Onorând Creaţia lui Dumnezeu

Creştinism şi vegetarianism

Asociaţia Creştinilor Vegetarieni

este o comunitate creştină internaţională şi interconfesională care
este convinsă că o dietă vegetariană este benefică sănătăţii
oamenilor, mediului înconjurător, celor săraci şi înfometaţi
precum şi animalelor.

Credem că Duhul Sfânt ne inspiră să trăim în conformitate cu cele mai adânci valori bazate pe
credinţă - "chemarea" noastră. Credem că tuturor creştinilor le pasă, uneori profund, de
foametea mondială, binele celorlalţi, mediul înconjurător, şi animale. Deoarece o dietă bazată
pe plante ne ajută să ne adresăm acestor probleme, o vedem ca o oportunitate sa onorăm pe
Dumnezeu.

De ce vegetarianismul înseamnă bună administrare?

Foametea mondială Isus a predicat: "Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat...ori de
câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi
făcut" (Matei 25:35,40). În timp ce zeci de milioane de oameni mor anual din cauza
înfometării sau bolilor cauzate de aceasta şi aproape un miliard suferă de malnutriţie, 37% din
grânele recoltate la nivel mondial sunt date ca hrană animalelor crescute pentru carne, iar în
SUA cifra se ridica la 66%. Conversia grânelor în carne iroseşte 90% din proteinele lor, 96%
din calorii şi toate fibrele. Deoarece în general sunt consumate mult mai multe grâne pentru a
hrăni pe cineva cu carne, la nivel mondial consumul de carne măreşte cererea pentru grâne.
Când cererea creşte, costurile cresc, iar pentru cei săraci devine din ce în ce mai greu să-şi
permită mâncare de orice fel.

Sănătatea ta Apostolul Pavel a scris că trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt (1Cor
6:19), însemnând că ar trebui să avem grijă de trupurile noastre ca daruri de la Dumnezeu.
Conform unei analize cuprinzătoare a Asociaţiei Americane pentru Dietă (American Dietetic
Association) a literaturii de specialitate, vegetarianismul e asociat cu un risc scăzut pentru
obezitate, boli cardio-vasculare, presiune ridicată a sângelui, diabet, cancer de colon, plămâni
şi boli de rinichi. În contrast cu dieta Mediteraneană predominantă în plante, pe care Isus o
avea, dietele Occidentale moderne (încărcate cu produse animale) pun viaţa oamenilor în risc.
Spre exemplu, pesticidele şi dioxinele, concentrate în grăsimea animală, sunt consumate de
cei care mănâncă carne şi măresc riscul de cancer. Oamenii care mănâncă mult peşte au
deseori un nivel crescut de mercur în sânge. Deoarece animalele de la ferme sunt hrănite cu
scopul de a creşte repede, fără a li se oferi şansa de a face mişcare, carnea lor este în general
plină de grăsimi saturate, care ridică nivelul colesterolului consumatorilor şi implicit riscul de
boli de inimă. În multe ţări, animalelor de la ferme le sunt deseori administraţi hormoni pentru
a stimula dezvoltarea excesivă a muşchilor - procedură ce dăunează sănătăţii umane şi
provoacă infirmităţi dureroase animalelor. Folosirea antibioticelor pentru prevenirea
infecţiilor printre animalele înghesuite şi stresate favorizează rezistenţa la bacterii. Mai mult,
operaţiunile rapide din măcelării expun carnea la contaminarea cu bacterii. În 1999, Centrul
de Controlare si Prevenire a Bolilor din SUA a estimat că mâncarea infestată îmbolnăveşte
circa 76 de milioane de americani anual şi omoară cam 5000. Un an mai târziu, a descoperit
că 86% din mâncarea infestată consumată e de origine animală. Carnea gătită poate ucide
bacteriile, dar generează amine heterociclice, cauzatoare de cancer.

Pământul În Geneza 2:15, Dumnezeu l-a instruit pe Adam să lucreze şi să păzească Grădina
Edenului, iar prin analogie putem considera grija pentru Creaţia Domnului ca sarcina noastră
sacră. Un consumator obişnuit de carne foloseşte până de 14 ori mai multă apă şi de 20 de ori
mai multă energie decât un vegetarian. Într-adevăr, folosirea curentă de pământ, apă şi energie
nu este sustenibilă, epuizarea resurselor ameninţă să provoace mari lipsuri omenirii în acest
secol. Deja, la nivel mondial, 40% din terenurile folosite în agricultură sunt serios degradate.

Protecţia animalelor Isus a spus că Dumnezeu hrăneşte păsările cerului (Matei 6:26) şi nu
uită de vrăbii (Luca 12:6). Scrierile evreieşti interzic omorârea inumană sau cruzimea asupra
animalelor de povară (Exod. 23:5; Deut 22:6-7, 25:4). Totuşi, în Statele Unite, realmente toată
mâncarea de provenienţă animală este obţinută în ferme industriale intensive. Aproape zece
miliarde de animale care trăiesc pe uscat sunt ucise în fiecare an, peste un milion la fiecare
oră, iar numărul animalelor acvatice omorâte pentru hrană este mult mai mare. Aceste animale
suferă din cauza înghesuielii stresante, a mediului steril ce le împiedică pornirile instinctuale,
amputărilor fără anestezie (tăierea ciocului, a coarnelor, a cozii, castrare) şi a altor proceduri
dureroase (Dr. Bernard Rollin, Farm Animal Welfare). În mod obişnuit, tăierea implică
teroare şi de multe ori durere sfâşietoare (Gail Eisnitz, Slaughterhouse). Ilustrând cruzimea
din industrie, animalele prea bolnave pentru a merge sunt mai degrabă târâte intr-un mod
foarte dureros spre a fi tăiate decât sa fie eutanasiate. Tipic pentru atitudinea din această
industrie, John Byrnes a scris: "Uită ca porcul e un animal. Tratează-l ca pe o maşină din
fabrică" (Hog Farm Management). De asemenea, vânatul şi pescuitul implică cruzime. Peştele
suferă când este prins cu cârligul undiţei sau când moare prins în plasă, iar animalele vânate
mor deseori încet din cauza infirmităţii provocate de răni.

Susţine Biblia vegetarianismul?

Biblia zugrăveşte vegetarianismul drept idealul lui Dumnezeu, iar dieta se conformează
principiului central al Bibliei de bun administrator sau păstor. În Eden, Dumnezeu a
considerat totul "foarte bun" imediat după ce a dat oamenilor şi animalelor o dietă vegetariană
(Gen 1:29-31). Mai multe profeţii, cum ar fi Isaia 11:6-9 prevăd o întoarcere la această lume
vegetariană, în care lupul, mielul, leul, vaca, ursul, şarpele şi copiii trăiesc în pace. Creştinii
vegetarieni consideră că ar trebui să năzuim către lumea armonioasă din viziunea lui Isaia - să
încercăm să trăim în concordanţă cu rugăciunea pe care Isus ne-a învăţat-o: "precum în cer
aşa şi pe pământ" (Mat 6:10)

Nu a pus Dumnezeu animalele pe pământ spre folosul nostru?

"Stăpânirea" lui Adam asupra animalelor (Gen 1:26,28) credem că exprimă o administrare
sacră deoarece Dumnezeu a dat imediat după aceea omului o dietă vegetariană (Gen 1:29-30)
într-o lume pe care a considerat-o "foarte bună" (1:31). Creaţi în imaginea dragostei lui
Dumnezeu (1 Ioan 4:4), sunt chemaţi a fi îngrijitori ai creaţiei Domnului, nu tirani peste
creaţia Sa. Geneza 2:18-19 indică că Dumnezeu a făcut animalele ca ajutoare şi companie
pentru Adam: <<Domnul Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un
ajutor potrivit pentru el." Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi
toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească...>> Adam a pus
nume animalelor, ceea ce credem ca arată preocupare şi prietenie. Nu punem nume animalelor
pe care le mâncăm. Dumnezeu a înzestrat porcii, vitele, oile şi toate animalele cu dorinţe şi
nevoi proprii, ce pot fi observate atunci când li se dă libertatea de a se bucura de viaţă. Spre
exemplu, porcii sunt curioşi, sociabili şi mai inteligenţi decât pisicile şi câinii. Porcii pot chiar
să joace unele jocuri video mai bine decât maimuţele. La fel, găinile se bucură de compania
unei alteia şi le place să se joace, să facă baie în praf şi să caute mâncare. Isus şi-a comparat
iubirea pentru noi cu dragostea unei găini pentru puii ei (Luca 13:34).
De ce i-a permis Dumnezeu lui Noe să mănânce carne?
(Gen 9:2-4)

Toate plantele au fost distruse de Potop, lăsându-i lui Noe puţine opţiuni. Important, acest
pasaj nu ne porunceşte să mâncăm carne şi nici nu spune că idealul lui Dumnezeu este să
consumăm carne. Probabil, hrănitul cu carne a fost o concesie. Într-adevăr, violenţa şi
degradarea omenirii au adus Potopul (Gen 6:5,13). În vremurile biblice ca şi acum, oamenii
sunt încurajaţi să trăiască conform idealului lui Dumnezeu. Isus a spus: "Voi fiţi, deci,
desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Matei 5:48; cf. Ioan 14:12).

Îi pasă lui Dumnezeu de animale?

În Proverbe 12:10 ni se spune: "Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără
milă", iar Psalmi 145:9 ne aminteşte că "Domnul este bun faţă de toţi, şi îndurările Lui se
întind peste toate lucrările Lui." Biblia ne relatează în repetate rânduri grija Domnului pentru
animale (Mat. 10:29, 12:11-12, 18:12-14) şi interzice cruzimea (Deut 22:10, 25:4). Foarte
important, după Potop, Dumnezeu a făcut un legământ, menţionat de 5 ori, atât cu animalele
cât şi cu oamenii. Toate fiinţele participă la odihna Sabatului (Exod. 20:10, Deut. 5:14). Biblia
descrie animalele aducându-i slavă Domnului (Ps. 148:7-10, 150:6), fiind prezente în
eternitate (Isaia 65:25; Apoc. 5:13), şi afirmă că Dumnezeu păstrează animalele (Ps. 36:6,
Efes. 1:10, Col. 1:20). Animalele şi oamenii îl caută pe Dumnezeu pentru subzistenţă (Ps.
104:27-31, 147:9, Mat. 6:26, Luca 12:6) şi pentru mântuire (Ioan 3:7-9; Rom. 8:18-23).

Pune vegetarianismul pe picior de egalitate viaţa umană şi cea animală?

Vegetarianismul pur şi simplu reflectă respect pentru Creaţie - de dietă beneficiind oamenii,
animalele şi mediul înconjurător. Isus a spus: "Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani?
Totuşi, nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu... Deci să nu vă temeţi: voi
sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii" (Luca 12:6-7). Acest pasaj ne spune că deşi Dumnezeu
preţuieşte mai mult oamenii decât animalele, rămâne preocupat pentru toată creaţia. Într-
adevăr, legământul lui Dumnezeu din Geneza 9, în toate cele 5 aspecte, se face cu toate
fiinţele vii, nu doar la oameni.

Cum rămâne cu sacrificarea animalelor?

Biblia relatează că Dumnezeu a acceptat sacrificiile animale. Totuşi, mai mulţi profeţi au
obiectat mai târziu asupra sacrificiilor, subliniind că Dumnezeu preferă dreptatea. Sacrificiile
animale nu sunt nici necesare şi nici măcar dorite în ziua de astăzi, din cel puţin doua motive.
Primul, Pavel încurajează sacrificiul de sine, scriind: "aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie,
Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească" (Rom.
12:1). Al doilea, interpretarea tradiţională a morţii lui Isus afirmă, că datorită Lui, sacrificiile
animale nu mai sunt necesare. Creştinii, fiind fiinţe noi în Hristos, îl urmează pe acesta
alegând dragostea faţă de toată Creaţia. Într-adevăr, Isus l-a citat pe Hosea (6:6) de două ori,
spunând: "Milă voiesc, iar nu jertfe" (Mat. 9:13, 12:7).

Dar Isus nu a mâncat carne?

Credem ca modul cum sunt tratate astăzi animalele este o batjocură la adresa dragostei lui
Dumnezeu pentru ele. Indiferent ce a mâncat Isus, dieta sa de acum 2000 de ani într-o
comunitate mediteraneană de pescari nu mandatează ce ar trebui creştinii să mănânce astăzi.
În mod similar, ceea ce Isus a purtat nu dictează cum ar trebui să ne îmbrăcăm astăzi. Suntem
binecuvântaţi cu o gamă largă de alimente vegetale uşor de pregătit, sănătoase şi gustoase,
aproape ca în Eden.

Dar în F.A. 10:28, 11:7 lui Petru i se spune

"taie şi mănâncă" toate fiinţele?

Citind mai departe, descoperim că pasajul nu este un îndemn literal la consumul de carne.
Petru, meditând la semnificaţia acestei viziuni, a concluzionat că trebuie să predice
Evanghelia Neamurilor (Fapte 10:28, 11:18). Indiferent de cum este interpretat acest pasaj, el
nu ne recomandă să mâncăm carne în zilele noastre.

Dar nu ni se spune în 1 Timotei 4:4 că

"orice făptură a lui Dumnezeu este bună"?

Acum aproape 2000 de ani, Pavel a scuzat hrănitul cu orice, dacă este primit "cu mulţumiri"
(de văzut şi 1 Cor. 10:25). Totuşi, agricultura animalieră modernă e o creaţie a omului şi este
dăunătoare oamenilor, animalelor şi pământului. În timp ce ar trebui să-i mulţumim Domnului
pentru capacitatea noastră de a ne bucura de mâncare, am putea să-i mulţumim şi pentru
opţiunile vegetariene gustoase. Într-adevăr, mulţi creştini vegetarieni consideră fiecare masă
ca o aducere aminte prin rugăciune a harului şi bunătăţii Domnului. Fiecare masă vegetariană
le aminteşte de profeţia lui Isaia conform căreia toată Creaţia va trăi în armonie la sfârşitul
veacurilor ca în Eden.

Sunt vegetarienii "slabi în credinţă" (Rom. 14:1)?

Pavel a scris romanilor ca "altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri" (14:2). La
vremea respectivă, evreii nu aveau voie în Roma, iar un măcelar cuşer ar fi fost arestat.
Neputând să obţină carne cuşer, mulţi evrei s-au abţinut de tot de la carne, de teamă că acea
carne ar fi fost oferită unui zeu păgân. Pavel a susţinut că a consuma carne, chiar oferită
idolilor, nu era o preocupare spirituală, lucru pe care cei "slabi în credinţă" nu l-au priceput.
Pavel a spus că cei care consumă carne nu trebuie să îi condamne pe cei care se abţin, şi
viceversa (14:3), dar această nu face consumul de carne neutru din punct de vedere etic.
Deoarece aceasta dietă provoacă suferinţă care nu este necesară, creştinii vegetarieni
sugerează că a mânca carne nu e o alegere milostivă.

Este un păcat să consumi carne?

Din punct de vedere biblic, consumul de carne nu este în sine un păcat. De-a lungul istoriei
unii oameni au avut nevoie de carne pentru alimentaţie. Totuşi, Biblia ne încurajează să
urmăm calea dragostei şi compasiunii pure a lui Isus. Iacov a mărturisit aceasta când a scris:
"Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!" (Iacov 4:17).

Au fost mulţi creştini vegetarieni?

Mulţi dintre primii creştini au fost vegetarieni, incluzând Părinţii deşertului. De atunci ordinul
trapist, benedictin, cartuzian au încurajat vegetarianismul, precum şi Adventiştii de Ziua a
Şaptea. În secolul al XIX-lea, membrii sectei Creştinii după Biblie au stabilit primele grupuri
vegetariene în Anglia şi Statele Unite. Sfinţii Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Tertulian,
Origen, Clement Alexandrinul, John Wesley (fondatorul Bisericii Metodiste), Ellen G. White
(una dintre fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea), cofondatorii Armatei Salvării
William şi Catherine Booth, Leo Tolstoy şi câştigătorul premiului Nobel Dr. Albert
Schweitzer au fost creştini care au devenit vegetarieni, după cum este şi muzicianul Moby.

Nu asigură legile protecţia animalelor de la ferme?

În unele ţări, inclusiv SUA, procedurile standard de la ferme sunt omise în mod special din
toată legislaţia pentru protecţia animalelor indiferent de durerea şi suferinţa pe care le
provoacă. Obiceiuri precum mutilările corporale făcute unui câine sau unei pisici ar fi
considerate o crimă gravă (în unele ţări se pedepseşte cu închisoare de peste un an), însă sunt
perfect legale în cazul porcilor sau găinilor. Cât despre măcelării, legile despre sacrificarea
"umană" a animalelor sunt slabe şi prost implementate pentru porci, vite şi oi, iar cele privind
păsările lipsesc complet. Noi susţinem eforturile pentru îmbunătăţirea condiţiilor de la ferme,
dar din multe motive, inclusiv de a nu-i plăti pe ceilalţi să facă lucruri pe care noi nu le-am
face, ne vedem siliţi a fi vegetarieni.

Ce s-ar întâmpla cu cei al căror trai depinde de zootehnie?

Tranziţia la o lume vegetariană, dacă se va întâmpla, va decurge destul de încet astfel încât
puţini vor fi afectaţi, iar aceştia îşi vor lua un alt loc de muncă.

Deoarece animalele se mănâncă unele pe altele,

de ce este greşit ca oamenii să mănânce animale?

Creştinii nu sunt chemaţi să urmeze legea junglei (unde "cel mai puternic face legea"), ci să îl
urmeze pe Hristos - să fie plini de compasiune, milă şi respect pentru creaţia Domnului.

Sunt oamenii prădători din fire, deci carnivori?

Oamenii pot digera carne şi este foarte probabil ca şi strămoşii noştri să fi consumat cantităţi
mici de carne, dar anatomia noastră e mult mai asemănătoare cu a animalelor care au o dietă
bazată pe plante. Spre exemplu colonul nostru e lung şi complex (nu simplu şi scurt ca la
carnivore), intestinele noastre sunt de 10-11 ori mai lungi decât corpurile noastre (nu 3-6 ori),
saliva noastră conţine enzime digestive (spre deosebire de carnivore), iar dantura noastră e
asemănătoare ierbivorelor - de exemplu, caninii sunt scurţi şi neascuţiţi (nu lungi, ascuţiţi şi
curbaţi). Milioanele de vegetarieni sănătoşi (care tind să trăiască mai mult decât
nevegetarienii) demonstrează că nu e necesar sau nici măcar de dorit să mâncăm carne.

Cum petrec sărbătorile creştinii vegetarieni?

Vegetarienii petrec sărbătorile din plin şi cu bucurie fără să consume animale. Numeroase
cărţi de gătit oferă mese vegetariene gustoase, de la simple şi uşoare la complexe şi elegante.
Dar dacă eu nu consider vegetarianismul o prioritate?

A adopta o dietă sănătoasă vegetariană cere puţin timp în plus sau angajament şi poate spori
sentimentul de bunăstare. Oricine poate alege această dietă continuând să facă ceea ce făcea
înainte.

Ce pot să fac eu?

Dacă alegeţi o dietă bazată pe plante, veţi ajuta în mod semnificativ oamenii, animalele şi
mediul înconjurător, reducând sărăcia şi suferinţa mondială. Creştinii sunt chemaţi să fie
credincioşi, ceea ce include trăirea în acord cu valorile noastre cele mai de preţ inspirate de
Duhul Sfânt. Credincioşia include împărtăşirea fraţilor creştini, într-un mod plin de dragoste
şi compasiune, că mâncarea non-animală promovează o bună administrare a creaţiei lui
Dumnezeu şi este gustoasă, convenabilă şi nutritivă

www.all-creatures.org/cva/hgc_romanian.html
Biserica si flagelul drogurilor

Introducere

Traim intr-o lume ale carei mutatii au un ritm extrem de rapid, surprinzatoare chiar si pentru
cei ce le-au generat. Dezvoltarea continua a tehnologiei si a stiintei este o evidenta ce afirma
progresul umanitatii spre fericire si bunastare materiala. Era moderna si civilizatia tehnologica
au fost considerate drept sursa fericirii oamenilor. Descoperiri fara precedent, inventii ce
pareau nu cu multa vreme ca tin de domeniul fantasticului au intrat acum in viata cotidiana a
multor locuitori ai planetei. Insa omul contemporan traieste o profunda criza interioara.

De ce trebuie un slujitor al Sfantului Altar, dar si oricare dintre credinciosi, sa fie informat
asupra pericolului pe care-l reprezinta drogurile? Pentru ca atat producerea cat si consumul de
droguri fac parte din relele specifice veacului al XX-lea cat si inceputului noului veac, al
XXI-lea. Pentru ca preotul trebuie sa stie a-si feri turma cea cuvantatoare, iar enoriasii sa stie
la randul lor cum sa se pazeasca si cum sa-i ajute pe altii. Deoarece drogurile ating, invaluie si
paralizeaza indeosebi unul din segmentele cele mai insemnate ale societatii: tineretul. Adica,
viitorul unei natiuni.

Drogul, in acceptiunea sa cea mai larga, este prezent in viata omenirii de foarte multa vreme.
Asa-zisa placere produsa de consumul sub orice forma al substantelor din gama drogurilor de
tot felul tine, din punct de vedere religios, de sfera pacatului.

Secolul al XX-lea este marele vinovat de proliferarea semnificativa a consumului de droguri.

Or, consumatorii sunt veriga ultima, inaintea acesteia fiind cei ce-l cultiva natural sau il
produc pe cale de sinteza, sau cei ce-l transporta, sau cei ce-l distribuie. Asadar un lant destul
de lung si in acelasi timp destul de complicat. Tinand seama de toata filiera, drogurile nu mai
sunt o problema nationala si nu numai a unei singure institutii.

Se impune acum sa facem o precizare. Drogurile despre care vorbim sunt evident cele ilicite,
celelalte intrand in sfera medicala si care nu fac obiectul studiului nostru.

Nu putem sa nu ne intrebam: ce sta la originea consumului de droguri? Raspunsul vine de la

sine: ispita, acea tentatie, pornita din Paradis, incriminata de la inceput, dar prezenta in viata
oricarui om.

Ca sa combati un rau trebuie sa-l cunosti, si nu sub forma unei experiente directe. Este
necesar sa fii informat. Prevenirea este un atribut al activitatii umane in relatia ce implica
munca cu omul.

Consumul de droguri este in crestere, asa cum in crestere este si numarul celor ce, de dragul
unor castiguri usoare si foarte consistente, se lasa antrenati in segmentele ce constituie
intreaga retea a drogurilor.

Dependentul de consumul de droguri produce un dublu handicap in societate, al

consumatorului si al celor ce sub o forma sau alta sunt in legatura cu el: personal sanitar,
organe din justitie, politie, cler, mass-media etc. Iata ca raul produs de drog nu este doar o
problema a cuiva. Sub o forma sau alta, drogul face parte din viata fiecaruia, macar prin stirile
difuzate in presa si audio-vizual despre fapte si date legate de lumea drogurilor, cu toate
implicatiile si increngatura existente in tara, dar si pe intregul mapamond. In acest context nu
putem sta de-o parte, adica fara o opinie personala si de atitudine fata de acest adevarat flagel.

Computerul a intrat si continua sa intre in casa multor oameni. Comunicarea moderna este de
neconceput fara computer. Marea majoritate a institutiilor, mai mici sau mai mari, nationale
sau internationale, nu mai pot fi concepute fara computer, fara banca lor de date, fara
facilitatile de comunicare prin internet, fara accesarea aproape instantanee la documente si
evidente pe care numai aceasta tehnologie moderna ne-o aduce pentru o informare rapida si
usoara. Dar sa nu uitam ca omul a facut computerul si nu invers. Sa nu uitam ca omenirea n-a
scapat de pericolul unei catastrofe globale, catastrofa ce este inca prezenta prin armele
nucleare pe care omul le-a inventat, o catastrofa ce inca pune in pericol intreaga planeta.
Dezechilibrele provocate, cum este cel in sfera ecologiei, al consumului exagerat al resurselor
naturale, poluare, al supra-popularii Terrei, manipularea genetica, pot de asemenea cauza
urmari nebanuite, si asta intr-un viitor nu prea indepartat. Omul contemporan a ajuns sa vada
ca tot ceea ce s-a construit pentru om poate fi folosit si impotriva lui.

Intr-o astfel de lume traim, intr-o astfel de lume se afla si crestinii. Institutii existente de
veacuri, si printre acestea si Biserica, au trebuit sa sufere un fenomen de adaptare, de asa-zisa
acomodare la realitati care, cum aratam mai inainte, erau de neimaginat nu cu multi ani in
urma. Acomodare si adaptare nu inseamna pentru Biserica insa renuntare la principiile de
baza ale invataturii crestine.

Ne-am putea pune intrebarea: cand a fost mai greu, cand ereziile macinau trupul tinerei
Biserici si cand sangele martirilor nu mai contenea a uda pamantul, sau acum, cand Biserica
este convulsionata atat de ereziile moderne (sectele si sectarii), cat si de cei ce, avand putina
credinta, ori neavand-o deloc, cauta adevarul in afara Revelatiei, adica a Descoperirii
dumnezeiesti, si uneori chiar impotriva acesteia. Timp pentru turnat vitei de aur a fost
intotdeauna. Pagubitor este sa opui stiinta religiei, dar si religia stiintei. Nu atat ratacitorii pe
cai straine credintei trebuie sa ne ingrijoreze cat dorinta acestora de a-si face ucenici.

Daca cineva va cauta intr-o Concordanta biblica problema drogurilor si a pozitiei luate fata de
acestea in Sfanta Scriptura va avea surpriza sa constate ca nu este mentionat acest subiect.
Explicatia este simpla, drogurile sunt, pentru vremea cand apare Evanghelia, o aparitie tarzie.
Oricum, ulterioara scrierii Bibliei.

Dar, lucrand prin analogie, daca betia este condamnata de Sfanta Scriptura, cu atat mai mult
sunt drogurile care au efecte distrugatoare mult mai mari decat cele ale consumului de alcool.
De altfel intre cele doua rele exista o legatura. Nu de putine ori consumul exagerat de alcool
duce catre drog.

Din punctul de vedere al Bisericii, drogurile ar trebui situate in categoria pacatelor foarte grele
intrucat raspandirea si consumul de astfel de droguri sunt un atentat la insasi viata omului.
Viata este un dar divin. Omul a fost facut dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu, lucru spus
de Biblie in Cartea Facerii. De multe ori drogul ucide, sau grabeste moartea. inca de timpuriu
Dumnezeu a oprit uciderea.

Intre cele 10 porunci din Decalog, aflam pe locul cinci porunca: "Sa nu ucizi" (Ies. 20, 13). Pe
vremea Mantuitorului aceasta porunca era folosita de El pentru a arata superioritatea Legii
celei Noi, adica a Evangheliei. Hristos nu desfiinteaza preceptele Vechiului Testament. Daca-i
ataca pe farisei si pe carturari, ii ataca pentru felul ingust in care aplica prevederile Legii
Vechi.

Mantuitorul Iisus Hristos largeste sfera pacatului, aducand in planul greselii fapte care nu erau
considerate grave. Iata, pornind de la porunca a 5-a a Decalogului, ce ne invata cat de grav
poate deveni un pacat cum este acela de a te mania pe cineva: "Ati auzit ca s-a spus celor de
demult: Sa nu ucizi; iar cel ce va ucide, vrednic este de judecata. Eu insa va spun, oricine se
manie pe fratele sau, vrednic va fi de judecata" (Matei 5, 21-22).

Pe de o parte, Mantuitorul nuanteaza gama pacatelor fata de aproapele nostru, iar pe de alta da
o greutate si mai mare acestei porunci prin care se opreste uciderea. Pentru ca, daca va fi
judecat cel care doar se manie pe fratele sau, cu atat mai mult va veni la judecata cel care
savarseste pacatul omuciderii?!

Desigur ca venirea Mantuitorului si intreaga Sa activitate vor fi centrate mai ales pe afirmarea
si explicarea poruncii divine a iubirii aproapelui, mergand chiar pana la iubirea vrajmasului.
Or, drogul, in chip agresiv, este tocmai negarea acestei iubiri a aproapelui, falsificarea
adevaratului rai si indepartarea omului de Dumnezeu spre o lume care, daca n-are cum sa aiba
o legatura cu imparatia Acestuia, sigur are o legatura cu lumea raului, in ultima analiza cu
iadul cel vesnic.

Participarea omului la actul pacatului presupune o participare dubla, trup si suflet sau mai
exact suflet si trup, pentru ca in acest act sufletul are primordialitate, si ca initiativa si ca
participare. Un eseist si remarcabil filozof roman contemporan scria aceste randuri intr-o nu
mai putin remarcabila lucrare: "Pacatul inteles ca forma de destrupare vicioasa, ca o relatie cu
corpul pervertita prin iluzii zamislitoare intretinute in afara ei, este forma omeneasca a
pacatului: ea duce, in extremis, la pierderea vinovata a corpului". Drogul face sa esueze trupul
omului, dupa ce acest naufragiu s-a facut din initiativa sufletului, pacat savarsit mai intai in
camara sufletului.

Ca viata omului este pretuita de Dumnezeu stau ca marturie zecile de vindecari minunate de
bolnavi pe care le-a savarsit Mantuitorul, plecand de la infirmitati mai mici si pana la invieri
din morti. Minunile descrise de sfintii evanghelisti si savarsite de Mantuitorul, cel mai adesea
in fata multimii de oameni, nu numai in prezenta apostolilor, dovedesc pretuirea data omului
ca persoana fizica, omul luat in integralitatea sa ca trup si suflet.

Actul intruparii, adica al intrarii Dumnezeirii celei necuprinse in limitele unui corp a insemnat
cel mai important act al Sfintei Treimi fata de om, dupa cel al crearii lui. Mantuitorul Iisus
Hristos "S-a degradat pe Sine, prin smerenie, de dragul celui ce se degradase pe sine prin
pacat".

Omul putea fi mantuit si in alt mod, direct prin vointa lui Dumnezeu. Calea aleasa, adica
intruparea Unicului Sau Fiu, ne dovedeste cat de mult l-a iubit Dumnezeu pe omul cazut in
umbra pacatului.

Ce putem face pentru salvarea lumii de astazi care si-a pierdut dimensiunea ei spirituala? Cata
violenta, cata nesiguranta. Drogatul este un mic copil fata de fanaticul terorist. Dar amandoi
sunt in sfera raului. O societate macinata din interior, cum face drogul, este o societate mai
vulnerabila. Nu putem nega o legatura intre drog si fanatism. Pentru ca fanaticul ia raul pe
care-l va face altora drept bine si bun pentru cauza sa; precum face si drogatul care se da pe
mana placerii celei inchipuite adusa de drog, cand in realitate el este de fapt sclavul patimii
sale.

O persoana informata - o persoana mai putin vulnerabila drogului

Multa lume foloseste cuvantul drog. Pentru multa lume drogul, sau substanta stupefianta, se
materializeaza in cuvantul heroina, opiu sau hasis, marihuana sau canabis, cocaina, morfina,
extazy etc.

Plantele (adica materia prima vegetala) din care se pregatesc drogurile, au o existenta
multimilenara. Plantele cu continut halucinogen sunt asadar in natura de cand le-a facut
Dumnezeu. Daca aceste plante sunt batrane ca existenta, lupta contra traficului ilicit de
droguri nu are nici macar 100 de ani.

Pentru ca in plan international aceasta lupta a fost reorganizata incepand cu anul 1909. Cativa
ani mai tarziu, Conventia internationala a opiului, instituita in anul 1909, a pus bazele
actualului regim juridic international. Este vorba de prima manifestare internationala care in
anul 1912, la Haga, a dus la incheierea primei conventii internationale in materie de
stupefiante, cu denumirea de mai sus. insemnatatea acestei prime conventii internationale a
constat in faptul ca obligatiile pe care si le-au asumat la Haga statele participante au incetat sa
mai fie doar o obligatie morala, ele devenind obligatii de drept international.

Comisia consultativa a traficului de opiu si a altor droguri vatamatoare, creata in 1920 de

fosta Societate a Natiunilor a jucat un rol important in combaterea traficului ilicit de droguri.
Ea a fost "aceea care a atras atentia pentru prima data ca, in statele care fabricau droguri cat si
cele de materie prima vegetala, traficul si consumul ilicit de droguri constituie o grava
problema sociala".

In anii ce au urmat, legislatia juridica internationala a facut progrese si, in ciuda unor
obstacole create uneori de state importante, s-a ajuns ca organismul special creat prin
Conventia internationala a opiului, sa devina primul organ de control international, cu puteri
depline. Acesta a fost Comitetul central permanent al opiului a carui sarcina a fost sa
examineze statisticile pe care statele le trimiteau periodic cu privire la productia de materie
prima din care se extrag drogurile naturale, precum si la fabricarea, importul, exportul,
consumul, stocurile si cantitatile provenite din importurile sau exporturile ilegale de droguri.

Din pacate, cu toate reglementarile internationale in materie de droguri si a unor succese

realizate in asigurarea unui control asupra drogurilor, totusi traficul ilicit si toxicomania au
continuat sa ia amploare la nivel mondial.

I. Riscurile mobilitatii din societatea contemporana in consumul de droguri

Se discuta mult de activitatea de preventie. La nivel de buna intentie procentajul

participantilor la o astfel de activitate este impresionant. Concret lucrurile sunt sensibil
diferite. Intr-o lume actuala in care sportul, mai ales pentru cei tineri, este un fel de noua
religie, putem apela la o comparatie luata din lumea sportivilor. Am putea spune ca lumea
sportiva poate fi o alternativa pentru absorbtia unei parti a populatiei tinere din sfera ispitei
drogurilor. Marile performante, dar si o existenta confortabila fizic si psihic, se realizeaza in
primul rand prin efort. Acestuia i se asociaza o viata de echilibru, pe multe planuri, de
infranare. Sportivul adevarat este in felul lui un ascet. Nu-l vei vedea pe sportivul adevarat,
care doreste sa aiba performante personale, consumand alcool, tigari, mancare in exces etc.
Realizarile in sport s-au facut pe fondul unei munci sustinute, perseverente, aceasta munca
fiind insotita de numeroase privatiuni, de o viata de echilibru.
Ce legatura au acestea cu potentialele victime ale drogului? Este vorba de controlul energiilor
care la un tanar sunt in stare de presiune cvasi-permanenta pentru a nu cadea rob patimilor sau
instinctelor. Sa luam exemplul discotecii, locul unde nu de putine ori s-au gasit laolalta
furnizori de droguri, dar si consumatori, precum si potentiali consumatori.

Distractia, dansul, fac parte din viata noastra. Tentatiile dintr-un astfel de loc sunt mari si
interdictia sub orice forma mareste banala curiozitate, dar si indarjirea cu care unii tineri se
inarmeaza in fata parintilor lor. Nu putem nega, nu putem ignora conflictul dintre generatii.
Conflictul este mai acut si cu forme mai vizibile intre generatia foarte tanara si cele mai
varstnice. La un tanar se pot distinge si perioade mai critice, cum ar fi adolescenta.

Conflictul dintre generatii nu este rezultatul epocii actuale. Poate ca acum este mai vizibil, si
intr-un fel, mai complex, iar audio-vizualul focalizeaza si potenteaza aspecte ale acestui
conflict. Trebuie sa recunoastem ca ierarhia autoritatii in familie se cam clatina, ca raporturile
fiu-parinte nu mai au incarcatura de odinioara cand hotararea parintelui era aproape litera de
lege.

Pornind de la aceste realitati trebuie sa reconstruim aceste raporturi in beneficiul tuturor

partilor implicate si mai ales sa avem in vedere necesitatea unei educatii trainice, stabile, cu
repere morale sanatoase.

Ideal este ca orice copil sa aiba o familie, ca aceasta familie sa fie ea un model pentru acel
copil, ca scoala sa realizeze un program complet si complex de educatie, de formare de
adevarate caractere.

Familia are granite de varsta. Ramai in familie, legat de familie, mai mult sau mai putin, dar la
un moment dat, tanarul sau tanara devin independenti. La randul lor isi vor intemeia sau nu o
familie, cert este ca rostul educational al familiei trebuie preluat din timp de scoala. Ce te faci
insa cu cel care abandoneaza scoala de timpuriu, sau se limiteaza la un numar redus de ani de
studiu.

Cei ce intra in contact cu lumea drogurilor provin din medii diferite, uneori n-au familii, sau
familiile sunt departe de cadrul minim de comportament decent in familie si-n afara ei. Oricat
l-am ocroti pe un tanar de tentatiile castigurilor spectaculoase de pe urma drogurilor, si oricat
i-am explica ce face drogul dintr-un om, uneori efortul devine zadarnic si raul isi intinde plasa
sa nevazuta si-l prinde in aceasta betie a lumii ce nu exista decat in mintea celui ce a primit in
trupul sau dulcea otrava.

Parintii nu sunt numai cei ce i-au adus pe lume pe copiii lor si care au obligatia doar sa-i faca
mari. in mod oarecum paradoxal parintele, atunci cand are unul sau mai multi copii, trebuie la
randul lui sa se autoeduce, sa se informeze despre cum trebuie sa-si creasca copilul, cum
trebuie sa-l educe si cum trebuie sa se comporte tinand seama de profilul emotional,
temperamental, de structura psiho-fizica a acestuia, cu tot ce presupune ea.

Un cercetator american, cu o indelungata experienta in domeniul consilierii familiale, Dr.

Ross Campbell, afirma urmatoarele: "Cercetarile au aratat ca familiile stranse, educatia
parinteasca, afectiunea parinteasca si disciplina autoritara sunt asociate indeaproape cu lipsa
comportamentului antisocial si a abuzului de droguri. Pe de alta parte, controlul autoritarist,
pedepsele coercitive si educatia putina au fost legate de comportamente mai putin dezirabile".

Aceasta lucrare face dovada unei experiente de exceptie, dovedindu-se un adevarat manual
pentru parintii care doresc sa-si ajute copiii lor, atat ca preventie, cat si in cazuri dificile, ca sa
nu spunem chiar disperate.

Scaderea numarului de consumatori duce, in mod inevitabil, la scaderea numarului de

distribuitori din acea zona. Societatea civila trebuie angrenata in cvasitotalitatea ei pentru ca
rezultatele negative ale acestui flagel sa fie stagnate si, pe cat posibil, in regresie. O
mobilizare de fond cu repere trainice in forul interior al fiecaruia, adica, fara constrangeri
exterioare, pe fundamentul unei acceptari individuale cu nota de dominare caracteristica unei
convingeri sincere ca aceasta implicare este in beneficiul fiecaruia si al tuturor.

Din punct de vedere crestin ortodox, Taina Spovedaniei sau a Marturisirii este o cale de
vindecare. Pentru ca spovedanie adevarata inseamna si cainta adevarata, inseamna o
determinare de a porni pe un drum, altul decat cel de pana atunci.

Caderi vor mai fi, dar cel asaltat de tot felul de ispirte stie la ce poarta sa bata, daca doreste
indreptarea. Foarte sugestiv mi s-a parut raspunsul dat de un om al vietii pustnicesti, acum
multe veacuri in urma, la intrebarea unui oarecare: "Exista cu adevarat iertare pentru orice
pacat?" Pustnicul, pe nume Zenon, si-a dat seama ca este vorba de un pacat mare si raspunsul
sau nu a intarziat: "Cel care se pocaieste pe masura pacatului, obtine iertarea".
Nu trebuie sa ignoram faptul ca sunt medii, grupuri formate din persoane ce scapa in totalitate
controlului societatii, a organismelor societatii. Acele persoane traiesc intr-o lume a lor, cel
mai adesea la marginea societatii, se simt ignorati, se simt frustrati. Si la drept vorbind ei pot
fi socotiti in categoria celor ignorati si cu frustrari majore din partea familiei lor, dar si a
societatii.

Marile aglomerari urbane, asa-zisele metropole sau city, si care sunt o creatie a secolului al
XX-lea, creeaza un mediu extrem de propice pentru lumea drogurilor. Pentru ca aceste
aglomerari de populatie favorizeaza lumea anonimatului, lume atat de potrivita celor ce
doresc sa li se piarda repede urma, o lume unde si posibilitatile de desfacere si consum ale
drogului sunt mai mari pentru a se desfasura, dezvolta si in ultima instanta, de a antrena o
parte a populatiei.

Traficantii prefera marile aglomerari urbane pentru ca acolo oferta lor este supralicitata,
numarul de consumatori fiind mult mai mare. Si consumatorii prefera marile metropole, acolo
li se pierde de asemenea si lor urma, sunt mai liberi, pot scapa mai usor de parinti si rude, de
cunoscuti si prieteni.

Sa retinem ca lupta impotriva drogurilor se desfasoara pe doua fronturi, unul, al efectului si

celalalt, al cauzei.

Cele precizate mai sus sunt numai o parte din aceste mutatii generate de lumea moderna in
care traim. De aceea, intr-un program, intr-o politica adecvata adoptate de lumea drogului,
trebuie avute in vedere in permanenta situatiile nou create si ceea ce ne pandeste ca posibil
rau. Legea incadreaza fapta, dar mecanismele cauzale, cele care duc la aparitia si proliferarea
lumii drogului, cu toata incarcatura respectiva, scapa, evident, in cea mai mare parte, legii.

De aceea si lupta impotriva drogului nu este numai lupta omului legii. Implicarea multi-
imensionala a tuturor factorilor societatii este o necesitate de prim ordin daca vrem ca raul pe
care-l produce drogul sa fie limitat, sa fie ingradit. Si pentru ca drogul este inamicul de moarte
al adolescentilor trebuie sa subliniem inca o data rolul determinant, in cele mai multe cazuri,
pe care trebuie sa-l aiba parintii pentru a-si apara copiii de acest rau, sau pentru a-i ajuta si a fi
alaturi de ei, daca ei au cazut in capcana drogului. in acest sens mai citam din Dr. Ross
Campbell un pasaj care face pretioase clarificari, absolut necesare a fi stiute de parinti:
"Putini oameni inteleg toate motivele ce stau la baza consumului de droguri, cum ar fi
depresia, anxietatea, furia si bolile mintale-neurologice. Lipsa de intelegere este motivul
principal pentru care parintii si alte persoane implicate esueaza in a-i ajuta pe copii sa
depaseasca problemele cu drogurile. De prea multe ori am vazut persoane tinere care sunt
tratate doar pentru dependenta lor fiziologica, in timp ce cauzele fundamentale ale problemei
lor cu drogurile sunt ignorate. E doar o aparenta ca acel copil a fost ajutat. Curand el se va
intoarce la droguri, spre groaza si disperarea parintilor".

O lupta complexa, cum este aceea cu lumea drogului nu poate fi formata numai din succese.
Cine se angajeaza intr-o astfel de lupta trebuie sa stie ca infrangerile nu sunt numai
inevitabile. Latura pozitiva a insuccesului consta tocmai in mecanismul de mobilizare cat mai
hotarata in aceasta batalie cu lumea raului pe care o cauzeaza drogul ca procurator de placere.

Drogul - pacat multiplu

Lupta impotriva drogului are doua componente care opereaza cu mijloace oarecum diferite,
dar scopul este comun celor doua. Consumul de droguri este pacatul savarsit. Producerea,
transportul si plasarea drogurilor se constituie de asemenea ca un pacat savarsit, dar in acest al
doilea caz avem de-a face cu circumstante agravante.

Ambele componente sunt in sfera pacatului, dar cea de a doua fata de prima este precum o
picatura in fata unui izvor. Picatura este cel ce-si consuma doza, izvorul este cel care are deja
consumatori, fiind totodata in cautare de potentiali consumatori. Piata nu o largeste
consumatorul, ci traficantul de droguri; uneori cu ajutorul celui care consuma. Ne intoarcem
la notiunile de ispitit si ispititor.

Drama drogatului este drama pacatosului, in sensul celui statornic in pacat. Normalitate
inseamna dor de viata, anormalitate inseamna afundare pe caile intunecate ce duc catre
moarte; de aceea, cel ce are exercitiul drogului ajunge in timp sa nu mai doreasca viata, sa
vada viata nu ca un dat divin, ci ca o povara, de care vrea sa scape. Ajunge sa lupte impotriva
vietii facandu-se astfel fiul pierzarii.

Daca viata in sufletul unui drogat nu mai are valoare, ce sa se mai gandeasca acesta la ideea
dorului nestins al vietii cu corolarul acestui dor care este acela al nemuririi. Astfel drogatul
singur se exclude cercului celor care au apartenenta vietii in Hristos, a vietii nu spre moarte, ci
spre imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu.
De aceea, trebuie mai mult decat pentru alte categorii de suferinzi, ca acei crestini care sunt in
jurul lui sa refaca in acest suflet invadat de rau legatura cu Dumnezeu la Care este nadejde si
salvare din pacat. Se uita prea adesea ca omul a fost zidit spre nemurire.

Lupta andi-drog este o lupta dificila, care necesita programe bine elaborate, si pe termen lung.
Aria specialistilor a trebuit sa fie largita: medici si psihologi, asistenti sociali si fundatii de
profil, specialisti in drept penal si duhovnici, dar si parinti care au in familiile lor cazuri de
drogati.

A aparut o literatura de specialitate care vine cu un real folos in sprijinul tuturor celor
angrenati in aceasta lupta. Sunt greutati considerabile, de la cele financiare la cele de ordin
etic. E greu sa vindece societatea ceea ce familia si scoala n-au facut indeajuns si la timp. Dar
vinovatii nu trebuie localizati in niste organisme sau institutii pentru ca fenomenul
consumului si dependentei de droguri ilicite are multe cauze, multe necunoscute, plecand
uneori de la persoane cu anumite inclinatii catre morbid, accese de teribilism si pana la
fenomenul inofensiv in aparenta a cedarii la tentatia drogului.

In ceea ce priveste fenomenul consumului la adolescenti, uneori aflati la varste destul de mici,
aici, cu adevarat, familia poarta o parte din vina si scoala intr-o oarecare masura. Si vina
respectiva porneste in primul rand de la o lipsa totala de informare, sau o informare
insuficienta.

Desigur ca cei mai vinovati sunt traficantii de astfel de substante. Uneori chiar ei insisi,
consumatorii, dar indiferent din ce categorie ar proveni, la acestia prevaleaza, inainte de toate,
dorinta unui castig mare si rapid. Ceea ce poate parea surprinzator este faptul ca pe cei mai
multi nu-i sperie ideea privarii de libertate pentru ani buni. Nu se gandesc la faptul ca atunci
cand intri intr-o structura de acest tip, comparabila, pe drept cuvant, cu o caracatita, ai putine
sanse sa te mai si opresti.

Biserica si lupta impotriva consumului de droguri

De ce Biserica trebuie sa se implice in problema dificila si spinoasa a traficului de droguri si a

consumului de droguri? Raspunsul este extrem de firesc: pentru ca Biserica trebuie sa devina
mai activa si sa raspunda provocarilor provenite din partea societatii contemporane
secularizate.
Biserica Ortodoxa trebuie sa fie o Biserica vie si activa, deschisa catre societate, slujind-o din
interior: "Este foarte bine ca se vorbeste despre Sfintii Parinti, dar este necesar ca lectura
acestora sa ne influenteze astfel incat sa fim contemporani lumii in care traim. Trebuie sa
tinem cont de faptul ca Parintii vorbeau in contextul lumii mediteraneene din Antichitate, in
vreme ce noi vorbim in contextul intregii planete".

Oliver Clement, autorul acestui fragment este adeptul hotarat al reconsiderarii multor teme,
spre a arata ca apartinem secolului in care traim, dar seva existentei noastre ca crestini nu se
rupe de acea minunata Traditie a Bisericii.

Iata un alt citat din interviul din care am luat si textul de mai sus: "Cu siguranta ca Sfintii
Parinti nu-si puneau, de exemplu, problema drogurilor, a erotismului sau a sectelor. Toate
aceste probleme ne iau astazi cu asalt. S-ar putea spune ca, de la Dostoievski incoace, si o
data cu psihanaliza am descoperit profunzimi ale sufletului omenesc pe care Parintii le
banuiau, dar asupra carora aveau o alta viziune, decat a noastra".

Crestinismul a invins in lumea in care a aparut prin superioritatea invataturii sale.

Cristalizarea doctrinara a invataturii in zorii timpurii ai acestui crestinism a lasat loc mai intai
propovaduirii moralei lui Hristos si a principiilor acesteia. Hristos cel Rastignit a invins lumea
si a atras multimile spre Altarul invierii Sale. El a coborat in moarte spre a ne inalta spre
inviere. Iar scara pe care a coborat in lume a fost aceea a nesfarsitei Sale iubiri pentru fiinta pe
care Dumnezeu a creat-o: omul.

Lupta lui Hristos a fost cu pacatul, cu raul produs de pacat. Mantuitorul Iisus Hristos a murit
pentru pacat, asa cum foarte frumos sesizeaza Sfantul Apostol Petru in prima sa epistola:
"Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El cel drept pentru cei
nedrepti ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut cu duhul".

Condamnarea pacatului cuprinde implicit, condamnarea atat a consumului de droguri cat si

comercializarea, sub orice forma, a drogului.

Asa cum aratam in capitolul precedent si cel ce face trafic de droguri si cel ce le consuma
pacatuiesc, desigur pacatele sunt diferite ca gravitate, asa cum diferita este si pedeapsa ce se
da de catre autoritatea in drept. Pe noi ne intereseaza pacatul celui ce consuma droguri, dar nu
putem sa nu mentionam celalalt pacat, mult mai grav, legat de producerea, transportul si
comercializarea de droguri.
Ca sa intelegem mai bine gradul de culpabilitate al traficantului de droguri sa nu uitam ca
acesta devine copartas pentru fiecare consumator, devine "solidar" cu raul pe care-l face
fiecarui consumator. L-am putea asemana pe traficant folosind in sens negativ imaginea
semanatorului, nu de samanta cea buna, ci de neghina.

Daca in clasica parabola a semanatorului, acesta raspandeste samanta cea buna tuturor
oamenilor, dar numai la unii ajunge sa rodeasca, in cazul semanatorului de neghina, deci de
rau, samanta aceasta este aruncata si nu se prea risipeste. Luand lucrurile astfel am putea fi
inclinati sa consideram raul ca mult mai usor de realizat. Oare nu calea cea fara de oprelisti
este calea pierzaniei?!? Poteca raiului este stramta, asa cum stramt este si pamantul pe care
rodeste samanta cea buna.

La ora actuala consumul de droguri nu are o etichetare clara din punctul de vedere al moralei
crestin-ortodoxe. In manualul de Teologie Morala Ortodoxa, sunt prezentate pe larg felurimea
pacatelor, dar nicaieri nu se vorbeste in mod limpede de locul pe care-l ocupa in ierarhia
faptelor rele consumul de droguri. De fapt, pacatul consumului de droguri nu este mentionat
sub nici o forma.

Dupa expunerea privind pacatul sunt prezentate alte doua categorii pe care le regasim de fapt
tot ca pacate, anume patima (viciul) si obisnuinta rea. in aceasta ultima categorie este introdus
fumatul. Descriindu-se faptele care pot fi etichetate in categoria patima (viciul), citim aceste
randuri in care regasim caracteristici ale acestui flagel, ale consumului de droguri: "Calauzit
numai de placere, patimasul ignora toate aspectele realitatii, afara de cel interesat, si, astfel
cunoaste realitatea in mod unilateral si fragmentar patima aserveste cu deosebire vointa, din
care face o roaba, redusa la rolul de a-i executa orbeste poftele. Caci patima este in fond, o
robie ingrozitoare".

Amploarea pe care a luat-o consumul de droguri in multe tari din lume impune includerea
nominala a acestei patimi in randul pacatelor care atenteaza la viata omului, cu efecte atat de
devastatoare pentru fiinta umana, pentru familie in sens strict, dar si marea familie care este
societatea. Totodata se impune si analizarea din punct de vedere teologic a acestui flagel in
plina ascensiune printre tineri.

Din punctul de vedere al moralei crestin-ortodoxe, in antiteza cu patima, cu viciul, deci cu

pacatul in ultima instanta, sta virtutea. Si desi virtutea este cea folositoare, cea care zideste,
patima este cautata si preferata. In intreaga invatatura a Bisericii, incepand cu cele ce sunt
consemnate in Sfintele Evanghelii, dar si in toata Sfanta Traditie a Bisericii, in toata practica
ei, cele doua sunt in opozitie clara, declarata, fara echivoc.

Chiar de la primele scrieri ale crestinismului, si as mentiona aici pe langa scrierile Noului
Testament, invatatura celor Doisprezece Apostoli si mai toate scrierile Parintilor Apostolici,
sunt prezentate cele doua cai: a vietii si a mortii. in aceste scrieri sunt enumerate: "Toate
virtutile insumate in calea vietii si luminii, si toate categoriile de pacate, insumate in calea
mortii si intunericului".

O pezentare concisa si plastica a opozitiei virtute-patima (pacat) am intalnit-o la unul din cei
mai mari Parinti ai Bisericii crestine, Sfantul Ioan Gura de Aur. Iata chiar cuvintele sale: "Ca
atata vreme cat patimile ne stapanesc, socotim virtutea istovitoare, grea, cu urcus anevoios, iar
viciul placut si foarte dulce; dar daca ne desprindem putin de patimi vedem ca viciul este
respingator si urat, iar virtutea usoara, lesnicioasa si de dorit. Si aceasta o poti afla de la cei
care au dus o viata virtuoasa. Asculta de Pavel care spune ca patimile ne sunt o rusine chiar
dupa ce ne-am departat de ele, spunand: "Ce roada ati avut atunci de pe urma celor de care
acum va rusinati?" (Rom. 6, 21).

Si pacatul, patima sau viciul precum si virtutea sunt efecte ale libertatii cu care omul a fost
inzestrat de Dumnezeu de la inceput. De fapt libertatea este o dovada a grijii lui Dumnezeu
pentru om. Aceasta grija a lui Dumnezeu fata de sanatatea omului "este o insusire a lui
Dumnezeu care nu-i limiteaza fiintei umane libertatea, ci o tine in stare de veghe asupra
sufletului".

A fi liber este un mare risc: "Noua nu ni s-a oferit un destin confortabil. Faptul de a fi
inzestrati cu libertate este, in fond, ca un blestem, am vrea parca uneori sa ne rugam lui
Dumnezeu sa nu ne mai faca asa de liberi. Sa ne mai ia din libertate, o libertate cu care nu
stim ce sa facem. Dumnezeu ne da o viata finita, capacitati interioare finite, si ce ne da in mod
infinit? Libertatea! Cum sa rezolv eu, cu facultatile mele finite si inauntrul unei vieti finite, o
problema de ordinul asta?... Dar aceasta este miza crestinismului, uriasa voluptate a lui
Dumnezeu de a crea o fiinta libera, chiar in raport cu El, cu riscurile ce decurg de aici".
Folosirea acestei libertati in sens negativ duce la pacat, la patima, la raul pacatului, la
acceptarea ispitei vrajmasului; in vreme ce dobandirea virtutii este calea pozitiva, de accedere
la darurile promise de Dumnezeu omului.

Virtutile sunt legate intre ele, o legatura organica, o articulare fireasca ce face ca progresul
moral al omului sa capete forma clara, sa aiba o logica neintalnita in cazul pacatului, al
patimei. Iata cuvantul Sfintei Scripturi care sustine clar ideea ca virtutile sunt legate intre ele
si pot izvori una din alta spre cresterea armonioasa a sufletului celui ce le are si le practica.

"Puneti si din partea voastra toata sarguinta si adaugati la credinta voastra: fapta buna, iar la
fapta cunostinta; la cunostinta infranarea, la infranare rabdarea, la rabdare evlavia, la evlavie
iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca dragostea. Iar cel ce nu are acestea este cu vedere
micsorata si stinsa si a uitat de curatirea pacatelor lui de demult." (II Petru 1, 5-9).

Consumul de droguri are evident o latura extrem de perversa deoarece drogul nu numai ca
patrunde in corpul omului, dar atunci cand efectul dispare, se iveste necesitatea unei noi doze.
in cel ce a experiat o data drogul, se naste dorinta puternica de a-si procura acea stare de
exceptie, acea stare de fericire, in care simte senzatii placute nemaiintalnite altcumva. Numai
ca drogul supraliciteaza trupul si sufletul celui in cauza atat prin obtinerea trecatoare a acestei
stari, cat mai ales si prin ceea ce urmeaza cand efectul de extaz al drogului a trecut.

Caderea aceasta este abrupta, extrem de directa. De pe piscurile starii de extaz in acea stare de
apatie, durere fizica, lipsa de dorinta de viata. Singura dorinta in acele momente este numai
aceea de a se intoarce cu orice pret, intoarcere in acel paradis inchipuit din care a iesit.

Se creeaza astfel un lant vicios: o noua doza de drog, reintrare in falsul paradis, caderea in
sevraj, daca nu intervine o noua doza etc. Un ciclu care, daca se continua duce la moarte fie
prin supradozare, fie prin secatuirea trupului. Pe un astfel de trup vlaguit gasim terenul ideal
pentru ca o serie de boli grave precum sida, cancerul, ciroza, boli mintale etc. sa se instaleze.
Observam un lant al raului. Drogul face casa buna cu alte rele, cum sunt bolile de mai sus.
Solidaritatea in rau cu toate consecintele ei este teribila.

Biserica, in principal prin clericii ei, este abilitata sa lupte impotriva drogurilor, in special
pentru salvarea celor dependenti de droguri, prin insasi pozitia pe care ea trebuie sa o aiba fata
de cel prins in capcana acestui rau. Pentru ca Biserica are obligatia de a intinde o mana celor
bolnavi. Or, drogatul este un astfel de bolnav, si fizic si psihic.
Dependenta de drog este boala sa, o dependenta care, asa cum aratam mai inainte, devine in
cele din urma ucigatoare. Consumatorul de droguri este o persoana bolnava, in primul rand
bolnava in sufletul ei. Bolnava de pacatul care se naste din consumul de drog producator de
placeri nefiresti. Nu intamplator am folosit termenul de obligatie pentru ca Mantuitorul Iisus
Hristos a fost foarte transant cu fariseii ce-i reprosau ca sta la masa cu vamesii si pacatosii.

In acest sens, El spune foarte clar si raspicat: "Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi" (Matei 9, 12). Si ca sa nu dea loc la interpretari intareste aceste spuse, zicand
imediat: "n-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta" (Matei 9, 13).

Nu era singura data cand Domnul preciza poporului ales scopul venirii Sale. El, Fiul lui
Dumnezeu, S-a intrupat pentru a invinge pacatul. Intreaga Sa invatatura, toate minunile Sale
au fost indreptate impotriva pacatului. Spre eliberarea omului de raul pacatului. Nu a fost
prilej pe care Mantuitorul sa-l iroseasca in ilustrarea invataturii Sale.

Una dintre cele mai frumoase parabole lasate de Hristos contemporanilor sai dar si intregii
omeniri, prin care arata grija Sa pentru cel in suferinta pacatului este Pilda fiului risipitor. Fiul
a devenit un simbol al risipei necugetate, dar si al indreptarii prin pocainta. Este exemplul cel
mai clar prin care Hristos arata ca iesirea din marasmul bolii pe care o produce pacatul este
posibila, iar bucuria intoarcerii celui cazut este foarte mare pentru ceilalti.

In acest sens, Domnul Hristos vazandu-i pe farisei si carturari, care carteau: "Acesta primeste
la Sine pe pacatosi" (Luca 15, 21), vine cu amintita pilda, dupa ce mai inainte spusese
multimii alte doua parabole legate de acelasi subiect: Pilda oii ratacite si a drahmei pierdute;
si concluzioneaza dupa cele doua pilde cu spusele: "Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui
Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste" (Luca 15, 10).

Drogatul aflat in cura de dezintoxicare trebuie sa cunoasca si medicamentul numit rugaciune.

Dublarea medicatiei cu balsamul credintei este o cale mai sigura de recuperare. Fara indoiala,
Cuvantul Evangheliei si sfatul preotului lucreaza la cel bolnav care are dorinta insanatosirii.
Rezultatele credintei la cel bolnav sunt prezente in zecile de vindecari facute de Mantuitorul
Iisus Hristos. In toate aceste vindecari esentiala a fost credinta. Acel celebru "mergi in pace,
credinta ta te-a mantuit" este in actul vindecarii dovada conlucrarii dintre bolnav si Marele
Tamaduitor care este Hristos.
Dimensiunea grozaviei pe care o produce consumul de droguri ne-o da implicarea negativa
produsa prin acest consum pe mai multe paliere ale existentei umane. Pentru ca efectele
dependentei de droguri sunt ingrozitoare pe toate planurile: personal, familial si social.

Indiscutabil, cu totii dorim rezultate pozitive in efortul de recuperare a consumatorilor de

droguri. Or, acest lucru nu se poate obtine daca acest efort nu are la baza conlucrarea. Pe cat
de cooperant va fi cel aflat in aceasta suferinta a dependentei de droguri, pe atat rezultatele
vor fi pe masura. Este insa o cooperare de lunga durata, in care virtutea rabdarii incalzita de
flacara dragostei crestine poate aduce rezultate pozitive. Nu vrem sa vedem marginile si
limitele medicinei, iar propriile noastre limite, ca pastori sufletesti, sa le ignoram.

Ca o ironie a vietii si drogatul si Biserica folosesc o notiune ce numai semantic este comuna
celor doi. Notiunea de rai, pe care Biserica o asociaza cu imparatia lui Dumnezeu, cu intreaga
noastra lupta de aici impotriva pacatelor si patimilor de tot felul, drogatul insa ii da un alt
continut. Un continut pe care el afirma ca-l si materializeaza prin consumul de droguri.

Acel paradis efemer in care drogul il transporta pentru scurt timp intr-un "paradis" al raului,
daca se poate spune asa. Pentru ca in invatatura noastra crestina paradisul pierdut de primii
oameni are durata vesniciei, pe cand raiul drogatului este mai mult decat efemer. in imparatia
lui Dumnezeu nu intri decat cu faptele bune, cu un suflet curat.

In paradisul drogatului curatenia sufletului s-a pierdut prin insusi consumul drogului, un
consum ce murdareste fiinta umana, un consum care nu de putine ori il trimite pe cel in
cautarea de placeri inchipuite sa faca rau mergand pana la crima uneori. In munca de
recuperare, argumentul legat de nemurire devine considerabil subtire, chiar inconsistent,
pentru mintea celui care tocmai a iesit din paradisul placerii nefiresti, din raiul ce s-a
materializat prin starea de extaz.

Daca vrem rezultate, daca vrem sa-l scapam din ghearele mortii, aici trebuie sa intervina
tactul duhovnicului. La prima vedere sufletul consumatorului de droguri pare precum o stanca
neteda, de o inaltime ametitoare, pe care trebuie sa o escaladeze, fara accesorii, pastorul
duhovnicesc. O situatie imposibila la prima vedere dar care nu este de nerezolvat. Cati se
incumeta, si mai ales, cati izbandesc?! O intrebare fara raspuns daca vrem sa prezentam
procente sigure de reusita.
Omul modern a facut multe descoperiri, a obtinut progrese incredibile, a reusit sa patrunda in
mecanismul genetic, a plecat in cosmos etc, dar care este bilantul sau in construirea unei
societati caracterizate de bunastare materiala si confort, care insa nu i-au adus fericirea. Omul
contemporan traieste intr-o profunda criza interioara.

Explorarea sufletului unui consumator de droguri este o adevarata aventura, cu mai multe
necunoscute. Ce simplu ar fi daca sufletul omului ar avea niste coordonate stricte asemenea
matematicii. insasi derularea vietii fiecaruia dintre noi este imprevizibila, cu atat mai mult
sufletul omului. Spunea frumos un mare teolog al Bisericii noastre: "Orice om trece in viata
lui pe la raspantia unde se incruciseaza cele doua cai: a binelui si a raului si unde se hotarasc
viata si plata lui, dupa calea pe care o urmeaza, adica dupa chipul in care se foloseste de
libertatea voii sale de a alege ori binele, ori raul".

Din punctul de vedere al Bisericii si al invataturii moralei crestin-ortodoxe recunoastem in cei

ce au de-a face cu drogurile neputinta consimtita a omului in fata pacatului, a raului. Cel ce
furnizeaza este potrivit acestei morale, asa cum aratam mai inainte, ispititorul. Este sub alt
chip, ucenicul diavolului. Iar cel ce consuma este ispititul, cel care a consimtit sa guste nu din
fructul oprit ci din fructul cel cu otrava. O otrava "dulce", pentru ca si pacatul este "dulce" la
inceput. intre cele doua pacate, cel al ispititorului si cel al ispititului exista diferente, pe care le
face evident si legea. Pentru ca una este sa fii solidar cu raul pe care-l raspandesti si alta in
postura de victima, de cel ce a consimtit sa savarseasca pacatul.

Oamenii nu se gandesc la acea lectie din rai, devenita mai mult decat clasica si bine stiuta. O
lectie pe care au primit-o primii oameni, aceea de a nu intinde mana catre ce este interzis.
Scuza curiozitatii, a nestiintei, a determinarii unei singure incercari etc, palesc in fata
grozaviei consecintelor in cazul consumului de droguri.

Tratand atat distribuirea cat si consumul de droguri ca pacate, primul fiind evident mai grav
decat cel de-al doilea, Biserica are fata de aceia care au sub o forma sau alta legatura cu
drogurile atitudinea pe care Mantuitorul ne-a recomandat-o fata de cel pacatos. Raul nu se
indreapta decat prin cainta, iar cainta nu inseamna sa-l repeti.

Poate niciun pacat nu este reluat asa de rapid precum consumul de droguri. Dam vina pe
dependenta, si intr-o oarecare masura lucrurile stau asa, dar cati din cei care doresc sa-si
schimbe viata, sa renunte la acest nociv obicei apeleaza si la medicamentul numit rugaciune?
Ajutorul lui Dumnezeu nu vine nici automat, nici nechemat. Astfel, primul pas trebuie sa fie
al celui ce doreste sa scape din latul raului, al drogului. Si acest prim pas trebuie sa inceapa
prin cunoasterea patimei sau constientizarea raului. Cum frumos spunea Sfantul Grigorie de
Nazianz: "Cel care nu vede cat de pierzator este pacatul este orb cu ochii".

In lupta cu cei care ajung sa aiba legatura cu drogurile trebuie sa discernem. Pentru ca scopul
principal din punct de vedere al atitudinii Bisericii trebuie indreptat catre victimele acestui
flagel. Si mai putin catre distribuitori care vor avea timp, cand vor fi prinsi si condamnati, sa
se caiasca pentru pacatele lor, daca nu vor fi cu inimile impietrite.

Trebuie asistati, indrumati, ajutati, cei care au ajuns victime. Este aici mai ales munca
specialistilor dar si a celor din alte segmente ale societatii. Evident ca Biserica are si ea un rol
important in salvarea lor. Grija ce trebuie aratata consumatorilor de droguri nu trece intr-un
plan secund fata de grija pentru cei ce pot ajunge ca acestia. Cel victimizat este, atunci cand a
fost descoperit, sub supravegherea autoritatilor abilitate, pe cand potentiala victima are o
libertate primejdioasa si primejduita.

Ca pastori de suflete, clericii trebuie sa inteleaga ca in ultima instanta parohia si problemele ei

trebuie sa se identifice cu misiunea lor.

Punctul forte al trairii crestin-ortodoxe comunitare trebuie sa il constituie, fara indoiala, viata
liturgica in biserica, cu precadere in actul euharistie, dar si in afara ei. Sa nu uitam ca Sfintele
Taine se administreaza cele mai multe dintre ele in biserica!

Tehnica moderna L-a adus cumva pe Dumnezeu in casele noastre prin radio, prin televiziune,
prin computere? Dumnezeu a venit in casa noastra fizica, dar, din pacate in casa sufletului
nostru il intalnim mai rar. Putem auzi la radio, sau vedea la televizor o slujba "la domiciliu".
Exista emisiuni religioase prin care crestinul negresit se imbogateste sufleteste. Nu mai
vorbim de o intreaga literatura religioasa, accesibila atat celor mai putin instruiti cat si celor
cu pretentii intelectuale.

Cat de frumos si daca vreti, cat de pilduitor este, cand incepi ziua cu cuvantul Domnului. in
acest sens, postul national de radio este un fericit si graitor exemplu. Astazi crestinul obisnuit
se poate intalni cu Dumnezeu si in afara lacasului de cult, dar electronica, si toate inventiile
sale, nu pot inlocui trairea actului liturgic, oriunde s-ar savarsi acesta. Sa nu uitam ca
administrarea harului nu are posibilitati de transmitere pe unde hertziene, decat numai in
biserica intr-o atmosfera liturgica cuviincioasa.

Pe vremuri, adica in urma cu circa 50-60 de ani, ritmul cotidian al existentei umane, cel putin
in Europa, nu cuprindea activitati care sa ingusteze timpul alocat de om vietii si experientelor
sale duhovnicesti. Un exemplu: duminica era atat o zi de participare liturgica, precum si,
efectiv, o zi de odihna. Pentru multi, duminica este sinonim astazi cu ore bune petrecute in
fata televizorului, sau exclusiv recreerii sportive sau de alt gen, cum ar fi audieri audio etc.
Aparent nimic grav in aceasta. Astazi ne miscam, intrucatva, in alti parametri temporali, dar si
de imagine, cu incarcaturi ce nu pot fi ignorate. Si preotul este supus asediului pe care
arsenalul extrem de puternic al audio-vizualului si al presei scrise il creeaza in intreaga
societate umana.

In relatia interumana a aparut o noutate care a dus la scaderea frecventei legaturilor intre
oameni, a dialogului personal, al vizualizarii relatiei. Tihna de familie este pe cale sa devina
legenda. Revin asupra dilemei de care am amintit mai inainte: las tehnica sa ma acapareze cu
totul si in zone ce altadata erau rezervate trairii spirituale? Si, daca o fac, oare cu ce costuri,
atat pentru timpul prezent cat si pentru cel viitor?

Trebuie precizat faptul ca viitorul lumii spre care ne indreptam este, din nefericire, o lume a
secularizarii, ceea ce se traduce cel mai bine de fapt intr-o lume a indiferentei si instrainarii de
Dumnezeu si de Biserica. Aceasta este mai periculoasa decat ateismul. Deoarece cu ateul poti
purta un dialog, poti avea speranta sa-l intorci de la ideile sale, pe cand pe un indiferent cel
mai adesea, nu.

Tentatiile lumii de astazi sunt infinit mai multe si mai variate. Adica ispitele de tot soiul; oare
pacatul in lume n-a aparut prin acceptarea de catre om a fructului cel dulce al ispitei? De
sagetile tentatiilor de tot soiul nu se scapa usor. Iata lupta noastra, iata o componenta
insemnata a misiunii noastre, iata, in ultima instanta, problematica cea mare a vietii de parohie
astazi, fie ea la oras, fie la sat.

Problematica drogului cu tot ceea ce inseamna aceasta ca un rau major in viata societatii nu
trebuie ignorata. Sa reflectam la faptul ca consumul de droguri este un pacat grav. Asta mai
ales ca drogul aduce cu sine, atrage cu sine alte pacate. Consumatorului de droguri i se pare
normal sa fure din casa, chiar sa jefuiasca in cautarea de fonduri pentru alimentarea patimii
sale. El iese din circuitul persoanelor valide de munca, devine o povara pentru familie si
societate, chiar daca este tanar si poate presta o activitate utila lui si societatii.

Daca viata cotidiana este supusa la tot felul de agresiuni specifice epocii contemporane,
aceasta inseamna ca avem timp mai putin pentru suflet, ca timp de zidire spirituala.

Avem sansa libertatii, cu avantajele, dar si dezavantajele ei. Paradoxal, dar foarte adevarat,
este ca in lipsa libertatii randurile se strang, cu rezultate pozitive pentru calitatea vietii
religioase. Nu mai exista ingradire religioasa impusa. Ne pandeste totusi ingradirea pe care,
poate in parte cu totul involuntar, o punem noi insine ca timp de rugaciune, publica sau
particulara, ca vreme de meditatie asupra vietii noastre sufletesti. Sa nu ajungem ca in Vest,
unde scaunele de spovedanie tind sa devina piese de muzeu.

Nicio schimbare majora in viata unei societati nu aduce numai beneficii. Dar, daca nu se
studiaza la timp fenomenul cu efect negativ in planul vietii, cu precadere spirituale, si nu se
iau si masurile corespunzatoare, atunci raul prinde radacini adanci si devine din pacate foarte
greu sau chiar imposibil de indepartat din viata noastra.

Preotul nu mai are doar altarul, acestuia i se adauga si catedra, amvon catre tineri, loc de
formare si de transformare a sufletului celui tanar, elev sau student. Dubla ipostaza a
preotului, de parinte duhovnicesc, dar si aceea de dascal, trebuie exploatata in lupta impotriva
pacatelor, deci si in combaterea consumului de droguri.

Preotul, fie in calitate de dascal de religie, dar si in calitatea sa de preot mai ales, trebuie sa
ajute scoala in stradania acesteia de a forma un tineret cat mai moral, un tineret care sa aiba un
crez sanatos, cu repere clare in planul etic. Sa nu uitam ca pericolul cresterii consumatorilor
de droguri are in scoala, deci printre elevi, mari sanse.

Scoala este poate cel mai vulnerabil loc sub raportul castigarii de potentiali consumatori.
Elevul este mai expus prin lipsa de experienta, prin tentatia unei noi experiente, prin
intelegerea gresita a fenomenului de emancipare, prin fronda afisata, prin ascunderea unor
frustrari, prin sensibilitati de ordin afectiv asociate cu stari de anxietate etc. Uneori parintii
sunt cei care contribuie, prin banii dati copiilor, la procurarea de droguri.

Drogul demoleaza, drogul paralizeaza, drogul poate duce chiar la crima, drogul rapeste
societatii un potential lucrator, drogul produce handicapuri ale caror costuri se rasfrang pe
umerii celor sanatosi. Iata suficiente situatii care trebuie sa ne mobilizeze. Costurile pe care
societatea le plateste pentru ravagiile facute de consumul de droguri sunt mari, de durata.

Din punct de vedere crestin nu putem sa nu precizam ca este hotarator ca activitatea Bisericii
pe taramul preventiei, dar si al recuperarii celor prinsi in mreaja drogului, trebuie sa aiba la
temelia ei dragostea fata de om, iubirea fata de aproapele. Cel ce are dragoste pentru
aproapele are partasia comunicarii cu Hristos. Poti avea o armata de mercenari, poti avea o
multime de specialisti pe care sa-i platesti pentru programe de stabilizare a societatii, dar nu
poti avea o dragoste platita.

Referitor la dubla calitate a preotului, aceea de pastor de suflete, dar si de dascal de religie,
trebuie sa subliniem ca nu este deloc usor. Sa amintim opozitia din unele scoli, chiar din
partea unor cadre didactice fata de ora de religie si de prezenta preotului printre elevi. Sa nu
uitam insa ca Mantuitorul este Cel ce a zis ucenicilor Sai, si prin aceia si noua: "Iata Eu va
trimit pe voi ca pe niste oi in mijlocul lupilor; fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca
porumbeii" (Matei 10, 16).

Concluzii

Din punctul de vedere al configuratiei confesionale a lumii consumatoare de droguri, putem

observa ca ea apartine cu precadere popoarelor crestine. Poate pentru ca sunt mai bogate decat
celelalte, poate pentru ca aici ideea libertatii de optiune individuala il face pe om sa-si traiasca
viata personala dupa propria lui socotinta si lege.

Nu ne propunem sa intram in domeniul unei analize ce-ar tine mai mult de domeniul
sociologiei, dar in acelasi timp nu putem sa nu ne punem urmatoarea intrebare: De ce crestinii
a caror diversitate confesionala la randul ei este destul de consistenta, nu vor sa invete ceva
din greseala primilor oameni? Anticii stiau ca nu e bine sa deschizi cutia Pandorei.

Pornind de la realitatea pacatului, a prezentei in lume a ispitei si ispititorului, vom intelege

mai bine felul in care omul este luat in stapanire de pacat. Consumul de droguri nu are ca
factor de pornire doar curiozitatea. Riscurile curiozitatii ii pot arunca pe consumatorii de
droguri intr-o lume a raului din care unii scapa iesind din aceasta viata pe usa mortii nefiresti,
altii raman ani de zile robiti acestei patimi ucigatoare, iar cei ce se smulg din acest rau, nu vor
nicidecum sa-si aminteasca macar ce au patimit. Desi acestia din urma ar fi cei mai buni
luptatori in fata celor ce nu se pot smulge din acest rau.
Omul a inregistrat victorii deosebite asupra unor boli grave. Avem un arsenal bogat pentru a
interveni in cazuri extreme, si numai mentionarea grefelor de tot felul, a transplantului de
organe si ar fi suficiente pentru acest tablou al cunoasterii umane actuale in beneficiul propriei
sanatati fizice, in plan mental, in plan de comportament, in plan spiritual, lucrurile n-au
inregistrat astfel de progrese. Nu era posibil pentru ca fortele irationale din fiinta omului nu le
mai poate controla. Omul a pierdut constiinta pacatului si nu mai poate face distinctie intre
bine si rau, si pierde astfel controlul vietii interioare.

Crestinismul arata, mai mult ca oricare alta religie, ca este posibil progresul moral. Omului ii
este mai la indemana sa faca raul, sa apeleze la placeri. Recunoastem in aceasta aplecarea
omului catre pacat, catre fapta care-l umbreste pe om. In acel moment omul intuneca in
propria sa fiinta acel chip originar pe care Dumnezeu l-a sadit in el dintru inceputuri. Dar
caderea nu desfiinteaza indreptarea. Cu alte cuvinte greseala nu este fara remediu.

Biserica pune la indemana celui aflat in mrejele pacatului cai de indreptare, de recuperare. in
terapia sufletului ceea ce ofera Biserica prin Sfintele Taine, cu precadere prin Sfanta Taina a
Spovedaniei, sunt arme sigure impotriva raului. Nu-i mai putin adevarat ca Biserica devine
neputincioasa prin si in fata refuzului pe care cel aflat in staruinta in rau, in patimi de tot felul,
il arata fata de mana ce i se intinde. Mana aceasta n-ar trebui refuzata daca vedem in ea insasi
mana lui Hristos.

Biserica Ortodoxa intr-o societate moderna si secularizata trebuie sa adopte o atitudine de

angajare si slujire a lumii, nu de resemnare in fata problemelor lumii. In acest sens, ea trebuie
sa se situeze intr-un raport viu cu societatea. Biserica nu trebuie sa fie concentrata doar in
Sfanta Liturghie si viata sacramentala, ci si sa-si afirme fara echivoc responsabilitatea pentru
viata lumii.

Puterea terapeutica a Sfintelor Taine trebuie sa se manifeste asupra intregii lumi aflate in
suferinta. Biserica nu poate ramane indiferenta la suferintele de tot felul ale oamenilor. Ea
trebuie sa le ofere mijloacele de lupta impotriva raului si posibilitatea mantuirii si a nemuririi
lor. Biserica poate ajunge la inima omului contemporan atat de bolnav sufleteste, dandu-i
Painea Vietii.

pr. Virgil Dimitrie Ionescu

Respectul fata de fiinta umana

Originea si perspectiva vietii si fiintei omului descopera caracterul lui sacru. Iar recunoasterea
caracterului sacru al omului constituie premisa respectarii vietii si fiintei lui. Desconsiderarea
omului, dominanta in zilele noastre, este direct legata de desconsiderarea obarsiei existentei
lui, care este Dumnezeu, si a perspectivei lui, care este partasia de viata vesnica.

Respectul fata de om se arata intai de toate ca respect fata de viata lui. Iar acest respect se
manifesta in mod pozitiv si negativ. Se manifesta prin masurile si actiunile care ocrotesc si
apara viata umana, sau preintampina eventuala amenintare sau distrugere a ei. Omul are
innascut respectul fata de viata. Actioneaza spontan pentru ocrotirea si apararea ei. Atacarea
sau distrugerea ei intentionata dovedeste alienare sau pervertire. Dar, deoarece insusirile
acestea caracterizeaza omul cazut, atacarea si distrugerea vietii sunt permanent prezente in
istoria umana.

In epoca noastra amenintarile impotriva vietii umane s-au inmultit si s-au intensificat.
Fenomenul acesta a provocat sensibilitati care erau neobisnuite in trecut. Trebuie, insa, notat
ca mobilizarile si reactiile care au loc pentru ocrotirea vietii nu se intemeiaza de regula pe
viziunea integrala asupra acesteia. Chiar si asa-zisa "calitate a vietii" este inteleasa miopie si
independent de natura spirituala si perspectiva omului. Dar aceasta viziune asupra vietii nu
este crestina, nici umana. Crestinul, dar si orice om, poate fi pus vreodata in situatia de a-si
jertfi viata pentru credinta sau pentru onoarea lui. Aceasta inseamna ca valoarea lui nu se
reduce la prezenta lui biologica. Se gaseste in calitatea lui de persoana, care transcende orice
concept natural sau biologic.

Conform cu invatatura crestina, valoarea omului sta in aceea ca este creat "dupa chipul si
dupa asemanarea" lui Dumnezeu, fapt pe care se intemeiaza si pozitia lui stapanitoare
inlauntrul lumii. Omul nu este robul lumii, ci stapanul ei. Iar aceasta stapanie este darul lui
Dumnezeu. Adevaratul respect fata de om se manifesta prin recunoasterea absolutei lui valori
inlauntrul lumii. Omul este raspunzator inaintea lui Dumnezeu de modul in care traieste si se
comporta. Pe aceasta baza, de altfel, este asezata si grija pentru animale, plante si mediul
inconjurator neinsufletit. Cand adevarul acesta este dat uitarii, sunt cultivate situatii
contradictorii, care oscileaza de la antropocentrismul trufas pana la naturalism.

In acest cadru apare si fenomenul interesului exagerat pentru animale, cu paralela

desconsiderare a omului. De altfel desconsiderarea aceasta se manifesta in multe feluri si se
realizeaza pe multe planuri. Cel mai adesea nu se intoarce asupra insesi vietii lui, ci asupra
demnitatii si onoarei lui. Fenomenele acestea nu apar pentru prima data astazi. Totdeauna au
existat cazuri de desconsiderare a omului si de jignire a onoarei si demnitatii lui. Insa, prin
mijloacele actuale, toate au capatat noi dimensiuni, necunoscute in trecut. Iar aceste
dimensiuni ale desconsiderarii nu se refera doar la amploarea ei, ci si la profunzimea ei.

Citirea codului genetic al omului creeaza posibilitatea interventiei directe si modificarii lui.
Astfel, pe langa informarea directionata si diferitele metode fizico-chimice prin care se
incearca influentarea, precum si constrangerea personalitatii umane, exista si amenintarea
directei determinari biologice a ei. Folosirea acestor metode in scopuri terapeutice nu
atenueaza catusi de putin caracterul critic al gravei amenintari pe care o comporta fata de om.
Deja, pentru prima data, se proiecteaza interventia in codul genetic al omului, ceea ce poate
duce la recombinarea materialului genetic si la transformarea naturii lui. Omul devine obiectul
experientei si prelucrarii. in felul acesta obiectualizarea lui atinge punctul culminant si este
promovata totala lui subordonare fata de mijloacele stiintei si tehnologiei.

O problema extrem de acuta, cu uriase proportii morale si sociale, o creeaza avorturile.

Caracterul acut al problemei se datoreaza faptului ca hotararea intreruperii sarcinii se ia de
obicei in pripa, iresponsabilitatii cu care se face intreruperea de sarcina si superficialitatii care
duce la aprobarea ei morala - sau chiar juridica - de catre diversi factori ai vietii sociale si
politice. Aprobarea aceasta se face de regula in numele libertatii si al drepturilor omului.
Avorturile, precum se stie, au fost legalizate in multe tari ale lumii, dar si in Grecia in 1986, in
ciuda extrem de intenselor si variatelor impotriviri care au fost manifestate. Se apreciaza ca in
tara noastra (Grecia) se fac anual aproximativ doua sute cincizeci de mii de avorturi, iar in
Statele Unite ale Americii un milion sase sute de mii.

Parerea care este sustinuta adesea, cum ca femeia are dreptul de-a hotari ea insasi asupra
trupului ei si asupra embrionului din pantecele ei, este inacceptabila nu doar din punct de
vedere moral, dar si din punct de vedere logic. Si intai de toate trebuie notat ca embrionul nu
provine doar de la femeie, ci si de la barbatul care a contribuit la aparitia lui. Mai mult,
embrionul nu apartine nici femeii si nici barbatului care au contribuit la crearea lui, ci
constituie o fiinta vie distincta. Fiintei acesteia i se face evident o nedreptate cand este ucisa
de proprii parinti, in special de catre mama care provizoriu o poarta. in fine, nu este logic sa
fie numit "drept al omului" ceva ce implica privarea de viata a fiintei umane care deja a
inceput sa se formeze. Neputinta embrionului de-a se apara pe el insusi nu da nimanui dreptul
uciderii lui, ci dimpotriva, impune ocrotirea lui.

Legatura biologica aparte dintre mama si embrion poate crea uneori anumite probleme
hotaratoare asupra vietii ei. In anumite cazuri extreme se poate intampla ca mentinerea vietii
embrionului sa constituie un pericol de moarte pentru viata mamei. Cazurile acestea nu pot fi,
desigur, ignorate. Dar, iarasi, nu se poate da o regula general valabila. Doar responsabila
abordare a cazului de catre mama, tata, oamenii de stiinta si parintii duhovnicesti poate aduce
o oarecare iesire din impas. De altfel nu doar in timpul sarcinii, ci si totdeauna mentinerea
vietii copilului poate implica un pericol de moarte pentru mama sau tata. Dar aceasta nu
justifica parasirea sau omorarea copilului.
In fine, diversele ratiuni sociale, economice, psihologice sau de alta natura, care sunt invocate
in favoarea intreruperii sarcinii, oricat de serioase ar fi, nu pot fi considerate suficiente. Sunt
cuprinse aici si ratiunile preventive care apar prin aplicarea controlului prenatal. Constatarea
vreunei boli sau a vreunui sindrom la embrionul aflat in pantecele mamei nu indreptateste
intreruperea sarcinii. Intreruperea aceasta este intrerupere a vietii lui; este ucidere a
embrionului (embrioctonie). De altminteri Biserica a considerat dintru inceput cazurile de
avort sau intrerupere a sarcinii cazuri de omor, iar colaborarea la avort sau la intreruperea
sarcinii colaborare la omor. Omul nu devine om dupa un anumit moment al dezvoltarii lui
corporale, ci este om in fiecare etapa a vietii lui, incepand cu momentul conceptiei lui.
Desigur, embrionul nu este om desavarsit. Dar aceasta se poate spune si despre pruncul nou-
nascut sau chiar si despre copilul mic. Diversele delimitari temporale care se fac in aprecierea
caracterului legal al avorturilor sunt arbitrare si nu au o provenienta buna. Pentru Biserica
omul se incadreaza in perspectiva vesniciei din momentul zamislirii lui. Constituie o fiinta
irepetabila si nepretuita, care este chemata sa se asemene Facatorului ei. De aceea si asa-zisul
"avort terapeutic", adica avortarea embrionilor nesanatosi, dar si distrugerea embrionilor in
cazul aplicarii fecundarii artificiale, se considera inacceptabile din punct de vedere moral.

Desconsiderarea demnitatii umane, care incepe prin distrugerea si comercializarea vietii

nenascute, in laboratoarele stiintifice si in trupul matern, deschide si drumul altor forme de
ucidere. Cand Dumnezeu si ordinea naturala sunt inlocuite de om si bunul plac omenesc, toate
acestea - daca nu sunt inevitabile - devin logice si permise. Oamenii nenascuti nu se pot
organiza spre a-si sustine drepturile. Acelasi lucru, de altfel, este valabil intr-o anumita
masura si pentru cei oprimati sau cei slabi, care sunt supusi atacurilor ucigase ale celor
puternici. Dar acestea nu dau dreptul parintilor trupesti sau celor puternici sa procedeze la
distrugerea, comercializarea sau maltratarea lor.

Alta forma de violare a vietii umane o constituie pedeapsa cu moartea, care este impusa in
cazul formelor grave de fapte criminale. In epoca noastra se inmultesc neincetat apelurile
pentru desfiintarea ei. In paralel, insa, exista si multi sustinatori ai ei, in special acolo unde
sau atunci cand se semnaleaza exacerbarea violentei si crimei. Justificarea pedepsei cu
moartea se face de regula prin invocarea dreptului statului sau al societatii de-a se autoproteja.
In realitate, desigur, calaul nu este societatea, ci statul care se presupune ca exprima interesele
societatii.
Pedeapsa cu moartea este, in ultima analiza, un act barbar, inuman si anticrestin. Constituie o
forma de razbunare si il priveaza pe om de dreptul inalienabil la viata. Impunerea acestei
pedepse nu mai permite nici o gradare dupa caz si nici o corectare in cazul constatarii erorii
judiciare. Mai mult, nu se dovedeste ca actioneaza represiv. Uciderea omului nu constituie in
realitate o pedeapsa corectiva, ci o eliminare josnica. Conform cu invatatura crestina, viata
pamanteasca a omului constituie prilej de pocainta si desavarsire. Prin intreruperea ei, insa,
inceteaza orice posibilitate in aceasta directie. Nimeni nu poate prevedea evolutia viitoare a
vietii oricarui criminal sau dispozitia lui de a se pocai. Istoria prezinta adesea surprize. Statul
nu are putere absoluta asupra omului. Pe de alta parte, statul poate sa gaseasca in cadrul
structurilor lui cauze care favorizeaza crima si sa le imputineze sau sa le elimine. Prevenirea
crimei este cea mai corecta combatere a ei. De altfel pedepsele aspre, dupa cum se dovedeste
de catre exemplele cotidiene, nu desfiinteaza crimele. Indeosebi pedeapsa cu moartea, "crima
legala", incurajeaza sporirea crimelor si decaderea moravurilor.

Dar si simpla indiferenta fata de om se poate dovedi, mai ales astazi, criminala. Multimea
accidentelor rutiere, care zilnic fac sa dispara atatea vieti omenesti, constituie de cele mai
multe ori ucideri sau sinucideri involuntare, din neglijenta, care ar putea fi evitate intr-o
anumita masura printr-un mai mare interes si mai profund respect fata de om. Indiferenta
cetatenilor sau chiar a statului insusi fata de indeplinirea prevederilor legate de buna circulatie
a vehiculelor, precum si iresponsabilitatea in tinerea normelor de circulatie pe drumurile
publice, constituie grave greseli morale, care nu pot fi tratate cu indulgenta.

Mai uzuala este insa atacarea sanatatii sau a integritatii omului, fara totala lui eliminare
biologica. Acest fapt nu se intampla doar prin accidentele rutiere sau poluarea mediului, ci si
in multe alte moduri, intre care se numara lacomia pantecelui si voluptatea, devenite cronice
in actualele societati de consum. Sfantul Apostol Pavel vede in lacomia pantecelui o forma de
idolatrie, iar scriitorii asceti o semnaleaza ca patima de capatai. Pe de alta parte, consumul
excesiv de bauturi alcoolice provoaca stari maladive temporare sau cronice, care vatama
sanatatea sau chiar cauzeaza, moartea, precum se intampla in cazul drogurilor, despre care se
va vorbi mai tarziu. Un serios atac impotriva sanatatii are loc prin consumarea de alimente ce
dauneaza sanatatii sau de medicamente promovate din ratiuni economice. Cazurile de acest fel
se inmultesc neincetat in societate, creand daune uriase, de regula cu consecinte indelungate.
In sfarsit, urmari extrem de grave asupra sanatatii si integritatii omului o are folosirea
actualelor arsenale de razboi, care, pe langa imediatele efecte ucigase si pe langa celelalte
efecte distructive ale lor, creeaza si nestinse focare de poluare.

Endemica a ajuns in epoca noastra si atacarea onoarei si demnitatii omului, de regula fara
directa amenintare a existentei lui biologice sau a sanatatii lui. Aici se pot mentiona
regimurile si sistemele sociale nelibere, mijloacele inumane de instruire si corectie, dar si
pregatirile sistematice si complexe ce se fac in vederea exploatarii, denaturarii si pervertirii
morale a oamenilor, indeosebi a tinerilor. Prin mijloacele de informare colectiva - si mai ales
prin radio, televiziune si internet - se intreprinde sistematic denaturarea omului. Sunt incitate
instinctele inferioare, sunt facilitate abaterile de la normalitate si este alimentata imaginatia
bolnavicioasa. Lumea fictiva pe care ne-o pune in fata televizorul exercita o puternica
influenta in viata cotidiana. in acest proces se incadreaza si promovarea mesajelor
subconstiente sau lozincilor "Noii ere" sau "Noii epoci" (New Age), precum si raspandirea
magiei. Astfel "noua putere a industriilor mondiale de productie de iluzii" creeaza situatii ce
scapa controlului. Toate acestea sunt deosebit de propice pentru cultivarea violentei, crimei,
desfranarii, precum si pentru mai generala exploatare a indivizilor, indeosebi a minorilor.

In sfarsit, modul in care se realizeaza informarea societatii, criteriile care directioneaza

optiunile acestei informari, dar si prezentarea mijloacelor ei ca "mijloace de informare in
masa (mass-media)" servesc unei vadite deprecieri a persoanei umane si atacului impotriva
societatii. Poate ca redenumirea acestor mijloace ca "mijloace de informare colectiva" poate
constitui un prilej pentru schimbarea mentalitatii si a criteriilor informarii societatii, care are
directa influenta asupra caracterului ei moral.

Georgios Mantzaridis

Lumea ca taina

As dori sa insist, in primul rand, asupra naturii oarecum experimentale a acestui eseu.
Subiectul acestuia e unul care abia acum incepe sa fie studiat si nu sunt in masura sa ofer nici
un fel de teze finale: de fapt eu insumi fac parte dintre cei care cauta lumina - o cautare care,
probabil, ne va duce intr-o zi catre concluzii concrete si consistente. Sunt satul, scarbit de
acele discursuri si articole care isi propun sa rezolve toate problemele dintr-o data, dand
raspunsuri ordonate, preconcepute; le consideram, chiar si in legatura cu miscarea liturgica,
chiar si cand un subiect ca acesta intra in discutie - "Lumea ca Taina" - ca subiect care ne
obliga sa actionam cu prudenta. Gandurile mele proprii n-au dobandit nici certitudine, nici
finalitate. Simt doar ca acest gen de subiect are o importanta enorma pentru teologia crestina.
Desi am folosit cuvantul "teologie", acesta nu va fi un eseu teologic - cel putin atata timp cat
prin teologie exprimam "definitii". Mi se pare o mare tragedie faptul ca, in trecut, realitatea
sacramentala a fost atat de des obiectul unor definitii clare, dupa modelul juridic - definitii
fine si lucide, care intuneca si diminueaza lucrurile definite. Propria mea conceptie in privinta
aceasta e legata de propria mea traditie - experienta liturgica, traditia via a Bisericii Ortodoxe
Rasaritene - si, abia in al doilea rand, se leaga de teologia formala, derivata din acea traditie.
Eu ridic probleme, nu dau raspunsuri.

Permiteti-mi sa incep cu titlul: o expresie plina de semnificatii, care imbina cele doua mari
preocupari ale gandirii si activitatii crestine actuale - "Lumea" si "Taina", doua mari
preocupari, doua obiecte care, in mod remarcabil, ne angreneaza gandirea si activitatea
noastra de crestini in lumea de azi. Nu mai e nevoie sa mentionam faptul ca timpul in care
traim e marcat de preocupari pentru lume la un nivel nou: aceasta grija este in prim planul
constiintei moderne. Descopar, de exemplu, acest lucru explicit in Eclesiam Suam, lucrarea
enciclica a Papei Paul al VI-lea, dar si in ideea de "dialog". Acest punct de vedere a luat
amploare de-a lungul secolelor: ideea ca Biserica exista pentru a mantui intreaga lume, nu
numai pentru a satisface nevoile religioase ale individului abia convertit. Pe de alta parte, si la
fel de important, experimentam ceva din natura unei redescoperiri complete a naturii
sacramentale a vietii crestine. Aceasta nu e doar o noua insistenta asupra importantei actului
sacramental in viata individului, desi acest aspect este cel mai important. Noi insa mergem
mai departe pentru a reafirma caracterul sacramental al intregii vieti.

Astfel, punand la un loc cele doua cuvinte, "lume" si "taina", putem observa doua tendinte
fundamentale ale timpului in care traim - doua aspecte ale aceleiasi tendinte - nu este un
exercitiu original in intregime, dar merita incercat. Este necesara o perspectiva, un cadru al
viziunii pentru a ajuta gandirea si activitatea in viitor. Care este relatia dintre aceste doua
concepte, aceste doua realitati - lume si taina? Daca am gasi noi perspective in natura
sacramentala a vietii crestine, ne-ar ajuta acest lucru, oare, sa intelegem lumea? Daca am
dezvolta o si mai mare preocupare pentru lume, ar aprofunda aceasta experimentarea si
intelegerea tainelor?

Inainte de intocmirea unei sinteze in privinta acestor lucruri, probabil ca ar trebui sa ne

concentram asupra fiecarui termen in parte. In lunga istorie a spiritualitatii si teologiei
crestine, oamenii vorbeau despre "lume" in doua sensuri, ambele inradacinate in Evanghelie.
Spunem, pe de o parte, ca "Dumnezeu atat de mult a iubit lumea incat l-a dat pe Fiul Sau", ca
sacrificiul euharistic este un act de daruire pentru binele lumii; ca lumea e obiect al iubirii
divine, creatie si grija divina care trebuie mantuita, transfigurata si transformata. Dar, in alt
sens, avand aceeasi autoritate in Scripturi si in Traditia Bisericii, vorbim despre lume in sens
negativ: lumea este un lucru de care trebuie sa ne lepadam, o inchisoare din care trebuie sa ne
eliberam, este rivala, potrivnica lui Dumnezeu care, prin mandrie si dorinta, ne cere s-o iubim.

Fara indoiala ca am simplificat lucrurile aici, insa mi se pare ca adevarata experienta crestina
implica un fel de sinteza intre aceste doua viziuni despre "lume". Viziunea negativa e pozitiva
intr-un sens "spiritual": este absolut necesara lepadarea, detasarea si eliberarea de lume. Dar
aceasta detasare se transforma prea usor intr-un fel de indiferenta, o lipsa de respect, de
consideratie fata de creatia lui Dumnezeu; Biserica incepe sa fie tot mai mult constienta de
aceasta tendinta, corectand-o printr-o noua viziune asupra lumii si bunatatii ei.

Astazi ne aflam in a doua etapa a acestui ciclu, implicati tot mai mult in lume si in afacerile ei.
Probabil ca mergem prea departe, iar acest lucru este periculos. Exista locuri certe unde ni se
sugereaza ca ar trebui sa renuntam complet la ideile despre Dumnezeu si religie si sa ne
dedicam in intregime lumii, sa traim ca oameni, intr-o lume a oamenilor, in "onestitatea fata
de Dumnezeu" ni se cere sa il concediem: atat de departe a ajuns schimbarea de atitudine in
pietismul egocentric.

In acest cadru ne regasim astazi, de aceea trebuie sa insistam din nou asupra faptului ca
ambele viziuni despre materie sunt inradacinate in revelatia si experienta Bisericii. Daca
alegem una dintre ele si o impingem spre logica sa extrema, ignorand-o pe cealalta, am sfarsi
printr-o erezie: sensul grec original al cuvantului se refera la eroare bazata pe o alegere falsa,
pe o selectie gresita.
Trebuie deci sa reconciliem si sa sintetizam! Acceptarea lumii este mai mult decat
justificabila, este justificabila, este necesara. Nu poate exista crestinism daca lumea nu e
vazuta ca obiect al iubirii divine. Pe de alta parte, fiecare justificare pentru detasarea si
abandonarea lumii este foarte bine subliniata in traditia ascetica. A realiza o sinteza variabila
intre cele doua principii inseamna a defini tocmai atitudinea crestina fata de lume, iar unul
dintre scopurile mele principale in acest eseu este sa sugereze faptul ca nu putem realiza
aceasta sinteza, nu putem acorda dreptate deplina ambelor viziuni crestine, decat daca privim
lumea ca taina, iar pe noi insine si intreaga ambianta creata, in termeni sacramentali.

Numeroasele noastre traditii crestine ne invata ca tainele au un numar fix, privite ca acte mai
mult sau mai putin izolate ale Bisericii, care se ocupa, in principal, de nevoile personale ale
crestinului, in unele traditii exista sapte astfel de acte, in unele doua; insa teologia si pietatea,
deopotriva, s-au concentrat asupra unui singur aspect - harul pe care aceste acte il ofera
indivizilor.

Din pacate, acest gen de preocupare pentru taine, cu adevarat necesare, tinde sa fie contrara
propriilor interese. Teoretizand despre actele sacramentale izolate, pierdem sensul tainic-
sacramental in general. Numarul lor, instituirea, conditiile validitatii lor etc. - sunt intrebari
limitate si de dragul modei, asa incat, orice altceva devine nesacramental in mintea noastra.

Luati, ca exemplu, Botezul. Suntem cu totii de acord ca, pentru botezul obisnuit, apa este
necesara; dar cat de des se realizeaza, de fapt, ce inseamna aceasta? De ce trebuie folosita apa,
ca materie pentru aceasta taina? De ce e apa atat de speciala? -sau (in cazul altei taine) painea
si vinul. Astfel de intrebari au fost lasate la o parte: in ce priveste materia tainei, teologii au
fost tentati sa etaleze o dispozitie, o stare sufleteasca minimalista si sovaielnica, preocupandu-
se, nerabdatori, de cerintele minimale ale simplei validitati, de picuri cat mai mici de apa, de
vin masurat in picaturi, de mirungerea cat mai discreta. Se pare ca ne-am indepartat prea mult
de materialismul sfant ("Dumnezeu atat de mult a iubit lumea...") pe care ar fi trebuit sa se
fundamenteze spiritualitatea crestina.

Cu siguranta, concentrarea s-a facut asupra harului. Insa, in aceasta situatie, ideea de har are
de suferit. Am incetat a ne gandi la venirea Duhului din cer. Ne-am gandit, in schimb, la ceva
marunt si nesemnificativ, la ceva ce poate fi definit si masurat in doze mici. Dumnezeu
daruieste slava, harul Sau, intr-un mare torent, nemasurabil de catre om, iar, in ultimul timp,
teologia pare sa se fi concentrat asupra masurarii lui si - inevitabil - reducerii sale la ceva ce
omul poate spera sa masoare. Ce fel de har a fost acesta? A fost acesta harul preintampinat,
mantuitor si folositor? Ar fi trebuit sa fie gasit in listele oficiale de numerotare? Aceasta
dispozitie, aceasta conceptie a avut momentul ei. Foarte greu mai poate supravietui in noua
atmosfera generata de miscarea liturgica si de redescoperirea perspectivelor teologice. O noua
viziune asupra acestor materii este necesara. Nu poate aparea dintr-o data intr-o forma finala,
dar trebuie sa ne concentram supra ei, sa legam inca o data teologia si credinta de cult, sa
chemam inapoi acel lex orandi - sol fertil in care, si nu numai aici, lex credendi poate rodi.

Ganditi-va la ajunul Epifaniei din unele biserici ortodoxe din satele grecesti sau rusesti, la un
loc simplu, nesofisticat. Dupa Vecernie, apa este binecuvantata; acesta e punctul culminant al
slujbei, iar oamenii se inghesuie spre apa si cer sa li se dea. De ce? Nu din motive teoretice.
Cu siguranta ei vad in aceasta posibilitatea unei comuniuni cu lumea tainica, o vindecare a
instrainarii, a racirii omului fata de creatia cea buna. O astfel de traire constituie ceea ce vreau
eu sa spun, de fapt. Dati-mi voie sa ma apropii de maretia tainelor, sa vedem in ce fel e legata
lumea de Euharistie. Aceasta e doar o mica parte a unui subiect de proportii; daca, in acest
context, ignor celelalte aspecte ale teologiei euharistice, o fac nu pentru ca nu le acord atentie
sau nu le consider importante. Teologia clasica - cea scolastica in special - a avut de spus
multe lucruri despre Euharistie; dar chestiunea lumii in Euharistie a fost neglijata. Sub un
impuls teologic mai degraba, decat liturgic, am fost tentati sa ne concentram asupra marelui
moment al prefacerii: cand si cum se transforma painea si vinul in Trupul si Sangele
Mantuitorului? Iar atentia noastra a fost distrasa de la ceea ce a fost inaintea acelui moment.

Doar paine si vin: lucruri foarte obisnuite. In toate liturghiile, antice sau moderne, marele
moment, punctul culminant e atunci cand aceste lucruri obisnuite ii sunt daruite lui
Dumnezeu, pastrandu-si totodata caracterul lor natural, de lucruri obisnuite. Luam doua
lucruri din lumea secularizata si le ducem la altar. Avem in vedere painea si vinul, la acel
moment. Pentru ce sunt ele? Le putem privi doar ca materie, instrumente de aducere a harului.
In acest caz, caracterul si originea lor particulara nu mai au importanta. Insa pierdem esenta,
gandindu-ne la toate aceste chestiuni. Biserica insista ca painea trebuie sa fie paine si vinul,
vin. De ce?

Aceste elemente puse pe altar dobandesc astfel un caracter sacru si distins. Sunt asezate
aproape de valul care separa lumea, trairea noastra de viata lui Dumnezeu si, curand, ele vor
trece prin acest val. Insa painea si vinul fac aceasta trecere nu doar ca simple roade ale acestei
lumi - din aceste lanuri si vii - ci ca simboluri si chiar vehicule ale lumii in intregime.

Se pot da citate din izvoarele crestine pentru a ilustra acest lucru ca, potrivit Bisericii, darul
nostru initial, Euharistic nu il constituie doar cele doua elemente, ci lumea noastra intreaga,
viata insasi cu toate dimensiunile ei. Un mare poet rus - care nu era defel "bisericos" - a spus:
"De fiecare data cand un preot savarseste Euharistia, tine in mainile sale intreaga lume, ca pe
un mar". Este un fapt rational, real, nu numai simbolic. Lumea noastra da nastere vietii, prin
procesele chimice de crestere, painea s-a hranit cu acele "minerale moarte", insasi viata
noastra depinde de acea paine; lumea "moarta" devine trupul nostru, viata noastra. Daca
privim lumea intreaga ca pe ceva tainic, o facem din cauza acestei transformari care are loc tot
timpul. Cand oferim painea si vinul, punandu-le pe Altar, nu numai ca acest act este relevant
pentru jertfirea lui Hristos, de acum doua mii de ani, dar unim totodata darurile cu faptele,
bazele psihice ale conditiei noastre umane asa cum erau inca de la inceput.

O astfel de meditatie asupra inceputurilor ne duce inapoi la Geneza, la Adam si Eva, la

creatie, la Dumnezeu. Punctul central il constituie aici conditia umana, asa cum a revelat-o
Dumnezeu. Aici, in primele capitole din Geneza, gasim marturia clara a acestui caracter
sacramental al lumii. Dumnezeu a facut lumea, apoi omul; a daruit lumea omului pentru a se
hrani. Lumea e darul lui Dumnezeu, ea nu e existenta in sine, ci trebuie transformata, trebuie
sa devina viata si sa-i fie oferita Domnului, ca dar al omului.

In instruirea noastra eclesiala, se accentueaza intotdeauna diferenta dintre preot si oamenii de

rand, datorita caracterului supranatural al slujbei preotului - lucru cat se poate de adevarat, dar
se accentueaza in asa fel incat sa intelegem acel supranatural ca fiind naturalul, la un grad, la
un nivel extraordinar. Omul a fost creat ca preot; lumea a fost creata ca materie a tainei. Dar a
venit pacatul si a distrus unitatea; n-a fost numai o chestiune de incalcare a regulilor ci, mai
degraba, pierderea viziunii, parasirea tainei. Omul cazut a vazut lumea ca pe ceva singular,
seculara si profana, iar religia a privit-o ca fiind solitara, separata, privata si "spirituala".
Sensul sacramental al lumii s-a pierdut. Omul a uitat de preotia care era scopul si sensul vietii
sale. A ajuns sa vada in el doar un organism care moare intr-un univers rece si strain.

Intorcandu-ne spre Euharistie, avand aceasta imagine in minte, o vedem doar ca e un simplu
act original, actul uman pe care omul nu l-a putut realiza, fiind restaurat acum de catre noul
Adam, omul perfect. Nu sunt doar cai arbitrare catre o relatie privata si limitata cu Dumnezeu.
Este o noua creatie in Hristos a intregii lumi.

Suntem in masura acum sa vedem dualitatea in ideea crestina despre taine, care corespunde
dualitatii ideii crestine despre lume, discutate anterior. Pe de o parte, taina e inradacinata in
natura lumii ca si creatie a lui Dumnezeu; este vesnic o restaurare a sablonului originar al
lucrurilor. Pe de alta parte, e inradacinata in Hristos, ca persoana. Numai prin omul perfect
poate fi restaurata preotia umanitatii. Numai prin El, intunericul, oceanul primordial, poate sa
devina apa vie a Botezului. Numai prin Crucea Sa poate reinvia lumea moarta la o noua viata.
Indatorirea aceasta ne ramane insa noua; El a plecat, dar ceea ce a fost mai greu, a facut El
pentru noi. Daca ingenunchem pentru a ne ruga, il preamarim si-i incredintam viata noastra;
nu facem altceva decat sa consimtim si sa ne atasam noi insine de actul sau asemanator, dar
atotcuprinzator.

De ce nu poate exista un nou sacrificiu in sistemul religios crestin? Nu numai pentru ca jertfa
lui Hristos a fost (asa cum spun teologii juridici) perfecta. Perfecta in multe sensuri. Dupa acel
act specific n-a mai ramas nimic in univers care sa poata fi oferit lui Dumnezeu. Totul a fost
facut. De aceea, daca ne gandim la natura si originea noastra, ne vom vedea in painea si vinul
de pe altar, nu numai pe noi insine, ci intreaga lume, desavarsindu-ne. Ne plasam noi insine si
lumea deasupra altarului, privim o clipa si-1 vedem pe Hristos. E asezat in mijloc si daruieste
totul lui Dumnezeu.

Acel moment de transformare merita un moment de atentie de care arareori are parte. Ce se
intampla la epicleza? Teologia are multe de spus in aceasta privinta. N-o resping si nici n-o
critic dar, uneori, omitem, nu bagam in seama unele implicatii ale cuvintelor Predoslovie,
Sfant sau chiar a cuvantului Euharistie. Prologul e intotdeauna un act de recunostinta,
atingand punctul culminant in acea veche doxologie biblica: "Sfant, sfant, sfant Domnul
Savaot: cerul si pamantul sunt pline de slava Ta". Ar putea aparea aici o oarecare nepotrivire.
Suntem in momentul tragediei, al jertfei; momentul Trupului frant si a Sangelui varsat. Si
alegem acel moment dintre toate pentru a canta un imn fericit al victoriei, al triumfului, al
recunostintei - cantat in cor, probabil, pentru a prelungi si a scoate in evidenta bucuria
momentului.
Nu exista incompatibilitate aici sau inadvertenta. Aici e nevoie iarasi de o reconciliere si
sintetizare: numai asa, si in acel moment vedem si redescoperim tot adevarul despre lume.
Este o lume a pacatului, a durerii si suferintei: Optimismul crestin nu poate nega aceste
lucruri, privind mai degraba spre Crucea insangerata - reprezentare esentiala si caracteristica.
Dar este si o lume sfanta si fericita, care ne este daruita gratis de catre iubirea divina, iar
sinteza e realizata in jertfa lui Hristos in suferinta si apoi in victoria finala.

Astfel, Euharistia nu este achitarea, indeplinirea indatoririi de a-i multumi lui Dumnezeu, desi
este si acesta un aspect. Nu e doar o relatie posibila cu Dumnezeu. Inseamna a detine la un loc
- intr-un singur moment, un singur act - intregul adevar despre Dumnezeu si om. Este taina
lumii suferinde si pacatoase, a cerului intunecat, a Omului muribund; dar este si taina
schimbarii, a transfigurarii Sale, reinvierii si imparatiei Sale. Intr-un fel, privim inapoi,
multumind pentru simpla bunatate a darului original pe care ni l-a oferit Dumnezeu. In acest
sens, privim mai departe, eshatologic, catre indreptarea si transfigurarea finala a darului, catre
desavarsirea sa in Hristos.

Cu o astfel de explorare - in profunzimea Euharistiei se ocupa destul de mult teologia

liturgica: ea necesita o noua atentie pentru elementele folosite; apoi, pentru painea si vinul si
intreaga lume, pentru realitatea creata, in totalitate. Dumnezeu porunceste un fel de
materialism, nu ca o ingaduinta sau concesie pentru slabiciunile noastre, ci pentru a invata
ceva despre lumea care ne-a fost daruita, despre propria Sa dragoste pentru noi.

Ar putea fi o greseala sa staruim prea mult asupra naturii si supranaturii, in forma distincta, ca
si cum viata noastra naturala ar fi ceva josnic, separata de pedepsele divine ocazionale, venite
de sus. Hristos nu vorbeste niciodata de natural si supranatural. Vorbeste, mai degraba, despre
cel vechi si cel nou si, in special, despre reinnoirea celui vechi. Taina este miscarea, tranzitia,
pasajul, trecerea, Pascha: Hristos stie calea si ne conduce, pasind inainte. Lumea, condamnata
in vechea natura, revelata ca viata eterna in noua natura, e totusi aceeasi lume, creatia buna a
lui Dumnezeu. Hristos a venit sa o mantuiasca prin lepadarea de ceea ce este invechit.

Cugetari de genul "viata de apoi" ne pot induce in eroare. Nu traim in alta lume decat in
aceasta, desi felul in care o stapanim, intreaga noastra relatie cu timpul si spatiul (tota ac
simul possesio) va fi cu totul diferita atunci cand vom reinvia in Hristos. Atunci, daca atentia
noastra se va indrepta mai temeinic - chiar intr-un sens bine definit - catre aceasta lume, nu
inseamna ca militam pentru caracterul lumesc in celalalt sens al ideii, cu dublu strat. Nu
trebuie sa presupunem ca atunci cand avioanele vor zbura mai rapid, cand doctorii salveaza
mai multe vieti, "Congresul" va fi capabil sa certifice faptul ca imparatia lui Dumnezeu a
inceput. Mai degraba reversul. Cu cat gandim mai mult in termeni euharistiei si eshatologici,
cu atat vom fi mai acut constienti de faptul ca moda acestei lumi trece si ca lucrurile
dobandesc sens, rost, consistenta si realitate numai in raport cu venirea lui Hristos si a slavei
Sale. In acest context, materialitatea, caracterul nelumesc si detasarea, propovaduite de atatia
moralisti, redobandesc deplina lor importanta.

Vietile noastre sunt congestionate, aglomerate si zgomotoase. E foarte simplu sa privim

Biserica si tainele ca pe ceva care concureaza cu cealalta lume a vietii cotidiene si care ne
conduc spre o alta viata -secreta si indepartata. Am putea, mai degraba, sa ne gandim la lumea
cotidiana practica ca la ceva incomprehensibil si dificil, pana cand o putem apropia
sacramental prin Hristos. Astfel, natura si lumea sunt dincolo de puterea noastra de intelegere;
timpul, de asemenea, timpul care le duce pe toate intr-un flux fara sens, provoaca disperarea
oamenilor; nu s-ar intampla asa daca oamenii ar vedea in aceasta modelul actiunii lui
Dumnezeu, reflectat in anul liturgic, calea necesara spre Noul Ierusalim. Avem o indatorire
simpla si fericita. Unii spun ca ar trebui sa ne concentram asupra acestei lumi, ca si cand
Dumnezeu n-ar exista. Spunem, mai degraba, ca ar trebui sa ne concentram asupra acestei
lumi iubitoare pentru ca este plina de Dumnezeu, pentru ca, prin calea euharistica, il gasim
pretutindeni - atat in catastrofele ingrozitoare, cat siin cele mai mici floricele. Aproape deloc
supranatural; ne intoarcem spre natura originara, in gradina in care Adam L-a intalnit pe
Dumnezeu in racoarea diminetii. Acum nu-L mai intalnim in intregime si in mod constient;
suntem cazuti inca, instrainati, iar natura noastra cazuta nu poate supravietui.

O corespondenta sacramentala nu este o identificare. Aceasta tinteste intotdeauna dincolo. Dar

ea realizeaza si o unitate prezenta facandu-ne martorii contemporani nu numai ai mortii lui
Hristos, dar si ai venirii Sale din nou si ai deplinatatii tuturor lucrurilor in El. Plini de
recunostinta, noi acceptam gradina minunata a lui Dumnezeu, adica lumea. Ne hranim cu
roadele ei, transformam substanta ei in viata, ne oferim viata lui Dumnezeu, pe crucea lui
Hristos si pe altarele noastre zilnice si mergem mai departe pentru a dobandi viata in
imparatie.
Dar va fi aceeasi lume, aceeasi viata: "Iata, reinnoiesc toate lucrurile". Acestea au fost
ultimele cuvinte ale lui Dumnezeu catre noi. Ele ne spun, in cele din urma si cu conotatii
vesnice, ce a fost in mintea Sa inca de la inceputuri, cand, privind spre lumea tainica a creatiei
Sale, a spus ca este buna.

Parintele Alexander Schmemann

Homosexualitatea

Nu totdeauna si de catre toti, homosexualitatea a fost interpretata si aplicata la fel. Daca unele
popoare antice o respingeau ca pe un defect, ca pe o pervertire a naturii sau ca un mare pacat
fata de Dumnezeu, altele in schimb, au acceptat-o si chiar au cultivat-o. Daca la inceput a fost
repudiata si pedepsita ca o perversiune, apoi a fost considerata boala, iar in cele din urma este
acceptata ca o minoritate sexuala. Daca in Italia si Cipru este interzisa, in majoritatea tarilor
europene, in numele dreptului omului, i se creeaza cadrul legal de afirmare, fixandu-se chiar
si varsta de la care poate fi practicata. Astfel, in Suedia copiii de 15 ani pot sa-si practice liber
aceasta aptitudine sexuala. In Elvetia, la 16 ani; iar in Franta la 18 ani.

Pentru a intelege mai bine aceste pozitii contradictorii se cuvine sa facem o privire
comparativa de ansamblu intre mentalitatea lumii vechi si mentalitatea omului modern, iar
apoi sa vedem care este pozitia Bisericii Ortodoxe fata de homosexualitate.

Homosexualitatea in Vechiul Testament

Pentru iudeii monoteisti, cunoscatori ai voii si poruncii adevaratului Dumnezeu, desfraul era
un pacat. E firesc, apoi ca intr-un stat teocratic, acest pacat, considerat delict antisocial, sa fie
aspru pedepsit. In acest context, homosexualitatea era considerata ca o intinaciune in fata lui
Dumnezeu, atragand blestemul Lui, asemenea impreunarii cu dobitoacele (Leviticul 18,
22.23), fiind pedepsita cu moartea (Leviticul 20, 13.16). Atat de mare uraciune era acest pacat
in fata lui Dumnezeu, incat locuitorii cetatilor Sodoma si Gomora au fost osanditi la pieire
slobozind peste ei Dumnezeu ploaie de pucioasa si foc din cer. (Facerea 19, 24). De aici si
numele pacatului de sodomie, dupa numele cetatii distruse.

Homosexualitatea in lumea pagana

In lumea pagana, homosexualitatea nu era socotita pacat, fiindca evlavia avea un caracter
formal si exclusiv cultic. Mai mult decat atat, erau cazuri cand desfraul era ridicat la rangul de
cult, ierodulele (cele sfintite) depunand costul desfraului in vistieria templului. Nu se exercita
nici un efect punitiv din partea statului, fiindca nu erau elaborate legi anume privind
perversiunea sexuala. Istoricii ii citeaza chiar si pe unii imparati si conducatori de armate
avand astfel de metehne. In astfel de situatii, homosexualitatea, in mentalitatea celor vechi,
era considerata un mod de exprimare a naturii umane, asemenea heterosexualitatii. Se puneau
in discutie modurile ei de exercitare, fiind condamnate doar abuzurile si violurile la adresa
copiilor. Pe de alta parte, pederastia putea fi privita si altfel in antichitatea precrestina si
anume in intelesul legat de educatia copilului.

In acest sens, nu va trebui sa ne mire faptul ca un cercetator si specialist de larga recunoastere

internationala, Henri-Irenee Marrou pune semnul egalitatii intre "paideia" (educatie) si
"paiderasteia" (iubirea fata de copii), indiferent daca cuprindea sau nu senzualitatea. Relatia
dintre erast (educator) si eromet (cel de educat - copilul) se baza in fond pe iubirea
prietenoasa, barbateasca (virila) dintre ei, asemenea iubirii dintre fratele mai mare si cel mai
mic. De aceea, Marrou conchide ca paideia pederastica nu avea un caracter trivial si vulgar
corespunzator dezmatului sexual, ci scopul ei final era cultivarea virtutii: "Prea adesea Erosul
grec este deschis ca o simpla aspiratie a sufletului, de dorinta, spre ceea ce-i lipseste; din
partea celui care iubeste, erosul participa totusi la arete (virtute) prin aceasta dorinta de
innobilare, de daruire de sine, prin aceasta nuanta - pentru a spune totul - de paternitate
spirituala". Acest sentiment, atat de minutios analizat de Platon (Symposion, 206 b.e; 209 b.e)
se clarifica, spune Marrou, in lumina unei analize freudiene: este evident, instinctul normal al
generarii, dorinta pasionala de a se perpetua intro fiinta asemanatoare siesi, dorinta care,
frustrata de inversiune, deviaza si se defuleaza pe acest plan pedagogic. Educatia transmisa de
un erast apare ca un substituit, ca un derizoriu Ersatz al zamislirii: obiectul iubirii
(pederastice) este acela de a procura si de a da nastere intru frumos (Platon, Symp. 206 e).

Vom reveni insa la homosexualitate ca "patima de necinste", spre a arata ca nici inteleptii
antici ai Eladei si Romei nu o considerau astfel, ci ii aplicau timbrul naturii umane, pe care
tindeau mereu sa o aduca la perfectiune, fara ca pederastia sa-i incomodeze cu ceva.

Este prea bine cunoscut faptul ca deviza vechilor intelepti este de a-ti trai viata conform
naturii. Unii au venit cu precizarea ca "naturalia non sunt turpia" (ceea ce este natural, nu este
rusinos). Acestia erau cinicii (de la Kynos = caine, fiindca aveau ca emblema un caine).
Intemeietorul scolii cinice a fost Antisthene (435.370 i.Hs). Era discipolul lui Socrate.
Dispretuind bogatiile si conventiile sociale, propovaduia necesitatea trairii conform naturii.
Acesti filosofi duceau o viata austera, reducand nevoile la strictul necesar. Mai tarziu celebra
lor deviza a fost compromisa, cinici fiind socotiti cei care manifesta dispret fata de orice
norma morala, motivand lubricele lor pasiuni instinctive prin aceea ca nu este rusinos nimic
din ceea ce apartine naturii.

Homosexualitatea in lumea crestina

Venirea Mantuitorului in lume, ca izbavitor al firii cazute in pacat, aduce o noua invatatura
asupra modului in care trebuie sa ne desavarsim natura si viata. El ne spune: " fiti desavarsiti
precum si Tatal vostru care este in ceruri este desavarsit" (Matei 5, 48). Prin aceste cuvinte
Mantuitorul ne indreapta privirile spre sfintenia lui Dumnezeu, la care se ajunge prin
asemanarea cu El. Altfel spus, daca vreti sa va desavarsiti natura, straduiti-va sa dobanditi
sfintenia Parintelui ceresc, impartasindu-va din natura Lui divina, fiindca sunteti fiii Lui.
Necunoscand pacatul, inteleptii vechi nu au inteles ce inseamna natura cazuta odata cu
aparitia patimilor prin dereglarea instinctelor ce nu-si mai indeplinesc menirea. Ei nu
intelegeau apoi nici necesitatea desavarsirii naturii prin participare la viata adevaratului
Dumnezeu, pe care de altfel nici nu-l cunosteau. Aceasta instrainare de Dumnezeu, i-a
mentinut in orbecairea cautarii desavarsirii unei naturi in fond bolnava, ce nu putea fi
desavarsita inainte de a fi insanatosita.

Inteleptii nu au intuit totdeauna faptul ca asa cum in natura macro-cosmosului pot exista
abateri, care cazand de sub controlul legilor fizice aduc dezordinea, tot astfel si in natura
microcosmosului pot exista norme ale ordinii, care daca nu sunt respectate, natura insasi se va
perverti in loc sa se desavarseasca.

Insanatosirea si desavarsirea naturii umane o va face Dumnezeu insusi, creatorului ei, prin
venirea Fiului Sau in lume. Prin jertfa Sa, stergand pacatul din firea omeneasca, Mantuitorului
ii impartaseste viata divina sau sfintenia lui Dumnezeu. Ne lasa insa si pe noi ca in mod liber
sa participam la natura Sa umana si indumnezeita, pentru a ne impartasi de sfintenia Lui.
Fiind act liber de participare si de devenire asemenea lui Dumnezeu, se impune si stradania
noastra necontenita de a ne elibera de pacat si de a creste mereu in virtute, ca o implinire a
voii lui Dumnezeu, "care este sfintenia voastra; si sa va feriti de desfranare, sa stie fiecare din
voi a-si stapani vasul sau in sfintenie si cinste, nu in patima poftei ca paganii, care nu cunosc
pe Dumnezeu" (I Tesaloniceni 4, 3.5).

Noua invatatura crestina a sfinteniei vietii prin ferirea de desfranare a fost primita cu multa
repeziciune de sufletele oamenilor dornici de mantuire, incat chipul lumii s-a schimbat. O
contributie importanta la adancirea acestei schimbari a adus-o Sfantul Apostol Pavel.
Propovaduind Evanghelia "la toata faptura", el insista asupra faptului ca "chipul lumii trece",
iar "cei casatoriti sa fie ca cei necasatoriti"; si "cel ce se casatoreste face bine, iar cel ce nu se
casatoreste face si mai bine" (I Corinteni 7, 29.35). Cat despre " desfrau si orice necuratie sau
lacomie nici sa se pomeneasca intre voi, asa cum se cuvine sfintilor "caci aceasta sa o stiti ca
nici un desfranat sau necurat "nu are mostenire in imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu" ca
fii ai luminii sa umblati "caci roada Duhului este in toata bunatatea si dreptatea si adevarul"
(Efeseni 5, 3.9).

In felul acesta, noua mentalitate a oamenilor deveniti prin Hristos fiii lui Dumnezeu, aduce in
lume viata de sfintenie. Crestinii impartasindu-se de viata lui Hristos, devin imitatorii Lui,
incat numarul celor ce preferau castitatea si fecioria crestea din ce in ce mai mult.
Entuziasmul lor era atat de mare, incat interpretand gresit indemnul Mantuitorului de a se face
"fameni pentru imparatia lui Dumnezeu" (Matei 19, 12), se castrau. Nu este vorba numai de
cel mai mare interpret scripturistic al Rasaritului Crestin, Origen, ci si de multi alti
necunoscuti. Faptul ca legislatia bisericeasca inca de timpuriu a pedepsit cu caterisirea pe
preotii care se castrau sau cu afurisirea timp de trei ani pe laici, socotindu-i ca invidiosi asupra
propriei lor vieti, dovedeste pe deplin acest fapt (vezi Canoanele 21, 22, 23, 24 apostolice).

Desigur, entuziasmul pentru viata feciorelnica a fost intretinut si a crescut in mare parte si
datorita apologiei pe care i-o faceau cuvantarile si scrierile parintilor care se bucurau de mare
autoritate duhovniceasca printre crestini. Faptul ca in doua Sinoade locale (Ancira, 306 si
Elvira, 309) s-a impus celibatul preotilor, aceasta va deveni o problema efervescenta,
discutata apoi contradictoriu la primul Sinod ecumenic, dovedeste cat de mult pretuiau primii
crestini castitatea. Lucrurile au primit si o turnura negativa in sensul ca s-a ajuns in situatia de
a fi defaimata casatoria, incat Biserica s-a vazut din nou nevoita sa dea legi pentru combaterea
acestor exagerari. Fiindca un eretic pe nume Eustatiu considera casatoria ca pe o nascocire
diavoleasca, Biserica a stabilit la cel de-al treilea Sinod local de la Gangra ca "daca cineva ar
defaima nunta si pe ceea ce se culca cu barbatul sau, credincioasa fiind si evlavioasa, sa fie
anatema" (Canonul 1); "Daca cineva se dedica fecioriei si infranarii nu pentru bunatatea si
sfintenia casatoriei, ci pentru ca, scarbindu-se, se indeparteaza de casatorie, sa fie anatema"
(Canonul 9); "Daca cineva dintre cei ce traiesc in feciorie, pentru Domnul, isi bat joc de cei
casatoriti, sa fie anatema" (Canonul 10).

Pe de alta parte, firea omeneasca, desi este innoita prin har, purtand ranile pacatului, primeste
de multe ori in viata pamanteana replicile venite din firea cea veche aflata sub zodia
concupiscentei. Astfel, daca unii crestini, ducand lupta cea buna a virtutii, aveau o viata de
sfintenie asemenea ingerilor, altii in schimb, cadeau in cele mai de ocara patimi, precum
sodomia si impreunarea cu dobitoacele. Simplul fapt ca Biserica s-a vazut nevoita sa
sanctioneze cu severitate aceste pacate savarsite de fiii sai, inseamna ca ele au existat in viata
lor (vezi Canonul 16 Ancira, 7, 62, 63 Vasile cel Mare; 29, 58 Grigorie de Nissa; 29 Nichifor
Marturisitorul).

Odata cu formarea statelor crestine, legislatia acestora a mentinut secole de-a randul
homosexualitatea ca un delict antisocial, sanctionat cu pedeapsa capitala.

Toleranta fata de homosexualitate

Mentalitatea occidentala a inceput sa se schimbe odata cu aparitia Renasterii si a
Umanismului, cand a aparut interesul pentru cultura clasica uitata si cand secularismul ce se
va stabiliza tot mai mult, va pune in centrul preocuparilor omul, incepand sa se dezvolte
cultura nationala, artele, stiinta, relatiile sociale, etc. Pe acest fundal va apare Reforma, ca o
eliberare a gandirii si comportamentului uman pe plan religios, apoi Iluminismul secolului
XVIII si Revolutia burgheza din Franta, prin intemeierea primei formatiuni comuniste
anticrestine, au dat grele lovituri Bisericii, dominanta in Evul Mediu. In aceasta conjunctura a
putut Fr. Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu si afirmarea moralei instinctiv
biologizante neopagane, prin anularea notiunii de pacat si negarea valorilor crestine. Cu
timpul "religia crestina a incetat sa mai joace un rol obiectiv in societatea europeana, fiind
izolata in sfera subiectivismului personal, socotita ca o afacere de ordin personal".

Intr-o astfel de situatie, deistii Voltaire si Jean Jacques Rousseau propuneau "libertatea
sexuala ca mijloc de eliberare a barbatilor si femeilor de civilizatia crestina". Pornind de la
faptul ca omul nu este creatia lui Dumnezeu, ci produs al evolutiei, Charles Darwin afirma ca
"sexul fiind un instinct animalic" nu are nici o motivatie sa fie legat de niste principii
religioase sau morale.

In secolul nostru, psihiatrul Sigmund Freud sustine ca "sexualitatea este instinctul dominant al
omului" si incearca sa ofere o baza stiintifica separarii sexualitatii de procreare, orientand-o
spre placere.

Miscarile homosexuale s-au desfasurat pentru prima data in Germania, in 1897, cerandu-i
drepturile alaturi de heterosexuali. In anii '60, odata cu miscarea femininista proavortiva,
miscarile homosexuale ajung la stadiul de afirmare plenara.

Spre deosebire de homosexualitatea antica, cea din zilele noastre vrea sa fie "legalizata,
legiferata, institutionalizata, acceptata sau chiar impusa societatii, ca fiind componentul
normal de viata".

Miscarile homosexualilor de mai tarziu se vor desfasura in numele libertatii personale despre
care Comisia si Curtea Europeana a Drepturilor omului afirma: "Constituie libertati ale
persoanei atat deciziile pe care acesta le ia in momentul casatoriei (asupra persoanei sau, mai
nou, asupra sexului acesteia), asupra reproducerii, asupra imbogatirii formelor de reproducere
(prin recursul la noile tehnici reproductive, de tipul fertilizarii in vitro si al transferului de
embrioni, al donatiei de gameti sau embrioni) sau al refuzului acestui drept (concretizat prin
sterilizare si avort), precum si deciziile persoanei asupra mortii sale (euthanasie, suicid). Din
dreptul de a dispune asupra propriului corp, s-a ajuns si la prostitutie".

Nu de mult, Declaratia Consiliului Europei, nr. 227/1993, se referea la "drepturile

homosexualilor in noile democratii". Una din conditiile pe care aspirantii la calitatea de
membru al Consiliului Europei trebuie sa le indeplineasca este respectarea drepturilor
minoritatilor si, in special, "restabilirea drepturilor homosexualilor".

Legislatia romana fata de homosexualitate

Legislatia de pe timpul domnitorului Vasile Lupu, ii pedepsea cu moartea pe homosexuali.

Codul penal din 1937 prin art. 420 pedepseste cu inchisoarea corectionala de 2.5 ani
homosexualitatea, fiind considerata delict si "infractiune contra pudoare".

Codul penal din 1968 prin art. 200 incrimineaza relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex
si aplica pedeapsa cu inchisoarea intre 1si 5 ani. Din dorinta de a deveni membru al
Consiliului Europei, Romania si-a revizuit legislatia privind homosexualitatea, publicand in
Monitorul Oficial nr. 289/14. noiembrie 1996 modificarea articolului 200 din codul penal, in
sensul ca homosexualii sunt pedepsiti numai daca "au produs scandal public" - cu inchisoarea
de la 2 la 7 ani. Savarsita asupra unui minor, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani; prin
constrangere cu inchisoarea de la 3 la 10 ani; daca s-a produs vatamarea integritatii corporale
si a sanatatii, se pedepseste cu inchisoarea de la 5 la 15 ani, iar daca a dus la sinuciderea
victimei, cu inchisoarea de la 5 la 25 ani. Indemnul sau ademenirea unei persoane in vederea
practicarii relatiilor homosexuale se pedepseste cu inchisoarea de la 1 la 5 ani.

Cauzele homosexualitatii

Cauzele homosexualitatii rezida in criza sociala, familiala si dezordinea sexuala existenta in

lume. Cateva cifre sunt edificatoare. Astfel, in unele tari, persoanele singure formeaza
jumatate din populatia adulta. In S.U.A. 53% din femei sunt singure; 20% nu au fost
casatorite niciodata; iar 33% sunt divortate sau vaduve. Un raport elaborat de Alianta
Evanghelica din Marea Britanie arata ca 44% din barbatii sub 30 de ani, enoriasi ai Bisericii
evanghelice, sunt singuri, iar singuratatea si ingrijorarea in privinta vietii sexuale sunt
sentimente pe care le traiesc in mod obisnuit. Se pare ca numarul persoanelor singure in
randul enoriasilor unei congregatii variaza intre o treime si jumatate.
Se constata apoi ca dupa adolescenta, 37% din populatia barbateasca a avut contacte
homosexuale, ca 13% au fost mai mult homosexuali decat heterosexuali cel putin trei ani,
intre adolescenta si momentul cand au implinit varsta de 55 de ani, iar 4% au fost exclusivi
homosexuali dupa incheierea adolescentei. Alte cifre arata ca cel putin 50% din barbatii adulti
se considera predominant heterosexuali, cu experienta homosexuala accidentala; iar 37% sunt
in esenta heterosexuali, cu experienta homosexuala importanta. Pe langa acestea, se constata
ca "atractia intre persoane de acelasi sex exista, intr-o oarecare masura, la jumatate din
intreaga populatie".

Apoi, in problema divorturilor, se constata ca in Anglia una din trei casatorii contractate
sfarsesc prin divort. In S.U.A., situatia este si mai alarmanta, cifra de divort fiind una la doi.

O alta criza morala este desfraul. Astfel, 70% din esantionul de femei chestionate, care erau
casatorite de mai mult de 5 ani, aveau sau avusesera relatii sexuale in afara cadrului casatoriei,
desi majoritatea mai credeau inca in monogamie. O analiza recenta a adulterului in Anglia
arata ca un numar egal de femei casatorite, ca si de barbati, au relatii extraconjugale si le
prezinta ca fiind "aventuri de o noapte".

La aceasta cauze se adauga inca trei tipuri esentiale: psihanalitic, biologic si social.

1. Potrivit lui Sigmund Freud, parintele psihanalizei, homosexualitatea apare atunci cand un
baiat nu reuseste sa "transfere atractie heterosexuala a libidoului sau de la mama lui

la alta femeie naturala", poate din cauza fortei pe care o exercita acea atractie sau din cauza
orientarii ei gresite, care ar putea fi cauzata de mediu. Exista apoi teoria fobiei, potrivit careia
mama, in timpul .sindromului de sarcina. a simtit sentimentul de teama de a fi abandonata de
sotul ei sau incapacitatea sotului de a fi alaturi de ea in aceasta perioada si astfel mama
transfera copilului traumatismul pe care-l sufera.

2. Potrivit explicatiei biologice, barbatii homosexuali au un exces de estrogen, hormon

propriu femeilor; iar femeile lesbiene, un exces de androgen, hormon barbatesc. Aceste
explicatii biologice se refera la cantitatea relativa de testosteron existenta in perioadele vitale
pentru dezvoltarea creierului fetusului si imprima copilului ce urmeaza sa se nasca o orientare
masculina sau feminina, dar nu totdeauna in concordanta cu sexul genetic al fetusului. Se
spune ca barbatii homosexuali au "comisura anterioara", fascicol de nervi care leaga lobul
stang si lobul drept al creierului, mai mare decat barbatii heterosexuali. In schimb, ei au
"nucleul interstitial", alt fascicol de nervi din hipotalamus, mai mic decat barbatii
heterosexuali.

Alte studii sugereaza o puternica influenta genetica. Astfel, 52 la suta din fratii gemeni
identici sunt homosexuali; 22 la suta din fratii gemeni neidentici si doar 11 la suta in cazul
fratilor adoptivi.

3. Sub aspectul explicatiei sociale se arata ca homosexualitatea este o "functie a adaptarii

determinata de selectia naturala". Alti spun ca e pur si simplu o "constructie sociala", adica o
idee inventata la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in secolul al XIX-lea, la inceput de
comunitatea medicala, in asa fel incat medicii si categoriile profesionale sa-si poata asuma
controlul asupra unui anumit segment al societatii, care mai inainte era controlat de Biserica si
de tribunale.

Dupa cum vedem, trei teorii independente una de alta, cauta in mod diferit sa explice unul si
acelasi fenomen. Fiecare din ele cauta sa patrunda in taina de nepatruns a sufletului omenesc,
pentru a face lumina ca intr-o pestera intunecata fara iesiri. Oricare din ele are pretentia ca
poate fi acceptata, in aceeasi masura in care, la o analiza serioasa, poate fi si respinsa.

Congresul Mondial de Psihiatrie de la Rio de Janiero, din 1994, apreciaza ca este fara temei
intentia de a cauta motivatii medicale in favoarea homosexualitatii, deoarece "orice
homosexual este pe deplin raspunzator de comportamentul sau, adica dispune de
discernamant".

Neavand cauze genetice, endocrine sau psihiatrice, homosexualitatea "poate fi considerata un

viciu si, ca orice viciu, are o influenta cert nefavorabila, atat asupra individului insusi, cat si
asupra familiei sale, asupra intregii societati".

Atitudinea teologilor si a Bisericii fata de homosexualitate

De la inceput se cuvine sa precizam ca Biserica nu-i poate abandona pe homosexuali, fiindca

prin Taina Sfantului Botez ei sunt membrii ai Trupului lui Hristos. Pe de alta parte, vom
vedea in cele ce urmeaza atitudinea diferita pe care teologii crestini au adoptat-o fata de
homosexualitate.
Multi vorbesc tot mai deschis si tot mai des, despre crestini homosexuali si chiar de preoti si
de pastori avand astfel de metehne morale. In acelasi timp, i se cere Bisericii sa binecuvinteze
casatoriile homosexuale, asa cum unele state europene le-au si legalizat. Se cere apoi chiar
hirotonia homosexualilor, ceea ce, evident, nici nu se poate si nici nu se vrea. Remarcam,
totusi, in acest context, aparitia mai multor carti care pledeaza cu hotarare de pe pozitie
crestina, in favoarea homosexualitatii. Si nu orice fel de nume semneaza astfel de carti. Unul
dintre ei este Adrian Thatcher, directorul Centrului de Teologie si Educatie Crestina de pe
langa Colegiul "Sfantul Marcu" si "Sfantul Ioan" din Plymouth, Marea Britanie.

El a predat la aceste colegii un curs de doi ani despre: "Credinta, sexul si zamislirea", iar la
cererea studentilor a sintetizat ideile in cartea: "Liberating sex" (Descatusarea sexului) cu
bibliografia la zi. Cartea are pretentia sa ofere "o perspectiva crestina asupra sexualitatii",
adica o viziune crestina moderna asupra uneia dintre cele mai controversate teme ale
contemporaneitatii. Autorul propune in acest sens o "Teologie a sexualitatii".

In cadrul Bisericii Romano-Catolice, Congregatia Sacra pentru Doctrina Credintei a emis

"Declaratia despre anumite intrebari legate de etica sexuala" (29 decembrie 1975) si

"scrisoarea catre episcopii Bisericii Catolice si despre grija pastorala acordata persoanelor
homosexuale" (1 octombrie 1986), cerand acordarea unui studiu pastoral homosexualilor,
considerand conditia lor ca fiind "disfunctionala" sau cel putin incompleta. Teologul Philip S.
Keane in studiul intitulat: "Moralitatea sexuala - O abordare

Catolica" afirma ca "sunt cazuri in care raul ontic al actelor homosexuale nu devine un rau
moral obiectiv, intrucat in imprejurarile respective este intr-adevar de asteptat ca actele
homosexuale sa fie sustinute". Si de aici concluzia: "persoana ramane membru al Bisericii si
este libera sa primeasca Sfintele Taine".

Raspunsurile moralei crestine cu privire la problema homosexualitatii sunt foarte diverse si

contradictorii. Le rezumam la patru aspecte:

1. Atitudinea "nefavorabila - punitiva", condamna actele si orientarea ca fiind perverse.

2. Atitudinea "nefavorabila - non - punitiva", considera homosexualitatea o disfunctie

condamnand totusi pacatul, dar nu si pe pacatos.
3. "Acceptarea prudenta - limitata" socoteste homosexualitatea si actele sale ca un rau ontic si,
totusi, in cazurile ireversibile, acceptand relatiile stabile si iubitoare, actele homosexuale in
aceste relatii fiind considerate permise si chiar demne.

4. "Acceptarea deplina" considerand orientarea homosexuala ca fiind innascuta (deci daruita

de Dumnezeu), iar comportamentul care o insoteste, ca adecvat din punct de vedere moral si
chiar dorit.

Teologii romano-catolici conservatori inclina spre pozitia: "nefavorabila - non-punitiva", iar

cei "revizionisti" inclina spre "acceptarea prudenta".

Mult mai plauzibila este invatatura ortodoxa despre natura cazuta care poarta in sine ranile
pacatului. Asa cum in natura din jurul nostru s-au produs dezordini care ii tulbura viata, tot
astfel si in natura omului, atat biologica, cat si spirituala si-au facut aparitia tot felul de
contradictii care-i macina existenta. Referindu-se la neamurile care "au schimbat adevarul lui
Dumnezeu in minciuna si au cinstit faptura si i-au slujit ei in locul Creatorului", Sfantul
Apostol Pavel arata ca "pentru aceea i-a si lasat Dumnezeu in patimi de ocara, caci si femeile
lor si-au schimbat randuiala fireasca; la fel si barbatii, s-au aprins in pofta lor unul catre altul.
Si precum ei n-au reusit sa aibe pe Dumnezeu in constiinta, asa i-a lasat Dumnezeu pe ei cu
mintea neincercata ca sa faca cele ce nu se cade". (Romani 1, 25.27).

Parintii Bisericii au aratat de asemenea ca odata cu aparitia afectelor s-au dereglat si

instinctele, incat, placerea, de pilda, in loc sa fie mijlocul prin care se exercita instinctul, se
transforma in scop si astfel functia spirituala a omului se intuneca si cade in animalitate sau
chiar mai prejos. Mintea, ca lumina a sufletului, se transforma sub dominatia instinctelor
oarbe, in instrumentul de motivatie si de iscodire a noilor si variatelor forme de dezvoltare a
patimilor inrobitoare. Este ceea ce Sfantul Apostol Pavel numea .mintea carnii. (Coloseni
2,18).

Pentru a arata ca homosexualitatea este patima, asa cum o numeste Apostolul, vom indica prin
similitudine, ca patimile reprezinta o patologie organica si sufleteasca a principalelor instincte
omenesti: de aparare-atac, alimentar (de nutritie), de reproducere si social. Asa, in instinctul
de aparare-atac apare ceea ce este cunoscut sub numele de "killer instinct", ca forma violenta
de manifestare a unei dorinte pe care noi o numim bizara, fiindca creeaza un permanent
pericol social. Acesta transforma societatea omeneasca in jungla, facand ca omul sa se
manifeste asemenea unui animal fioros, ce nu cunoaste regulile comportamentului fata de
altii. Exista apoi in viata spirituala a omului predispozitia cleptomaniei. Aceasta devine
pasiune dominanta a vietii, necesitate de comportament ce se timbreaza cu stigmatul lui
"moral insanity", adica imbecilitatea constiintei morale care face confuzia intre bine si rau,
neputand astfel sa-ti indeplineasca menirea.

Exista apoi in cadrul instinctului alimentar forme degradante, precum bulimia si eclimia, ca
forme devorante ale lacomiei dupa mancare sau anorexia, ca lipsa a poftei de mancare, ca un
simptom maladiv al fiziologiei umane. La fel, exista si o insatietate dupa bunurile materiale,
incat omul isi pierde echilibrul necesarului si degenereaza fie in destrabalari, fie in zgarcenii,
devenind chiar ridicol in comportament, asemenea lui Harpagon sau lui Hagi Tudose, din
cunoscutele piese comice. In ce priveste instinctul de reproducere, discutiile primesc un
caracter de profunzime. Daca celelalte forme instinctive intretin si protejeaza viata, instinctul
de reproducere are viata in sine si o transmite mai departe.

De aceea, impulsul care il sustine nu este simpla placere, ci si iubirea (eros), indicand o
angajare integrala a sufletului omenesc, ca libertate, constiinta si afectiune. Iar cand acest
instinct, care transmite odata cu viata si informatia genetica a speciei si a persoanei umane,
este exercitat fara randuiala care conduce la atingerea scopului sau si a menirii omului de a
trai in urmasi, putem spune, cum pe buna dreptate remarca Nicolae Paulescu, ca patima
reprezinta o dereglare a instinctelor omenesti: "Patima nu e altceva decat cautarea exclusiva a
placerii ce rezulta din satisfacerea unei trebuinte instinctive deviate (adica, al carui scop
natural este ignorat, neinteles sau chiar - nu de putine ori - dinadins relativizat)".

La capatul acestui periplu, putem spune ca suntem de acord cu Sfantul Apostol Pavel,
considerand homosexualitatea o patima, fiindca reprezinta o deviere a instinctului de
reproducere de la scopul sau. Sa vedem daca este patima de necinste.

Raspunsul afirmativ este motivat de faptul ca reprezinta o aberatie de la ordinea fireasca,

coborandu-l pe om sub conditia animalica. Este patima de necinste si prin modul violent,
grotesc si scabros in care este practicata de cele mai multe ori, producand dezordini sociale si
trezind o adevarata repulsie din partea celor ce nu o accepta.

In sfarsit, homosexualitatea reprezinta un esec moral si existential, prin pierderea menirii

omului de a se implini pe sine insusi prin urmasi. In actul creatiei, Dumnezeu a dat viata
barbatului si femeii, imprimandu-le menirea de a fi "un singur trup", in scopul perpetuarii
neamului omenesc. In fata acestei realitati evidente, homosexualitatea reprezinta un abuz
salbatic, o aberatie lipsita de finalitate; un esec al instinctului de conservare a speciei umane.

Cu toate acestea, Biserica nu-i poate abandona, nici parasi pe acesti oameni, dintre care
majoritatea sunt, cel putin prin botez, daca nu din convingere, fiii ei. Deviza crestina este:
"uraste pacatul, dar iubeste pe pacatos!". Hristos a venit sa caute pe fiul risipitor si pe oaia cea
pierduta, precum si sa vindece pe cel bolnav, fiindca cei bolnavi au nevoie de doctor. Este
adevarat ca la inceput Biserica acorda sanctiuni grele pentru astfel de pacate. Va trebui acum
mai mult sa-i intelegem pe oameni, decat sa-i judecam cu asprime pentru faptele lor. Cu tot
pacatul care ii stapaneste, se cuvine ca Biserica sa si-i apropie pentru a le oferi harul
tamaduitor. Se cuvine, mai mult ca oricand, sa aplicam cu incredere pedagogia divina a
recuperarii celor pacatosi, indepartati de Biserica, cazuti prada placerilor si patimilor care ii
stapanesc.

Caci, pe drept cuvant, sublinia marele om de stiinta crestin, Nicolae Paulescu ca "din
admirabila desfasurare a actelor instinctive omul este inclinat sa remarce si sa retina senzatiile
placute care insotesc indeplinirea actelor respective. Si in loc de a se inalta pana la scopul
instinctului, el nu mai urmareste decat placerea devenita unica tinta a activitatii sale". Dar
abordarea cu optimism a apropierii si indepartarii omului pacatos este motivata de faptul ca,
spre deosebire de animale, "omul are facultatea de a transforma instinctele in acte voluntare;
cu alte cuvinte, singur omul are posibilitatea de a cunoaste scopul trebuintelor instinctive si de
a delibera asupra mijloacelor si momentelor oportune satisfacerii lor".

In acelasi timp aprinderea necontrolata a patimii poate fi temperata, stapanita si indepartata

prin puterea constiintei care are un rol esential de infranare, umanizand pornirile inconstiente.
Un om de stiinta arata ca "a te putea stapani este o dovada de maturitate a sistemului nervos,
un exemplu de model cum activitatea perfectionata a scoartei cerebrale poate domina functiile
elementare ale centrilor inferiori. Functia de infranare sau de inhibitie a reflexelor simple [.]
va atinge un grad inalt, ea transformandu-se intr-o adevarata trasatura de caracter, intr-o
capacitate de stapanire care consta in a-si putea infrana unele reflexe, de a le domina cu
ratiunea".

La acestea adaugam, ca mijloace esentiale de educare a firii cazute si tiranizate de aprinderea

necontrolata a placerii, puterea de convertire a rugaciunii, a cuvantului lui Dumnezeu si a
harului Sfintelor Taine. Parintii Bisericii arata ca acestea poarta in sine "conversio amoris",
adica transformarea iubirii egocentrice, salbatica si animalica, in iubire neprihanita fata de
Dumnezeu. Revarsandu-se in suflet iubirea lui Dumnezeu, instinctul este pus sub instanta
constiintei, incat nesabuita pofta se poate preface intr-un dor spiritual dupa cele dumnezeie sti,
iar placerea oarba poate fi luminata de bucuria curata a conlucrarii de bunavoie a mintii cu
darurile lui Dumnezeu.

Conchidem ca homosexualitatea este o patima de necinste, iar ca sa poata fi considerati fii ai

Bisericii si primiti la Sfanta impartasanie, cei care practica aceasta patima trebuie sa renunte
la ea printr-un act de pocainta.

Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma

Razboiul

Razboiul, adica ciocnirea armata sangeroasa a unor tabere organizate, constituie una dintre
cele mai grave si mai ingrijoratoare probleme ale omului, in special in epoca noastra.
Experienta celor doua razboaie mondiale, sirul nesfarsit de conflicte armate ce le-au urmat,
precum si existenta mijloacelor teroriste de distrugere, care pot face sa dispara de sute de ori
nu doar neamul omenesc, dar si orice urma de civilizatie de pe fata pamantului, sunt suficiente
pentru a arata dimensiunea problemei.

Heraclit sustinea, precum este stiut, ca razboiul este "parintele tuturor". Opinia aceasta
ramane, intr-o forma sau alta, valabila pana astazi. Multi sunt cei care observa si aceea ca
pacea constituie o forma de razboi ce se exercita prin politica si economie. Dimpotriva, pentru
Biserica, "Parintele tuturor" nu este razboiul, ci Dumnezeul pacii. Iar venirea Lui in lume este
binevestirea pacii. Razboiul vine ca urmare a instrainarii omului de Dumnezeu, de sine insusi
si de aproapele. Si intrucat instrainarea aceasta, in intreita ei forma, este generala, de aceea si
razboiul constituie un fenomen general, care apare in toate societatile, de la cele mai primitive
pana la cele mai civilizate. Generalitatea aceasta a fenomenului l-a determinat pe cunoscutul
sociolog G. Bouthoul, care s-a ocupat special de problema razboiului, sa recomande in urma
cu multa vreme infiintarea unei ramuri speciale a sociologiei generale, si anume polemologia,
in scopul "studiului obiectiv al razboaielor, aiormelor lor, a consecintelor lor, precum si al
periodicelor impulsuri razboinice".

Razboiul constituie deci o aventura sau incercare tragica a omului, creat sa traiasca in iubire,
pace si demnitate, instrainarea de Dumnezeu este instrainare de iubire si pace. Mai mult, este
instrainare si de fundamentul demnitatii umane. Cand omul se instraineaza de Dumnezeul
iubirii si al pacii, Care constituie arhetipul fiintei lui, se injoseste pe sine insusi si se afunda
inevitabil in tulburare si pietre. In Vechiul Testament Dumnezeu spune catre poporul ales:
"De veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu
Ma veti asculta, sabia va va manca". Dar si Hristos insusi a condamnat, precum stim, violenta,
zicand ca "toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri".

Precum nimerit s-a remarcat, "dogma nonviolentei", pe care o intalnim la Tolstoi si la Gandhi,
a initiat-o crestinismul. Totodata, desigur, Biserica nu trece cu vederea puterea raului
inlauntrul lumii, nici nu pune la indoiala dreptul statului de a-si exercita puterea pentru
mentinerea ordinii si restrangerea raului. Insa exercitarea puterii implica si folosirea violentei,
ceea ce nu este in duhul lui Hristos. De aceea adevaratul crestin nu recurge la violenta, nici nu
rasplateste raul cu rau. Chiar si cand se afla in pericol ca persoana, cu toate ca are dreptul sa
se apere, prefera sa fie ranit decat sa raneasca. Dar in calitate de cetatean al unui stat se
supune puterii statale, si aceasta nu de frica de a nu fi cumva pedepsit, ci din motive de
constiinta.

Dar mai presus de puterea statala exista Dumnezeu, Stapanul lumii si al istoriei, Care pentru
crestin este Facatorul sau si sistemul sau ultim de referinta. Cand cerintele puterii statale vin
in opozitie cu voia lui Dumnezeu, norma crestinului este: "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu
mai mult decat pe oameni". Credinciosul nu poate ramane indiferent inaintea nedreptatii pe
care o vede in jurul lui. Dupa cum relevant remarca Sfantul Ambrozie al Mediolanului, facand
trimitere la pilda lui Moise, care a aparat in Egipt pe israelitul batut de egiptean, cel ce nu
combate nedreptatea ce se face aproapelui sau - putand sa faca aceasta - isi atrage asupra lui
aceeasi vina cu acela care face acea nedreptate. Iar fericitul Augustin, cu toate ca nu considera
ca ar exista razboaie drepte, accepta totusi motivele ce justifica declansarea lor pentru
apararea popoarelor nedreptatite.

Evanghelia lui Hristos nu da loc indreptatirii razboiului. Iar Biserica n-a sustinut niciodata
vreo doctrina a "razboiului drept", pentru ca razboiul are totdeauna la baza lui o anumita sau
anumite nedreptati. A fost insa nevoita sa tolereze din iconomie (pogoramant) razboiul de
aparare ca "rau mai mic", razboi la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptatit si
asuprit, in vederea salvarii anumitor lucruri mai importante. Cu toate acestea "raul mai mic"
despre care se vorbeste aici este foarte relativ. In realitate nu exista pacat mai mare decat
razboiul, caci acesta, aproape fara exceptie, ii face pe toti sa participe moral la ucideri. Toti
doresc victoria de partea lor. De aceea chiar si cei ce nu ucid, consimt cu uciderile savarsite in
randul adversarilor. Iar ceea ce este mai tragic este aceea ca astazi, datorita televizorului,
razboiul a devenit un subiect interesant, pe care omul il gusta cu seninatate si impasibilitate in
linistea caminului sau.

In ceea ce priveste direct inrolarea si participarea crestinilor la razboaie, pozitia Bisericii in

primele veacuri ale istoriei ei a fost negativa. Aceasta pozitie nu a fost fara legatura nici cu
relatia directa dintre armata, pe de o parte, si religia oficiala pagana si cultul imparatului, pe
de alta parte.
Cand in cele din urma Biserica a fost recunoscuta de catre stat, crestinii au acceptat functii de
raspundere in stat si exercitarea indatoririlor militare.

In secolul al treilea, cand crestinismul nu fusese inca recunoscut de stat ca religie oficiala,
Origen, respingand pretentia paganilor de a se inrola crestinii in armata si de a nu evita
uciderile, scrie ca dupa cum sacerdotii idolilor nu lupta in razboaie, spre a-si avea mainile
curate si nepatate de sange pentru aducerea jertfelor, tot astfel nici crestinii nu iau parte la
razboaie, dar alcatuiesc totodata o oaste aparte a evlaviei, prin rugaciunile lor pentru stat si
imparat. Dimpotriva, in aceeasi perioada Tertulian observa ca in armata, alaturi de pagani, isi
satisfac stagiul militar si crestinii. In fine, se stie ca inca de la inceputul veacului al treilea
avem Sfinti militari si ca in armata lui Constantin cel Mare existau multi crestini.

In ciuda apropierii ei fata de stat, Biserica nu a lasat sa fie inlaturata cu totul opozitia ei
substantiala fata de razboi si de participarea membrilor ei la el. Opozitia aceasta se exprima
prin neparticiparea clericilor la razboi. Pe de alta parte, faptul de a-i binecuvanta pe
credinciosii care se inroleaza si merg la razboi se intelege de pe pozitia pe care Biserica o
adopta, ca mama, pusa inaintea unui mare rau pe care il poate abate. Este caracteristic aceea
ca recunoasterea virtutii militare si a eroismului nu impiedica Biserica sa consemneze, in
paralel, si opozitia ei substantiala fata de orice fapta de violenta. Sfantul Atanasie cel Mare
scrie in legatura cu acestea urmatoarele: "Nu este ingaduit a ucide, dar a rapune pe cei
potrivnici in razboaie este si legiuit, si vrednic de lauda. incat acelasi lucru pe de o parte nu
este ingaduit, adica in toata vremea, iar pe de alta, cand vremea o cere, se lasa si se iarta".
Precum corect s-a observat, Sfantul Atanasie nu expune aici pozitia Bisericii fata de uciderile
ce au loc in razboaie, ci parerea statului si a cetatenilor. De aceea si foloseste termenul "legal,
legiuit" si nu termenul "crestinesc" sau alt sinonim al lui. Ceea ce este legal, nu este neaparat
si crestinesc. In fine, cel de-al treisprezecelea canon al Sfantului Vasile cel Mare spune ca
omorurile ce se fac in razboaie nu se socotesc ca omoruri. Totodata, insa, pe cei ce ucid in
razboaie ii opreste trei ani de la dumnezeiasca impartasanie.

In intreaga istorie a Bizantului, razboaiele nu au avut doar caracter politic, ci si religios.

Aceasta s-a intamplat fiindca inamicii statului erau de obicei si potrivnici Bisericii. Astfel ca
apararea statului se intampla sa coincida cu apararea Bisericii. Trebuie sa notam aici si
conceptia aparte a bizantinilor in privinta imperiului lor, si anume aceea conform careia il
considerau stat pazit de Dumnezeu. Conceptia aceasta a atribuit statului caracter sacru si
luptelor pentru apararea lui sens religios. In aceasta perspectiva se intelege si rostul imnelor ce
se canta in Biserica pana astazi pentru biruinta imparatilor si apararea statului crestin de
vrajmasii lui.

Stransa colaborare dintre stat si Biserica a estompat opozitia ei clara fata de razboi,
influentand totodata statul cu duhul ei pacificator. Pe de alta parte, colaborarea Bisericii cu
statul nu a desfiintat hotarele acestor doua realitati, nici nu a dus Biserica la abandonarea
principiilor ei. Cand imparatul bizantin Nichifor Fokas (963-969) i-a cerut Bisericii sa
recunoasca drept mucenici pe soldatii ce sunt ucisi in razboaie, cererea nu I i-a fost acceptata.
Argumentul cu care patriarhul si cei dimpreuna cu el au respins cererea imparatului a fost
urmatorul: "Cum ar putea fi socotiti mucenici, sau deopotriva cu Mucenicii, aceia care
omoara si sunt omorati in razboaie, pe care dumnezeiestile canoane ii supun pedepsei, trei ani
oprindu-i de la infricosatoarea si sfanta impartasire?".

In general se poate spune ca Biserica, imbratisand toate nivelurile vietii umane, a urmat o
tactica mai larga. In timp ce la nivelul primar al relatiilor personale a condamnat absolut si
categoric violenta si omorul, la nivelul de ordin secundar al legilor si institutiilor statului a
mentinut o pozitie dialectica. Pe de o parte a condamnat razboiul si violenta, in vreme ce pe
de alta parte a aratat ingaduinta celor ce au participat la razboaie si au luptat pentru binele
comun. Este de la sine inteles, desigur, ca este vorba de luptele din cadrul razboaielor de
aparare, nu al celor de cotropire. Daca, insa, in trecut se putea sustine ca razboiul, in ciuda
caracterului sau respingator si infricosator, servea oarecum si binelui comun, astazi aceasta
pare mai degraba cu neputinta.

Kant sustinea in celebrul sau tratat despre pacea eterna (Zum ewigen Frieden) ca o asemenea
pace intre state nu este utopica, ci posibila in linii mari. Recomanda chiar modalitati concrete
pentru realizarea ei si sublinia obligatia morala pe care o au toti oamenii de a lucra in acest
scop. In fine, nasterea sociologiei a fost insotita de optimismul cu privire la desfiintarea
teoriilor despre razboi. S-a sustinut ca dezvoltarea industriala va face sa dispara razboiul. Dar
in istorie evenimentele au evoluat intr-o directie diferita. Astfel ca, dimpotriva, tehnologia
contemporana a intarit si mai mult razboiul, facandu-l si mai infricosator, prin aceea ca i-a pus
la dispozitie mijloace uriase si puteri incredibile de distrugere. Dar chiar si numai poluarile si
catastrofele ecologice pe care razboiul le genereaza, cu nesfarsitele lor urmari asupra sanatatii
si vietii oamenilor, sunt suficiente pentru a dovedi irationalitatea acestuia.
Pacea constituie astazi pentru om unica optiune, daca voieste sa supravietuiasca. Spre
deosebire de epocile anterioare, cand se putea sustine, poate, ca razboiul reprezinta
modalitatea ultima de solutionare a diferendelor dintre state, astazi razboiul este absolut
irational. Al treilea razboi mondial nu poate insemna altceva decat distrugerea totala. Aceasta
il race din punct de vedere logic imposibil si fara rost. Dar ceea ce din punct de vedere logic
este imposibil si fara rost nu este absolut improbabil, nici absolut exclus. De altfel acest lucru
il arata si ultimele razboaie. De aceea supravegherea si mentinerea pacii mondiale si
impiedicarea razboiului sunt astazi imperative majore.

Insa pacea nu se mentine atat prin efortul evitarii directe a razboiului, cat prin grija eliminarii
cauzelor care duc la el. Nedreptatea, violenta, asuprirea, exploatarea, pauperizarea,
desconsiderarea drepturilor omului, dorinta dobandirii unei puteri si mai mari si a unei mai
extinse autoritati sunt factori care cultiva si pregatesc indelung conflictele si confruntarile
militare. Cu cat se intetesc aceste fenomene, cu atat sporeste amenintarea razboiului si se
reduc posibilitatile de evitare a lui. Pe de alta parte, pregatirile de razboi si neincetat sporitele
si modernizatele arsenale militare este firesc sa duca vreodata la razboi. Cel putin aceasta o
arata, pana in zilele noastre, istoria.

Intr-o discutie intre monahi, cineva si-a intrebat interlocutorul: "Nu pot intelege pentru ce
Domnul nu da pace lumii...". Iar celalalt a raspuns: "Si cum este cu putinta pacea deplina pe
pamant, daca ramane fie si un singur om cu rea voire?". O astfel de voire nu a incetat sa existe
in lume. Iar aceasta constatare constituie pentru crestinul constient un real impas.

Participarea crestinului la orice fel de razboi vine in vadita opozitie cu credinta sa. Dar si
tolerarea nedreptatii ce se face celor nevinovati este culpabila. in cele din urma se dovedeste
ca in lumea aceasta omul nu poate trai autentic crestineste. De aceea singurul lucru pe care il
poate face crestinul este sa moara crestineste, mai precis, sa moara neincetat crestineste, asa
cum a facut Sfantul Apostol Pavel. Multi care constientizeaza adevarul acesta, parasesc lumea
murind fata de ea, mai inainte de a ajunge la sfarsitul vietii lor, sau raman in lume, vazandu-i
impasurile ei si rugandu-se neincetat sa se dea "sfarsit crestinesc vietii" lor.

Reaua voire poate provoca mari distrugeri. Prin posibilitatile care exista in epoca noastra, in
special prin actuala tehnologie de razboi, prin armele de distrugere in masa, dar si prin
mijloacele de dezinformare in masa, lucrurile se complica si mai mult si capata dimensiuni
teroriste. indeosebi dupa atacul terorist de la New York, la 11 septembrie 2001, s-a realizat o
importanta modificare in chiar notiunea razboiului, care desfiinteaza in esenta conceptia
clasica in legatura cu el. Totodata a fost scos in evidenta terorismul ca raul cel mai mare,
pentru a carui eliminare s-a cerut mobilizarea militara a tuturor statelor care nu si-ar dori sa
fie caracterizate drept sustinatoare ale terorismului, si s-a pus in aplicare "razboiul preventiv".
Daca, insa, razboiul mai poate fi perceput de catre multi ca masura ultima - in extremis - ce
poate fi luata de catre politica, razboiul preventiv ramane de neinteles.

Adevarata combatere a terorismului nu se face, insa, prin promovarea altei forme de teroare,
ci prin eliminarea cauzelor care i-au dat nastere. Dupa cum corect s-a subliniat, daca vrem sa
imputinam terorismul, exista o modalitate simpla, care niciodata nu este pomenita. Este aceea
de a inceta sa mai participam la el.

Dar, in perspectiva crestina, lucrurile nu sfarsesc aici. Nu este suficient sa nu participe cineva
la razboi sau la terorism, ci este necesar si sa se ingrijeasca de dreptate si de pace. Cu mult
mai mult este necesar sa nu procedeze la fapte de nedreptate si razbunare sterila, care sporesc
raul. De aceea, primul lucru de care este nevoie pentru combaterea razboiului si a terorismului
este autocritica si promovarea dreptatii si a pacii. Si deoarece acestea, ca de altfel si toate
lucrurile bune si rele, nu se pot realiza impersonal, ci doar de persoane concrete, de aceea
autocritica si ingrijirea dreptatii si pacii se impun ca obligatii ale tuturor si ale fiecaruia in
parte.

In Cugetarile sale Pascal noteaza: "Al meu, al tau... Iata obarsia si imaginea uzurparii
intregului pamant". Iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur numeste distinctia intre al meu si al tau
"vorba rece", care ii dezbina pe oameni. Din vorba aceasta rece pornesc, in cele din urma,
razboaiele reci si cele incinse. Pornesc toate revendicarile si uzurparile de pe pamant. Si cu cat
mai mari sunt uzurparile acestea si cu cat mai mult tind sa isi revendice intreaga lume, cu atat
mai putina omenie au in ele, cu atat mai mult omenia lor tinde la zero.

In aceste cazuri liderii politici au, cu siguranta, o raspundere sporita, pentru ca influenteaza si
directioneaza in mare masura opinia publica. Dar dincolo de acestia exista factorii impersonali
sau multipersonali care reprezinta interesele economice organizate sau alte interese si care
dicteaza planurile politice. In ciuda acestei situatii, nici fiecare membru al societatii nu
inceteaza de-a fi coresponsabil pentru ce se intampla in ansamblu, dat fiind ca si liderii isi
doresc de obicei, sa exprime prin pozitia lor opinia publica, pe care se si straduiesc sa o afle
prin diverse sondaje publice. Georgios Mantzaridis
Suicidul

Suicidul sau sinuciderea, ca luare sau curmare a propriei vieti printr-un act de vointa libera,
este socotit ca un drept al persoanei de a dispune de propriul sau corp. Suicidul a fost
interpretat sub aspect etic, de-a lungul istoriei, fie ca lasitate in fata vietii, fie drept curaj si
demnitate in a depasi dezonoarea si umilinta.
Avand implicatii sociale cu consecinte multiple, suicidul a intrat in preocuparile sociologilor,
juristilor, psihologilor, filosofilor, literatilor si, nu mai putin, se afla in atentia teologilor si a
Bisericii.

Interesul lumii pentru suicid este dovedit si prin aceea ca s-a deschis chiar o Societate
Internationala de Suicidologie. Sustinatorii suicidului fac tot mai mult caz de dreptul
persoanei de a dispune de propriul sau corp, ca mod de exprimare a libertatii si a
responsabilitatii sale in lume. In SUA exista Societatea Hemlock, cu tendinta amagitoare de a
"institutionaliza" sinuciderea, ca un mod de a sfarsi viata in pace si cu demnitate. S-a pus
chiar in miscare, in scopuri suicide, "masina mortii", de catre medicul Jack Kevorkian. Pentru
cei ce vor sa se sinucida, tot in SUA, au fost create asa-zisele "case de plecare", respinse insa
de cealalta parte a lumii.

Spre a ne face o imagine asupra practicii sinucigase, Hristu Andrutsos ne prezinta dupa
Morelli, o statistica din Italia secolului al XIX-lea, privind numarul mereu crescand al
suicidurilor. Astfel, se arata ca la un milion sunt cazuri de sinucidere apartinand urmatoarelor
clase sociale: 618 oameni de stiinta, 218 avocati si judecatori; 355 invatatori si pedagogi; 201
din lumea medicala; 324 din administratia publica; 80 din industrie; 277 din comert si 27
dintre agricultori.

In Franta, numarul celor care s-au sinucis a urcat de la 54 la150 /milion. Pe clase, sinuciderea
raportata la un milion se prezinta astfel: 83 servitori; 159 din industrie; 93 din transporturi si
comert; 510 din asa-numitele profesiuni libere si 111 dintre agricultori.

In Prusia, numarul sinucigasilor a crescut de la 70,2 la 170,5; iar in Europa intreaga, numarul
sinucigasilor se ridica anual la 50.000 - 60.000, iar totalitatea celor care s-au sinucis in lumea
intreaga, intr-un deceniu, mai precis, intre 1881-1893 se ridica la 454689.

Se apreciaza ca populatia sinuciderilor creste paralel cu varsta. Batranii trecuti de 85 de ani se

sinucid de 13 ori mai des decat tinerii. Explicatiile sunt multiple, incepand cu depresiunile
endogene (30%) pana la incapacitatea morala de a accepta imbatranirea (25%). Batranii se
sinucid tacut, mai ales cand, internati in camine de catre familiile lor, au ajuns la certitudinea
ca sunt complet inutili. Dupa batrani, urmeaza bolnavii cronici, parasiti si apasati pana la
insuportabil de insingurare. Urmeaza apoi toxicomanii. S-a remarcat ca frecventa
sinuciderilor creste in perioadele de crize economice. In fine, se retine faptul ca cei mai multi
care se sinucid sunt barbatii si nu femeile; si mai ales in perioadele de vara decat iarna. Pe de
alta parte, codul penal incrimineaza pe cel ce determina sau inlesneste sinuciderea (art. 179),
iar Biserica il exclude pe sinucigas din comuniune, considerand ca, de fapt, el s-a autoexclus
prin insasi fapta sa.

Cauzele suicidului

Cauzele care determina suicidul sunt multiple si evidente tuturor. Ele sunt variate ca viata
insasi.

1. Suicidul poate fi generat de un esec de ordin scolar, profesional, familial (deceptii in

dragoste, divort, maltratari), economic (somaj, faliment).

2. Suicidul poate fi efect al refuzului de a primi transfuzie de sange atunci cand situatia o
impune.

3. Suicidul poate aparea ca protest fata de puterea de stat, concretizat prin "greva Foamei"
sau, ceva mult mai dur, prin protestul manifestat prin "a-ti da foc in public".

4. Suicidul poate fi cauzat de tratamentele abuzive din penitenciare sau prin aplicarea
torturilor in cazul instrumentarii unui proces.

5. Suicidul poate fi intalnit si ca protest in cazul unei sentinte nedrepte, spre demonstrarea
eroica a nevinovatiei.

6. Suicidul ca incapacitate morala de a suporta condamnarea la moarte, meritata sau

nemeritata.

7. Suicidul - ca euthanasie in cazul bolilor incurabile, ale caror dureri devin insuportabile.

8. Suicidul poate fi si consecinta mustrarilor de constiinta si a deznadejdii care sufoca viata

sufleteasca, cum a fost cazul lui Iuda.

9. Pe langa aceste forme de suicid, intalnim si sinuciderea promovata "pe firma Religioasa",
cum a fost in 1979/1980 secta sinucigasa din Guiana, unde sute de oameni au acceptat sa
renunte la viata. Doua decenii mai tarziu, in 1997, secta numita "Poarta Paradisului" a
determinat, la San Diego, 39 persoane sa se sinucida.
10. Ne putem referi la acceptarea sinuciderii si ca expresie a eroismului moral crestin. Este
cunoscut faptul ca fecioarele crestine atat de mult tineau la castitate, incat preferau
sinuciderea cand era vorba de un act de violare indreptat contra lor. Sfantul Ambrozie lauda in
acest sens pe Sfanta Pelaghia, care, spre a nu fi violata s-a inecat.

11. Prin secolele XIII-XV apare la samuraii japonezi obiceiul sinuciderii eroice numit harakiri
(sau seppuku), ceea ce inseamna "a-si spinteca burta". Samuraii, ca si conducatori militari,
exaltand ideea de onoare si de sacrificiu pentru Suveran, dispretuiau total moartea.

Cand s-a pus problema sa evite umilinta captivitatii, spre a demonstra fidelitatea fata de
stapan sau, pentru a protesta contra unei atitudini de nedreptate venita din partea unui
superior, a aparut aceasta sinucidere eroica apreciata si admirata de toti.

12. Suicidul, ca act patriotic, afost promovat de sintoismul japonez in cel de-al doilea razboi
mondial, pentru biruinta Axei. Este cunoscut sacrificiul aviatorilor voluntari, numit
"kamikase" (vant divin). Acelasi "vant divin" mai inainte a inecat pe mari flota lui Genghis-
Han, cand se apropia de coastele Japoniei.

13. In ultimul timp apar tot mai multe atentate sinucigase teroriste, care determinand
distrugeri si tensiuni pe plan mondial, atrag actiuni militare contra lor.

Suicidul si instinctul de conservare a vietii

In fabula intitulata "Batranul si moartea", Esop relateaza cazul unui batran, care, sleit fiind de
puteri, ducea o povara de lemne. La un moment dat, apasat de greutatea lemnelor, arunca
povara si cheama moartea. Cand aceasta aparu si intreba de ce a fost chemata, batranul
raspunse: ca sa-mi duci tu povara. Fabula ne invata "spune Esop" ca orice om isi iubeste viata,
oricat de nenorocit ar fi!

Fabula marturiseste o evidenta: viata ne este data spre a fi traita. Omul este legat instinctiv de
viata. Instinctul de conservare a vietii este inscris in adancul onticului uman si datorita lui
muritorii primesc impulsul vietii, oricate piedici se ridica impotriva ei. Acesta reprezinta
energia care angajeaza puterile sufletesti si fizice ale omului de a depasi vicisitudinile ce-i
apar in fata, spre a-si implini menirea sa. Suicidul este infrangerea acestui instinct natural,
motiv pentru care nu poate fi admis ca act cerut de natura umana. Este o auto-crima sau crima
impotriva naturii. In astfel de situatii, omul cade sub conditia animalelor, care se conduc in
chip necesar de instinctul de conservare a vietii individuale si a speciei. Unii evolutionisti
sustin ca si animalele au pornirea spre sinucidere, precum cainele care moare la mormantul
stapanului sau, prezentat cu atata duiosie de Grigorie Alexandrescu in poezia "Cainele
soldatului ": ..Iar in dimineata aceea viitoare, / Pe cand se desteapta omul muncitor, / Zacea
langa groapa, mort de intristare, / Cainele Azor!.. Dar aici nu e vorba de sinucidere ca act
constient si liber, provocat cu deliberare, ci de atasamentul fata de stapan, care intrece
necesitatea hranei. Poetul a vrut doar sa ilustreze acel "semper fidelis" al animalului, ca motiv
de stimulare a sentimentelor umane, ce se cer a fi puse in aplicare in toata profunzimea lor.

Suicidul in antichitate

Suicidul a existat din timpuri imemoriale, de cand omul nu si-a mai putut suporta viata, din
diferite pricini mai mult sau mai putin intemeiate. Popoarele antice civilizate, precum grecii si
romani, au avut atitudini contradictorii fata de suicid. Era o vreme cand l-au condamnat,
considerandu-l greseala groaznica impotriva cetatii, neadmitand nici inmormantarea legala a
sinucigasului. A urmat, apoi, o alta vreme cu alta mentalitate, potrivit careia suicidul era
socotit act de eroism si demnitate. Si atunci foarte multi oameni din toate categoriile sociale,
fie din lasitate, fie din curaj, spre a-si "salva" onoarea atunci cand viata le era in pericol, au
ales suicidul.

Pe plan filosofic, sinuciderea a fost combatuta cu hotarare de catre Platon si Aristotel, dar
sustinuta cu multa darzenie de catre stoici, care i-au facut "nume bun" prin insasi exemplul
personal.

Platon, de pilda, spunea despre suicid ca "nu este un lucru ingaduit" (Phaidon 61c), avand in
vedere faptul ca in Atena acelor vremi, sinucigasii se situau in categoria criminalilor si, nu
numai ca nu aveau dreptul la funeralii, ci cadavrul era izolat, iar incinta funerara era lipsita de
orice fel de podoabe (Legi 873 d). Iata si cuvintele filosofului: "Si nu-i asa ca si tu, daca
vreuna din fapturile care iti apartin ar incerca sa se omoare fara incuviintarea ta, te-ai mania
pe ea si, daca ti-ar sta in putinta, ai pedepsi-o?" (Phaidon 62 c). Dintre pedepsele aplicate
sinucigasilor era si aceea a taierii mainii drepte.

Aceeasi atitudine de condamnare a suicidului ne-a ramas si din partea lui Aristotel:

"Cine se omoara pe sine din manie, faptuieste aceasta impotriva ratiunii drepte, ca atare el
faptuieste o nedreptate. Dar pe cine nedreptateste, daca nu cetatea.. (E.N. 1138a 10). Pentru
inteleptul din Stagira, sinuciderea nu este un act de curaj, ci de lasitate: "A muri pentru a evita
saracia sau dragostea sau ceva dureros, nu este dovada de curaj, ci mai mult de lasitate; ca este
o slabiciune a spiritului sa eviti greutatile. Numai muritorii superficiali, neputand sa suporte
chinul, isi ridica viata". (E.N. 1116a 13).

Pe de alta parte, la polul opus, erau stoicii. Acestia, pornind de la idealul libertatii de afirmare
a omului ca fiinta rationala, spun ca atunci cand nu-si poate implini acest ideal, va fi salvat de
curajul sinuciderii. Cicero preciza apoi ca sinuciderea se face cu interventia zeului, care va
oferi "causam justam" (motivul valid) pentru savarsirea faptei. Atunci, "cu siguranta inteleptul
va trece bucuros de la intunericul de aici, spre lumina de dincolo" (Tusc. Disp. I, 74). Aceasta
conceptie si-a gasit o vasta acceptie in lumea antica, fiindca oferea speranta nemuririi si nu
putini au fost cei care au devenit victimele suicidului.

Aspecte ale suicidului in filosofia si literatura moderna

David Hume, in "Essay on suicide", arata ca moartea voluntara nu este o violare a datoriilor
fata de Dumnezeu, nici fata de aproapele si nici fata de sine insusi, fiindca sinuciderea
reprezinta puterea omului exercitata asupra sa insusi, ca un act liber, este motivata de faptul ca
prin suicid nu sunt lezate intru nimic drepturile stapanirii divine, deoarece omul poseda trupul
ca pe o proprietate a sa, de care are dreptul sa dispuna dupa cum voieste. D. Hume, in
afirmatia sa, nu face deosebirea intre dreptul de stapanire si dreptul de folosinta. Omul are
dreptul asupra trupului sau, dar nu spre a-l distruge, ci spre a-l pastra, a-l ingriji, a-l
perfectiona, asa cum, de altfel, natura insasi ii impune. Sfantul Apostol Pavel poate face, in
acest context, fireasca constatare: "Caci nimeni nu si-a urat vreodata trupul, ci il hraneste si il
incalzeste, precum si Hristos Biserica" (Efeseni 5, 29).

La randul sau, Albert Camus, in cap. "Absurdul si sinuciderea" din "Mitul lui Sisif", spune:
"Nu exista decat o singura problema filosofica cu adevarat importanta: sinuciderea.

A hotari daca viata merita sau nu sa fie traita, inseamna a raspunde la problema fundamentala
a filosofiei. Oamenii se sinucid fiindca viata nu merita sa fie traita, iata, fara indoiala un
adevar "nefecund totusi, pentru ca e un truism" imi iau aici libertatea sa numesc sinucidere
filosofica atitudinea existentialista. Pentru existentialisti, negatia este Dumnezeul lor. In

intelesul cel mai exact, acest Dumnezeu nu se sustine decat prin negarea ratiunii umane�
Suicidul in Sfanta Scriptura

Legislatia Vechiului Testament nu face nici o referire la sinucidere. Cartile canonice amintesc
doar 5 cazuri:

1. Despre Abimelec se spune ca dupa ce i-a fost spart capul cu o bucata de piatra, pentru a nu
cadea in rusine, spunandu-se despre el ca "a fost ucis de o femeie", a chemat pe purtatorul sau
de arme sa-l ucida. (Judecatori 9, 51.55).

2.3. Regele Saul, invins in lupta cu filistenii, a cerut purtatorului de arme ca sa-l ucida, pentru
a nu ajunge de batjocora dusmanilor. De teama, purtatorul de arme refuza. Atunci Saul se
arunca in propria-i sabie. La fel a facut si purtatorul de arme. (I Regi 31, 1.5).

4. Dupa ce Ahitofel esueaza in conspiratia indreptata contra regelui David, "s-a dus la casa sa
si si-a facut testamentul in folosul casei sale, apoi s-a spanzurat si a murit si a fost
inmormantat in cetatea tatalui sau" (II Regi 17, 23).

5. Zimri, omorandu-l pe rege, a domnit doar 7 zile in Tirta. Israelitii revoltati si-au ales rege
pe Omri, mai-marele ostirii si au inconjurat cetatea unde domnea Zimri. "Cand a auzit Zimri
ca cetatea este luata, s-a dus in odaia din fund a casei domnesti si a dat foc casei domnesti, in
care era si a pierit" (III Regi 16, 15.18).

In cartile deuterocanonice este relatat un singur caz. Pentru sentimentul sau patriotic si pentru
faptele sale de vitejie, Razis este urmarit de dusmani, cu intentia de a fi ucis, "socotind ca de-l
va prinde va face foarte mare durere iudeilor. Si cand gloata de ostasi, vrand sa ia turnul unde
se ascunsese Razis, batea in usi si poruncea sa aduca foc sa aprinda usile, atunci Razis,
aproape sa fie prins, singur s-a junghiat cu sabia, vrand mai bine sa moara in cinste, decat sa
se supuna paganilor si impotriva cinstei sale sa pateasca ocari nevrednice". (II Macabei 14,
37.46).

In Noul Testament avem doar un singur caz, pe cel a lui Iuda, care s-a spanzurat (Matei 27,
3.5). Din aceste cazuri relatate in Sfanta Scriptura reiese clar ca suicidul a fost provocat fie ca
lasitate (incapacitatea de a suporta urmarile faptei comise), fie ca act de cinste si demnitate
patriotica, fie ca mustrare a constiintei, cum a fost cazul lui Iuda.
Mai dificila este problema pe care au pus-o unii teologi in discutie si anume ca Sfantul
Apostol Pavel ar prefera suicidul pentru a ajunge cat mai curand in comuniunea vesnica cu
Hristos cel inaltat in slava Tatalui. Se invoca in acest sens cuvintele Apostolului: "Pentru
mine moartea este un castig, iar viata este Hristos" (Filipeni 1, 21-23). Se sustine ca pozitia
exprimata aici ar fi confirmata si de alte texte. De pilda, in Romani 8, 38-40 citim: "Caci sunt
incredintat ca nici moartea, nici viata nu va putea sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu,
care este in Hristos Iisus, Domnul nostru". La fel, in II Corinteni, 5, 1-8 sta scris: "Caci, de
aceea si suspinam, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra cea din cer. Caci, fiind in acest
cort, suspinam ingreuiati, " pentru ca ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata. Avem
incredere si voim mai bucuros sa plecam din trup si sa petrecem cu Domnul".

Evident, in aceste texte, ca si in altele de acest fel, ideea forte consta in dorinta arzatoare a
apostolului de a fi intr-o comuniune vesnica si totala cu Hristos, eliberat de orice bariere sau
impedimente care ar putea stagna sau chiar umbri acest deziderat. Dar Apostolul nu ofera
elemente de discutie asupra sinuciderii, ca o cale care ar implini acest scop. Daca ar fi
intreprins vreo pledoarie in favoarea suicidului, s-ar fi cuvenit sa fi fost primul care sa-si puna
in aplicare propovaduirea sa. Ori, el emite regula ca "prin multe necazuri trebuie sa intram in
imparatia lui Dumnezeu. (Fapte 14, 22). Apostolul stie ca imparatia lui Dumnezeu se ia prin
lupta si numai cei ce se straduiesc ajung la ea. El scrie in acest sens lui Timotei: "Lupta cea
buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa
dreptatii pe care mi-o va da Domnul, judecatorul cel drept, in ziua aceea; si nu numai mie, ci
si tuturor celor care vor fi iubit aratarea lui. (II Timotei 4, 7.8). In acest context, sinuciderea
apare, in mod evident, ca o dezertare lasa, chiar ca un refuz de a-ti duce crucea pana la capat
cu curaj si demnitate.

Crestinul, ca atlet al lui Hristos, are menirea ca neintrerupt sa alege spre tinta chemarii celei
de sus (Filipeni 3, 13.14). La mantuire, ca scop final al vietii, se ajunge printr-o activitate
sustinuta si nu printrun act de autodistrugere. Indemnul apostolic este foarte clar: "lucrati cu
frica si cu cutremur la mantuirea voastra" (Filipeni 2, 12); spre a confirma cuvintele
Domnului: "Imparatia lui Dumnezeu se ia cu asalt si numai cei ce dau asaltul o cuceresc"
(Matei 11, 12). Aceasta inseamna ca imparatia lui Dumnezeu se cucereste prin lupta impotriva
obstacolelor de tot felul, de la puterile intunericului, pana la ispitele si patimile de care
permanent trebuie sa ne debarasam.
In acest context, s-ar putea eventual pune in discutie faptul ca in epoca apostolica si post
apostolica, precum si in timpul care a urmat acesteia crestinii manifestau dorinta arzatoare de
a fi in comuniune vesnica cu Hristos, fiind in asteptarea parusiei sau acceptand cu entuziasm
martiriul. Dar aceasta nu insemna intru nimic suicid. Sfantul Iacob indeamna in acest sens:
"Deci fiti indelung rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului. Iata, plugarul asteapta roada
scumpa a pamantului, indelung rabdand, pana ce primeste ploaia timpurie si tarzie. Rabdati,
dar si voi indelung si intariti-va inimile, caci venirea Domnului s-a apropiat" (Iacob 4, 7.8).

Indemnul crestin este in directia intaririi inimii prin rabdare si nu de suprimare a vietii datorita
slabiciunii si a lipsei de rabdare. Prin urmare, comuniunea vesnica cu Hristos nu poate fi
interpretata in nici un caz ca o dorinta agresiva fata de noi insine, ci ca o rasplata obiectiva
venita din partea lui Dumnezeu si acordata numai acelora care in lupta cu ispita si cu toate
vicisitudinile vietii, raman biruitori prin harul lui Hristos: "Fericit barbatul care rabda ispita,
caci fiind incercat va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe
El" (Iacob 1, 12).

In sfarsit, autorul Apocalipsei ne indeamna staruitor: Fii credincios pana la moarte si iti voi da
cununa vietii. (Apocalipsa 2, 10). Acest indemn spulbera orice posibilitate de a lua in
consideratie suicidul spre a ajunge in vesnica comuniune cu Hristos cel inaltat la cer, de-a
Dreapta Tatalui.

Atitudinea Bisericii fata de suicid

Fara indoiala, martiriul a insemnat un act de curaj si daruire pentru ideal. Ca jertfa de sine
pentru Hristos, martiriul a insemnat vitejie si biruinta. Nu despartirea de aceasta viata
trupeasca i-a indemnat pe primii crestini spre martiriu, ci credinta lor ferma si iubirea lor de
neclintit fata de Hristos. Din nefericire insa au aparut si falsi marturisitori, care de-a dreptul
provocau martiriul, nu ca pe o jertfa de totala daruire lui Hristos, ci ca glorificare a lor. Dar
inca dintru inceput, Biserica a refuzat o astfel de sfintenie. Cu toate astea, unii ca acestia nu au
incetat sa apara, astfel incat, pe la sfarsitul secolului al IV-lea, in Apusul crestin, Fericitul
Augustin, episcop de Hippo, a luat atitudine fata de pretinsii martiri apartinatori sectei si
ereziei donatiste. Faptul ca acestia isi chiar curmau viata, episcopul de Hippo si teologii
occidentali care au urmat au socotit sinuciderea ca fiind "hula impotriva Duhului Sfant" si ca
urmare, pacat de neiertat de Dumnezeu.
Cam in acelasi timp, in Rasaritul crestin, patriarhul Timotei al Alexandriei (381-385) a emis
un canon prin care declara sinuciderea ca act liber si deliberat, fiind un pacat atat de grav,
incat il exclude pe faptuitor din comuniunea ecleziala, iar Biserica isi declina orice atitudine
favorabila fata de unul ca acesta. Iata continutul canonului 14 al lui Timotei al Alexandriei:

"Intrebare: � Daca cineva nefiind in minti ridica mana asupra sa sau se arunca in prapastie, sa

se faca pentru el vreo aducere sau nu? Raspuns: In privinta acestuia clericul trebuie sa
lamureasca daca a facut aceasta cu adevarat fiind iesit din minti. Caci de multe ori rudeniile
celui ce a patimit aceasta, vrand sa obtina aducerea jertfei si rugaciune pentru el, mintesc si
zic ca nu era in minti. Uneori insa a facut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor
sau altminteri oarecum din scarba si pentru aceasta nu trebuie sa se aduca jertfa; ca insusi de
sine ucigas este. Deci clericul negresit trebuie sa cerceteze cu deamanuntul, ca sa nu cada in
osanda".

Sub influenta acestui canon, s-a hotarat ca atunci cand sinuciderea este savarsita ca act liber si
rational, celui in cauza i se va refuza orice rugaciune si orice fast de inmormantare, precum si
orice pomenire la Sfanta Liturghie sau cu alt prilej.

De acum, din secolul al IV-lea, pozitia Bisericii fata de suicid va deveni ferma, atat sub aspect
liturgic, cat si etic, toti teologii punand fapta la stalpul infamiei. Si nu nemotivat. Motivul
pentru care Biserica condamna suicidul rezida in faptul ca trupul deopotriva cu sufletul
constituie creatia lui Dumnezeu. Si precum Dumnezeu este atotsfant, tot ceea ce exprima
vointa lui Dumnezeu poarta pecetea sacralitatii. Pe de alta parte, sacralitatea trupului este data
si de faptul ca el nu este o simpla posesie autonoma, ci darul lui Dumnezeu, fata de care
trebuie sa avem responsabilitatea cuvenita. Darul lui Dumnezeu trebuie chivernisit spre
sfintenia Lui, prin participarea la viata divina. Trupul nu poate fi distrus ca o simpla posesie
fata de care poti chiar si abuza. Iata cuvintele Apostolului: "Sau nu stiti ca trupul vostru este
templu al Duhului Sfant si ca nu sunteti ai vostri?" Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul
vostru si in duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. (I Corinteni 6, 19.20).

Drept urmare "nimeni dintre voi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Caci
daca traim, pentru Domnul traim, iar daca murim, pentru Domnul murim; deci si daca traim si
daca murim, ai Domnului suntem. Caci si Hristos spre aceasta a murit si a inviat si a trait, ca
sa domneasca si peste cei morti si peste cei vii" (Romani 14, 7.9). Privit in lumina acestor
cuvinte, suicidul ca pierdere a increderii in Dumnezeu reprezinta o totala instrainare de El.
Pe de alta parte, luand trup omenesc ca al nostru, Fiul lui Dumnezeu a sfintit pe cruce firea
noastra, deopotriva sufletul si trupul deschizandu-le perspectiva vesnica a comuniunii cu
Dumnezeu. In aceasta situatie, noi ne nastem cu trup firesc, dar menirea acestuia este aceea de
a se transforma in trup duhovnicesc: "Se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc. Este
trup firesc, este si trup duhovnicesc. Asa s-a scris: s-a facut omul cel dintai, Adam suflet viu;
iar Adam cel de pe urma duh de viata facator" (I Corinteni 15, 44.45).0

De aici rezulta ca persoana umana formeaza o entitate psihosomatica indivizibila, cu menirea

induhovnicirii ei integrale (trup si suflet) in comuniunea vesnica a lui Dumnezeu.

Prin suicid, ca act constient si liber, aceasta unitate dintre suflet si trup se destrama, iar odata
cu ea, menirea spirituala a omului isi pierde sensul de a exista. Pentru acest motiv, prin suicid
se savarseste cu voie libera pacatul ruperii din comuniunea lui Dumnezeu, ramanand in afara
harului Sau si a sfinteniei Bisericii Sale.

Suicidul intre nebunie si responsabilitate

Dupa cum am vazut, raspunsul dat prin canonul 14 al patriarhului Timotei al Alexandriei
cerea clerului sa cerceteze amanuntit cazul de suicid si sa raspunda daca fapta a fost savarsita
ca efect al nebuniei sau ca act de vointa libera, rationala si responsabila.

Vom pune in discutie tocmai acest aspect, adica in ce masura suicidul este act constient si
liber si, prin urmare responsabil, urmarind pozitia spiritualitatii crestine, cea medicala, cea
psihologica si cea sociologica.

1. Sub aspectul spiritualitatii crestine suicidul este considerat un act al lipsei de credinta si de
incredere in pronia divina. Suicidul este act al revoltei contra lui Dumnezeu ca si Creator si
Rascumparator. Datorita faptului ca suicidul este o fapta ireversibila, neexistand posibilitatea
caintei, nu exista nici posibilitatea iertarii din partea lui Dumnezeu. Socotindu-l ca o "totala
lipsa de credinta", ca o instrainare si ruptura definitiva de Dumnezeu, S. Bulgakov socoteste
suicidul ca blasfemie fata de Dumnezeu, iar pe cel ce-si ia viata ca pe un "descendent spiritual
al lui Iuda tradatorul, respingandu-l pe Dumnezeu si fiind respins de Dumnezeu ".

Prin urmare, sub aspect spiritual, suicidul este considerat fapta abominabila, ce se datoreaza
"slabiciunii morale" provocate de pacat.
2. Dat fiind faptul ca persoana umana este o entitate psihosomatica ireversibila, medicinii si
psihologiei le revin sarcina si datoria de a studia aspectul psihic si somatic al sinuciderii.
Cercetatorii in domeniu au stabilit ca suicidul se datoreaza unei "depresii majore recurente" si
a unor "tulburari de stress post-traumatic", carora omul le devine victima. Apar in organism
anumite impulsuri de autodistrugere, datorita unor procese chimice si fiziopatologice. Astfel,
victima este mai degraba pacient, care trece prin urmatoarele stari psihice. Mai intai apar
sentimente de tristete si de tulburare, urmate de manie si apoi de speranta. Inclinatia spre
sinucidere apare odata cu transformarea "sperantei" in disperare. Cauzele care fac aceasta
trecere sunt de ordin neurologic, chimic, genetic, endocrin, etc.

1. Sub aspect neurologic si chimic, suicidul poate fi determinat de slabirea

neurotransmitatorilor, care afecteaza ganglionii de baza (cum este si in cazul bolii lui
Parkinson), fapt care atrage dupa sine o scadere a cantitatii de dopamina. Cantitatile scazute
de serotonina din organism si ale unor acizi inruditi cu ea, creeaza mai intai stari de
agresivitate si impulsivitate, care indreptandu-se impotriva propriei persoane, duc la depresia
patologica, ce degenereaza in suicid.

2. Factorii hormonali vizeaza in special sindromul pre-menstrual si disfunctia glandei tiroide.

3. Cercetarile stiintifice de necontestat au pus in evidenta comportamentul de autodistrugere

ca factor genetic existent, daca nu in familie, in istoria ei.

4. S-au semnalat la veteranii razboiului din Vietnam aparitia unor traume psihice manifestate
sub forma unor confuzii intre sentimentul respectului fata de sine si cel al vinovatiei si maniei
ofensive, in sensul ca neputandu-si manifesta mania fata de dusman, inabusind-o in sine, ii
devine tinta prin autodistrugere. Aceasta apare necontrolata, in sensul ca "ucide doi oameni":
pe sine fizic, iar pe celalalt emotional, ca obiect al ostilitatii ei.

5. Cauzele morale, precum alcoolismul, consumul de droguri, abuzul sexual, creeaza stari
impulsive de autodistrugere. Pe de alta parte, se poate ajunge si la stari decompensatorii
privind energia fizica si sufleteasca, conducand spre epuizari depresive, care in cele din urma
degenereaza in depresii de autodistrugere.

6. Sociologia a demonstrat ca 91% din cazurile de tentativa la sinucidere sau de sinucidere,

provin din mediile familiale haotice. La acestea se adauga starile depresive produse de
pierderea unor persoane dragi in intervale scurte de timp, cum ar fi: pierderea ambilor parinti,
a sotului (sotiei), a copiilor, a prietenilor. Sentimentul existential al lipsei suportului social
aduce insingurarea depresiva si ucigatoare.

Importanta factorului social in sinucidere a determinat pe celebrul sociolog francez E.

Durkeim, sa spuna inca in 1897 ca suicidul nu poate fi considerat produsul vointei libere, ci
mai mult, poate avea cauze sociale.

Din cele pana aici tratate vedem ca suicidul ca auto-crima si blasfemie fata de Dumnezeu
Creatorul si Rascumparatorul, prin pierderea increderii in pronia cereasca si-n iubirea
salvatoare ce se ofera omului prin jertfa lui Hristos, constituie un pacat grav. Ca pacat,
suicidul intra atat in categoria pacatelor strigatoare la cer (autocrima), cat si in categoria
pacatelor impotriva lucrarii mantuitoare a Duhului Sfant, intrucat fiind ireversibil, nu poate fi
iertat de Dumnezeu in urma actului de cainta.

Urmarind insa cauzele care-l provoaca, suicidul apartine mai mult medicinii, psihologiei si
sociologiei, decat spiritualitatii. De cele mai multe ori omul este victima impulsurilor sale de
autodistrugere. De fapt insasi "slabiciunea morala" si pacatul, care il genereaza sub aspect
spiritual, au cauze adanci ce rezida in structura psihosomatica a omului, ce nu-i ofera
posibilitatea de revenire de sub apasarea distrugatoarelor stari depresive. In felul acesta,
sinucigasul este mai degraba pacient decat inculpat.

Avand in vedere faptul ca iubirea lui Hristos inclina totdeauna spre pacatos, ar fi bine ca,
neacceptand pacatul, sa-l oferim totusi pe pacatos milei lui Dumnezeu. Parintele profesor
John Breck arata ca "sinuciderea e o tragedie ce ne implica pe fiecare din noi ca madulare ale
unui singur Trup. Si, intr-o oarecare masura, raspunderea ei cade asupra noastra, a tuturor. In
lumina acestei evidente, trebuie sa regandim abordarea atat a celor care se sinucid, cat si a
celor care sufera cel mai mult datorita mortii lor. Poate a sosit vremea crearii unei slujbe
liturgice care ar permite inmormantarea sinucigasilor " ceva analog cu slujba de pocainta in
cazul recasatoririi celui divortat".

Impartasind intru totul aceasta parere, concluzionam impreuna cu acelasi distins profesor,
aratand ca "responsabilitatea Bisericii in astfel de cazuri este de a-l accepta atat pe cel
decedat, cat si pe cei mai raniti de aceasta moarte tragica si sa-i daruiasca si pe acestia milei
iubitoare a lui Dumnezeu. Ingrijirea pastorala se va concentra asupra vindecarii celor ramasi
fara persoana iubita, evitand orice judecare sau condamnare. Dumnezeu poate intelege factorii
complecsi care determina sinuciderea, indiferent daca in aparenta aceasta este pentru noi
"rationala" sau nu. Rolul nostru este sa lasam victima in grija milostiva a lui Dumnezeu, in
timp ce suntem martorii adevarului ca iubirea mantuitoare a lui Hristos e mai puternica chiar
decat moartea produsa prin sinucidere.

Sorin Cosma

Abuzurile asupra copiilor

"Iar cine va sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se
atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii" (Matei 18,6).

Introducere
Desi ar trebui sa abordez acest subiect in calitate de teolog, am ales sa scriu din punctul de
vedere al unui parinte. Am doi fii, Alexandru si Iulian, si as dori sa aduc in discutie suprema
noastra responsabilitate fata de copiii nostri si ai tuturor celorlalte familii din toate parohiile
tarii, priavind lucrurile din perspectiva copiilor. Calitatea mea de cleric ma determina sa
privesc lumea in mod diferit, adaugandu-i o a treia dimensiune, dimensiunea cereasca. In
Biserica, termenul "copil" nu se limiteaza la varsta biologica - ci are in vedere vulnerabilitatea
unei persoane; privind sfera semantica a termenului din acest unghi, toti suntem copii, pentru
ca toti suntem vulnerabili. Copiii nostri ne aduc aproape un mare adevar: toti suntem copiii lui
Dumnezeu.

Prin urmare, ori de cate ori vine un credincios la mine, ma voi gandi ca este un copil
neputincios si vulnerabil, de care mi se cere sa am grija. Si dumneavoastra sa faceti la fel,
chiar daca, de obicei, va induioseaza doar copiii mici. Nu-i respingeti pe cei ce au comis un
abuz oarecare, pentru ca si ei sunt tot copiii lui Dumnezeu.

Deseori, oamenii se intreaba: Cum ne poate ajuta Biserica? Care sunt responsabilitatile ei in
aceasta privinta? Care este atitudinea Bisericii fata de copii? Dar fata de parinti? Dar fata de
cei care comit abuzuri asupra copiilor? Care este rolul Bisericii in sistemul de intrajutorare a
partilor implicate in acest proces atat de dificil? Avand in vedere faptul ca, desi ne ocupam
indeaproape de multiplele consecinte ale abuzurilor asupra copiilor, nu avem puterea de a le
pune capat - ce anume nu merge cum trebuie in modul nostru de viata? Care este "teologia"
abuzului asupra copiilor - sau lipseste cu desavarsire o asemenea teologie? Ce implica ea
despre felul in care percepem autoritatea si felul in care intelegem ascultarea? Nu cumva le
percepem intr-un mod cu totul eronat?

In ultimul timp, aspectele sociale ale problematicii abuzului asupra copiilor au fost analizate
aproape exhaustiv, in societatea occidentala contemporana, unul din trei copii cade victima
abuzurilor fizice; 99% dintre criminali sunt de gen masculin si 70% dintre victime sunt de gen
feminin. Fete si baieti de toate varstele sufera din cauza abuzurilor sexuale, iar in 75% dintre
cazuri cel ce le comite este o persoana in care copiii au incredere (tatal copilului, o ruda sau
un prieten de familie) sau pe care-o cunosc. In 90% dintre situatiile de agresiune fizica, cel ce
comite abuzul face parte din familia copilului. Aceste statistici cunoscute de noi toti sunt
estimari actuale, fa pofida faptului ca abuzurile comise asupra copiilor au atins proportii
uriase, Biserica Ortodoxa pastreaza tacerea asupra acestui subiect in cele mai multe dintre
cazuri, in special atunci cand agresorii sunt crestini practicanti.
Copiii si abuzurile

Abuzurile comise asupra copiilor se soldeaza cu nopti bantuite de cosmaruri, tipete de groaza,
lacrimi inabusite, individualitati reprimate si frante De cate ori aud despre asemenea situatii,
si aud foarte des, ma gandesc imediat la baietii mei, Alexandru si Iulian. Ideea ca un copil
poate suferi o agresiune fizica sau psihica ne provoaca nu numai disconfort, ci si manie. Este
de neinchipuit cat au de indurat unii oameni! Dintre toate realitatile nefericite din lumea in
care traim, abuzurile asupra copiilor sunt cele mai teribile.

Intr-un fel sau altul, fiecaruia dintre noi ii este furata demnitatea originala in contextul unui
asa-zis "joc al puterii". Desigur, traim intr-o lume in care lupta pentru supravietuire este
inevitabila, in care e nevoie de o anumita cruzime pentru a ne feri de primejdii. Numai ca, in
cazul abuzurilor asupra copiilor, departe de a se reduce la cele fizice, agresiunile au
numeroase forme pe care le ignoram, de obicei, sau, mai grav, de care ne putem face vinovati
chiar noi insine, uneori: umilirea copiilor prin atitudini sau cuvinte sarcastice, recurgerea la
invective verbale, comportari brutale, indiferenta, abuzurile emotionale sunt si ele tot abuzuri.
De asemenea, sa nu-i uitam pe copiii care sunt exploatati pretutindeni in lume, fiind obligati
sa munceasca sau sa se prostitueze pentru a satisface lacomia sau placerile unor indivizi
depravati.

Modul abuziv in care intelegem sa ne exercitam puterea, autoritatea si dreptul de proprietate

sau stapanire constituie un pacat fundamental care-si are radacinile in suficienta si orgoliu. A
face abuz atat de libertatea personala, cat si de cea a semenilor nostri, a nu respecta libertatea
fiecarei fapturi create de Dumnezeu - iata un alt pacat major de care va trebui sa dam seama in
fata Lui. Aceste pacate ne determina sa tratam oamenii ca pe simple obiecte. Abuzul asupra
copiilor este un exemplu graitor al unei atari conduite nefericite. Copiii au ajuns principalele
victime ale stilului nostru de viata.

Pe cai directe sau indirecte, pedagogia puterii si a simtului de proprietate promoveaza ideea ca
pedepsele corporale sunt benefice si necesare in procesul instructivo-educativ si ca, prin ele, ii
vom invata pe copii sa-si respecte parintii si sa-i asculte. Tolerarea violentelor comise asupra
femeilor si copiilor face parte dintr-o traditie profana straveche, care predomina in foarte
multe zone geografice. Mai mult, aceasta practica eronata este "legitimata" prin citate extrase
din textele scripturistice si patristice. Adeptii ei recurg la tactici de intimidare a celor ce sunt
dependenti de ei pe plan spiritual. Doctrina neortodoxa a "pacatului originar" constituie
principala sursa de justificare a multor practici pedagogice care se caracterizeaza prin cruzime
si represiune, apreciindu-se ca e absolut necesar ca vointa copiilor sa fie "infranta" pentru a-i
invata cum "se cuvine" sa se comporte. Orice manifestare de protest sau indarjire din partea
copilului, rezultata din aplicarea unor astfel de practici "educationale", e interpretata ca un
indiciu al necesitatii de a se recurge la sanctiuni suplimentare. Asemenea abuzuri deformeaza
si mutileaza vointa umana, consecintele fiind deosebit de grave: copilul (sau copilul devenit
adult) ajunge sa fie sau complet indiferent sau teribil de irascibil si agresiv. Semnificatia
doctrinei pacatului stramosesc e gresit interpretata drept o dovada a faptului ca toti copiii
"sunt rai din nastere". Sa ne gandim, spre pilda, la felul in care interpretam de cele mai multe
ori binecunoscutul verset 6 din Psalmul 50: "Iata, intru faradelegi m-am zamislit si in pacate
m-a nascut maica mea". In loc sa se explice sensul corect al acestui verset, si anume, ca ne
nastem intr-o lume in care predomina pacatele si abuzurile de tot felul, se sustine ca este
vorba despre marturia certa si incontestabila a faptului ca ne-am nascut "rai si pacatosi".

Abuzurile si agresiunile nu-i privesc numai pe cei care le sufera in mod direct - ele se rasfrang
si asupra noastra, a celorlalti oameni. Orice martor al unui act de violenta devine el insusi o
victima care se deprinde sa ignore actele de violenta, sa fie intru totul nepasator sau sa se
considere neputincios in fata lor. De multe ori, agresorii pretind "ca-i fac un bine"; desi sunt
complet surzi si insensibili fata de adevaratele nevoi ale celor pe care-i chinuiesc, oamenii cei
mai violenti pretind cu cinism ca ei "stiu ce le este de folos" victimelor lor.

In general, in viata de familie se presupune ca parintii au drept de proprietate asupra copiilor

lor: "Este copilul meu si fac ce vreau eu cu el; il cresc cum imi place mie" - bineinteles, toate
acestea "pentru binele" copilului, chipurile! Majoritatea copiilor, in loc sa fie ajutati sa se
maturizeze si sa-si stabileasca anumite limite, suporta consecintele nefaste ale violarii
personalitatii lor; ei sunt sunt rareori incurajati sa-si sustina opiniile sau sa-si exprime
dezacordul in mod liber si neinhibat - fiind constransi, de obicei, sa consimta la tot ce li se
spune sau la tot ce li se sugereaza sa faca, adica sa se supuna adultilor.

"Pedagogia otravitoare", asa cum a fost ea definita si descrisa atat de sugestiv de Alice Miller,
ocupa un rol esential in tragedia abuzurilor comise asupra copiilor, deoarece, prin promovarea
dreptului de proprietate asupra copiilor, favorizeaza violenta fata de ei. Regula este
urmatoarea: copiii sunt obligati sa-si asculte parintii si sa respecte cu orice pret, iar parintii au
convingerea ca au drepturi absolute asupra copiilor lor din punct de vedere fizic, psihic si
intelectual.
Sa nu profitam niciodata, in nicio imprejurare de vulnerabilitatea copiilor! Relatiile dintre
parinti si copii sunt o reflectare a relatiei dintre Dumnezeu si oameni. Dumnezeu nu ne
constrange niciodata; El nu ne impune un anumit cod de comportare - nici macar atunci cand
Il respingem. Cu toate ca este Creatorul lumii si Ziditorul nostru, El nu face niciodata abuz de
autoritatea Lui. Ca si adultii, copiii sunt chipul Dumnezeului nostru viu si iubitor - prin
urmare, ei sunt peste masura de pretiosi in ochii Sai: "a unora ca acestia este imparatia
cerurilor" (Matei 19, 14; Marcu 10, 14). Copiii nu sunt posesiuni ale parintilor, ei sunt
posesorii imparatiei ceresti.

In relatia cu fiii si fiicele lor duhovnicesti, clericii -fie ei episcopi, preoti, stareti sau
povatuitori spirituali -se afla in aceeasi situatie dificila in care se gasesc parinti fata de copii;
cand ai de-a face cu oameni vulnerabili, raniti psihic, este foarte usor sa-ti foloseste gresit
autoritatea - ceea ce va provoca rani si mai adanci acelor suflete. Daca dorim sa ne schimbam
atitudinea si sa punem capat abuzurilor asupra copiilor, trebuie sa examinam critic toate
principiile normative educationale considerate oportune si general valabile.

Fie ca suntem preoti sau parinti, datoria noastra este sa-i ascultam pe copiii care au devenit
victime ale violentei si sa-i ocrotim, tinand seama de calitatea lor de fapturi ale lui Dumnezeu.
Pentru majoritatea oamenilor, singurele metode de aparare in fata teribilelor suferinte
provocate de abuzurile comise asupra copiilor sunt negarea, tainuirea sau reprimarea
adevarului. De multe ori, victimele abuzurilor considera ca agresiunile au avut loc din cauza
lor. Deoarece abuzul si puternicul sentiment de rusine care rezulta din el distrug increderea
victimei in sine insusi si in propria valoare, copiii care au suferit agresiuni se vor maturiza
foarte greu, simtindu-se mereu dezorientati, neajutorati si ineficienti.

Dragostea copiilor pentru parintii lor este cauza pentru care actele de cruzime ale acestora,
constiente sau inconstiente, raman mult timp nedescoperite. Aceasta dependenta afectiva, ca
si faptul ca orice copil isi idolatrizeaza si idealizeaza parintii, le impiedica pe victimele
abuzurilor comise de parintii lor sa recunoasca, atunci cand devin adulti, ca au fost
traumatizati in copilarie; ei minimalizeaza impactul suferintei prin care au trecut; incercand
sa-si protejeze parintii, de multe ori ei preiau povara culpei asupra lor. Sentimentul de
vinovatie care decurge din aceasta situatie si care este deseori inculcat chiar de agresori, ii
deruteaza destul de tare pe copii. Preotii care se ocupa de victimele abuzurilor paterne sau
materne au misiunea de a-i convinge pe copii ca agresiunea comisa asupra lor nu ii priveste
numai pe ei, ci pe noi toti. In limba greaca, termenul folosit pentru spovedanie este
exomologesis, care semnifica atat deschiderea fata de o alta persoana, ceea ce constituie
primul stadiu al procesului de vindecare, cat si identificarea parintelui duhovnicesc cu cel ce
se marturiseste. Solidaritatea preotului cu credinciosul si increderea reciproca dintre ei - iata
remediul care tamaduieste cu adevarat orice rana sufleteasca.

Copiii care au suferit abuzuri se simt foarte singuri si izolati in suferinta si nefericirea lor.
Alienati de familie, de lume, de ei insisi, ei simt ca nu-si pot impartasi durerea nimanui.
Faptul ca au fost tradati de cei pe care-i iubesc le agraveaza alienarea atat de mult incat ajung
sa se indeparteze complet de cei din jur si sa se inchida in ei insisi.

Abuzul de putere duce la neincredere. Deoarece increderea poate fi distrusa la o varsta foarte
frageda, primul obiectiv al preotului caruia i se incredinteaza vindecarea unei victime a unui
abuz este restabilirea increderii in sine insusi si in cei din jur. Cel ce nu a reusit sa castige
increderea oamenilor nu are rost sa predice, pentru ca predica lui nu va avea niciun ecou.
Ceea ce e cu adevarat important este ca preotul sa fie receptiv si devotat atat fata de victima,
cat si fata de persoana care s-a facut vinovata de a fi comis abuzul respectiv; in acest fel, atat
victimele cat si agresorii vor sti ca nu sunt niste oameni de nimic si ca pot fi iubiti indiferent
de ceea ce li s-a intamplat. Este absolut necesar ca ei sa fie inconjurati de atentie si
compasiune si sa fie incurajati sa comunice cu exteriorul - pentru a se evita alienarea lor totala
si ireversibila. Atat victima cat si agresorul trebuie sa fie ajutati sa infrunte durerea provocata
de violenta savarsita. Desi trecutul nu poate fi schimbat, dragostea lui Dumnezeu va incepe sa
vindece ranile sufletesti de indata ce oamenii isi vor accepta slabiciunile si suferintele. Sfantul
Pavel spunea: "puterea mea se desavarseste in slabiciune" (II Corinteni 12, 9).

Iata in ce termeni isi marturiseste durerea o tanara asupra careia a fost comis un abuz cu putin
timp in urma:

"Va rog sa nu-mi spuneti ca ceea ce mi s-a intamplat tine de trecut, nu de prezent, asa cum
mi-au spus altii. Va rog sa nu-mi spuneti sa nu mai sufar, pentru ca sufar foarte tare inca! Unii
dintre cei ce ma asculta au impresia ca inteleg tot ce simt eu, ma "remonteaza" sufleteste, imi
tin cate o predica, imi recomanda sa ma straduiesc sa am mai multa credinta sau chiar ma
intreaba, fara niciun pic de tact, daca sunt crestina! Or fi avand ei solutii la orice problema,
dar eu simt ca ma prabusesc sub povara durerii mele".
Cateodata, cei ce au menirea sa sprijine si sa consilieze sunt preocupati mai mult de propriile
dificultati decat de suferintele celor pe care pretind ca-i ajuta. Aceasta afirmatie poate fi
extinsa si asupra artei de a fi parinte, care ar trebui sa constea in crearea conditiilor optime
necesare maturizarii copiilor. Misiunea fundamentala a unui parinte este de a fi alaturi de
copiii sai, de a le stimula creativitatea si de a le inlesni maturizarea; din nefericire, insa,
parintii se asteapta ca acestia sa fie la dispozitia lor si sa faca tot ceea ce le cer ei, fara sa se
gandeasca la prioritatile copiilor. Pe alta parte, ma intreb, sincer ingrijorat, in ce masura
terapia sau invataturile oferite de povatuitorii spirituali le sunt de folos celor care au fost
traumatizati intr-un fel sau altul? Nu cumva trateaza ele traumele povatuitorului? Aceasta ar fi
o forma de manipulare foarte subtila care ar duce la consecinte extrem de negative.

Daca ii iubim cu adevarat pe oameni, atunci mai intai sa-i ascultam si sa incercam sa
intelegem ce simt ei, prin ce fel de experiente trec, indiferent de cat de dureroase sau
tulburatoare ar fi aceste experiente. Si durerea e o cale importanta de a se maturiza. Sa
patrundem in lumea lor ranita cu harul si delicatetea Duhului Sfant.

Aceasta este semnificatia deplina a iubirii, asa cum a fost ea revelata in Iisus Hristos.
Dragostea nu e doar o emotie, ea este si o mare responsabilitate. Exista cazuri cand dragostea
inseamna sa nu intorci si celalalt obraz (cf. Matei 5, 39; Luca 9, 29) si sa refuzi sa iubesti pe
cineva. Este o greseala sa-i invatam pe copiii nostri numai un aspect al iubirii. Copilul trebuie
sa invete ca a iubi poate uneori sa insemne a spune "nu" si este datoria Bisericii sa faca acest
lucru, prin intermediul preotilor, al profesorilor sau al parintilor. Cel ce ne-a invatat virtutea
de a intoarce si celalalt obraz (Matei 5, 39; Luca 6, 29) a refuzat sa faca aceasta atunci cand
unul dintre reprezentantii autoritatii iudaice I-a dat o palma pe nedrept (Ioan 18, 22-23).

Dumnezeu, Cel ce ne-a creat, ne-a poruncit sa avem grija unul de celalalt si de intreaga creatie
(Facerea 1, 28). In toate imprejurarile vietii noastre, avem libertatea de a alege intre a-L
asculta sau nu pe Dumnezeu, a implini sau nu voia Lui. Putem folosi darurile si puterile cu
care-am fost inzestrati pentru a face binele sau pentru a face raul. Vinul pe care unii oameni il
beau pentru a se destinde poate duce la comportari abuzive - dar tot vinul poate fi folosit
pentru a ne impartasi cu Dumnezeu si cu lumea pe care a creat-o El. Alegerea depinde de noi
(I Ioan 4, 7-21).

Si victimele abuzurilor au de ales intre a adopta o atitudine identica cu cea a detracatilor care
le-au provocat suferinta si a-si transforma durerea lor in energie si vointa de a se purifica,
eliberandu-se de trauma suferita. Preotii au si ei de ales intre a accepta victimele in starea lor
nefericita, privindu-i ca pe fapturi ale lui Dumnezeu pe care El ii iubeste, indiferent de
conditia in care se afla, si a se considera pe ei insisi asezati intr-o pozitie de superioritate fata
de ceilalti oameni, care-i indreptateste sa-i considere pe ceilalti mai prejos decat ei. Dupa
parerea mea, rolul preotului este, pur si simplu, acela de a pasi alaturi de oameni si a-i sprijini
in demersurile lor, oricat de lente ar fi acestea; fiecare persoana isi are ritmurile sale launtrice.
Oamenii traumatizati au o nevoie acuta de acceptare si de recunoastere si afirmare a valorii lor
umane sacre.

Deoarece unele victime ale abuzurilor nu sunt capabile sa simta prezenta tamaduitoare a lui
Dumnezeu, e de datoria noastra sa-i ajutam sa o descopere in atitudinea si conduita noastra.
Pentru aceste victime reactia noastra este absolut cruciala. O ameliorare cat de mica a starii
lor de spirit, un pas cat de mic facut spre sufletul lor, vor fi cu certitudine binefacatoare,
contribuind la vindecarea ranilor lor, asa cum a fost pentru femeia cu scurgerea de sange care
s-a atins de haina lui Iisus faptul ca El nu a respins-o, ci, oprindu-se din mers, a cerut
amanunte despre suferinta ei si, tamaduind-o, i-a intarit credinta in Dumnezeu (cf. Marcu 5,
27-34).

Parintii

Painea pe care o frang preotii in cadrul fiecarei Sfinte Liturghii pentru a-i impartasi pe
credinciosi spre mantuire, "pentru ca ei sa aiba viata vesnica", intruchipeaza fragmentarea firii
omului, care se cere reintregita, tamaduita si reunita cu Dumnezeu in duhul smereniei si al
unei depline increderi si responsabilitati a fiecaruia dintre noi.

Aceeasi sensibilitate si intelegere se cere aplicata si in cazul rolului pe care-l au parintii in

viata copiilor lor. Comunicarea intre parinti si copii este un proces extrem de semnificativ, o
parte integranta a atitudinii oricarui parinte sau figuri paterne. Desi, de cele mai multe ori,
parintii sunt lipsiti de cunostinte clinice elementare, lor li se incredinteaza misiunea de a
"reintregi" sufletele copiilor traumatizati de felurite agresiuni. Dar noi, preotii, ce facem?
Cum ii ajutam? Ii consolam, le raspundem la intrebari, ne grabim sa-L invocam pe
Dumnezeu, oferindu-le citate scripturistice sau povete care decurg din acestea, neglijand
fondul problemei si ferindu-ne de a incerca sa indreptam relatiile dintre parintii si copiii care
au suferit agresiuni sau relatiile dintre ei si agresori. in ultima instanta, ne facem adeseori
vinovati de izolarea parintilor, a victimelor si a agresorilor de restul oamenilor, aplicandu-le
"pansamente" peste rani, fapt care nu atrage dupa sine niciun fel de schimbare in atitudinea
lor fata de trauma suferita sau in conduita lor. Fie ca cel ce a declansat actul de agresiune e un
strain, fie ca e un membru al familiei victimei sau, in cazul sotiilor maltratate de sotii lor,
partenerul de viata al victimei, ranile lor raman nevindecate sau uneori chiar intru totul
ignorate. In felul acesta, dovedim nu numai insensibilitate fata de surparea relatiilor dintre cei
implicati intr-un caz de abuz, dar cream o alta prapastie si un alt vid in Biserica - intre noi si
cei traumatizati.

Ne-am referit anterior la ideea ca parintii au "drept de proprietate asupra copiilor. Potrivit
acestei pedagogii, unii parinti au falsa convingere ca detin drepturi absolute asupra
comportamentului, sentimentelor, gandurilor, trupurilor si sufletelor copiilor lor. Niciun
parinte nu trebuie sa considere ca are puteri nelimitate asupra copilului sau. Copiilor trebuie
sa le fie respectat spatiul interior, "camara" lor launtrica sacra (cf. Matei 6, 6), unde n-are
nimeni voie sa intre, unde ei sunt liberi sa simta, in siguranta si cu bucurie, prezenta lui
Dumnezeu. Daca acest spatiu launtric va deveni baza temeinica a echilibrului vietii copiilor
nostri, ei nu vor mai fi obligati sa-si caute implinirea in performante sau satisfactii exterioare.
in familiile in care acest echilibru lipseste sau e deficitar predomina dominarea autoritara (a
sentimentelor si conduitei copilului), per-fectionismul si tirania aparentelor (e mai important
sa pari intr-un anume fel decat sa fii cu adevarat asa cum pari), culpabilizarea (blamarea altora
sau autoinvinovatirea), suspiciunea (lipsa de incredere in relatiile cu cei din jur) si
iresponsabilitatea. In loc sa fie incurajati sa aiba autoritate in relatiile lor cu membrii familiei
lor si sa dezvolte legaturi de prietenie si comunicare cu ceilalti oameni, copiii sunt invatati sa
nu "discute" despre problemele si sentimentele lor, sa nu si le "exprime" niciodata.

Parintii care comit abuzuri asupra copiilor lor au suferit la randul lor de pe urma unor
agresiuni savarsite asupra lor in copilarie. Traumele provocate de acele agresiuni au ramas
nevindecate, motiv pentru care atunci cand ajung si ei parinti repeta acelasi comportament
reprobabil care i-a facut sa sufere. De ce se intampla acest lucru? Probabil din cauza
desconsiderarii de sine care-i caracterizeaza si din cauza faptului ca, negand tragedia prin care
au trecut in copilarie si purtandu-se intocmai parintilor tor, doresc sa se convinga pe ei insisi
ca parintii lor n-au fost in fond niste parinti rai care nu i-au iubit, ci ca ceea ce au facut acestia
a fost spre binele lor. Iata explicatia faptului ca asemenea nenorociri se perpetueaza de la o
generatie intr-alta. Violenta fizica creeaza dependente cumplite atat pentru parinti, cat si
pentru copiii care ii devin victime.
Autorii abuzurilor

De obicei facem deosebirea intre terapia duhovniceasca aplicata agresorilor si cea la care
recurgem cand avem de-a face cu victimele acestora sau cu alte potentiale victime. Desi
aceasta este o solutie, suntem inca foarte departe de remedierea traumelor produse. Poate ar
trebui sa ne ocupam mai intai de autorii abuzurilor si de-abia dupa aceea de victimele lor - si
aceasta nu numai din motive logice, dat fiind faptul ca unii reprezinta cauza, iar ceilalti
consecintele, ci mai ales din ratiuni etice. Nu e bine sa-i izolam pe autorii abuzurilor de
societate sau sa ne cramponam de convingerea ca izolarea lor constituie solutia definitiva a
problemei. Exista si cazuri in care vina nu este in exclusivitate a lor, ci si a familiei din care
provin. Uneori, agresorii pot face parte chiar din familia noastra; pot fi eu acela sau
dumneavoastra. Nu toti agresorii sunt psihopati perversi; statisticile arata ca barbatii (si
femeile) implicate in abuzuri asupra copiilor sunt oameni "obisnuiti", care apartin grupurilor
socio-profesionale, economice, culturale si religioase din care facem parte cu totii.

Biserica sustine unitatea naturii umane; existenta unui singur raufacator, in orice loc si orice
perioada de timp, reprezinta un esec al tuturor oamenilor, al dumneavoastra si al meu: "Cel
fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai cu piatra" (cf. Ioan 8, 7). Eu sunt vinovatul si tot
eu sunt cel chemat sa se purifice. Aceasta nu inseamna sa-i absolvim pe autorii abuzurilor de
pedeapsa ce li se cuvine, ci inseamna sa avem grija sa nu ne consideram superiori lor sau sa
nu presupunem ca, in timp ce ei poarta intreaga responsabilitate a faptelor reprobabile pe care
le-au comis, noi suntem intru totul eliberati de povara acestei responsabilitati. Misiunea
noastra nu e aceea de a-l pedepsi pe raufacator, ci de a ingenunchea cu smerenie alaturi de el
si de a-i oferi sprijin sufletesc, pentru ca si el este unul dintre noi. Sa reflectam serios asupra
faptului ca "in casa Tatalui [nostru] multe locasuri sunt" (cf. Ioan 14, 2) - si ca toate sunt de
sticla, adica toate sunt fragile, gingase, delicate. Toti suntem potentiali raufacatori. Cel ce a
comis un abuz este tot om ca si noi. Linia de demarcatie dintre agresor si victima este foarte
fina. Pe toti ne va judeca Dumnezeu. Abuzurile, pacatele, in general, sunt rani facute de
oameni impotriva oamenilor - si acest fapt il raneste pe Dumnezeu insusi.

Datoria Bisericii este nu numai sa vindece, ci si sa mantuiasca; Hristos a venit in lume pentru
ca "lumea sa se mantuiasca" (Ioan 3, 17), in special "cel pierdut" (Luca 19, 10; Matei 18, 11),
cel nedorit, alungat, ostracizat, neiubit. Aceasta categorie ii include si pe agresori si pe
victime. Daca-i vom desparti pe agresori de Biserica, ii vom lipsi de sursa lor de oxigen, adica
de dragostea lui Dumnezeu, manifestata prin dragostea oamenilor pentru ei, si vom comite
aceeasi crima ca si ei: abuzul.

Suferinta Bisericii pentru fiii si fiicele ei este aceeasi. In tragedia abuzurilor, agresorul este
cealalta victima, deseori neglijata de noi deoarece faptele savarsite de el ne "tulbura" linistea
si ne obliga sa ne analizam atitudinea si conduita proprie. in ultima instanta, toti suntem raniti
si toti avem nevoie de vindecare. Biserica deplange intreaga umanitate cazuta si are grija de
toti oamenii. Ne mantuim unul prin celalalt - nu ne mantuim niciodata singuri. Sa nu ne
consideram niciodata mai presus de ceilalti oameni. Sa vedem plinatatea slavei lui Dumnezeu
prin ochii celuilalt, caci "Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi" (cf. Ioan 1, 14). Din
acel moment al istoriei, pentru a-L afla pe Dumnezeu, tu, omule, ai fost chemat sa iei aminte
la cel de langa tine, la "aproapele" tau, asa cum il numeste Sfanta Scriptura, si sa-1 iubesti
"din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta" (Marcu 12,
30; Luca 10, 27). Sfanta Scriptura ne porunceste: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine
insuti" (Marcu 12, 31), ceea ce inseamna ca nu egocentrismul trebuie sa constituie centrul
fiintei noastre, ci aproapele nostru. Aproapele nostru este adevaratul nostru eu in care se
reflecta iubirea lui Dumnezeu pentru noi si a noastra pentru El (Ioan 15, 9; 12). Nu putem trai
unul fara celalalt. Sfantul Ioan Scararul observa:

"Cand Dumnezeu este maniat pe noi, povatuitorul [aproapele] nostru poate sa-L impace iarasi
cu noi; dar cand l-am suparat pe acesta, nu mai avem pe nimeni care sa-l milostiveasca spre
noi".

"Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine" (Matei 19,14)

Asa cum observam mai inainte, atunci cand parintii doresc sa-si implineasca propriile ambitii
prin copiii lor se ivesc mari dificultati. Cand parintii isi impun vointa asupra copiilor se
produce o erodare a personalitatii copiilor, in loc sa se confrunte cu propriile suferinte din
copilarie si sa caute tamaduire in propria constiinta, parintii isi proiecteaza adeseori aceste
suferinte asupra copiilor lor. in acest sens, ne putem identifica atat cu agresorii, cat si cu
victimele, deoarece toti am suferit unele abuzuri din partea parintilor nostri, intr-o masura mai
mare sau mai mica. Numerosi oameni si numeroase imprejurari cauta "pruncul" (Matei 2, 20);
numerosi sunt cei ce vor "sa-l ucida" (Matei 2, 13).
Primul nostru contact cu lumea are loc prin ochii nostri de prunc; indiferent de cat de "maturi"
vom deveni ulterior, imaginea aceasta va ramane in noi de-a lungul intregii noastre vieti. Daca
"pruncul" din noi a fost neglijat in vreo imprejurare oarecare, ranit sau abandonat, umilit sau
dezamagit, vulnerabilitatea lui - impreuna cu toata suferinta si mania resimtita in acele
momente - va continua sa existe in adancul sufletului nostru. Daca nu ne va preocupa in mod
serios vindecarea suferintei copilului din noi, viata noastra se va inrautati pe zi ce trece. Daca
nu vom constientiza faptul ca "imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul" nostru (Luca 17, 21),
daca nu ne vom trai viata din perspectiva acestui adevar, nu ne vom cunoaste niciodata pe noi
insine, nu vom putea avea niciodata relatii normale cu ceilalti oameni si nu ne vom putea
niciodata apropia de misterul dumnezeirii:

"De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor. Deci cine se
va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela va fi mai mare in imparatia cerurilor" (Matei 18, 3-
4).

Hristos Domnul ne cere in mod imperios sa cautam "mai intai imparatia lui Dumnezeu"
(Matei 6, 33) si ne indeamna, fara echivoc, sa fim ca pruncii, pentru ca "a unora ca acestia
este imparatia cerurilor" (Matei 19, 14). Drept aceea, sa privim pruncul (Matei 2, 11)
dinlauntrul nostru, sa-l tamaduim si sa-i alinam suferintele in numele lui Hristos (Matei 18, 5).
Sa ne cercetam sinele si sa descoperim imparatia cereasca dinlauntrul nostru! Unora dintre noi
li se va parea dificila o asemenea incursiune launtrica, pentru ca nici nu-si mai amintesc ce
inseamna a fi copil - desi poate ca au copii sau se inteleg foarte bine cu copiii.

Si totusi, fiecare dintre noi are o imagine a sa de pe vremea cand era copil; fiecare dintre noi
pastreaza aceasta imagine ca pe o fotografie la care se uita din cand in cand. Pentru multi
dintre noi, descoperirea copilului din noi insine echivaleaza cu o intoarcere acasa. Este primul
pas pe care-l facem spre noi insine si spre Dumnezeu.

Copilul dinlauntrul nostru e o sursa datatoare de viata si energie. Este al saselea simt, care
"intercepteaza" vibratiile dumnezeirii, ale vietii si ale suferintei. Aceasta sursa a fost descrisa
drept "copilul minune" dinlauntrul nostru, o parte esentiala din noi insine care reprezinta
preaplinul dumnezeirii si care are o credinta nestramutata in Parintele ceresc, "Tatal nostru",
al tuturor (Matei 6, 9). Plin de incredere, supunere, gingasie si iubire, acest "copil minune" nu
se teme niciodata ca va rataci calea, ci e totdeauna receptiv la impresii si experiente noi, la
alternative de viata si la surprize de tot felul. El ne da taria, capacitatea, entuziasmul si
spontaneitatea de a trai in prezent - nu in vinovatia zilei de ieri, nici in teama zilei de maine.
El ne indeamna sa descoperim implinirea suprema inlauntrul nostru, in Dumnezeu.

Acest copil minune e partea cea mai plina de viata a sinelui. Este jucaus, vesel, plin de
naturalete si creativitate. Are o vointa puternica ce nu poate fi mutilata sau distrusa. E fericit
si trist; rade si plange. E minunat si imprevizibil. Are dorinte, imperative, isi creeaza spatiul
necesar cresterii, infloririi si izbandirii.

Dar acest copil a fost ranit, pentru ca lumea in care traieste e plina de suferinta, iar raul este o
realitate. Copilul din noi a supravietuit atator dureri - moartea sau infirmitatea cuiva din
familie, o pierdere ireparabila, un abandon, un abuz, o instrainare, o nedreptate. Intr-un fel sau
altul, toti purtam urmele unor rani mai mari sau mai mici. Pentru a supravietui, copilul
minune din noi si-a creat strategii care sa-l ajute sa se confrunte cu loviturile primite si sa le
depaseasca. Si-a creat un "fals eu", dar a ramas viu si scanteietor ca o raza de speranta care
dainuie de-a pururi. El este cel care ne-a luat de mana atunci cand ne-am simtit coplesiti de
necazuri. El este cel care ne ia de mana si astazi. Avem posibilitatea sa ne remodelam vietile
in fiecare moment, sa intelegem cine suntem, cu adevarat. Ranile noastre pot deveni puterile
noastre.

"Copilul minune" dinlauntrul nostru ne ajuta sa vedem frumosul dincolo de urat, lumina
dincolo de intuneric, viata dincolo de abuz si violenta. A-l cinsti pe acest copil, a-i pretui
valoarea, a-i aprecia contributiile lui la felul cum se cuvine sa traim - iata indatoririle noastre
fata de el, indatoriri de o covarsitoare importanta duhovniceasca. El e cel care stie adevarul:
"Eu nu sunt durerea mea, tot astfel cum nu sunt nici biruinta mea. Eu sunt cu mult mai mult
decat acestea".

Invierea este decizia noastra de a vedea lumina in mijlocul intunericului. A descoperi

imparatia cerurilor dinla-untrul nostru e o hotarare pe care fiecare dintre noi o ia pentru sine -
dar nu de unul singur, ci cu ajutorul harului divin. Gratie copilului din noi insine, vom privi si
vom vedea cu adevarat, vom asculta si vom auzi cu adevarat, vom vorbi si vom exprima cu
adevarat ceea ce gandim si simtim, vom savarsi lucruri de valoare, vom atinge lumea si vom
percepe atat binecuvantarile cat si suferintele ei, ne vom intelege pe noi insine si-i vom
intelege pe cei din jurul nostru. Acest copil ne va ajuta sa ne simtim acasa oriunde ne-am afla,
langa oricine am fi si in orice imprejurare ne-am gasi, deoarece el stie ca adevarata noastra
casa este in ceruri:
"Caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie" (Evrei 13, 14).

Aceea va fi adevarata noastra intoarcere acasa. Vom ajunge acolo, insa, pas cu pas. Prin harul
lui Dumnezeu si cu sprijinul "copilului minune" dinlauntrul nostru, vom sti ca nu suntem si nu
vom fi niciodata singuri; vom fi mereu insotiti pe cale, in fiecare clipa - intr-atat de mare sunt
puterea si harul botezului, plinatatea si autoritatea in virtutea careia am fost creati "dupa
chipul" lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).

Concluzii

Atunci cand se comite un abuz asupra unei persoane, este invadata cea mai profunda zona a
fiintei umane, cel mai sacru spatiu intim. In cazul abuzurilor sexuale, e violat templul sfant al
trupului, care reprezinta cel mai important hotar omenesc; cand acesta e profanat, insasi
esenta fapturii umane este lezata in profunzime.

Suntem noi pregatiti sa constientizam dimensiunile abuzurilor comise asupra copiilor, uneori
chiar in imediata noastra apropiere? Suntem noi dispusi sa recunoastem atat propria
contributie, cat si responsabilitatea noastra colectiva fata de acest grav flagel social? Avem
noi deschiderea sa aratam mai multa maleabilitate si intelegere fata de autorii abuzurilor si sa
ne rugam fara incetare pentru cei care le-au cazut victime si care apeleaza la noi, preotii,
pentru alinarea suferintelor lor? Suntem noi in stare sa fim mai atenti fata de ceea ce li se
intampla oamenilor din jurul nostru, indeosebi fata de vulnerabilitatea copiilor si parintilor din
imediata noastra apropiere? Suntem noi capabili sa-i aflam pe cei ce sufera si sa-i reintregim
sufleteste cu dragostea iubitorului de oameni Dumnezeu? Avem noi curajul de a interveni in
vietile celor singuratici si adanc traumatizati de felurite tare pentru a-i impiedica sa-i
traumatizeze si pe altii? Ne pricepem cu adevarat sa identificam problemele cu care se
confrunta enoriasii parohiei noastre in casele si in familiile lor sau ne complacem in ignoranta,
considerandu-i pe toti "buni crestini"? Putem sa infruntam orice forma de violenta si abuz in
societate, in familie, intre prieteni si inla-untrul nostru? Suntem in stare sa percepem ranile pe
care le purtam in adancul sufletului? Dorim cu adevarat sa ne vindecam pe noi insine pe
deplin? Cat de intensa e ravna noastra de a fi mantuiti? Suntem, oare, suficient de cinstiti
Pentru a deschide noi insine discutia despre aspectele nefericite ale vietii, abordand subiecte
ca, de pilda, autoritatea Si abuzul in cercurile ecleziale si teologice?

John Chryssavgis