", exista o forma de "spiritism sincretist",
respectiv o serie de neoreligii sincretiste, in cadrul carora elementele crestine pierd
semnificativ din pondere, asupra carora vom reveni foarte pe scurt putin mai incolo.

Revenind la "spiritualismul crestin", mentionam ca, in S.U.A., exista sute de asociatii

cu un caracter spiritualist-crestin, constituite in mai multe mari uniuni. Tot la fel, in
Anglia, exista aproximativ 900 de comunitati spirituale, dintre care 100 doar in
Londra. De asemenea, Biserica Anglicana a fondat in 1954 o comunitate de lucru a
Bisericii in vederea cercetarii spiritismului: "Societatea Bisericii pentru studii fizice si
spirituale" (C.F.P.S.S.).

Si in spatiul de limba germana au aparut si s-au raspandit anumite comunitati

spiritiste si spiritualiste cum ar fi: "Biserica ioaneica", "Loja spirituala din Zurich / Pro
Beatrice", Ordinul "Fiat Lux", "Uniunea mihaelica "Comunitatea in Iisus Hristos",
"Scoala din Bieberau, Comunitatea "Izvorul prieteniei", "Viata universala".

Am amintit mai inainte de neoreligiile spiritiste. Cele mai importante sunt

urmatoarele: spiritismul kardecistic si cel umbandistic din Brazilia, caodaismul din
Vietnam si "Biserica unificarii", fondata de catre coreanul Sun Myung Moon si
cunoscuta si sub numele de secta "Mun".

Reprezentanti de seama ai spiritismului sustin ca toate fenomenele supranaturale din

Biblie pot fi explicate doar dintr-o perspectiva spiritista. Au recurs la o noua traducere
a Noului Testament, in care Evangheliile si epistolele sunt reinterpretate intr-o
maniera spiritista. In acest sens, potrivit invataturii spiritiste, prin "moarte" trebuie
inteleasa doar "moartea spirituala"; notiunea "pneuma" din limba greaca semnifica
"spiritul" sau "lumea spiritelor", iar "Duhul Sfant" nu reprezinta vreo Persoana divina,
ci doar un simplu membru al "lumii spiritelor lui Dumnezeu". De asemenea,
"imparatia lui Dumnezeu" trebuie inteleasa ca o "lume a spiritelor lui Dumnezeu".
Iisus Hristos este socotit ca un "spirit primar" si apreciat ca unul dintre mai multii fii
ai lui Dumnezeu. Spiritistii pretind ca Hristos nu este altceva decat un "mesager al lui
Dumnezeu", venit in lume pentru ai arata acesteia adevaratul drum spre desavarsire
asa cum au mai facut-o si altii inaintea sa. Procrearea sa s-a facut printr-un "Duh
Sfant", folosit de catre batranul Iosif ca medium. Minunile savarsite de El se explica
prin faptul ca stapanea foarte bine vibratiile sau frecventele cosmice. A fost rastignit
datorita rautatii umane. Invierea Sa, pretind ei, n-ar fi fost altceva decat o simpla
materializare, asa cum se intampla in sedintele spiritiste. A acceptat voluntar
moartea, pentru a oferi prilejul acestui proces de materializare si pentru a demonstra
biruinta spiritului asupra materiei. Spiritualistii crestini contesta doctrina despre harul
divin, afirmand ca aceasta este inutila si ca ar incuraja o anume comoditate religios-
morala. Actul din ziua Cincizecimii devine explicabil, in opinia lor, prin faptul ca
apostolii au intrat intr-o stare de transa, fiind posedati de un anume spirit.

Spiritismul - Consideratii critice

In esenta sa, spiritismul face parte din randul miscarilor oculte, apropiindu-se mai
mult de magie decat de religie. Ritualul magic pe care-l presupune apropie spiritismul
de magia evocatoare, in cadrul careia fiinta supranaturala este chemata afara din
mediul sau si convocata in acela al oamenilor. Tot la fel, mediumii spiritisti invoca
spiritele celor morti spre a intra in contact cu cei ramasi in viata. In mare masura,
spiritismul poate fi asimilat Samanismului, fiind o forma veritabila de neosamanism.
Asa cum recunosc chiar unii reprezentanti ai spiritismului, samanismul nu este
altceva decat o religie preponderent spiritista care accepta o post-existenta
incontestabila a sufletului dupa moarte si care practica intrarea in contact cu rudele
decedate, cu anumite spirite ale naturii etc. Mediumul in aceasta comunicare este
samanul, care are o vocatie speciala in aceasta privinta. Se pare ca, din nefericire,
neosamanismul reprezinta produsul-surogat cu cel mai larg consum de pe "piata
spirituala".

Pe de alta parte, spiritismul reprezinta o contramiscare in interiorul secularismului

modern intrucat nevoile omului nu sunt satisfacatoare in aceasta lume, spiritismul
incearca sa ofere o lume de dincolo, dominata de aceleasi motive ca si aceasta.
Mesajul spiritist se constituie dintr-o combinatie de elemente seculariste si conceptii
oculte. El a preluat si anumite elemente crestine, dar se afla intr-o contradictie
indiscutabila cu invatatura biblica. De pilda, conceptia despre Dumnezeu este una
deista. Acesta apare doar in ipostaza de creator al lumii si al spiritelor, ci nu si in
aceea de Parinte, care poarta de grija creaturilor Sale si intervine in viata lor. Functia
Sa de guvernare a transferat-o legilor de guvernare atribuite insasi creatiei Sale.
Acestea actioneaza automat si garanteaza, in conceptia spiritista, atingerea scopului
pe care Dumnezeu l-a prestabilit pentru creaturile Sale. Prin urmare, omul nu mai
conlucreaza, in fapt, cu Dumnezeu, ci cu legile lui Dumnezeu. Prin aceasta,
semnificatia biblica a credintei, ca incredere si daruire totala a omului in relatia sa cu
un Dumnezeu viu, dispare totalmente. Nici nu mai poate fi vorba de vreo conceptie
crestina despre pacat, pocainta sau iertare. Considerand ca poate oferi omului mai
multe detalii despre lumea spiritelor, despre existenta de dupa poarte, mai ales celor
apropiati, spiritismul ar putea fi catalogat ca un fel de scientism religios, ca o "religie
scientificata". Totusi, desi recunoaste originile foarte vechi ale unei asemenea practici
de comunicare cu cei morti, Sfanta Scriptura respinge categoric recursul la ea: "Sa
nu se gaseasca la tine din aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator,
nici ghicitor sau vrajitor sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri,
nici mag, nici dintre cei ce graiesc cu mortii" (Deuteronom 18,10-12; Levitic 20,6;
20,27; I Regi 28,7-20). Cel mai transant in aceasta privinta, insa, este profetul Isaia:
"Si cand va vor zice: "intrebati pe cei ce cheama mortii si ghicitorii care soptesc si
bolborosesc", sa le raspundeti: "Nu se cuvine oare poporului sa alerge la Dumnezeul
sau? Sa intrebe oare pe morti pentru soarta celor vii?"" (Isaia 8,19). In Noul
Testament, Sfantul Apostol Ioan atrage si el atentia asupra necesitatii stringente a
deosebirii duhurilor: "Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci ispititi duhurile, daca
sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume" (I Ioan 4,1).

De asemenea, ca si alte invataturi oculte, spiritismul impartaseste o viziune

evolutionista despre divinitate, incompatibila cu Revelatia. Dupa cum s-a putut
observa, Mantuitorul Hristos nu este, in acceptiunea spiritista, decat un om superior,
un "fiu al lui Dumnezeu" intre multi altii, un initiat, ba chiar un mediu spiritist, si nu
Fiul lui Dumnezeu intrupat, Dumnezeu adevarat si Om adevarat.
O deosebire foarte importanta intre crestinism si spiritsm consta in faptul ca, in
conceptia crestina, nu poate fi facuta nici pe departe o separatie totala intre Biserica
luptatoare (a celor vii) si cea triumfatoare (a celor morti) pentru ca ambele se
constituie in Trupul lui Hristos. Exista o comuniune clara in iubire, dar si in suferinta,
a celor doua Biserici. Cu toate acestea, stabilirea unei relatii personale intre cele doua
nu este ceva manipulabil. Exista o granita, o limita intre cele doua lumi. Atat cei
decedati cat si cei vii traiesc in Domnul, in Hristos, dar legatura celor vii cu cei morti
nu poate fi facuta de catre cei in viata prin tot felul de tehnici discutabile.

In fine, mai trebuie subliniat ca antropologia spiritista, prin conceptia ei trihotomica

(trup, perispirit si spirit), prin accentuarea planului astral de existenta si promovarea
doctrinei despre ciclul reincarnarilor, prin evolutia spirituala pana la starea divina, nu
este compatibila cu invatatura crestina, care exclude orice desavarsire oculta prin
propriile puteri. In plus, practicile spiritiste, prin caracterul lor ocult, au un efect
negativ asupra omului, avand consecinte dintre cele mai imprevizibile, intre care
depresii psihice si dereglari mentale.

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu

Spiritismul - o forma de religiozitate ocult-ezoterica

Caracteristicile esentiale ale miscarilor oculte, in ipostaza lor de "religii-surogat" cu un

caracter secularist, se reliefeaza in mod paradigmatic in spiritismul modern. K. Hutten
a demonstrat ca aceste miscari oculte isi au originile in societatea moderna, ele se
vor un fel de raspunsuri la aporiile elementare ale lumii contemporane si isi
contureaza propriul mesaj pe baza motivelor, modului de viata si argumentelor
societatii contemporane. Conceptiile despre lume care le caracterizeaza se ancoreaza
in sfera tarismului. In acest sens, spiritismul este mai mult decat o doctrina despre
lumea spiritelor, tinzand sa devina pe parcursul ultimelor 200 de ani o "religie oculta"
a noului ev in care traim- S-ar putea afirma chiar, fara nici o exagerare, ca sub forma
sa de spiritualism si spiritism, axat pe noi revelatii, dupa cum vom vedea in
continuare, spiritismul reprezinta cea mai semnificativa religie sincretista a
contemporaneitatii. Acest lucru este confirmat si de numarul mare de adepti, de
departe cel mai important comparativ cu celelalte miscari liioase cu un caracter ocult.

Spiritismul - Istoric

Un rol deosebit de important in istoria premergatoare spiritismului actual din Europa

l-a jucat F.A. Mesmer (1734-1815). In aceasta privinta, E. Benz, specialist in istoria
Bisericii de la Universitatea din Marburg, sublinia ca aparitia spiritismului modern se
afla intr-o relatie nemijlocita cu mesmerismul, acea miscare terapeutica de mare
amploare, fundamentata pe invatatura lui F.A. Mesmer, descoperitorul magnetismului
animalic. Desi el insusi nu era spiritist, totusi din doctrina si practica sa terapeutica s-
a dezvoltat spontan in diferite locuri din Franta, Germania si Anglia o miscare
spiritista.

Adeptii lui Mesmer, care se recomandau terapeuti magnetici, se ocupau, in principal

in Franta, inclusiv de fenomenele parapsihologice, acestea jucand un rol semnificativ
in cadrul procedeelor terapeutice mesmeriene Amintim in aceasta privinta, in mod
deosebit, asa-numitel stari de transa specifice somnambulilor sau situatiile de
"posesie", in care s-ar parea ca un al doilea eu patrunde si se instaleaza in persoana
aflata in transa. Aceste cercuri mesmeriene aveau o orientare mai mult practica
decat religioasa, daca avem in vedere faptul ca foloseau somnambulismul, respectiv
starea de transa a pacientului respectiv, pentru a ajunge la stabilirea diagnosticului si
conduitei terapeutice pe parcursul acestei stari.

In anul 1856, in cercul mesmerian de la Paris, a patruns un anume Leon Denizard

Rivail (1804-1869). Initial, discipol al pedagogului J.H. Pestalozzi, Rivail scotea la
Paris, in 1858, prima revista spiritista si organiza, din 1855, diferite sedinte spiritiste,
coordonate de el insusi. Importanta sa deosebita pentru miscarea spiritista moderna
a fost aceea de a reusi conturarea unui sistem unitar, pe baza tuturor marturiilor
venite din partea spiritelor prin intermediul mediumilor practicanti.

Dupa ce, in cadrul unei sedinte spiritiste, un "spirit protector" al sau i-a comunicat ca,
intr-una dintre existentele anterioare, l-ar fi intalnit si ca l-ar fi cunoscut sub numele
de Allan Kardec, L.D. Rivail a adoptat acest nume ca un pseudonim literar. Lucrarile
publicate de catre Allan Kardec au avut drept consecinta raspandirea cu o mare
rapiditate in Europa si in America a practicilor spiritiste.

Totusi, spiritismul n-ar fi putut sa se raspandeasca intre timp atat de mult, daca n-ar
fi devenit o miscare de anvergura. Un rol deosebit de important in aceasta nrivinta l-
a jucat faptul ca in S.U.A., pe la mijlocul secolului al XIX-lea, spiritismul s-a conturat
ca o miscare populara, in curand patrunzand si in Anglia.

Momentul care a declansat miscarea l-au constituit zgomotele neintelese, un fel de

lovituri care rasunau prin zid, pocnituri in mobila, ciocanituri in usi si altele de acest
fel, receptate in casa pastorului Bisericii metodiste din Hydesville (S.U.A.), de catre
fiicele acestuia, Margaret (12 ani) si Kate (9 ani), in noaptea dinspre 1 aprilie 1848.
Comisia constituita pentru a cerceta aceste evenimente ciudate a ajuns la concluzia
ca ele nu pot fi explicate pe cale naturala. In cele din urma, folosindu-se de un
"alfabet al pocniturilor", s-a stabilit o legatura cu "spiritul" care le producea si, odata
decodificat, a fost descoperit in beciul casei un schelet uman ingropat. De fapt,
acesta e momentul aparitiei miscarii spiritiste in lumea occidentala, un moment care
se inscrie in istoria anului 1848, in care, intamplator sau nu, Marx si Engels publicau
"Manifestul comunist", iar Ludwig Feuerbach denunta credinta in existenta unei vieti
dincolo de mormant in opera sa "Esenta crestinismului".

O contributie importanta in dezvoltarea miscarii spiritiste din S.U.A. a fost adusa de

A.J. Davis (1826-1910), un medium renumit, care a conferit spiritismului si un
fundament teoretic prin doua lucrari fundamentale ale sale, dintre care ultima este
socotita ca un fel de "Biblie a spiritismului".

Daca spiritismul promovat de catre A. Kardec isi trage seva din cercurile mesmeriene,
la A.J. Davis, desi poarta amprenta doctrinei lui F.A. Mesmer, se simte o mare
apropiere de E. Swedenborg (1688-1772) si de J.H. Jung-Stilling, considerati a fi,
alaturi de A.J. Davis parintii ideologici ai spiritismului modern.
In consecinta, trebuie facuta o distinctie intre un "spiritism anglo-american intemeiat
de A.J. Davis, si un "spiritism romanic", legat de numele lui A. Kardec. Influenta lui
Kardec in Brazilia este cu mult superioara celei asupra spiritismului din Europa, chiar
daca acolo spiritismul "kardecistic" cunoaste un numar mai mic de adepti comparativ
cu "spiritismul Umbanda".

O deosebire fundamentala intre spiritismul de tip american si romanic rezida, in

primul rand, in atitudinea celor doua directii fata de doctrina reincarnarii, o atitudine
diferita, existenta si astazi. Astfel, adeptii lui Kardec accepta ciclul reincarnarilor, in
vreme ce urmasii lui Davis il resping. Explicatia consta in influenta puternica a lui
Swedenborg asupra lui Davis, stiut fiind ca Swedenborg nu acorda nici o atentie
reincarnarii, sustinand ca fiecare om este o creatura noua.

Dupa aparitia spiritismului, in randul oamenilor de stiinta au aparut tot felul de

controverse privind veridicitatea si semnificatia fenomenelor revendicate de adeptii
acestuia. S-a trecut apoi imediat la cercetarea fenomenelor in cadrul unor societati
ale oamenilor de stiinta, special constituite, cum ar fi: Societatea Dialectica din Anglia
(1869), dupa aceea Society for Psychical Research (1882), din care faceau parte
renumiti chimisti, fizicieni, psihologi etc. Societati similare au fost fondate si in S.U.A.
(1885), Germania (1886), Franta (1919), Olanda (1920) si in alte multe tari. Drept
consecinta, in curand, avea sa apara o noua ramura in lumea stiintelor, si anume
parapsihologia, contestata de catre unii oameni de stiinta si agreata de altii.

Felul in care stiintele naturii si ocultismul se regasesc intr-un punct comun, o

demonstreaza o serie intreaga de oameni de stiinta si inventatori din secolele XIX-XX,
intre care zoologul englez Alfred Russel Wallace (1823-1913), care a elaborat
impreuna cu Darwin teoria evolutionista. De asemenea, inginerul american, Thomas
Aha Edison (1847-1931), inventatorul fonografului, era preocupat de fenomenele
paranormale, pretinzand ca a descoperit un aparat, prin intermediul caruia s-ar putea
realiza un contact cu cei decedati. La fel, profesorul fizician de la Universitatea din
Dublin, Sir William Fletcher Barrett (1845-1926), recunoscut pentru contributia sa in
domeniul raspandirii telefoniei, a aderat la spiritism. Una dintre lucrarile sale l-a
convertit la spiritism si pe fondatorul Societatii Astronomice Franceze, Nicolas Camille
Flammarion (1842-1925).

Chimistul german Karl Ludwig Freiherr von Reichenbach (1788-1869) nu este doar
descoperitorul parafinei, ci si teoreticianul cel mai important al doctrinei
fundamentale ocultiste, prin invatatura sa despre forta fluidica, forta de viata care
iradiaza si penetreaza, in toate fiintele si lucrurile. Inclusiv expresia folosita astazi de
parapsihologie, "senzitiv", care se refera la cei cu deosebita receptivitate fata de
"radiatiile" sau bioenergiile oculte, a fost elaborata de el.

Fondatorul si precursorul miscarii spiritiste in Romania este, in mod indubitabil,

academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1834-1907), originar din Cristinesti, judetul
Hotin. Provine dintr-o veche familie moldoveneasca, ale carei urme se regasesc in
hrisoavele de prin 1597, care pomenesc despre un Gavrila Hasdeu. Studiile
universitare le-a facut la Universitatea din Harcov, unde s-a specializat in domeniul
juridic, iar ca autodidact a acumulat vaste cunostinte istorice, filosofice si lingvistice.
Fost ofiter in garda tarista si membru al Academiei imperiale din Petersburg, din
cauza ca, in urma Tratatului de la Paris, a optat pentru cetatenia de origine, i s-au
confiscat toate mosiile parintesti, dupa care s-a stabilit ca magistrat la Cahul, pentru
ca din 1858 sa ajunga la Iasi, unde este numit profesor la Academia Mihaileana.

In general, Hasdeu a studiat trecutul sub toate aspectele sale: filosofia istoriei, istoria
dreptului, istoria limbii, istoria obiceiurilor si datinilor, etimologia, folclorul etc.

In ultimii ani de viata, moartea unicei sale fiice, geniala poeta, Iulia Hasdeu, avea sa-
i schimbe, daca nu destinul, cel putin preocuparile de pana atunci. Fara a gandi ca in
spiritism ar putea gasi vreo mangaiere, probabil chiar fara sa-si doreasca acest lucru,
el pretinde ca primit o comunicare spiritista, prin scriere automata, de la spiritul
propriei fiice decedate. Este, de fapt, momentul convertirii sale la spiritism.

In prezent, in lume, pot fi distinse patru forme de spiritism:

a) "Spiritismul vulgar", respectiv acea forma de spiritism in cadrul careia pot fi

contactati cei decedati prin intermediul levitatiilor (ridicarea meselor, paharelor sau
altor obiecte etc.).

b) Asa-numitul "spiritism revelational" provocat de mediumi aflati in transa, care intra

in legatura cu cetele ingeresti superioare sau cu insusi Dumnezeu Tatal.

c) Un spiritism cu o coloratura religios-morala, cunoscut in lumea crestina sub

numele de "spiritualism", iar in America Latina intalnit ca un "surogat religios".

d) Asa-numitul "spiritism stiintific", detasat in mod absolut de orice premise

religioase, preocupat preponderent de problema existentei unui suflet independent
de trup. Ceea ce isi propune o anume ramura a stiintei, in aceasta privinta, este sa
demonstreze ca exista o separatie tranzitorie a sufletului de trup; altfel spus, este
vorba de o distinctie clara intre cercetarea lumii de dincoace si de dincolo de
mormant.

Spiritismul - Doctrina

In general, nu se poate vorbi de o doctrina spiritista unitara. Facand o analiza a

invataturii spiritiste se poate usor constata cat de variate sunt anumite elemente de
doctrina, mai ales in functie de religiile dominante si de credintele populare, in spatiul
carora acestea au fost cultivate. Astfel, intalnim tot felul de elemente distincte in
spatiul crestin ortodox, catolic si protestant, si cu atat mai diferite in spatiul religiilor
necrestine. De aceea, este de preferat sa nu vorbim, in acest sens, de "spiritism", ci
sa tinem cont de faptul ca exista o multitudine de directii si comunitati spiritiste.
Oricum, in cele din urma, vom incerca o analiza mai ales prin prisma doctrinei oferite
de catre A. Kardec.

Pentru a intelege mai bine ce invata promotorii acestei doctrine, cel mai important
lucru este, in primul rand, sa facem distinctie intre "spiritism" si "spiritualism". De
fapt, "spiritismul" trebuie privit mai mult ca o cercetare cu caracter empirico-
sistematic a lumii de dincolo. Dincolo de toate, el isi propune sa demonstreze ca
exista viata pe mai departe dupa moarte. In acest scop, cu ajutorul unor mediumi
sunt obtinute si analizate tot felul de parafenomene. Exista, de asemenea, si un
spiritism popular. In cadrul unor sedinte, se realizeaza o serie de comunicari ale
spiritelor, care vizeaza felul cum "traieste" sau experimenteaza decedatul moartea sa,
cum soseste si cum e primit el "dincolo", cum arata lumea de dincolo, cu ce se ocupa
el in aceasta lume, ce pericole are de intampinat acolo etc.

"Spiritualismul" isi fundamenteaza doctrina pe rezultatele obtinute din cercetarea

vietii de pe pamant si dezvolta o conceptie sui generis despre lume. Aceasta nu este
rodul unei pure speculatii, ci isi are esenta tocmai in informatiile obtinute pe baza
comunicarilor facute de catre anumite spirite superioare (ingeri, Hristos sau chiar
Dumnezeu Tatal) mediumilor respectivi.

Spiritismul - Cosmologia

In aceptiunea spiritista, lumea materiala sau "grosiera" este doar o parte, relativ
mica, din realitatea universului, din intregul cosmic. Ea este invelita de lumea astrala,
"eterica", care este la fel de reala ca si lumea materiala, dar nu poate fi perceputa cu
ajutorul organelor senzoriale fizice, motiv pentru care nici nu poate face obiectul
cercetarii stiintelor naturii. "Substanta eterica" a fost desemnata ca "fluid" si este o
forta cosmica tainica, fiind asemanatoare "magnetismului animalic".

In fond, "spiritul" si "materia" sunt doar diferite forme aparente ale unei "bioenergii",
care in feluritele spatii culturale poarta denumiri distincte. Realitatea, in intregul ei,
nu este altceva decat un singur camp energetico-spiritual, in care Divinul, cosmosul
material, cosmosul vegetal si animal, ca si omul, se disting doar gradual ca nivele de
structura si emanatie deosebite.

Cuvantul magic "energie", conceptia despre "bioenergie", care penetreaza intreg

cosmosul, reprezinta explicatia pentru fascinatia existenta fata de ideile si practicile
oculte. Aceasta, intrucat conceptia oculta magica, despre fluiditatea unei "energii
cosmice" universale constituie fundamentul oricarei practici oculte inclusiv Yoga, ca si
a nenumaratelor terapii moderne. Aceasta conceptie se constituie intr-un punct de
legatura a ocultismului atat cu trecutul (cum ar fi, de exemplu, cele mai vechi teorii
imaginative ale omenirii despre lume, asa cum apar ele in magie si in credinta despre
mana a populatiilor tribale contemporane), cat si cu cele mai moderne forme de
terapie contemporana. Ideea despre existenta unei "energii cosmice" universale sau
"bioenergii" este prezenta atat in doctrinele orientale si in conceptia despre lume a
populatiilor "primitive", cat si in ocultismul occidental si in psihologia moderna. Intre
altele, ea este cunoscuta sub numele de prana (in India), chi (in China), ka (in
Egipt), mana (in Polinezia), baraka (in sufism), yesod (in Kabbala), orenda (la
irokezi) etc.

Conceptul despre existenta unei energii cosmice, aflata la dispozitia omului, explica,
de altfel, si acele interferente evidente ale "ezoterismului" cu "psihopiata" de astazi.
Sunt cunoscute, pe aceasta linie, tot felul de "tehnici magice", utilizate de diferiti
psihoterapeuti moderni, dupa ce prin C.G. Jung a fost refacuta legatura cu vechea
traditie magica a Occidentului: "antrenamentul autogen", "procedeul de relaxare prin
autohipnoza" si "autoprogramarea formala", "psihodrama", "terapia gestaltista" etc.

Acelasi lucru il reliefeaza, insa, in primul rand, adevarata "explozie" a asa-numitelor

terapii corporale, dar in special "bioenergetica", atat de prezenta pe piata alternativa
a psihoterapiilor. De ordinul zecilor, asemenea pretinse terapii nu fac altceva decat sa
inoculeze contemporanilor nostri o cosmologie si o antropologie cu un pronuntat
caracter oriental si ocult-ezoteric.

Spiritistii de astazi utilizeaza o serie de notiuni si cunostinte din fizica atomica si

descriu materia astrala ca pe o substanta constand din fascicule de raze. Intregul
univers este constituit dintr-o asemenea substanta. Lumea materiala nu este decat o
structura constituita din aceste radiatii foarte dense, capatand un aspect grosier.
Lumea eterica cuprinde si patrunde lumea materiala. Substanta ei prezinta diferite
frecvente. Ea este cea care determina, in functie de aceste frecvente, si calitatea
lumii astrale. Aceasta lume consta dintr-o serie de nivele sau dimensiuni existentiale.
Cu cat frecventa razelor unui asemenea plan existential este mai redusa, cu atat mai
mult se apropie acel plan - nu spatial, ci calitativ - de lumea materiala. O data cu
amplificarea frecventelor creste si gradul desavarsirii si frumusetea nivelului de
existenta. Exista pareri diferite in privinta numarului exact al acestor planuri sau sfere
existentiale, dar cei mai multi afirma ca ar fi vorba de sapte asemenea nivele.

Spiritismul - Antropologia

Potrivit doctrinei spiritiste, omul este constituit din trei componente: trupul sau fiinta
materiala, similara celei a animalelor, animata de acelasi principiu vital-sufletul sau
spiritul, intrupat in acest trup, si principiui intermediar, trupul eteric, astral sau
perispiritul, substanta semi-materiala, care are rolul de a inveli spiritul si de a uni
sufletul cu trupul. Cu ajutorul perispiritului spiritul poate intra in legatura cu trupul si
il poate pune pe acesta in miscare. Tot cu sprijinul sau, dupa moarte spiritul poate
intra in contact cu oamenii.

Spiritele nu sunt toate de acelasi fel. Ele se ierarhizeaza totdeauna in functie de

gradul de perfectiune la care au ajuns. Astfel, spiritele din prima categorie au atins o
stare de desavarsire maxima; cele dintr-o a doua categorie au ajuns abia la mijlocul
drumului spre o desavarsire deplina, in vreme ce cele din ultima categorie sunt
spiritele imperfecte ale oamenilor ignoranti, viciosi, rai, criminali, hoti etc. Cu alte
cuvinte, spiritele din aceasta ultima clasa sunt spiritele caracterizate prin
predominarea materiei asupra spiritului si prin nazuinta spre rau. Cele din a doua
categorie se caracterizeaza prin predominarea spiritului asupra materiei si prin
dorinta permanenta de a savarsi binele, iar cele din prima categorie sunt cele care au
atins nivelul suprem de desavarsire. Spiritele care nu au realizat aceasta stare finala
de desavarsire sunt nevoite sa se supuna unui ciclu de reincarnari, adica sa intre din
nou in alte trupuri, pentru ca numai in acest mod isi pot expia pacatele savarsite.
In opinia spiritistilor, spiritul se afla intr-o permanenta activitate, inclusiv in timpul
somnului. Somnul este o stare de odihna si refacere a fortelor noastre animale, in
acest interval, spiritul se afla intr-o stare de veghe; legaturile sale cu trupul se
diminueaza in asa fel, incat se poate elibera aproape total de acesta si, parasindu-l,
strabate spatiul si intra in legatura cu celelalte spirite. In consecinta, visele nu sunt
altceva decat amintirea a ceea ce spiritul a vazut si experimentat in timpul somnului
in calatoria sa in lumea astrala. In acelasi mod, se incearca si explicarea proceselor
de telepatie: spiritele comunica direct intre ele, fara vreo intermediere din partea
simturilor. In acest scop, ele folosesc un limbaj sui generis, specific spiritului fara sa
aiba nevoie de semnele exterioare ale limbajului obisnuit. De asemenea,
somnambulismul este privit de spiritisti ca un somn, in timpul acestei manifestari
sufletul obtinand fata de corp o libertate si mai mare decat in somnul natural.

Spiritismul - Viata pamanteasca si moartea

Spiritistii sustin ca viata de pe pamant nu este decat un simplu popas al spiritului pe

drumul sau spre desavarsire. Este vorba de un fel de "scoala" in care sufletul
reincarnat poposeste pentru a se instrui, pentru a se supune la cateva examene si a
se maturiza in vederea continuarii drumului spre starea finala de desavarsire.
Reincarnarea de dupa moarte a spiritului corespunde intocmai starii de evolutie
spirituala atinsa de acesta in existenta anterioara. Succesiunea starilor de existenta si
evolutie este explicata cu ajutorul doctrinei despre legea karmica. Spiritul reincarnat
are sarcina de a incerca sa se elibereze din mrejele care il tin si il fac prizonierul lumii
materiale, intre acestea fiind amintite individualismul, senzualitatea, invidia, mandria,
incapatanarea, dar si fariseismul si fanatismul religios. Cea mai importanta indatorire
este iubirea fata de aproapele. Exercitiul iubirii aproapelui este singura si adevarata
"religie", este legea fundamentala a universului. In viziunea spiritista, valoare
religiilor si confesiunilor nu trebuie evaluata in functie de doctrinele lor, ci in functie
de virtutea iubirii pe care ele promoveaza. Prin urmare, diferentele de credinta raman
intr-un plan secundar.

Moartea nu semnifica, pentru spiritisti, nici sfarsitul, nici vreun fel de aneantizare, ci
doar o tranzitie o trecere dinspre viata pamanteasca spre o post-existenta, spre un
alt plan al existentei umane. Este vorba, in consecinta, de o simpla schimbare de
scena si de decor invelit de trupul eteric, spiritul ajunge in lumea de dincolo. Pentru
ca aceasta tranzitie sa poata avea loc fara dificultati, este absolut necesar ca fiinta
spirituala respectiva sa fi crezut inca din aceasta viata in existenta unei vieti dincolo
de mormant. Daca omul moare cu iluzia ca, dupa moarte, intra in ceea ce unii
numesc "nefiinta" si ca totul s-a terminat, atunci el va intra intr-o stare de deruta, si
anume imediat dupa moartea sa fizica, nemaiputand crede ca realmente a murit,
intrucat traieste mai departe, chiar daca intr-un alt plan al existentei; tocmai din
acest motiv, el va nazui sa-si continuie activitatile sale de pe pamant, sa aiba aceleasi
obiceiuri, dar si sa observe ca ceva nu mai este in regula. Daca aceasta tranzitie se
va derula, insa, fara probleme, respectivul se va trezi, dupa un asa-numit "somn de
adaptare", intr-o noua lume, in lumea astrala, va fi primit acolo de catre rude si
prieteni decedati, se va simti din nou tanar si sanatos si se va acomoda foarte usor
cu noul sau mod de viata.
"Spiritualismul crestin"

Desi doctrina spiritista are prea putine lucruri in comun cu invatatura crestina, totusi
reprezentantii spiritismului au evitat si evita o ruptura cu crestinismul. Motivul
principal il reprezinta, in primul rand, credinta comuna in existenta unei vieti dupa
moartea fizica. In plus, trebuie subliniat faptul ca, pe parcursul timpului, s-au
constituit tot felul de asociatii si "Biserici" care incearca sa promoveze un asa-numit
"spiritualism crestin", straduindu-se sa demonstreze ca multe texte biblice ar contine
invataturi spiritiste, ca multe Biserici crestine s-ar fi detasat de asemenea concepte
si, in consecinta, n-ar mai avea acces la o interpretare exacta a Bibliei. Teoriile
moderne in domeniul teologiei, incepand cu demitologizarea si pana la aceea ce s-a
numit "teologia viitorului", sunt privite de catre spiritisti ca niste consecinte ale
diminuarii credintei in existenta unei lumi de dincolo si ca o capitulare a
crestinismului in fata secularismului si a stiintelor materialiste.

In afara acestui "spiritualism crestin", exista o forma de "spiritism sincretist",

respectiv o serie de neoreligii sincretiste, in cadrul carora elementele crestine pierd
semnificativ din pondere, asupra carora vom reveni foarte pe scurt putin mai incolo.

Revenind la "spiritualismul crestin", mentionam ca, in S.U.A., exista sute de asociatii

cu un caracter spiritualist-crestin, constituite in mai multe mari uniuni. Tot la fel, in
Anglia, exista aproximativ 900 de comunitati spirituale, dintre care 100 doar in
Londra. De asemenea, Biserica Anglicana a fondat in 1954 o comunitate de lucru a
Bisericii in vederea cercetarii spiritismului: "Societatea Bisericii pentru studii fizice si
spirituale" (C.F.P.S.S.).

Si in spatiul de limba germana au aparut si s-au raspandit anumite comunitati

spiritiste si spiritualiste cum ar fi: "Biserica ioaneica", "Loja spirituala din Zurich / Pro
Beatrice", Ordinul "Fiat Lux", "Uniunea mihaelica "Comunitatea in Iisus Hristos",
"Scoala din Bieberau, Comunitatea "Izvorul prieteniei", "Viata universala".

Am amintit mai inainte de neoreligiile spiritiste. Cele mai importante sunt

urmatoarele: spiritismul kardecistic si cel umbandistic din Brazilia, caodaismul din
Vietnam si "Biserica unificarii", fondata de catre coreanul Sun Myung Moon si
cunoscuta si sub numele de secta "Mun".

Reprezentanti de seama ai spiritismului sustin ca toate fenomenele supranaturale din

Biblie pot fi explicate doar dintr-o perspectiva spiritista. Au recurs la o noua traducere
a Noului Testament, in care Evangheliile si epistolele sunt reinterpretate intr-o
maniera spiritista. In acest sens, potrivit invataturii spiritiste, prin "moarte" trebuie
inteleasa doar "moartea spirituala"; notiunea "pneuma" din limba greaca semnifica
"spiritul" sau "lumea spiritelor", iar "Duhul Sfant" nu reprezinta vreo Persoana divina,
ci doar un simplu membru al "lumii spiritelor lui Dumnezeu". De asemenea,
"imparatia lui Dumnezeu" trebuie inteleasa ca o "lume a spiritelor lui Dumnezeu".
Iisus Hristos este socotit ca un "spirit primar" si apreciat ca unul dintre mai multii fii
ai lui Dumnezeu. Spiritistii pretind ca Hristos nu este altceva decat un "mesager al lui
Dumnezeu", venit in lume pentru ai arata acesteia adevaratul drum spre desavarsire
asa cum au mai facut-o si altii inaintea sa. Procrearea sa s-a facut printr-un "Duh
Sfant", folosit de catre batranul Iosif ca medium. Minunile savarsite de El se explica
prin faptul ca stapanea foarte bine vibratiile sau frecventele cosmice. A fost rastignit
datorita rautatii umane. Invierea Sa, pretind ei, n-ar fi fost altceva decat o simpla
materializare, asa cum se intampla in sedintele spiritiste. A acceptat voluntar
moartea, pentru a oferi prilejul acestui proces de materializare si pentru a demonstra
biruinta spiritului asupra materiei. Spiritualistii crestini contesta doctrina despre harul
divin, afirmand ca aceasta este inutila si ca ar incuraja o anume comoditate religios-
morala. Actul din ziua Cincizecimii devine explicabil, in opinia lor, prin faptul ca
apostolii au intrat intr-o stare de transa, fiind posedati de un anume spirit.

Spiritismul - Consideratii critice

In esenta sa, spiritismul face parte din randul miscarilor oculte, apropiindu-se mai
mult de magie decat de religie. Ritualul magic pe care-l presupune apropie spiritismul
de magia evocatoare, in cadrul careia fiinta supranaturala este chemata afara din
mediul sau si convocata in acela al oamenilor. Tot la fel, mediumii spiritisti invoca
spiritele celor morti spre a intra in contact cu cei ramasi in viata. In mare masura,
spiritismul poate fi asimilat Samanismului, fiind o forma veritabila de neosamanism.
Asa cum recunosc chiar unii reprezentanti ai spiritismului, samanismul nu este
altceva decat o religie preponderent spiritista care accepta o post-existenta
incontestabila a sufletului dupa moarte si care practica intrarea in contact cu rudele
decedate, cu anumite spirite ale naturii etc. Mediumul in aceasta comunicare este
samanul, care are o vocatie speciala in aceasta privinta. Se pare ca, din nefericire,
neosamanismul reprezinta produsul-surogat cu cel mai larg consum de pe "piata
spirituala".

Pe de alta parte, spiritismul reprezinta o contramiscare in interiorul secularismului

modern intrucat nevoile omului nu sunt satisfacatoare in aceasta lume, spiritismul
incearca sa ofere o lume de dincolo, dominata de aceleasi motive ca si aceasta.
Mesajul spiritist se constituie dintr-o combinatie de elemente seculariste si conceptii
oculte. El a preluat si anumite elemente crestine, dar se afla intr-o contradictie
indiscutabila cu invatatura biblica. De pilda, conceptia despre Dumnezeu este una
deista. Acesta apare doar in ipostaza de creator al lumii si al spiritelor, ci nu si in
aceea de Parinte, care poarta de grija creaturilor Sale si intervine in viata lor. Functia
Sa de guvernare a transferat-o legilor de guvernare atribuite insasi creatiei Sale.
Acestea actioneaza automat si garanteaza, in conceptia spiritista, atingerea scopului
pe care Dumnezeu l-a prestabilit pentru creaturile Sale. Prin urmare, omul nu mai
conlucreaza, in fapt, cu Dumnezeu, ci cu legile lui Dumnezeu. Prin aceasta,
semnificatia biblica a credintei, ca incredere si daruire totala a omului in relatia sa cu
un Dumnezeu viu, dispare totalmente. Nici nu mai poate fi vorba de vreo conceptie
crestina despre pacat, pocainta sau iertare. Considerand ca poate oferi omului mai
multe detalii despre lumea spiritelor, despre existenta de dupa poarte, mai ales celor
apropiati, spiritismul ar putea fi catalogat ca un fel de scientism religios, ca o "religie
scientificata". Totusi, desi recunoaste originile foarte vechi ale unei asemenea practici
de comunicare cu cei morti, Sfanta Scriptura respinge categoric recursul la ea: "Sa
nu se gaseasca la tine din aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator,
nici ghicitor sau vrajitor sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri,
nici mag, nici dintre cei ce graiesc cu mortii" (Deuteronom 18,10-12; Levitic 20,6;
20,27; I Regi 28,7-20). Cel mai transant in aceasta privinta, insa, este profetul Isaia:
"Si cand va vor zice: "intrebati pe cei ce cheama mortii si ghicitorii care soptesc si
bolborosesc", sa le raspundeti: "Nu se cuvine oare poporului sa alerge la Dumnezeul
sau? Sa intrebe oare pe morti pentru soarta celor vii?"" (Isaia 8,19). In Noul
Testament, Sfantul Apostol Ioan atrage si el atentia asupra necesitatii stringente a
deosebirii duhurilor: "Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci ispititi duhurile, daca
sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume" (I Ioan 4,1).

De asemenea, ca si alte invataturi oculte, spiritismul impartaseste o viziune

evolutionista despre divinitate, incompatibila cu Revelatia. Dupa cum s-a putut
observa, Mantuitorul Hristos nu este, in acceptiunea spiritista, decat un om superior,
un "fiu al lui Dumnezeu" intre multi altii, un initiat, ba chiar un mediu spiritist, si nu
Fiul lui Dumnezeu intrupat, Dumnezeu adevarat si Om adevarat.

O deosebire foarte importanta intre crestinism si spiritsm consta in faptul ca, in

conceptia crestina, nu poate fi facuta nici pe departe o separatie totala intre Biserica
luptatoare (a celor vii) si cea triumfatoare (a celor morti) pentru ca ambele se
constituie in Trupul lui Hristos. Exista o comuniune clara in iubire, dar si in suferinta,
a celor doua Biserici. Cu toate acestea, stabilirea unei relatii personale intre cele doua
nu este ceva manipulabil. Exista o granita, o limita intre cele doua lumi. Atat cei
decedati cat si cei vii traiesc in Domnul, in Hristos, dar legatura celor vii cu cei morti
nu poate fi facuta de catre cei in viata prin tot felul de tehnici discutabile.

In fine, mai trebuie subliniat ca antropologia spiritista, prin conceptia ei trihotomica

(trup, perispirit si spirit), prin accentuarea planului astral de existenta si promovarea
doctrinei despre ciclul reincarnarilor, prin evolutia spirituala pana la starea divina, nu
este compatibila cu invatatura crestina, care exclude orice desavarsire oculta prin
propriile puteri. In plus, practicile spiritiste, prin caracterul lor ocult, au un efect
negativ asupra omului, avand consecinte dintre cele mai imprevizibile, intre care
depresii psihice si dereglari mentale.

Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu

Spiritualitatea ortodoxa si revolutia tehnologica

Introducere

In epoca noastra se vorbeste adeseori despre "revolutia tehnologica"; se vorbeste

insa din perspective opuse, unii aparand-o, iar altii anatematizand-o. Exista oare in
spatiul teologiei ortodoxe o diferenta esentiala intre problema de mai sus a
tehnologiei si cea a realitatii contemporane?

Am putea, desigur, sa vorbim cu referire la secolul trecut despre o revolutie

industriala, cu toate consecintele ei sociale, politice, morale, religioase etc. Dar atunci
cand vorbim de o noua epoca in istoria umanitatii, despre a treia "revolutie
tehnologica", oare nu se exagereaza cumva dimensiunea schimbarii indiscutabile
survenite in conditiile vietii noastre?

Ar fi poate mai realist ca, in loc sa vorbim despre "revolutie", sa recunoastem un

proces care a inceput cu mult inaintea revolutiei industriale, avand drept limita
maximul evolutiei si consecintelor lui.

Cu toate acestea, elementul fundamental nou in tehnologia contemporana este o

rasturnare a lucrurilor. In vreme ce odinioara omul se straduia sa amelioreze prin
stiinta stapanirea lui asupra naturii, acum el patrunde in legile cele mai intime ale
naturii, cu rezultate probabil utile, dar si cu posibilitati infricosatoare si nelimitate de
a interveni in chiar aceste legi.

Si unde ar putea ajunge aceasta rasturnare? La extinderea posibilitatilor sau la

limitarea voluntara, astfel incat sa se pastreze suprematia, maiestatea si
salvgardarea naturii insasi? De aceea, problema nu este in esenta relatia omului cu
natura, ci mai degraba inteligenta sa in fata alegerilor infinite, pentru a nu fi victima
operelor mainilor sale. Pentru ce toate acestea?

Ne amintim pe buna dreptate cuvintele lui Iov: "Aspru fata de copiii lui ca si cum n-ar
fi ai lui, se osteneste fara teama" (Iov 39, 16). Cu alte cuvinte, epoca noastra
actioneaza cu duritate si indiferenta fata de copiii ei ca si cum n-ar fi ai ei. Si lipsa ei
de discernamant si de teama anuleaza orice efort si osteneala iar, in cele din urma,
ea alearga in gol.

In sfarsit, scopul nostru nu este de a sublinia schimbarile revolutionare, ci de a

sugera contemporanilor nostri scopul real al tehnologiei si de a propune criteriile
teologice si morale ortodoxe. Sa vedem acum cand anume incepe tehnologia.

I. Antropologie si tehnologie

Adam in rai era "gol prin simplitatea si viata sa lipsita de mestesug", neducand lipsa
de nimic si fara vreun "mestesug". Vocatia sa, preocuparea sa esentiala,
eracontemplatia, vederea lui Dumnezeu, cautata si gasita in supravegherea pomului
cunostintei. De aceea, pe om l-a facut "cultivator al unor plante nemuritoare", astfel
incat prin cultivarea din Eden sa se ocupe necontenit de Dumnezeu. Tehnologia a
aparut, asadar, dupa cadere.

Fiul intai-nascut al lui Adam (cf. Fc 4, 1-26), Cain, a fost agricultor, iar Abel pastor;
amandoi legati de natura. Al treilea fiu, Enoh, a devenit arhitect si constructor de
cetati. Dintre ceilalti descendenti, Iabal a devenit intemeietor al vietii nomade. Iar
fratele lui, Iubal, a devenit inventatorul instrumentelor muzicale cu corzi, al psaltirii si
chitarei. Iar Tubal a fost forjor, producand bronz si fier.

In fine, Enoh, fiul evlaviosului Set, credincios Numelui lui Dumnezeu, a convocat
intaia adunare publica, devenind intemeietor al cultului lui Dumnezeu, astfel incat toti
acesti descendenti tehnologi ai lui Adam sa gaseasca un loc si un mod de a
contempla pe Dumnezeu si sa lucreze oriunde ar fi, pana cand vor stapani pamantul.

Astfel, aparitia progresiva a tehnologiei, de la agricultura si pana la industrie, ii da

omului, cu binecuvantarea lui Dumnezeu si prin "munca ostenitoare" (Fc 3,17),
posibilitatea de a-si mentine, in ciuda caderii universale, pozitia dominanta asupra
naturii. Tehnologia este un efect al rationalitatii omului si o suplinire a neputintei sale
naturale in fata animalelor care au suficienta putere ca sa supravietuiasca in fata
elementelor naturii, a necesitatilor vietii etc.

Aici am putea spune ca pentru cei vechi si pentru Scriptura nu exista o diferentiere
intre arta si tehnologie, care, daca ar raspunde nevoii firii noastre, n-ar trebui sa fie
straina si vrajmasa "frumosului". Arta provine din mestesug, ca una care e inca si mai
necesara, iar tehnica a evoluat nu servind preocuparile de mai sus ale omului, ci
avand drept scop productivitatea si castigul.

Prin urmare, potrivit evolutiei ei, si pentru ca omul sa traiasca ca stapan, e necesar
ca tehnologia in general sa ramana cu discernamant in cadre rationale, nefiind scop
final in sine, ci o intentie, un mod si o patrundere treptata a legilor si elementelor
celor mai intime, nu numai ale pamantului, ci si ale celor mai presus de pamant.

Fiindca, potrivit Sfantului Grigorie al Nyssei, omul are "pozitia verticala, si de aceea
tinde spre cer si priveste in sus. La inceput aceste lucruri semnalau demnitatea sa
imparateasca".

II. Controlul tehnologiei

Automatizarea perioadei industriale si mai cu seama informatica perioadei

"postindustriale", precum si criza ecologica ne pun o intrebare: la ce anume serveste
tehnologia contemporana, care e un idol rapace, inaintea caruia ne inchinam, un
mecanism incontrolabil pentru noi; de ce anume intreaga noastra societate sa fie
organizata tehnologic? Numai pentru a hrani mecanismele? De exemplu, un distins
ierarh din Rusia (Filaret, mitropolitul Minskului) a relevat faptul ca produsele unor
gigantice mine de fier erau folosite in exclusivitate pentru producerea de noi motoare
de foraj destinate acelorasi mine!
Rapidul progres al fizicii nucleare si cel al geneticii pot deschide fireste orizonturi
stiintifice, dar in acelasi timp creeaza probleme si riscuri pentru neamul omenesc, de
aceea se impune o interventie imperativa a moralei in campul tehnologiei.
Optimismul irational si "nepasator" al multor oameni de stiinta si factori politici este
nelinistitor. Dupa ei, dezvoltarea tehnologica contine in ea insasi solutia problemelor
pe care le creeaza, de aceea nu trebuie impiedicata sa genereze "solutii tehnologice"
diferitelor probleme. De exemplu, cine poate sa exercite un control asupra unui
regim ideologic atunci cand acesta urmareste deliberat sa creeze un tip de om
tehnologic? Aici e valabil cuvantul Apostolului Pavel: "Sa facem cele rele, ca sa vina
cele bune..." (Rm 3, 8).

Din contra, altii, folosindu-se de argumente istorice si invocand neputinta de a

prevedea evolutia inventiilor noastre, refuza orice interventie.

Desigur, nu tehnologia in sine e vatamatoare, intrucat ea este un rod al ratiunii si

inteligentei omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu. Cand insa alearga nestavilit spre
finalitatea ei neinfranata, atunci ea devine luciferica, nu mai aduce lumina, ci
intuneric adanc.

Pericolul nostru e imunitatea tehnologiei si a exploatarii comerciale a tehnologiei care

are in vedere dominatia sufocanta asupra vietii umane si solutionarea problemelor
prin mijloace tehnice independent de principii etice si metafizice.

In final insa, sa auzim si glasul traditiei noastre ortodoxe.

III. Pozitia Bisericii in fata acestei probleme

Biserica lui Hristos tine nefalsificata traditia ortodoxa, o putere fiintiala unica, care
tasneste din viata si experienta ei, precum si din neincetatul izvor pustnicesc si din
glasul traditiei monahale adunate in vistieriile ei, si care este mereu profunda si vie.

Traditia monahala ar putea da criterii aplicabile pentru comportarea unui membru al

Bisericii in fata tehnologiei. Biserica si monahismul nu au o atitudine ostila fata de
progresul tehnologic. Din contra, de-a lungul secolelor monahii s-au aratat
producatori seriosi de inventii stiintifice si tehnice.

In Occidentul medieval, monahii au restabilit civilizatia distrusa de invaziile barbare.

Manastirile au devenit focare ale stiintelor pozitive, au dezvoltat matematica,
zoologia, chimia, medicina etc. Principalele inventii ale manastirilor au alcatuit baza
industriei. Iar prin marile defrisari monahii au creat posibilitatea dezvoltarii agricole.

Sfantul Atanasie Athonitul a fabricat la Sfantul Munte o moara mecanica, a carei

miscare era asigurata de boi, astfel incat monahii sa nu lipseasca de la slujbele
dumnezeiesti. Aceasta lucrare, spune Viata sfantului, a fost o impletire
"preafrumoasa de compatimire si mestesug". in chip asemanator, acelasi lucru s-a
intamplat la toate latitudinile, acolo unde s-au intemeiat manastiri ortodoxe.
Manastirea ortodoxa traieste mereu ca o realitate eshatologica si o pregustare a
imparatiei cerurilor; de aceea a si fost un exemplu de imitat al unei societati
organizate cu viata evanghelica, demnitate umana, libertate si slujire a semenilor.

In acord cu acestea, Sfintii Parinti au supus tehnologia in manastire la doua criterii,

dupa cum vorbeste in mod caracteristic Sfantul Vasile cel Mare despre munca si
alegerea mestesugurilor.

a) Infranarea (enkrateia)

Dupa acest criteriu sunt alese mestesugurile care pastreaza "linistea si netulburarea"
vietii monahale, astfel incat sa evitam grijile inutile si eforturile chinuitoare. Scopul
nostru e de a avea "moderatia si simplitatea". Pentru Sfantul Vasile cel Mare
mestesugurile sunt "in ele insele necesare vietii si foarte folositoare", atunci cand
pastreaza unitatea vietii fratilor, neimprastierea si ingaduie starea inaintea Domnului.

In general aici e valabil principiul ca "scopul comun sa fie implinirea nevoilor". Iar
Cuviosul Petru Damaschinul completeaza: "Tot ceea ce este in afara de neaparata
trebuinta se face piedica celui ce vrea sa se mantuiasca - adica tot ce nu ajuta la
mantuirea sufletului sau la viata trupului". Desigur, aceste principii nu sunt numai
pentru manastiri; pot deveni linii conducatoare pentru un control necesar al
tehnologiei, daca nu vrem ca ea sa ne nimiceasca.

b) Trezvia (nepsis)

Vrajmasul cel mai redutabil pe care 1-a creat civilizatia post-industriala, civilizatia
informatiei si a imaginii, e distractia rea. Cufundat sub sute de mii de imagini si
diferite spectacole televizate si in general de mediile de informare, omul isi pierde
linistea, stapanirea de sine, posibilitatea contemplatiei si concentrarii, si devine
extrovertit, strain lui insusi, intr-un cuvant fara minte, lipsit de mintea conducatoare.
Atunci cand, potrivit statisticilor, omul, si copiii indeosebi, urmaresc in medie
programele televiziunii treizeci si cinci de ore pe saptamana, oare mintea si inima lor
nu devin prada "Scilei si Caribdei"?

In majoritatea cazurilor, credinciosii Bisericii marturisesc ca nu mai reusesc sa se

roage, sa se concentreze si sa se rupa de spectacolele lumesti si furtunile sufletesti si
duhovnicesti, in detrimentul sobrietatii, al echilibrului interior, al unei munci
agreabile, al seninatatii familiale si al unei vieti sociale ziditoare. Lumea imaginii
industriale ajunge la o adevarata idolatrie.

Invatatura Parintilor despre trezvie inarmeaza omul, astfel incat sa aplaneze efectele
distructive ale societatii tehnologice. Potrivit Sfantului Apostol Pavel: "armele luptei
noastre nu sunt trupesti, ci puternice inaintea lui Dumnezeu, spre daramarea
intariturilor. Noi surpam iscodirile mintii, si toata trufia ce se ridica impotriva
cunoasterii lui Dumnezeu si tot gandul il robim spre ascultarea lui Hristos" ([2 Co 10,
4-5). Trezvia este pentru fiecare om un talisman "care ofera tot binele veacului
acesta si al celui viitor", o cale care duce spre imparatie, "spre cea dinauntrul nostru
si spre cea viitoare".
Trezvia nu este un privilegiul rezervat numai atletilor contemplatiei, ea este pentru
toti cei ce vor sa aiba o constiinta curata "folosindu-se de lumea aceasta ca si cum
nu s-ar folosi deplin de ea" (1 Co 7, 31).

In epoca industriala omul a devenit consumator si sclav al lucrurilor fabricate; in

societatea postindustriala el devine inca si mai mult consumator si sclav al imaginilor
si informatiilor care ii umplu viata.

Infranarea si trezvia sunt pentru tot omul ce vine pe lume o panoplie gata pregatita
de experienta vietii monahale si in general a traditiei ortodoxe, ale carei arme
abolesc sclavia omului si salveaza sanatatea si suveranitatea lui de fiu al lui
Dumnezeu.

Arhimandritul Emilianos - Simonos Petras

Atitudinea crestina fata de reincarnare

Doctrina multimilenara, doctrina despre reincarnare sau transmigratia sufletului,

numita si metempsihoza, este specifica experientei religioase indiene si sta la baza a
patru religii orientale: hinduismul, jainismul, budhismul si sihismul.

Aceasta doctrina, numita samsara, nu poate fi inteleasa pe deplin fara a cunoaste

doctrina karman - legea faptelor si fara a intelege starea de eliberare spre care se
indreapta fiecare adept al religiilor amintite. Doctrinele despre karman si samsara
sunt strans legate intre ele si sunt un leit-motiv specific oriental.

Colonizarea Indiei de catre englezi, incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea si

inceputul secolului al XlX-lea, a dus la cunoasterea textelor religioase indiene, care i-
au fascinat pe europeni in secolul al XIX-lea. Asa au aparut scolile de traducatori ai
textelor sacre indiene. Odata cu traducerea textelor sacre in limba engleza, germana
si franceza s-a dezvoltat si interesul pentru descifrarea credintelor religioase si ideilor
filosofico-religioase orientale. Astfel a devenit o moda discutia despre reincarnare,
dar a starnit si interesul filosofilor europeni.

Patrunderea in secolul al XX-lea in Europa a sectelor de factura orientala, pe terenul

pregatit prin cunoasterea doctrinelor orientale, de catre filologi, filosofi si istorici ai
religiilor, a facut ca doctrina despre reincarnare sa dobandeasca noi valente si s-a
mers pana acolo incat s-au cautat argumente pentru reincarnare si in Biblie. Asa s-a
ajuns ca nenumarati crestini sa fie atrasi, si sa propage chiar, credinta in aceasta
doctrina.

1. Trasaturile doctrinei despre transmigratia sufletelor

In India traditionala credinta in renasterile succesive apare ca ceva, intr-un fel,

subinteles. Aceasta inseamna ca ea nu este niciodata rezultatul unui efort de gandire
sau de cautare spirituala, ci se infatiseaza ca opusul unei atitudini imbratisate in mod
constient si liber, cu titlu personal, de cineva anume.

Oamenii sunt crescuti in aceasta credinta cu care se obisnuiesc de la cea mai frageda
varsta, asa incat ideea de a o pune la indoiala le ramane straina tot timpul vietii. De
fapt, pentru ei, este vorba mai mult de o certitudine sensibila decat de un articol de
credinta.

Hindusii, jainii, budhistii si sikhistii nu "cred" in transmigratie in felul in care crestinii

cred in invierea cu trupul. Ei par sa aiba, in aceasta privinta, o adevarata perceptie,
vie si intensa, in ciuda obscuritatii sale. Ei simt "greutatea" acumulata a vietilor
anterioare apasandu-le pe umeri, dar nu vor cauta niciodata indicii, semne sau
dovezi.

O alta trasatura a transmigratiei sufletelor este caracterul esential etic al

mecanismului caruia i se supune. Este vorba despre legea karman. Karman, care
denumea initial actul ritual, a ajuns sa fie aplicat oricarui comportament uman
caracterizat in functie de bine sau de rau, mai exact, in functie de supunerea sau
nesupunerea fata de o ordine dreapta a lucrurilor - dharma.

Cum exista o legatura certa intre ierarhia conditiilor sociale si cea a satisfactiilor pe
care fiintele umane le pot astepta de la existenta, principiul karman se va exprima, in
primul rand, prin renasteri mai mult sau mai putin nobile ori mai mult sau mai putin
josnice, in functie de calitatea etica globala a faptelor si actelor savarsite pe parcursul
vietii sau vietilor anterioare.

E de la sine inteles ca un asemenea principiu inabusa din fasa orice protest sau
revendicare sociala si contribuie din plin la intarirea ordinii castelor in hinduism. In
plus, eliminand disputa cu privire la "cel ce sufera pe drept", acest principiu ii
impiedica pe indieni sa-si puna spinoasa problema a raului, care-i pune in dificultate
pe europeni.

Trebuie avut in vedere ca doctrina samsara nu se refera numai la fiintele vii, ci ea se

extinde la dimensiunile intregului cosmos, pe o imensa "scara" a "fiintelor", omenirea
reprezentand doar sectorul mijlociu.

Deasupra omenirii se gasesc nenumarate fiinte superioare, adica multimea fara de

numar a demonilor, geniilor, zeilor si zeitelor, care formeaza panteonul mitologiei
hinduse. Dedesubtul omenirii se afla animalele, plantele si mineralele. In functie de
propriul karman este posibil sa te inalti la nivelul zeilor sau sa cazi in mizeria si
anonimatul creaturilor celor mai neinsemnate.

Natura umana este singura dintre naturile reincarnate in care sufletele pot actiona
pentru a-si alege viitorul intr-un sens sau altul. "Deasupra omenirii" zeii sunt prea
cufundati in placerile paradisiace pentru a-si dori sa-si transforme destinul,
"dedesubtul omenirii" fiintele sunt prea indobitocite pentru a mai putea deosebi
binele de rau. Prin urmare, omul isi poate imbunatati soarta in renasterea viitoare,
daca isi indeplineste cu grija propria dharma pe parcursul acestei vieti.

Scopul principal este atingerea starii de eliberare, adica starii care a depasit karman
si samsara, o stare transcendenta, imposibil de imaginat, care nu poate fi exprimata
decat in termeni negativi: incetarea definitiva a ciclului nesfarsit de renasteri. Faima
celor care se retrag din lume (precum yogi, rsi, sadhu) este strict legata de atitudinea
esentialmente negativa pe care acestia o imbratiseaza in ceea ce priveste
transmigratia.

2. Inceputurile doctrinei despre transmigratia sufletelor

Desi, din Upanisade, se intelege ca doctrina despre transmigratia sufletelor ar fi
existat din timpul Vedelor, in nici un text vedic nu este atestata clar. Exista doar texte
vedice care sunt luate in considerare ca texte ce ar avansa ideea transmigratiei.

Astfel avem:

1. Rg-Veda 4.26.1: "Cunoscand acestea Vamadeva a inceput: Eu am fost Manu si

Surya". Vamadeva este numele unui rsi caruia i se atribuia majoritatea imnelor din
cartea a patra din Rg-Veda. In contextul originar, cuvintele apartin zeului Indra, care
isi afirma conditia de cosmocrator. In virtutea unei viziuni inspirate, Vamadeva s-ar fi
cunoscut pe sine ca Brahman si, astfel, ca Brahman, a putut vedea nasterile
anterioare ca Manu si Surya.

2. Rg-Veda 4.27.1: "In trupul mamei inca zabovind, am cunoscut toate nasterile
acestor zei, care ma tineau prins intr-o suta de fortarete de fier. Dar ca un soim, in
zbor iute, am fugit de acolo". Dupa traditia indiana este vorba mai intai de o nastere
in calitate de copil, o nastere prin educatie si urmeaza o a treia nastere dupa moarte.
Citatul acesta poate avea un sens, in contextul exprimat mai sus, daca prin soim se
intelege sufletul, iar prin fortarete de fier corpurile strabatute de el.

Studiate cu atentie, in contextul imnelor din Rg-Veda, cele doua citate nu au nimic de
a face cu doctrina transmigratiei. In primul, Indra isi lauda puterea magica, care-i
permite sa ia tot felul de forme, in cel de-al doilea inteleptul Soma povesteste cum
coboara pe pamant ca soim sau purtat de soim.

Imnurile vedice propaga o continuare a vietii printre zei, sub indrumarea lui Yama,
pentru cei buni, si o calatorie in adancimea obscura pentru cei rai. Yama este primul
om care a gasit calea spre inaltimile luminoase ale zeilor si a devenit un print in tara
preafericitilor, petrecand cu zeii.

Prin urmare, nu putem vorbi despre transmigratia sufletului inainte de Upanisade.

Daca in textele Brahmanas se afla premisele recompenselor si pedepselor in lumea

de dincolo, in locul reprezentarilor vedice despre o fericire nediferentiata, in
Upanisade gasim texte care afirma clar doctrina samsara.

Textul de inceput al doctrinei samsara se gaseste in Brhadaranyaka-Upanisad 6.2.1-

16 si este repetat, cu mici modificari, in Chandogya-Upanisad 5.3.1-10.10. Redam
textul in rezumat:

"Stii cum se duc, pierind, fiintele pe cai deosebite? Stii cum se inapoiaza in alta lume?
Stii cum de nu se umple lumea cealalta atat de multi fiind cei care pier necontenit?
Stii, insa, dupa al catelea prinos apele, prinzand glas omenesc, se scoala si vorbesc?
Stii insa intrarea pe drumul care duce la zei sau pe cel care duce la strabuni, in urma
caror fapte se intra pe drumul care duce la zei sau pe cel care duce la strabuni?"
(6.2.1-2)
"Cei care stiu astfel si acestia care, in padure, mediteaza la credinta si adevar
(satya), trec in flacara. Din flacara in zi, din zi in luna crescatoare, din luna
crescatoare in cele sase luni cat merge soarele spre miazanoapte, din lunile acestea
in lumea zeilor, din lumea zeilor in soare si din soare in preajma fulgerului.
Intampinandu-i un om (purusa) care-i faptura gandului (manas) ii calauzeste pe cei
din preajma fulgerului pana la lumile lui Brahman. In lumile lui Brahman ei locuiesc
dincolo de departari. Pentru ei nu exista intoarcere inapoi. Iar cei care cuceresc
lumile prin sacrificiu, pomeniri si asceza (tapas), trec in fum. Din fum in noapte, din
noapte in luna descrescatoare, din luna descrescatoare in cele sase luni cat merge
soarele spre miazazi din lumile acestea in lumea strabunilor si din lumea strabunilor
in luna. Ajungand in luna ei se prefac in hrana. Iar acolo, intocmai ca pe regele
Soma, ii mananca zeii si pe ei. Cand ispravesc si cu aceasta, atunci intra de-a dreptul
in spatiu. Din spatiu in aer (vayu), din aer in ploaie si din ploaie in pamant. Ajungand
in pamant, ei se prefac in hrana. Sunt inca o data adusi drept ofranda in focul omului
(purusa). Dupa aceea se nasc in focul femeii. Reinaltandu-se catre lumi, ei urmeaza
mai departe aceeasi rotire. Iar cei care nu stiu aceste doua drumuri devin gaze,
fluturi si neamul celor ce musca " (6.2.15-16).

Textul sustine o dubla recompensa: o data prin rasplata si pedeapsa in lumea de

dincolo, apoi, inca o data prin renastere pe pamant.

Pentru a intelege mai bine inceputul doctrinei samsar a e nevoie sa revenim si la

textul din Brhadaranyaka-Upanisad 3.2.13-14:

"Yajnavalkya - a spus el - cand glasul (vac) omului mort patrunde in foc, suflul
(Prana) in aer, ochiul in soare, gandul (manas) in luna, urechea in zari, trupul in
pamant, sinele (atman) in spatiu, parul de pe trup in ierburi, parul de pe cap in
copaci, iar sangele si samanta coboara in ape, ce se intampla atunci cu omul?
Aceasta o vom sti numai noi, dar nu aici in fata lumii. Departandu-se cei doi au stat
de vorba. De-au grait despre ceva, numai despre fapta (kartnan) au grait; si de-au
preamarit ceva, numai fapta aupreamarit-o. Intr-adevar devii bun prin fapta buna si
rau prin cea rea".

Comparand textul acesta cu textul din Brhadaranyaka-Upanisad 4.4.5-6, avem o

imagine completa a recompensei si pedepsei eliberarii si transmigratiei: "Omul
(purusa) este rodul dorintei; precum ii este dorinta, astfel ii este si stradania; precum
ii este stradania, astfel si fapta cefaptuieste; fapta cefaptuieste este si cea din care
se infrupta".

Prin urmare, pe fundalul unor corespondete intre om si cosmos, in spiritul explicarii

Brahmanelor, Yajnavalkya formuleaza teoria actului (faptei) ca determinant al
conditiei intr-o existenta viitoare, subliniind caracterul esoteric al acestei teorii. In
felul acesta sufletul se leapada de trup si isi faureste o forma mai noua, mai
frumoasa:

"Precum o mestera in broderii, plasand firele de la o broderie, coase o alta forma mai
noua si mai frumoasa, tot astfel sinele (atman), lepadandu-se de trup si alungand
nestiinta isi faureste o alta forma mai noua si mai frumoasa, de strabun, de
Gandharva, de zeu, de Prajapati, de Brahman sau de alte fiinte".

Asadar, invatatura Yajnavalkya cuprinde o simpla recompensa prin renastere in

lumea empirica, recompensa prin transmigratia sufletului.

3. Temeiurile doctrinei despre transmigratia sufletelor

Daca in Upanisade doctrina despre transmigratia sufletelor apare ca o taina, ca ceva

nou ce nu trebuie profanat, in textele ulterioare ea va fi cunoscuta prin scolile
hinduse, jaine si budhiste ale vremii, insa totdeauna strans legata de doctrina
karman. Un text concludent in acest sens avem in Katha-Upanisad 5.7: "In pantecele
mamei intra unul, incarnandu-se intr-un trup, altul se duce intr-o planta, fiecare dupa
fapta, fiecare dupa stiinta".

Scolile hinduse clasice care s-au preocupat de dezvoltarea doctrinei samsara, in

legatura cu doctrina privind starea de eliberare, au fost Samkhya si Vedanta.

Scoala Samkhya propaga eliberarea prin cunoasterea metafizica, sprijinindu-se pe

realitatea cunoasterii ultime. Prakrti e antrenata instinctiv in slujirea lui purusa si
activeaza pentru eliberarea lui. Intelectul (budhi) fiind cea mai perfecta manifestare a
lui prakrti ajuta, prin posibilitatile lui dinamice, la procesul eliberarii.

Cand apare acea "desteptare"prin "intelegerea de sine", intelectul si toate celelalte

elemente psihice, care au fost fals atribuite lui purusa, se retrag, se desprind de
purusa si reintra in prakrti. In cazul "nedesteptarii" sufletul se reincarneaza. Venirea
in fiinta a oricaruia si intrarea in samsara este insotita de avidya -necunoasterea
adevaratei realitati.

Pentru a elimina ciclul renasterilor, Samkhya-Yoga recomanda meditatia pana la

realizarea suprema, adica eliberarea de existenta. Atat timp cat este pastrat nucleul
central al existentei, orice realizare cade sub incidenta placut-neplacut ramanand sub
domeniul durerii si al renasterilor. Samsara este vazuta ca o sclavie fata de propria
minte. Daca la incetarea vietii prezente mai exista inca reziduuri karman
(karmasaya), exista inca destin, iar acesta determina reincarnarea, nasterea in
samsara.

Scoala Vedanta admite o evolutie gradata a fiecarui suflet, care e potential divin si
care creste trecand prin diferite vieti si forme de viata variate, intotdeauna culegand
rezultatele faptelor proprii pana se castiga perfectiunea. Seria de vieti este
determinata de karman:

"Dupa cum olarul formeaza tot ce vrea dintr-un bulgare de lut, tot astfel omul are
parte numai de acea soarta pe care si-a pregatit-o singur pin fapta sa. Dupa cum
lumina si umbra sunt vesnic legate strans una de alta, tot asa e strans legata si fapta
de faptuitor prin tot ce a savarsit el singur".
De aceea sufletul trebuie sa treaca prin nenumarate corpuri, calatorind mereu prin
forme superioare sau inferioare, potrivit faptelor. Sufletul are de suportat numai
urmarile propriilor sale fapte. El este purtat pe oceanul de renasteri in voia unei
puteri pe care el singur a pus-o in miscare, dar impotriva careia nu se mai poate
lupta, fiindca actiunea acestei puteri atarna de faptele savarsite in trecut. Pe acestea
sufletul nu le poate schimba.

Bhagavad-Gita, desi incearca rezolvarea realista si pragmatica a doctrinei karman, ce

perpetueaza transmigratia, prin karman-yoga, arata ca faptele sunt necesare pentru
ca sunt efecte ale existentei empirice. Insa solutia eliberarii prin dezinteres fata de
rodul faptei dezvaluie o nesiguranta in evaluarea doctrinei. Desi se cer fapte
dezinteresate, Bhagavad-Gita nu arata mijloacele prin care se pot rupe lanturile
karman. Singura solutie ramane yoga: "Oamenii care nu cred in aceasta lege (yoga)
reiau calea mortii si a renasterii (samsara)".

Dupa doctrina jaina, karman e o materie fina si fluida care determina transmigratia
pana la eliberare. Starea de eliberare poate fi atinsa prin respectarea celor cinci
principii morale - ahimsa, satya, brahmacarya, aparigraha - si prin meditatia yoga.

Invatatura despre samsara are o insemnatate deosebita si in buddhism si este legata

de doctma dukkha (suferinta) si karman. Datorita existentei renasterilor dupa
moarte, dukkha si efectele sale complementare nu se limiteaza la viata prezenta, ci
continua si dincolo de moarte. De aceea sfaturile pe care le-a dat Budha pentru a
pune capat suferintei si cauzelor ei sunt menite sa opreasca fluxul viitoarelor
renasteri. A cunoaste "mecanismul" renasterilor este un lucru necesar.

Discipolul buddhist, progresand in ceea ce priveste capacitatile sale interioare spre

starea de arhat, va capata "cele trei cunoasteri", intre care primele doua au legatura
cu renasterea: cunoasterea care ne permite sa constatam ca oamenii mor si renasc
mereu si cunoasterea care va permite aducerea aminte de vietile anterioare.

Renasterea, in buddhism, se bazeaza simultan pe samsara si pe doctrina anatman,

care neaga categoric existenta unui sine permanent transmigrant dintr-o viata in alta.
Contrar unor invatatori contemporani cu Buddha, ciclul renasterilor nu inseamna nici
purificare, nici progres spre starea de eliberare, ci renasterea reprezinta un mare risc
si de aceea trebuie sa se urmareasca cat mai curand atingerea starii de eliberare
(nirvana), adica incetarea lui dukkha.

Sikhismul, propagand supunerea persoanei umane fata de divinitate, considera ca

existenta pamanteasca a omului este supusa ciclului samsara determinat de karman
si de avidya - necunoasterea propriei sale identitati.

Atat timp cat omul crede in existenta personala, separata de divinitate, identificandu-
se cu elementele tranzitorii ale trupului si ale materiei si, in virtutea acestei
constiinte, savarseste fapte, el se afla in necunoastere si e supus reincarnarii. Pentru
a depasi aceasta stare trebuie sa ajunga la cunoasterea divinitatii si la cunoasterea
adevaratei sale identitati. La cunoasterea divinitatii nu se ajunge numai prin efort
propriu, ci e darul divinitatii, al carei nume trebuie sa-l repete la nesfarsit.
4. Semnificatia filosofica a doctrinei samsara

Intrebarea de la care porneste doctrina samsara este: "Ce se alege din om dupa
moarte?". Conform acestei doctrine omul este vazut ca o planta care se naste, se
dezvolta si moare, dar nu complet. Dupa cum dintr-o planta ramane samanta, tot
asa, dupa moartea omului, raman faptele ca o samanta, care, semanate din nou in
imperiul ignorantei, produc o noua existenta. Fiecare curs al unei vieti, este, pe de o
parte, cu toate faptele si suferintele sale, urmarea inevitabila a faptelor dintr-o
nastere aneterioara si, pe de alta parte, conditioneaza, prin faptele din acest curs al
vietii, o viata imediat urmatoare.

Intrebarea centrala privind temeiul transmigratiei este: daca sufletul individual

(atman), pe langa cel suprem, este o pura aparenta, cum de ajunge eliberatul,
preafericitul suflet suprem sa asume aceasta aparenta si, ca suflet individual, abatut
de la adevarata sa esenta, sa devina legat, sa rataceasca si sa sufere? Raspunsurile
date de Upanisade nu sunt hotarate.

In Prasna-Upanisad se da raspuns la intrebarea de unde apare sufletul individual si

cum intra el in trup: "Din Atman (sufletul suprem) ia fiinta Prana (sufletul individual);
ca umbra de la om, tot asa se intinde acesta din urma de la el. Iar el intra in acest
trup".

Un alt raspuns ni se da in Maitrayana-Upanisad, folosindu-se terminologia ce domina

in dotrina Samkhya: "Atman-ul nemuritor continua sa existe preum picatura de apa
pe floarea de lotus. Acest Atman este coplesit totusi de gunas ale lui Prakrti. Datorita
acestei coplesiri el ajunge la o stare de ameteala incat el nu-l mai recunoaste pe
sublimul, sacrul creator aflat in el insusi, ci, antrenat de curentul gunas si pangarit, el
devine nestatornic, sovaielnic, frant, jinduitor, lipsit de concentrare, si, decaland in
iluzie, el isi inchipuie "eu sunt acesta" si se leaga pe sine insusi prin sine insusi,
precum o pasare in plasa".

Eliberarea lui atman din corp este comparata cu o pasare migratoare (hamsa) sau cu
o roata. Ca si o pasare migratoare, atman "zboara" din corp in corp fara sa se
stabileasca definitiv intr-un loc: "Prana trage inainte sprijinindu-sepe Apana, iar
Apana trage inapoi spijinindu-se pe Prana; asa cum pasarea trage firul cu care este
legata, sufletul trage inainte, dar este adus inapoi cu acelasi fir".

Roata, cu paletele sale ca forme de existenta, se invarte continuu sub caderea apei,
pana cand intervine ceva sa opreasca apa: "Copilul apuca sanul mamei si este fericit:
este acelasi san care l-a hranit intr-o viata anterioara; cea care a fost mama este
acum sotie, iar sotia, maine, va fi la randu-i mama; cel ce a fost tata este astazi fiu,
si fiul, maine, va fi tata, va fi tata la randu-i; astfel, printr-o greseala a samsarei,
oamenii sunt ca intr-o roata hidraulica".

Eliberarea nu trebuie privita ca o devenire intru ceva, ce mai inainte nu era. Mai intai,
deoarece in cercul fenomenelor metafizice, caruia ii apartine eliberarea, nu exista
absolut nici o devenire, ci numai o fiinta.
Cauzalitatea stapaneste tot finitul fara exceptie, insa nu ceea ce se afla deasupra
sau, precum eliberarea, conduce deasupra. Dar, tocmai din acest motiv eliberarea nu
poate fi o devenire a ceea ce nu exista mai inainte, caci atunci n-ar putea fi suma
tuturor celor mai bune. Caci tot devenitul este trecator: ceea ce din nimic a devenit
ceva, poate sa se intoarca din acel ceva in nimicul sau; ceea ce a inaltat valul acesta
il poate inghiti din nou.

Asadar, eliberarea nu este o geneza propriu-zisa, ci numai constientizarea a ceva

prezent dintotdeauna, insa pana atunci ascuns noua. Eliberarea nu este efectuata
prin recunoasterea lui atman, ci ea consta in aceasta recunoastere. Ea nu este o
urmare a faptului de a-l sti pe atman, ci a-l sti pe atman este deja cu totul si pe
deplin eliberarea. Cine se stie pe sine ca atman, ca principiu al tuturor lucrurilor,
acela este tocmai prin aceasta liber de orice dorinta, caci el stie totul in sine, nimic in
afara de sine, ca inca el ar mai putea dori.

Credinta in trecerea sufletului dupa moarte nu numai intr-o alta lume, dar si in alte
corpuri umane din aceasta lume, nu este neobisnuita si a avut, in mod evident, o
origine independenta in diferite tari si in diferite epoci. Diverse triburi de indieni nord-
americani credeau ca sufletul care anima trupul unui copil este sufletul unei persoane
decedate. Se stie ca unii dintre sclavii negri, trecuti peste ocean, s-au sinucis ca sa
poata trai din nou pe pamantul lor natal. Aborigenii din Australia socotesc ca oamenii
albi sunt numele sau fantomele propriilor lor morti.

Cezar a relatat ca druizii insuflau convingerea ca "sufletul nu piere, ci, dupa moarte
trece dintr-un corp in altul; dupa ei, aceasta credinta e un foarte bun stimulent
pentru curaj, deoarece inlatura teama de moarte".

Grecii au fost singurii in Europa care, in antichitate, au propagat doctrina

transmigratiei prin orfici sipithagoreici.

Pentru orfici sufletul era o esenta divina incuiata in trup ca intr-o inchisoare. Aceasta
esenta supravietuieste mortii trupesti si primeste rasplata in viata de dupa moarte in
functie de comportarea pamanteasca, dar se reincarneaza mai tarziu intr-un corp
uman sau animal pentru a continua ceea ce anumite documente orfice numesc
"roata" sau "ciclul".

Scopul final al vietii umane este eliberarea din acest ciclu obositor al reincarnarilor si
realizarea statutului divin. Reincarnarile succesive sunt vazute ca o perioada de
purificare, iar pamantenii pot scurta aceasta perioada ducand o viata "orfica". Ideea
aceasta, ca trupul este materie rea, iar sufletul este incarcerat in trup au sustinut-o
gnosticii si maniheii.

Pithagoreicii propagau doctrina despre transmigratia sufletului inca pornind de la

intemeietorul scolii. Se crede ca Pithagora propaga urmatoarele invataturi: "Intai, ca
sufletul este nemuritor si ca se preface in alte feluri de vietuitoare; apoi, ca tot ce
intr-o existenta se naste potrivit unor perioade ciclice si ca nimic nu este cu totul
nou; iarasi, cape toate fapturile insufletite trebuie sa le consideram fiinte pe care le
uneste inrudirea".
Platon s-a exprimat in felul urmator: "Sufletul omului este nemuritor, uneori el
paraseste viata, noi zicem "moare", alteori se reintoarce la ea, niciodata insa nu
piere. Asadar nu exista lucru pe care sufletul sa nu-l fi invatat, pentru ca este
nemuritor si de mai multe ori nascut".

Privite cu atentie aceste doctrine, vedem ca nici viziune lui Pithagora, nici a lui Platon
despre transmigratie nu sunt comune cu doctrina indiana. Ele sunt doar conceptii
filosofice, nu doctrina acceptata de toti oamenii.

Literatura evreiasca esoterica a acceptat metempsihoza. Filon din Alexandria, cel mai
important reprezentant al iudaismului elenistic, este de acord cu aceasta doctrina.
Pentru el scopul vietii umane era incercarea de a se elibera din trupul simturilor
pentru a facilita intoarcerea sufletului la conditia sa originara divina.

Kabbalah este destul de clara in sustinerea doctrinei despre metempsihoza, fiind

considerata ca o pedeapsa pentru pacatele existentelor anterioare. Scrierile
kabbalistice tarzii au extins renasterile viitoare si in lumea animalelor, plantelor,
pietrelor si metalelor.

5. Impactul doctrinei despre transmigratia sufletelor asupra lumii

contemporane

Am observat ca forma de existenta, dupa renasterea survenita in urma mortii, nu tine

de hazard. Actionand legea karman in procesul reincarnarii, bilantul pozitiv sau
negativ intre faptele unei fiinte decide, la sfarsitul vietii sale, felul si calitatea formei
sale ulterioare de existenta.

Fiecare karman din existenta actuala reprezinta consecinta sau efectul unui karman
din existentele anterioare. Prin urmare, existenta actuala este rezultatul faptelor
savarsite anterior, iar existenta posteripara va fi determinata de faptele din forma de
existenta actuala. Toate actiunile si faptele il urmaresc pe om in mod inevitabil.

Legea karman reprezinta, pentru lumea orientala, principiul dreptatii practicate si

aplicate in relatiile umane. In Europa, legea karman a fost inteleasa ocazional
deterministic, in sensul ca fiintei reincarnate pe baza vechilor fapte ii este
predeterminat inclusiv modul de a gandi, deci nu mai dispune de nici o libertate de
viata si de actiune.

Faptele si intentiile stabilesc sfera reincarnarii, mediul de viata, aspectul fizic si

aptitudinile mentale ale fiintei care se va reincarna, dar nu gandirea si activitatea
acesteia. in limitele caracterului sau, fiecare are libertatea de a alege el insusi
intentiile care stabilesc viitorul lui prin karman.

Fiecare isi stapaneste propriul viitor, chiar daca spatiul de decizie, conditionat de
sfera de existenta in care traieste, este mai departe, mai amplu sau mai restrans.
Altfel oamenii s-ar simti drept victime ale unui arbitrar ingrozitor.
Radacina dorintei si a faptelor este avidya - ignoranta, adica necunoasterea
adevaratei realitati. Astfel, karman este rezultatul direct al ignorantei. Pentru a
intrerupe lantul samsara, omul trebuie sa inceapa in primul rand prin a inlatura
starea de ignoranta fiintiala.

Odata cu inlaturarea ignorantei se va da lovitura de gratie si legii karman, caci, prin

descoperirea cunoasterii adevarate, individualitatea omului este ridicata spre infinit.
Mai precis, individualitatea isi descopera natura infinita. Nu se poate vorbi de nici un
progres moral, ci de o cunoastere ontologica.

De aceea in religiile orientale, si mai ales in hinduism, problema fundamentala nu e

cum sa se castige mantuirea, ci cum sa se realizeze cunoasterea suprema, care este
eliberarea din lantul transmigrarii.

Lumea zilelor noastre, avand la dispozitie o multitudine de forme de informatie,

precum si o multitudine de conceptii privind viata si moartea, a ajuns intr-un impas in
ceea ce priveste acceptarea sau nu a unei doctrine sau opinii doctrinare ori filosofice.
Daca unii considera metempsihoza doar o doctrina filosofica, altii o accepta ca si
credinta. Ea este acceptata ca si credinta mai ales de adeptii sectelor de factura
orientala.

In realitate, in Europa si America, unde domina crestinismul, metempsihoza pune

accent asupra existentei fizice a omenirii pe pamant si micsoreaza importanta naturii
sale spirituale primare. Apusenii vad in oameni o specie dotata cu darul unui suflet
indivizibil, indestructibil, rational, care poate sa se gandeasca la misterele ascunse ale
Universului, poate construi civilizatii si poate ajunge sa-si cunoasca Creatorul.

Toate celelalte forme de viata sunt considerate ca fiind lipsite de asemenea

capacitati. Se sutine chiar ca nu exista dovezi istorice care sa sugereze ca
respectivele carateristici specific umane ar fi migrat vreodata in alta forma de viata.
Daca se sesizeaza o simpatie pentru doctrinele orientale sau pentru reincarnare,
aceasta este datoria crizei de spiritualitate din Apus, unde, in librariile din marile
metropole, cartile privind cresinismul se afla intr-un raft, in egala masura si la fel ca
si cel ce prezinta literatura beletristica, texte despre religiile orientale, islam, tarot,
astrologie, kabballah, esoterism, parapsihologic

Cert este ca, curentele esoterice occidentale moderne sunt in totala opozitie cu
conceptiile hinduse si budhiste si chiar foarte departe de ele. Diferentele culturale
sunt evidente, nu mai vorbim de cele informationale. insa, in mometul in care
apuseanul isi da seama de caracteristicile pe care le comporta reincarnarea in Orient
si marele numar de oameni care cred in ea, el ramane neputincios.

6. Atitudinea crestina fata de transmigratia sufletelor sau reincarnare

Doctrina despre reincarnare nu este compatibila cu crestinismul. Si, aceasta,

deoarece submineaza toata structura de baza a religiei crestine, care pune accent pe
nemurirea sufletului si pe o rasplata dreapta, dupa o judecata dreapta, conform
faptelor savarsite.
Reincarnarea anuleaza actiunea creatoare a lui Dumnezeu asupra creaturilor Sale,
actiune pornita din iubire fata de creaturi, mai ales fata de creatura rationala.

Reincarnarea anuleaza opera mantuitoare a lui Hristos, savarsita din iubire deplina
fata de creatura rationala, indemnata sa iubeasca la fel pe Dumnezeu cum
Dumnezeu il iubeste pe om. Jertfa mantuitoare a lui Hristos devine nesatisfacatoare
si fara relevanta. Ea nu mai este decat, cel mult, un accident al istoriei. In acest caz
totul se reduce la o varianta hhakti, inclusiv crestinismul ca religie.

Reincarnarea il face pe Dumnezeu pasibil fata de suferinta omului, aruncandu-l pe

om intr-o stare de deznadejde, iar pe Dumnezeu il situeaza intr-o transcendenta
absoluta. Or, se cunoaste faptul ca, indiferent de starea sau dificultatea prin care
trece, crestinul se afla sub ocrotirea si vrerea lui Dumnezeu.

Reincarnarea anuleaza legile naturale date de Dumnezeu pentru ordinea creatiei.

Crestinismul nu are nevoie de legea karman, ca legiuitor cosmic impersonal,
deoarece legea lasata de Dumnezeu e conforma cu putinta omului de a o implini prin
vointa sa.

Reincarnarea anuleaza preceptele moralei crestine si notiunea de pacat. Actiunea

total detasata de roadele ei, asa cum este propagata de Bhagavad-Gita, este doar cel
mai inalt nivel moral pe care-l permite karman si samsara. in felul acesta trebuie
privite detasat pacatele ca minciuna, hotia, crima etc, care nu sunt decat rasplata
unor datorii din vietile anterioare, ale celor care le cad victime. Pedepsirea lor de
catre societate complica mai mult situatia sub implacabila lege karman. E greu de
crezut ca sub o astfel de lege omul ar deveni mai bun, mai activ, mai respectuos, mai
iubitor de Dumnezeu.

Mai nou, in favoarea reincarnarii se cauta si texte ale Sfintei Scripturi scoase din
context si incarcate de misticism orienal de catre cei interesati in a apropia
crestinismul de religiile orientale. Ne permitem, pentru informarea crestinilor traitori
in Dumnezeu, sa le amintim:

a. Matei 11, 13-14: "Caci toti proorocii si legea au proorocit pana la Ioan. Si, daca
voiti sa intelegeti, el este Ilie, care va sa vina".

Fara o aprofundare a invataturii Mantuitorului, ar parea ca Ioan Botezatorul ar fi fost

reincarnarea lui Ilie. Dar cu o cercetare atenta si obiectiva ne dam seama de
zadarnicia acestei afirmatii.

Vechiul Testament contine texte care-l arata pe sfantul Ioan Botezatorul ca

inaintemergator al Mantuitorului: "Iata, Eu trimit pe ingerul Meu si va gati calea
inaintea fetei Mele si va veni indata in templul Sau Domnul pe Care il cautati si
ingerul legamantului pe Care voi il doriti. Iata ca Eu va trimit pe Ilie proorocul, inainte
de a veni ziua Domnului cea mare si infricosatoare; El va intoarce inima parintilor
catre fii si inima fiilor catre parintii lor, ca sa nu vin sa lovesc tara cu blestem"
(Maleahi 3, 1; 23-24); (cf. Matei 11,1; Marcu 1, 2; Luca 1, 17; Luca 1, 76; Luca 7,
27; Ioan 1, 6; Ioan 3, 28).
In Noul Testament se arata ca, atunci cand sfantul Ioan Botezatorul si-a inceput
activitatea, invatatorii de lege si fariseii din Ierusalim au cerut acestuia sa-si
dezvaluie identitatea: "Si ei l-au intrebat: Dar cine esti? Esti Ilie? Zis-a el: Nu sunt.
Esti tu Proorocul? Si a raspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine esti? Ca sa dam raspuns celor
care ne-au trimis. Ce spui tu despre tine insuti? El a zis: Eu sunt glasul celui care
striga in pustiu: "Indreptati calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul" (Ioan 1,
21-23).

Prin urmare este clar ca Ilie este o persoana, Ioan Botezatorul o alta persoana, care
nu se confunda una cu alta. Ca exista o asemanare in misiunea profetica a celor doi,
este altceva. Si Ilie si Ioan au avut de infruntat prigoana din partea casei regale pe
care au mustrat-o datorita nelegiuirilor savarsite. Si Ilie si Ioan au activat intr-un
moment de criza a poporului evreu. Si Ilie si Ioan erau trimisii lui Dumnezeu pentru a
indrepta poporul evreu spre calea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov.
Expresia "cu duhul si cu puterea lui Ilie" tocmai acestea le exprima si nu faptul ca
Ioan ar fi reincarnarea lui Ilie.

Aceasta afirmatie este contrazisa si de sensul textului de la 4 Regi 2, 11 care spune

ca Ilie "a fost ridicat" in vartej de vant la cer, nici macar n-a murit. Or, reincarnarea
presupune moartea.

b. Ioan 3, 3: "De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada Imparatia lui

Dumnezeu", ii spunea Mantuitorul lui Nicodim. Unele traduceri folosesc urmatoarea
expresie: "de nu se va naste cineva din nou". In felul acesta textul scos din context
ar afirma reincarnarea.

Intrebarea pusa de Nicodim arata clar ca el a inteles o renastere fizica, pe care

Mantuitorul o infirma categoric, vorbind de o renastere spirituala, "de sus", in aceasta
viata. Explicatia profetiei sarpelui de arama din timpul lui Moise (Ioan 3, 13-16) arata
clar necesitatea renasterii spirituale a omului si izbavirea lui din robia pacatului.

c. Ioan 9, 2: "Si ucenicii lui l-au intrebat zicand: Invatatorule, cine a pacatuit: acesta
sau parintii lui, de s-a nascut orb?".

Intrebarea pusa de apostoli vadeste o nestiinta si o limitare a lor la traditia iudaica,

care considera ca urmasii sufera din cauza parintilor lor (cf. Ieremia 31, 29), dar
nicidecum o posibila marturie a reincarnarii.

Daca Mantuitorul ar fi acceptat chiar intrebarea ucenicilor Sai nu s-ar putea afirma ca
ar fi adeptul unei astfel de doctrine. insa textul este foarte clar: "Iisus a raspuns: Nici
el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrurile lui Dumnezeu" (Ioan 9,
3). Ca dovada a iubirii Sale fata de om si.a dumnezeirii Sale il vindeca pe orbul din
nastere (Ioan 9, 6-7).

d. Iacov 3, 6: "Limba isi are locul ei intre madularele noastre, dar spurca tot trupul
si arunca in foc cursul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei". Unele
traduceri folosesc expresia "roata vietii" in loc de "cursul vietii", ceea ce ne duce la
"roata dhamma" din budhism, adica roata ciclului existential controlat de karman.
Insa, aici nu e vorba de o dovada a ciclului existent controlat de karman si samsara,
ci urmarile faptelor si vorbelor noastre, care ne arunca in flacarile pedepselor, ce vin
ca rasplata pentru faptele savarsite.

Prin urmare, toate aceste texte, ca si altele privind continuitatea existentei sufletului
dupa moarte, nu sunt argumente in favoarea reincarnarii si nu ofera nici un suport al
acestei doctrine. Exista doar interesul de a cauta puncte comune intre scrierile sacre
orientale, care propaga doctrina transmigratiei, si textele Sfintei Scripturi, care
propovaduiesc nemurirea sufletului, din partea unor "guru", moderni, impostori si
ignoranti, ce-si cauta adeptii printre crestinii creduli si slabi in credinta lor.

Chiar sub influenta elenismului, in afara de cultul pithagoreic, nu s-a sustinut ideea
de reincarnare. In general, popoarele antice au crezut in nemurire, dar nicaieri nu se
afirma o continuare a vietii sub aceeasi forma ca si cea actuala sau sub o forma
schimbata, ci credinta in nemurire a presupus un alt plan de existenta necunoscut,
asemenea nemuririi zeilor.

Nici in scrierile apologetilor crestini nu intalnim vreun argument in favoarea

reincarnarii. in opera "Dialog cu iudeul Trifon", sfantul Iustin Martirul si Filosoful
respinge clar aceasta doctrina.

Origen, cu toate ca a fost influentat de platonism si pithagoreism sustinand

preexistenta sufletelor, nu a sustinut reincarnarea sufletului succesiva in alte forme.
El a combatut reincarnarea sufletului in alte trupuri materiale pe motiv ca nu exista
nicaieri vreun text scripturistic care sa afirme acest lucru. Fericitul Ieronim,
traducator al lucrarilor lui Origen, a respins atat ideea preexistentei sufletelor, cat si
reincarnarea.

La fel a procedat si sfantul Irineu din Lugdunum. Tertulian din Cartagina a afirmat ca
teoria reincarnarii prezenta la pithagoreici este un fals plin de hazard. Deci, in ciuda
filosofiei gnostice, maniheice, neoplatonice si pithagoreice, in Biserica crestina a
primelor secole n-a putut patrunde aceasta doctrina de factura orientala.

Nu exista nici o dovada ca textele biblice ar fi fost supuse unor "purificari" in timpul
sinoadelor ecumenice, spre a fi scoase afirmatiile despre reincarnare, cum au
sustinut unii adepti ai doctrinei, ce-i cauta suport in crestinism.

Daca Parintii Bisericii ar fi scos textele referitoare la reincarnare, atunci le-ar fi scos si
pe cele pe care le folosesc drept argument acesti adepti. Sfanta Scriptura afirma clar:
"Si precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecata,
tot asa si Hristos dupa ce a fost adus o data jertfa, ca sa ridice pacatele multora, a
doua oara fara de pacat Se va arata celor care cu staruinta il asteapta spre mantuire"
(Evrei 9, 27-28).

Acest text devine imposibil de interpretat pentru adeptii reincarnarii. Judecata care
va urma mortii nu este o judecata impersonala, ci o judecata a unui Dumnezeu
personal, in urma careia omul intra intr-o viata vesnica, dupa faptele sale savarsite
intr-o singura viata.
Faptele sunt rezultatul credintei si iubirii necesare pentru mantuire si nu pentru
neincetate transmigrari. Faptele apar in urma conlucrarii a doua realitati: harul si
vointa libera.

Doctrina despre reincarnare neaga posibilitatea pedepsirii celor pacatosi si rasplatirii

celor drepti; nu da existentei actuale a omului toata importanta, socotind ca vor
exista si alte vieti in care omul va face mai mult silit de treptele mai inalte pe care se
va afla. Persoana umana este ignorata, deoarece se merge pana la anulare in lantul
reincarnarilor.

e. Mantuitorul Iisus Hristos a zis: "Nu va mirati ca vine ceasul cand toti cei din
mormanturi vor auzi glasul Lui. Si vor iesi cei ce au facut cele bune spre invierea
vietii, iar cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii" (Ioan 5, 28-29). Se vede
clar ca toate trupurile vor invia, unindu-se cu sufletele lor, pentru a primi rasplata
dupa credinta si faptele pe care le-au savarsit in timpul existentei pamantesti.

Intrebarea se pune: Daca in aceasta existenta pamanteasca sufletul trece prin mai
multe trupuri, in care din ele va ramane la inviere? Oare va putea sufletul sa fie in
mai multe trupuri? Ce se va intampla cu trupurile ramase fara suflet? Caci Sfanta
Scriptura arata explicit ca fiecare trup va invia cu sufletul in el (cf. Iezechiel 37, 1-15;
Isaia 26, 19).

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu exista vreun loc in care sa fie scris ca omul dupa
moarte va da seama de cele facute in mai multe vieti petrecute pe pamant, ci numai
prin trupul cu care s-a nascut si a trait in lume. Si lucrul acesta il dovedeste pe deplin
invierea Mantuitorului si preamarirea Sa in trupul cu care S-a nascut si a trait pe
pamant.

Prin urmare, nu gasim nici o cale de a impaca crestinismul cu reincarnarea. Nu exista

nici o dovada in acest sens, oricat s-ar cauta. Este extrem de nociv pentru un crestin,
botezat in numele lui Hristos, sa creada in aceasta filosofie religioasa, ce expune
persoana,pasivitatii si impersonalismului. Pentru ca atat asa-numitii "guru", cat si
adeptii lor, hulind cele ce nu cunosc si nu le traiesc si parasind calea cea dreapta, vor
pieri in ratacirea lor.

pr. lect. dr. Vasile Pop

Transplantul de organe din punct de vedere ortodox

Suferinta este o realitate pe care nu o putem nega, nu o putem subaprecia si nici nu

o putem inlatura lasand impresia ca nu o luam in seama, dupa cum nu rezolvam
cauza si faptul concret al suferintei, teoretizand cu privire la ea. De multe ori
suferinta este mai grea decat moartea fizica. De aceea Biserica se roaga incat fiii ei
sa aiba parte de "sfarsit crestinesc, fara durere, neinfruntat si in pace". Nu ne este
ingaduit sa "teoretizam" despre suferinta nici macar atunci cand este vorba de
suferinta altuia. Dimpotriva, in aceasta situatie, crestinul trebuie sa aiba un
comportament dinamic, compatimitor si participativ fata de aproapele, facand tot ce-i
sta in putinta spre a usura suferinta celuilalt.

In lumina Revelatiei, crestinul intelege cauza suferintei, precum si faptul ca

Dumnezeu poate sa foloseasca chiar raul spre bine. Din aceasta perspectiva,
crestinul poate intelege si sensul ascuns al suferintei. Aceasta este una din
manifestarile raului fizic si psihic, rau derivat din raul moral. Este consecinta mortii
duhovnicesti, a indepartarii de Dumnezeu, iar suferinta provocata de boala este
preludiul mortii fizice.

Stiind toate acestea, dupa modelul Mantuitorului Hristos, crestinului nu-i este
ingaduit sa aiba o atitudine pasiva fata de boala si de suferinta, nici cand el are parte
de ele, nici cand altii sunt victima acestora. In toate imprejurarile descrise in Noul
Testament, in care Mantuitorul Hristos S-a intalnit cu boala si suferinta, El nu a
ramas indiferent: a vindecat toti bolnavii care I-au fost prezentati sau care ii cereau
acest lucru, pe altii i-a scapat de suferinta provocata de foame (Matei 14,13-21; Ioan
6,1-15), insetatei femei samarinence i-a dat apa cea vie (Ioan 4,4-42) etc, a vindecat
insa suferintele neconstientizate provocate de orgoliu si ipocrizie. A asumat
suferintele lumii si a neutralizat, a anulat, a distrus prin propria-I suferinta suferinta
firii umane asumate din Sfanta Fecioara "spre invierea vietii" (Ioan 5,29), adica spre
starea in care viata, ca fapt, ca realitate concreta, si chiar notiunea de "viata" vor fi
supuse unei transformari, unei prefaceri cu totul speciale, echivalente cu o existenta
innoita; innoita in ne-stricaciune (I Cor. 15,54). Invierea si preaslavirea firii umane
asumate de Ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu, confirma posibilitatea curmarii
suferintei si depasirea mortii fizice, drept consecinte ale inlaturarii mortii
duhovnicesti, prin desavarsita comuniune cu Dumnezeu. In acelasi timp,
fundamenteaza credinta si speranta crestinilor ca existenta omului nu se stinge prin
suferinta si moarte, ci ca omul, trecand prin suferinta si moartea fizica, trece la viata
cea fara de sfarsit unde va avea fericirea sa traiasca in comuniune cu Dumnezeu,
prin Iisus Hristos si in harul Duhului Sfant. Firea oricarei persoane asumata de Fiul lui
Dumnezeu in trupul Sau mistic, partasa la roadele invierii si prea-slavirii firii Sale
omenesti asumata din Sfanta Fecioara (printr-o viata corespunzatoare exigentelor
existentei ca madular al Trupului mistic al lui Hristos), va trai realmente spre viata,
avand parte chiar din viata aceasta de "arvuna" vietii nestricacioase, lipsite de
suferinta.

Biserica lupta impotriva pacatului si a tot ceea ce, legat de pacate inseamna
suferinta. in acelasi timp binecuvanteaza toate eforturile depuse de membrii ei,
persoane individuale si institutii, in vederea inlaturarii raului si a tuturor formelor sale
de manifestare in viata si in societatea umana.

Cum medicina are drept obiectiv ameliorarea si eventual inlaturarea suferintei si a

bolii, Biserica a binecuvantat si binecuvanteaza stradaniile medicilor. Nu intamplator
in calendarul crestin se gasesc sfinti, consacrati cu numele de "doctori", adica medici.

In implinirea obiectivului lor, medicii folosesc mijloace devenite demult obisnuite, dar
si mijloace si procedee extraordinare. Unul dintre acestea din urma este transplantul
de tesuturi si de organe. Potrivit Legii nr. 2/8. 01.1998 prin "transplantul de tesuturi
si/sau de organe se intelege acea activitate medicala complexa care, in scop
terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si
functional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind
sanatoase (cap. I, alin. III).

Transplantul de tesuturi si de organe este una din performantele practicii medicale,

care transforma suferinta in nadejde prelungirii vietii. Este o performanta a stiintei si
a practicii medicale pe care Biserica o binecuvanteaza atata vreme cat, prin
transplant, se va reda viata normala unei persoane, fara insa a i-o ridica alteia:
nimeni nu trebuie ucis pentru ca sa traiasca altcineva.

Viata este un dar al lui Dumnezeu. Omul a fost creat fiinta vie (Gen. 2, 7) spre a-si
trai viata asa cum a fost data de Dumnezeu - cu daruire, nu in mod egoist.
Crestinismul marturiseste si invata ca viata eterna a omului depinde de viata
aproapelui. Iar calitatea vietii eterne depinde de cata viata, cu adevarat omeneasca,
am pus in viata aproapelui. Altfel spus, de cata viata spre viata am oferit aproapelui,
nu "viata" spre moarte (Leben zum Leben sau, zum ewigen Leben, in replica fata de
Sein zum Tode - Martin Heidegger). Omul are cu atat mai indestulat viata, cu cat din
dragoste fata de aproapele si de viata eterna a amandurora, investeste propria sa
viata in viata aproapelui, dupa invatatura si modelul Mantuitorului nostru Iisus
Hristos, care a spus ucenicilor Sai: "Sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit"
(loan 15,12). Iar implinirea poruncii iubirii, care cuprinde deopotriva pe Dumnezeu si
pe aproapele (Matei 22,37-40), uneori, poate presupune chiar sacrificiul suprem,
incat "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata sa si-o puna pentru
prietenii sai" (loan 15,13). Ucenicii au cunoscut iubirea Mantuitorului, Care a mers
pana la jertfa, punandu-Si viata pentru altii: "Intru aceasta am cunoscut iubirea: ca
Acela si-apus viata pentru frati" (I loan 3,16), avea sa scrie spre sfarsitul secolului I
Sfantul Apostol Ioan.

Practica medicala a transplantului de tesuturi si de organe a adoptat respectarea

unor principii generale, ca: demnitatea persoanei (donor, receptor, medic), sa aiba
scop terapeutic, sa fie in folosul aproapelui, sa respecte viata si chiar moartea
persoanei umane (care are dreptul sa intre si sa iasa din istorie), sa respecte
drepturile omului, dimensiunea duhovniceasca a existentei umane si sa nu fie
determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozitati medicale, la moda
in lumea noastra secularizata. Medicul trebuie sa aiba constiinta ca este instrument si
colaborator al lui Dumnezeu in inlaturarea manifestarii raului in lume ca suferinta.
Realizandu-se din iubire si din respect fata de viata umana, transplantul va lua in
calcul viata persoanei umane in toata complexitatea ei, nu numai viata care se
consuma la nivel exclusiv biologic. Fiind metoda exceptionala de tratament,
transplantul este justificat dupa ce s-au epuizat toate celelalte forme si modalitati de
tratament.

Tipuri si forme de transplant

In Egiptul antic se practica deja transplantul de tesut epitelial. In aghiologia crestina

se vorbeste despre faptul ca sfintii doctori fara de arginti, Cosma si Damian, in sec. al
IV-lea au efectuat transplantul de gamba unui suferind, prelevand gamba de la un
om mort de patru zile. Medicina a facut progrese enorme, dar multa vreme nu s-a
preocupat de posibilitatea si fiabilitatea transplantului. In 1954 s-a realizat primul
transplant fiabil de rinichi, iar in 1967 primul transplant de inima. Ulterior,
performantele au continuat, actualmente realizandu-se transplantul de: rinichi, ficat,
pancreas, inima, plaman, inima-plaman (din 1981). Actualmente se vorbeste de
posibilitatea transplantului de parti ale creierului si chiar de transplant de cap. In
ceea ce priveste tipurile de transplant, actualmente se efectueaza transplanturi de
tesuturi: sange, vene, oase lungi, valve cardiace, cornee, maduva osoasa, piele;
transplant de celule izolate, transplant de organe regenerabile (ficatul) si
neregenerabile duble (rinichii), unice (inima, plaman, intestin subtire, pancreas). Din
punct de vedere al donorului si al receptorului, transplantul poate fi: transplant
ontoplast (transplant de tesut viu de la o parte la alta a aceluiasi organism;
transplant homoplast (realizat prin transplant de tesuturi si organe de la un individ la
altul apartinand aceleiasi specii - in cazul nostru, de la om la om); transplant
heterolog (realizat prin transferul de tesuturi si organe de la un individ apartinand
unei specii la un individ apartinand altei specii). Daca se crede ca transplantul
anumitor organe de la animal la om ar fi posibil si fiabil, pana acum incercarile de
transplant a unor organe de cimpanzeu si babuin la om nu s-a bucurat de succes, cu
exceptia valvei cardiace, transplantata de la porc la om. Posibilitatea teoretica a
fiabilitatii heterotransplantului ridica multe probleme, dintre care putem aminti
cateva:

- riscul esecului datorat reactiei de respingere pe care o va avea organismul uman

cand organul de animal va intra in contact cu sangele uman. In asemenea situatii, se
stabileste imediat o reactie antigen-anticorp cu activarea complementului si
distrugerea endoteliului vascular. In ciuda incercarilor de a bloca aceasta reactie a
organismului primitor, rezultatele nu sunt concludente si nici validate. Supunerea
unui bolnav la o asemenea incercare, menita din start esecului, va fi echivalenta cu
incalcarea libertatii persoanei.

- teama ca transplantul heterolog va altera personalitatea primitorului datorita

implantului unui organ de animal. In aceasta privinta trebuie sa avem o oarecare
prudenta cu privire la organul sau tesutul care se va transplanta. Ficatul si inima nu
au decat un caracter executor, fara sa fie sediul unor functii care sa afecteze esenta
personalitatii, cum este cazul encefalului. Pe de alta parte omul consuma diverse
tesuturi de provenienta animala, organismul uman receptandu-le si hranindu-se
efectiv. Daca un organism omenesc va putea recepta un organ sau o parte de organ
animal, avand in vedere ca lumea vegetala si animala au fost create spre folosul
omului, din acest punct de vedere consideram ca un asemenea transplant ar putea fi
acceptat.

- riscul ca prin transplantul heterolog sa nu se transmita omului anumiti agenti virali

specifici animalelor. Apar probleme psihologice la purtatorii unor organe animale, iar
familia si societatea trebuie sa depaseasca eventualele handicapuri in receptarea
persoanelor carora li se va face transplant heterolog.

Toate aceste riscuri si temeri, pentru moment tin de domeniul teoretic, deoarece
pana acum, cu exceptia transplantului de valva cardiaca de la porc la om, nu s-a
realizat vreun transplant fiabil de organe de provenienta animala la om. Aceasta va fi
posibila numai daca transplantul heterolog se va efectua cu organe de la animale
modificate genetic, ca suprafetele celulelor organului transplantat sa se asemene cu
cele ale organelor omenesti, incat organele prelevate de la animale transgenice.
Aceasta va ridica insa noi si serioase probleme de ordin etic.

Transplantul ontoplast si transplantul homoplast s-au bucurat de cel mai mare succes
de-a lungul anilor, mai mult sau mai putin mediatizat, mai mult sau mai putin
incurajat. Daca in ceea ce priveste transplantul ontoplast nu sunt probleme din punct
de vedere moral, in ceea ce priveste transplantul homoplast, in ultimii treizeci de ani
au aparut serioase probleme de ordin moral, legal si religios, cum ar fi: selectia
donatorilor si a primitorilor, consimtamantul constient din partea donatorului si a
primitorului, libertatea donatorului si a rudelor acestora, definirea persoanei si a
mortii umane, dreptul societatii de a preleva organe de la cadavre, legalitatea
compensatiilor si remunerarii donatorilor, legalitatea transplanturilor care ar putea
afecta identitatea primitorului, legitimitatea transplantului experimental, obstinatia
terapeutica si incetarea terapiei intensive si mentinerea artificiala in viata.

Dispozitii legislative privind transplantul de organe

Tinand cont de problemele ridicate de practica transplantului si, in general, de

sanatatea omului, pornind de la Conventia Drepturilor Omului anumite organisme
internationale au elaborat si emis diverse acte normative prin care au recomandat
sau au impus diverselor state adoptarea anumitor documente care sa stabileasca
limitele si cadrul legal in care sa se efectueze anumite forme de tratament, intre care
si transplantul.

Merita mentionate in acest sens Carta Sociala Europeana si Codul European de

Securitate Sociala. Pe langa acestea, unele documente europene cu continut mai
restrans, si anume:

1. Codul de la Reykjavik, din 1975, precizeaza conditiile transfuziei de sange;

2. Acordul nr. 84/1974 privind schimbarea testului de compatibilitate a tesuturilor;

3. Recomandarea 78/29 si Recomandarea 79/5 in vederea transplanturilor,

implanturilor si prelevarii de tesuturi si de organe de origine umana. Recomandarea
78/29 din 11 mai 1978 aprobata de Comitetul de Ministri ai C. E. are o serie de
reguli, definitii si invitatii catre statele membre ale C. E. privind legislatiile nationale
(cum ar fi in domeniul prelevarii de organe: consimtamantul donatorului, gratuitatea
donarii de organe etc). Recomandarea 79/5 precizeaza conditiile transplantului de
organe, iar Rezolutia Parlamentului European nr. 24/79 se pronunta asupra bancilor
de organe.

4. Conventia asupra Bioeticii a Consiliului Europei din 19/11/1996 interzice

comercializarea de organe si parti ale corpului uman.

Pe baza acestor documente internationale si ale altora, Romania a elaborat si

promulgat Legea nr. 2/8. 01. 1998 privind prelevarea si transplantul de tesuturi si
organe umane. Legea nr. 2 din 1998 are cinci capitole si noua anexe. Ea va fi
completata si modificata prin Legea nr. 39/21 ian. 2003 privind prevenirea si
combaterea criminalitatii organizate. Asadar, din 1998 Romania dispune de cadrul
legal in care pot sa se realizeze prelevarea si transplantul organelor umane. Nu este
in obiectivul nostru discutarea continutul acestei legi. Trebuie sa precizam ca ea se
aliniaza legislatiei europene privind transplantul de tesuturi si organe.

Principii fundamentale luate in considerare la realizarea transplantului

Spuneam mai sus ca realizarea transplantului ridica serioase probleme de ordin

moral, social si religios. Merita, asadar, taentionate cateva principii fundamentale de
care trebuie sa se tina cont la realizarea transplantului.
1. Principiul benefic, specific, de altfel, oricarui act terapeutic, care sa existe un
echilibru intre avantajele, riscurile si dezavantajele unei anumite interventii
terapeutice. Daca transplantul va risca grabirea mortii pacientului in caz de nereusita,
sau supunerea la o trauma mai mare, fara certitudinea reusitei, el nu trebuie
efectuat. Desigur, riscuri exista in orice interventie. Ele trebuie asumate de cineva.
Pentru aceasta se impune o informatie onesta a tuturor factorilor implicati in
respectivul act terapeutic, fara sa se ascunda nimic vreunuia din factorii implicati in
acest eveniment medical. Numai in felul acesta decizia privind realizarea respectivului
act medical va fi una constienta si responsabila.

2. Apararea vietii donatorului si a primitorului.

Acest principiu poate fi incalcat atunci cand se cauta mai de graba performanta
medicala decat sanatatea bolnavului sau atunci cand, daca se face prelevarea
organelor de la un cadavru, echipa de recoltare a purces la preluarea organului
inainte ca moartea sa se fi instalat in mod real sau cand nu a fost constatata,
respectandu-se toate exigentele cerute de lege si de starea de fapt a donatorului.

In cazul donatorului viu, se respecta principiul de mai sus, atunci cand viata
donatorului nu va avea de suferit substantial, incat acesta sa devina inapt pentru o
viata normala sau sa-si piarda chiar viata pentru a amana decesul altei persoane. In
ceea ce-l priveste pe primitor, i se respecta viata daca, prin transplant, se garanteaza
reala prelungire a ei in conditii normale sau aproape normale. Daca efectul
transplantului nu ar fi altul decat prelungirea agoniei pacientului, viata acestuia va fi
mai degraba respectata daca va fi prelungita prin mijloace paliative, decat sa fie
supusa traumei pe care o presupune totusi transplantul.

3. Principiul nediscriminarii pacientilor.

Numarul bolnavilor a caror viata ar putea fi salvata sau ameliorata prin transplant
este foarte mare fata de numarul mic al organelor disponibile. In aceste situatii,
medicii trebuie sa faca o selectie. Criteriile acestei selectii sunt diverse (utilitarist,
economic, cauzal, al urgentei, rejectia si calitatea vietii post transplant etc). Daca
transplantul trebuie sa aiba caracter terapeutic, selectia pacientilor nu trebuie sa fie
impiedicata sau viciata de motive de ordin rasial, social, economic, religios etc, ci
determinata doar de conditiile optime de reusita a transplantului si de finalitatea
acestuia.

4. Respectul fata de libertatea si autonomia persoanei.

Pe de o parte, se refera la obligativitatea consimtamantului suficient si eficient

informat atat din partea donatorului, cat si din partea primitorului; pe de alta parte
se refera la persoanele care nu-si pot exercita libertatea total sau partial. Din aceasta
categorie fac parte detinutii (a caror stare de constrangere fizica le-ar putea influenta
liberul consimtamant), persoanele aflate in saracie extrema, disponibile de obicei sa-
si vanda un rinichi pentru a vietui, persoane handicapate din punct de vedere psihic
sau nervos si copiii. Echipa de transplant trebuie sa informeze sub toate aspectele si
in detaliu atat pe donator, cat si pe primitorul de organe cu privire la riscurile,
beneficiile, procedura si consecintele prelevarii si, respectiv, implantului de organe,
incat cei vizati sa poata lua hotararea in deplina cunostinta de cauza. In egala
masura, toti factorii implicati in procesul de informare trebuie sa se asigure ca cei
vizati au inteles realmente toate cele prezentate. Consimtamantul trebuie dat in mod
explicit si in scris. Trebuie asigurata protejarea celor lipsiti de capacitatea exercitiului
si copiii. In ultima vreme se practica transplantul de trunchi/cap la caini si la maimute
cu perspectiva la om. Daca transplantul altor organe nu afecteaza identitatea
personalitatii, deoarece creierul conserva "memoria personala", transplantul de
cap/trunchi poate afecta identitatea si unicitatea persoanei. Acelasi risc l-ar prezenta
si transplantul glandelor genitale (testicole si ovare). Pentru ca un asemenea
transplant nu presupune terapia persoanei, ci doar asigurarea fertilitatii, el nu-si
gaseste justificarea. Astfel, ar afecta identitatea si autonomia persoanei. Asemenea
genuri de transplant nu raspund unei necesitati terapeutice, ci mai de graba unei
curiozitati medicale. Din punct de vedere crestin ele sunt de neacceptat.

Respectarea celor patru principii fundamentale este absolut necesara si

concomitenta. Spre exemplu, nu se poate vorbi de un transplant licit daca s-a obtinut
consimtamantul informat, incalcandu-se insa principiul dreptatii prin profilarea de
lipsa capacitatii de exercitiu sau de alta vulnerabilitate a vreunei persoane.

Persoanele implicate in realizarea transplantului

a) Medicul si echipa de transplant. Medicul, artizanul transplantului "are un rol dificil

si ingrat, de multe ori insuficient constientizat in intreaga lui dimensiune etica",
spune Prof. dr. Sebastian Nicolau. Chiar daca a demonstrat ca este integru din punct
de vedere moral, este supus unor presiuni diverse, uneori contrare: pe de o parte, el
este in situatia sa apere viata, pe de alta parte este conditionat si de cele mai multe
ori restrictionat, de posibilitatile reale de ordin economico-financiar, de limitele
programului stiintific, de dotarea tehnica, de cariera etc. in spital, puterea persuasiva
a medicului asupra bolnavului este cvasitotala. Suspectat de rea intentie, uneori el
poate pune in actiune institutiile judiciare. "De aceea - spune Prof. Nicolau - este
extrem de dificil ca medicul sa concilieze sentimentul datoriei fata de pacient cu
celelalte considerente de ordin social (costuri, prioritati). Partea financiara a
procedurii de transplant poate aduce mari castiguri medicului si nu au fost rare
situatiile de abandon deontologic si moral din partea acestuia. Cu toate acestea
echipa medicala care efectueaza transplanturi reusite se bucura de un imens
prestigiu in lumea medicala si a pacientilor, iar riscul orgoliilor satisfacute trebuie
avute in vedere. Prevenirea acestora impune o pregatire mult mai complexa a
medicului, dincolo de cea stiintifica, pentru a face fata dilemelor morale si optiunilor
dificile care-i stau in fata".

Daca este cu frica de Dumnezeu, medicul - in special cel care preleva organele - isi
poate face multe probleme de constiinta, determinat, mai ales, de prelevarea
organelor de la oameni declarati legal si stiintific morti, dar a caror inima continua sa
bata. Pentru asemenea cazuri de constiinta, Biserica trebuie sa-si formuleze un punct
de vedere clar. Potrivit legislatiei in vigoare, daca in conditii normale, organele vitale
functioneaza nu se va putea face prelevare de organe. Biserica exclude posibilitatea
prelevarii, organelor care nu este realmente moarta.
b) Donatorul. In cazul in care acesta este viu, i se vor prezenta toate detaliile privind
riscurile la care se expune. Daca va face dovada capacitatii de exercitiu, ca a inteles
cele prezentate si isi va da consimtamantul in mod expres si in scris, nu exista
probleme de ordin legal si etic. in cazul insuficientelor renale, adesea se cere un
organ de la un frate minor. in aceasta situatie medicul, duhovnicul si parintii trebuie
sa fie foarte atenti. in functie de varsta, copilul poate sa-si dea consimtamantul in
vederea prelevarii rinichiului. Parintii, in calitate de reprezentanti legali, trebuie insa
sa gandeasca foarte serios la viitorul copiilor lor. Prin urmare, pe langa
consimtamantul copilului trebuie avut in vedere consimtamantul parintilor.

In cazul nou-nascutilor anencefalici, eventuali donatori de organe, singura procedura

licita pentru prelevarea de organe este cea prin care se ingrijeste nou-nascutul in
mod normal pana cand se va produce stopul cardio-respirator. Numai atunci se poate
interveni in vederea prelevarii organelor. Specialistii atrag insa atentia ca nou-nascutii
anencefalici nu sunt "buni donatori" datorita, atat frecventei imaturitatii organelor
(53-58%), cat si datorita gradului inalt de malformatii asociate cu conditia de baza
(aproximativ 30% din malformatii sunt ale cailor urinare). Transplantul de organe de
la asemenea donori va aduce desigur prejudicii suplimentare primitorului, lucru
nepermis.

Din ce in ce se incearca tratarea unor maladii, cum ar fi parkinsonul, anumite

tulburari de metabolism si unele forme de diabet prin implantarea de tesuturi
provenind de la embrioni umani. Merita retinut ca Biserica si crestinismul in general,
considera embrionul din momentul constituirii sale, fiinta umana. Prin urmare el are o
serie de drepturi. Pentru ca prelevarea de organe presupune consimtamantul
donatorului va fi de neacceptat prelevarea de tesuturi de la un embrion dat fiind ca,
desi fiinta vie, acesta este in imposibilitatea de a-si da consimtamantul. Preluarea de
tesuturi de la un embrion presupune avortul. Or, in nici un caz Biserica nu poate
accepta acest lucru: nu avem dreptul sa ucidem un om spre a prelungi viata altui om.

In cazul prelevarii de organe de la persoanele decedate, lucrurile se simplifica atunci

cand omul si-a dat acordul ca, dupa moarte, anumite organe ale trupului sau sa fie
folosite pentru transplant. Apar probleme in cazul cand urmasii si rudele vor hotari cu
privire la prelevarea organelor. Toti specialistii sunt de acord ca este licita prelevarea
organelor de la cadavre, desigur, acordandu-se tot respectul trupurilor umane
neinsufletite. In aceasta privinta nici Biserica nu poate avea obiectii. Toata lumea
este de acord ca organele trebuie prelevate in momentul in care ele sunt fiabile
pentru reusita operatiei. Este o dubla si grava eroare de ordin medical sa supui un
suferind traumei provocate de operatia pentru transplant si aceasta sa nu reuseasca
din cauza ca organul grefat nu mai era apt pentru un transplant eficient. Deopotriva,
este o mare eroare si un pacat grav ca, in graba de a preleva organe fiabile, echipa
de prelevare sa ucida un om, care nu era mort.

Asadar, apar griji, obiectii si rezerve cu privire la momentul declararii mortii. Din
punct de vedere crestin moartea are doua acceptiuni: a) indepartarea omului de
Dumnezeu prin pacat (moarte care poate fi temporara sau vesnica, in functie de
gravitatea pacatului, de pocainta sau lipsa acesteia) si b) moarte fizica concretizata
prin despartirea sufletului de trup. Tot efortul crestin este acela de a scapa de
moartea vesnica prin comuniunea dinamica cu Dumnezeu in Hristos, prin Duhul
Sfant. Aceasta nu exclude grija pentru conditiile, momentul si modalitatea separarii
sufletului de trup.

Din punct de vedere medical se vorbeste de mai multe "morti", si anume: a) moarte
aparenta (functiile vitale sunt atat de mult slabite incat nu pot fi percepute decat cu
aparate speciale); b) moarte clinica (functiile vitale au incetat fara sa se fi alterat inca
structurile in mod ireversibil, de aceea este posibil ca aceste functii sa fie reactivate
prin terapia intensiva si reanimare); c) moarte biologica se produce atunci cand
organele vitale au intrat deja in proces de alterare, adica a inceput procesul de
necrozare a tesuturilor; d) moarte cerebrala.

Moartea cerebrala

Spuneam mai sus ca Biserica este interesata in primul rand ca omul sa evite moartea
duhovniceasca. Constatarea mortii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filozofiei,
ci tine de resortul stiintelor medicale si eventual juridice. Pana nu demult era
considerata moarta, acea persoana careia inima i-a incetat sa mai bata si careia ii
lipsea respiratia. Datorita tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea ca
moartea este un proces si ca ea nu este in mod necesar si exclusiv legata de
incetarea batailor inimii. Moartea, ca incetare efectiva a vietii umane presupune
oprirea inimii, absenta respiratiei spontane si moartea cerebrala (Prof. dr. R. Palade).

Moartea cerebrala, concept introdus de Societatea Internationala de Transplant, se

produce atunci cand, oprindu-se circulatia sangvina intracraniana, inceteaza in mod
ireversibil toate functiile cerebrale (cortex, cerebel si trunchiul cranian). Creierul este
cu adevarat mort cand este constatata absenta oricarei activitati atat in centrii
corticali, cat si in cei vegetativi. Legea nr. 2/1998 stipuleaza criterii foarte precise
pentru declararea mortii cerebrale, si anume: 1) examen clinic, constand in:
constatarea comei profunde, flasca, areactiva, absenta reflexelor de trunchi cerebral
(in mod special absenta reflexelor foto motor si corneean); 2) absenta ventilatiei
spontane, confirmata de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg); 3) doua
trasee EEG, efectuate la 6 ore, care sa ateste lipsa electrogenezei corticale.

Diagnosticul de moarte cerebrala va fi stabilit dupa efectuarea testelor de mai sus, de

catre doi anestezisti reanimatori diferiti sau de un anestezist reanimator si un
neurolog sau neurochirurg, prin doua examinari repetate la un interval de 6 ore
(Anexa 5). Din acest moment nu mai este posibil ca o fiinta umana sa mai revina la
viata. Academia Pontificala de Stiinte considera ca moartea cerebrala este adevaratul
criteriu al mortii, deoarece incetarea functiilor cardio-respiratorii mai mult de 4
minute duce foarte rapid la moartea cerebrala. Oamenii de stiinta considera ca in
cazul terapiei intensive, odata instalata moartea cerebrala, personalul medical este
indreptatit sa suspende terapia.

Comisia Nationala Elvetiana "Dreptate si pace" spune in acest sens: "daca noi
socotim ca fiinta omeneasca este o unitate indisolubila a trupului si a sufletului,
trebuie sa admitem ca viata pamanteasca a unei persoane s-a sfarsit in mod definitiv
cand creierul acesteia, suportul fizic al sufletului, a incetat definitiv sa mai
functioneze chiar daca este posibil sa se mentina inca metabolismul trupului (in mod
artificial, n.n.), nu mai este vorba de o viata a persoanei.

A mentine un trup in mod artificial in "viata", fara cea mai mica perspectiva de
revenire a persoanei la viata va echivala cu o lipsa de respect fata de trupul
defunctului". Moartea cerebrala reprezinta, din punct de vedere medical, alterarea
ireversibila a vietii celulelor scoartei cerebrale, ceea ce face ca trupul omului sa nu
mai fie structura propice prin care sufletul omenesc comunica cu mediul inconjurator,
ceea ce face ca trupul sa nu-si mai asigure propria-i existenta din schimbul cu mediul
inconjurator si nici comunicarea cu sufletul nemuritor. Va fi o structura incapabila
insa sa asigure conditiile minime de manifestare a sufletului in ea.

Dupa testele si constatarile de mai sus pacientul poate fi declarat, legal, mort.
"Juridic, nu se poate accepta recoltarea de organe fara ca individul sa fie legal
declarat mort (...). Prin urmare, se poate declara moartea unei persoane, se poate
elibera certificatul de deces si dupa acest moment se poate trece la prelevarea
organelor in vederea transplantului" (Prof dr. Radu Palade). "Moartea are loc la un
moment precis, spune Prof. R. Palade, potrivit definitiei medico-legale, chiar daca nu
corespunde exact biologiei". Aceasta ridica o serie de obiectii ale specialistilor, si nu
numai, cu privire la prelevarea organelor imediat dupa declararea medico-legala a
mortii pe baza mortii cerebrale. Dl. dr. George Stan considera ca organele nu pot fi
prelevate decat dupa instalarea mortii biologice, altfel avem de-a face cu
eutanasiere, prin urmare, cu uciderea unui suferind, lucru inadmisibil. Academicianul
dr. Constantin Balaceanu-Stolnici considera ca prelevarea organelor de la bolnavii
aflati in moarte clinica ridica probleme foarte serioase care nu pot fi rezolvate "decat
in contextul bioeticii eutanasiei". Ca si ceilalti specialisti, Acad. C. Balaceanu-Stolnici
declara: "Necesitatea preluarii unui organ nu trebuie folosita drept pretext pentru
incetarea terapiei de sustinere paliativa a donatorului si nu justifica grabirea mortii
acestuia".

"Sfarsitul fiecaruia dintre noi vine atunci cand vrea Dumnezeu, iar mesajul medicinii
este de a lupta pentru viata si nu de a justifica moartea. Medicul este dator sa aline
suferintele, dar nu are dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii".

Profesorul Sebastian Moldovan de la Sibiu, situandu-se pe o pozitie usor vitalista, pe

baza unui studiu foarte documentat, in Raportul catre Comisia de Bioetica a
Arhiepiscopiei Clujului, demonstreaza ca, biologic vorbind, viata se continua in trupul
uman si dupa declararea mortii cerebrale, si este viata umana. Nu sugereaza insa nici
o solutie. Nu trebuie insa uitat ca toate persoanele a caror moarte cerebrala se
constata, se gasesc in serviciile de terapie intensiva ale spitalelor. Deci, sunt tinute
artificial in viata, oarecum fortat. Daca nu s-ar gasi in acele spatii si nu ar primi
ingrijirile specifice acelor spatii ar fi fost moarte demult chiar si din punct de vedere
biologic.

Preluand invatatura crestina potrivit careia sufletul este in tot trupul omenesc, Prof.
dr. Tristam Engelhardt precizeaza ca exista o diferenta intre organele trupului
omenesc in ceea ce priveste efectul prezentei lor la definirea personalitatii. Spre
exemplu, omul isi pastreaza calitatile personale si identitatea personala chiar daca i
se transplanteaza o alta inima, un alt ficat sau un alt plaman. Sufletul este si in
mana, dar distrugandu-se mana nu se distruge si persoana. Sufletul este si in inima,
dar in cursul operatiilor pe cord oamenii traiesc avand inima scoasa din trup (chiar
daca aceasta nu este decat pentru cateva ore). Nu acelasi lucru este cand este
afectat creierul: cand unei persoane i s-a distrus creierul, persoana este moarta. Prin
urmare, este o crima sa declari un om mort numai ca i-a incetat functionarea
spontana a sistemului cardio-respirator fara sa fi murit si creierul. Dupa moartea
creierului celelalte parti ale trupului pot fi folosite pentru transplant. Acelasi profesor
semnaleaza ca disciplina impune ca Euharistia sa fie data oamenilor vii, nu cadavrelor
(can. 83 de la Sinodul Quini-Sext) si nici celor inconstienti. Biserica a fost altadata
foarte realista. Se pare ca a asimilat persoanele muribunde si in stare de inconstienta
cu oamenii deja morti. Este o atitudine care merita sa fie luata in considerare atunci
cand vorbim de moartea cerebrala.

Profesorul G. Mantzaridis de la Tesalonic considera ca moartea, in calitate de

separare a sufletului de trup, ramane o taina. Nimeni nu va putea spune cu precizie
ca separarea aceasta coincide cu moartea cerebrala. "Poate sa coincida, poate sa
preceada, poate chiar sa urmeze mortii cerebrale". Si in acest sens Profesorul
Mantzaridis aminteste de revenirea la viata a celor declarati morti din punct de
vedere clinic si pe cei care au revenit la viata dupa ce functiile cardio-respiratorii au
incetat. Acelasi profesor fundamentandu-se pe Sfantul Maxim Marturisitorul
(Ambigua, P. G. 91, 1225A), va spune ca omul nu se identifica cu trupul, nici cu
sufletul, nici cu unirea acestora, nici cu suma lor, ci este ceva care le depaseste pe
toate acestea si in acelasi timp le cuprinde, fara sa fie continut de vreunul dintre
aceste elemente si fara sa fie determinat de vreunul dintre acestea. Fiind creat dupa
chipul lui Dumnezeu, omul este inteles si se pune in valoare in masura in care
reflecta in el prototipul sau. Atata vreme cat implineste porunca iubirii si ramane in
Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos. In aceasta
perspectiva, daruirea unui organ, a unui tesut si chiar a unei picaturi de sange, din
dragoste fata de aproapele, inseamna autodaruirea si autojertfirea intregului om in
interiorul aceluiasi Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului
ca pe un simplu mijloc de insanatosire fizica a cuiva sau ca pe o magazie de organe
de schimb.

Cateva evaluari teologice

Practica transplantului de organe a devenit deja obisnuita. Ca vrea sau nu, crestinul
nu i se poate opune si nici nu ar avea motive s-o faca. Refuzul de a fi donator de
organe pentru transplant, in timpul vietii sau dupa moarte nu este justificat de ideea
ca la invierea de obste trupurile vor invia cu inventarul complet al atomilor si
moleculelor trupului in momentul mortii, invierea mortilor va fi un act de noua creatie
a lumii si a omului, dupa modelul trupului inviat al Mantuitorului Hristos. Din
momentul conceperii si pana in momentul mortii, trupul omenesc este constituit (prin
puterea creatoare a lui Dumnezeu) din structurarea si destructurarea elementelor
fizico-chimice ale lumii, de intrarea si iesirea acestora din noi, pastrandu-si
identitatea si continuitatea personala. Criteriul invierii trupurilor nu va fi reconstituirea
sumei tuturor elementelor fizico-chimice trecute prin noi intr-o viata pamanteasca, ci
asa cum spunea Sfantul Grigore de Nyssa, "din pacatele si virtutile care se imprima in
suflet pentru eternitate, precum se imprima sigiliul in ceara".

Biserica binecuvanteaza orice practica medicala in vederea alinarii suferintei din

lume. Biserica previne insa pe toti sa inteleaga transplantul ca pe o practica medicala
menita inlaturarii suferintei membrilor ei si nu ca pe una care sa alimenteze ideea
autonomiei vietii fizice si a prelungirii acesteia, in detrimentul credintei in viata
eterna, adevarata viata, neglijandu-se pregatirea pentru aceasta.

Donatorul de organe trebuie sa implineasca gestul sau din dragoste fata de

aproapele, de bunavoie, in urma unei informari corecte si a unui consimtamant liber
si independent de orice influenta straina de constiinta sa. Aceleasi exigente trebuie
sa fie implinite de rudele celui decedat, responsabile de trupul acestuia si dispuse sa
ofere anumite organe ale defunctului pentru transplant. Biserica se opune oricarei
tranzactii cu organe umane si oricarei exploatari a starilor de criza si a
vulnerabilitatilor potentialilor donatori (lipsa de libertate psihica sau fizica, penuria
sociala).

In privinta declararii mortii reale (parasirea trupului de catre suflet) identificata cu

moartea cerebrala legal declarata, trebuie respectate cu exactitate criteriile de
diagnosticare a mortii cerebrale si respectiv, legale. Este legiferat ca declararea mortii
cerebrale s-o faca o echipa medico-legala neimplicata in actiunea de transplant, pe
baza criteriilor clinice si de laborator existente. Biserica nu poate fi de acord cu
transplantul tesuturilor embrionare care comporta riscul afectarii sanatatii fatului si
nici cu-utilizarea pentru transplant a organelor nou-nascutilor acefali sau hidrocefalici.
In egala masura, respinge eventuala tendinta a unora de a deveni donatori de
organe, cu conditia sa fie eutanasiati.

Consimtamantul informat si lucid de a-si oferi un organ, in viata sau dupa moarte,
pentru binele semenului suferind, din iubire fata de acesta si dezinteresat, precum si
hotararea rudelor de a permite prelevarea de tesuturi sau organe in vederea
transplantului de la trupurile decedate ale celor fata de care au drepturi legale,
respectandu-se legea, sunt in acord cu morala crestina. Biserica binecuvanteaza
persoanele care pot face asemenea sacrificii, dar in egala masura, intelege pe cei
care nu pot face aceasta, respectand libertatea si decizia fiecarui om. Deopotriva, are
toata intelegerea pentru cei care-si doresc scaparea de suferinta si prelungirea vietii
fizice, incredintata ca acesta va duce la cresterea lor duhovniceasca.

Binecuvantand efortul medicilor pentru eforturile depuse in vederea reducerii

suferintei din lume, si prin transplantul de organe, precum si jertfa celor dispusi sa le
ofere, Biserica nu poate incuraja negativismul nejustificat al altora. Daca viata
aproapelui, cea fizica si cea duhovniceasca, este garantata, nici un sacrificiu nu este
prea mare, cu conditia: sa nu ucizi un om spre a promite sau a da viata altuia.

Pr. prof. dr. Vasile Raduca