Sunteți pe pagina 1din 18

Anatomia Aparatului Cardiovascular

Inima
Organul central al aparatului cardiovascular, este situata in mediastin – intre
cei doi plamani. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul indreptat
oblic in jos,la stanga si inainte. Astfel, 1/3 din inima este situata la
dreapta si 2/3 la stangaplanului mediosagital al corpului. Greutatea
inimii este de 250 – 300g. Prezinta o fata convexa, sternocostala, si o fata
plana, diafragmatica.Cele doua fete se unesc printr-o margine mai
ascutita, margineadreapta.Marginea stanga, rotunjita, vine in raport
cu plamanul stang. Baza inimii este situata posterior si la dreapta, aici
gasindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimiise afla atriile, iar spre varf,
ventriculele.Pe suprafata inimii se gasesc o serie de santuri: doua
interventriculare sidoua atrioventriculare, numite si santuri coronare, intre
atrii si ventricule.
Cavitatiile inimii
Atriile au forma cubica, o capacitate mai mica decat a ventriculelor,
peretii mai subtiri si prezinta cate o prelungire, numite urechiuse. La nivelul
atriului drept se gasesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei
cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiusei
drepte si orificiul atrioventricular drept, prevazut cu valva tricuspida.

La nivelul atriului stang sunt patru orificii de deschidere a venelor


pulmonare,orificiul de deschidere al urechiusei stangi si orificiul
atrioventricular prevazut cu valva bicuspida (mitrala). Cele doua atrii sunt
separate prin septul interatrial.

1
Ventriculele au o forma piramidala triunghiulara, cu baza spre
orificiulatrioventricular. Peretii lor nu sunt netezi, ci prezinta, pe fata
interna, trabecule. Labaza ventriculilor se afla orificiile
atrioventriculare – drept si stang -, fiecare prevazut cu valva
atrioventricularasi orificiile arteriale prin care ventriculul
stangcomunica cu aorta, iar cel drept cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu
arterial esteprevazut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care
au aspect de cuib de randunica. Cele doua ventricule sunt separate prin
septul interventricular.
Structura inimii
Din punct de vedere structural, inima este alcatuita din trei tunici care, de la
exterior spre interior, sunt: epicardul, miocardul si endocardul.

Epicardul este foita viscerala a pericardului seros si acopera


completexteriorul inimii. Cealalta foita a pericardului seros este
parietala si acopera fataprofunda a pericardului fibros, care are forma unui
sac rezistent, cu fundul asezatpe diafragm. Pericardul fibros protejeaza
inima. El este legat prin ligamente deorganele din jur: stern, coloana
vertebrala si diafragma.

Miocardul, stratul cel mai gros din structura inimii, cuprinde


miocardulcontractil, de executie, si miocardul embrionar, de comanda –
tesut nodal. Fibrele miocardului contractil sunt dispuse circular in atrii si
oblic in ventricule.Musculatura atriilor este complet separata de
musculatura ventriculelor,legatura anatomica si functionala fiind
realizata de tesutul nodal, alcatuit dintr-o musculatura specifica, ce
pastreaza caracterele embrionare. Morfologic, tesutul nodal se
deosebeste de cel de executie prin aranjamentul neregulat al miofibrilelor
care trec de la o celula la alta, formand retele, si prin abundenta
sarcoplasmei,bogata in glicogen.
Tesutul nodal cuprinde:
● nodulul sinoatrial, in atriul drept, in vecinatatea varsarii venei
cavesuperioare;
● nodulul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
● fasciculul atrioventricular (His), care pleaca din nodulul atrioventricular si
se imparte in doua ramuri, una stanga si alta dreapta, care coboara in
ventricule.Cele doua ramuri se divid, formand in peretii ventriculari reteaua
Subendocardica Purkinje.

2
Endocardul captuseste incaperile inimii, trecand fara intrerupere de la atria
spre ventricule. Endocardul de la nivelul atriilor se continua cu intima
venelor, iar la nivelul ventriculelor, cu intima arterelor. Endocardul inimii
drepte este independentde endocardul inimii stangi.

Vascularizatia si inervatia inimii


Inima este irigata de cele doua artere coronare (stanga si
dreapta), cu originea in aorta ascendenta. Din arterele coronare se
desprind ramuri colaterale,care sunt de tip terminal , irigand anumite
teritorii din miocard, fara a se uni curamurile colaterale vecine. Daca una
din aceste colaterale se obstrueaza, teritoriul respectiv nu mai este
vascularizat, se necrozeaza si se produce infarctul. Sangele venos al inimii
este colectat de sinusul coronar, situat in santul atrioventricular stang
si care se deschide in atriul drept.Inervatia extrinseca a inimii este
asigurata de nervii cardiaci, proveniti din vag si de simpaticul cervical.

NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE CARDIACA

Revoluţia cardiacă: Trecerea sângelui din atrii în ventriculi şi apoi în arborele vascular
împreună cu fenomenele care determină şi însoţesc această deplasare de sânge, poartă
numele de revoluţie cardiacă. Revoluţia cardiacă durează 0,8 secunde şi cuprinde:

♥ contracţia atriilor sau sislola atrială, care dureaează 0,1 secunde;

♥ contracţia ventriculilor sau sistola ventriculară, care durează 0,3 secunde,

♥ relaxarea (repausul) întregii inimi, sau diaslola generală, care durează circa
0,4 secunde

Inima este o pompă aspiratoare-respingătoare, circulaţia sângelui fiind posibilă datorită


contracţiilor ei ritmice.Revoluţia cardiacă începe cu umplerea atriilor în timpul diastolei
atriale, sângele venos din venele cave pătrunzând în atriul drept, iar sângele din venele
pulmonare, în cel stâng.

Pătrunderea sângelui destinde pereţii relaxaţi ai atriilor, până la o anumită limită, când
începe contracţia atrială, deci sistola atrială, care evacuează tot sângele atrial în
ventriculi.

Acumularea sângelui în ventriculi duce la creşterea presiunii intraventriculare şi


începerea sistolei ventriculare(contracţia ventriculilor). In timpul sistolei ventriculare,
datorită presiunii ridicate din ventriculi, care depăşeşte presiunea din artera pulmonară şi
aortă, se închid valvulele atrioventriculare şi se deschid valvulele sigmoide.

3
După expulzarea sângelui din ventriculi, pereţii acestora se relaxează şi începe
diastola ventriculară, când,datorită presiunii scăzute din ventriculi, se închid valvulele
sigmoide şi se deschid cele atrio-ventriculare.

La începutul diastolei ventriculare, sângele este aspirat din atrii de către ventriculi. La
sfârşitul diastolei ventriculare, contracţia atrială (sistola atrială) contribuie la vărsarea în
ventriculi a restului de sânge din atrii.

Rezultă că, în timpul revoluţiei cardiace, atriile şi ventriculii prezintă sistole (contracţii)
şi diastole (relaxări)succesive, care se efectuează în acelaşi timp în cavităţile drepte şi
cele stângi.

Diastola generală, adică relaxarea întregii inimi, se suprapune pe diastola


ventriculară, dar durează mai puţin decât aceasta, din cauza sistolei atriale care începe
în ultima perioadă a diastolei ventriculare.

La individul normal au loc 60 - 80 de revoluţii cardiace/min, care reprezintă de fapt


bătăile inimii.

Contracţiile cardiace sunt sub dependenţa a două mecanisme reglatoare :

♥ intracardiac

♥ extracardiac.

Mecanismul intracardiac este datorat ţesutului specific, situat la nivelul miocardului.

Ca urmare, miocardul are urmatoarele PROPRIETATI:

♥ automatismul, adică posibilitatea de a-şi crea singur stimuli excitatori;

♥ excitabilitatea, care este dealtfel o proprietate generală a materiei vii;

♥ conductibilitatea, proprietatea de a conduce stimulul;

♥ contractilitatea, proprietatea de a răspunde la excitaţie prin contracţie.


Automatismul şi conductibilitatea sedatoresc ţesutului specific şi explică
activitatea ritmică, regulată, a inimii.

Frecvenţa bătăilor cardiace (60 - 80/min) este realizată de nodul sino-atrial( Keith şi
Flack),denumit şi nodul sinuzal, care emite stimuli cu această frecvenţă. De aceea,
ritmul cardiac normal se mai cheamă şi ritm sinusal.

Mecanismul extracardiac este datorat sistemului nervos simpatic şi parasimpatic.


Simpaticul (adrenalina,efedrina şi toate substanţele simpatomimetice) accelerează ritmul
cardiac, iar parasimpaticul îl răreşte.

4
Arborele vascular este format din artere, vase prin care
sangele circula dinspre inima spre tesuturi si organe, capilare, vase cu
calibru foarte mic, la nivelul carora se fac schimburile intre sange si
diferitele tesuturi, si vene, prin care sangele este readus la inima.Arterele si
venele au in structura peretilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior
spre interior, sunt: adventicea, media si intima. Calibrul arterelor scade de la
inima spre periferie, cele mai mici fiind arteriolele (in unele cazuri, metarteriolele),
care se continua cu capilarele.
Structura arterelor si venelor
Tunica externa adventicea este fomata din tesut conjunctiv, cu fibre de
colagen si elastice. In structura adventicei arterelor, ca si la vene, exista vase
mici d e s a n g e c a r e h r a n e s c p e r e t e l e v a s c u l a r s i c a r e p a t r u n d
i n t u n i c a m e d i e . I n adventice se gasesc si fibre nervoase vegetative, cu
rol vasomotor.
Tunica medie– are structura diferita, in functie de calibrul
arterelor. La arterele mari, numite artere de tip elastic, media este formata
din lame elastice cu dispozitie concentrica, rare fibre musculare netede si
tesut conjunctiv. In arterele m i j l o c i i s i m i c i , n u mi t e a r t e r e d e t i p
m u s c u l a r , me d i a e s t e g r o a s a s i c o n t i n e numeroase fibre
musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene si
elastice.
Tunica interna –intima,este alcatuita dintr-un rand de celule
endoteliale t ur t i t e , a s e z a t e p e o me mb r a n a b a z a l a . I n t i ma s e
c o n t i n u a c u e n d o c a r d u l ventriculilor.Peretele venelor, al caror
calibru creste de la periferie spre intima, are in structura sa aceleasi trei
tunici ca si la artere, cu cateva deosebiri. In venele situate sub nivelul
cordului, unde sangele circula in sens opus gravitatiei, endoteliul
acopera din loc in loc valvule in forma de cuib de randunica, ce
au rolul de a fragmenta si directiona coloana de sange.
Structura capilarelor
Sunt vase de calibru mic (4 - 12μ), raspandite in toate tesuturile si
organele.In structura lor, se disting, la exterior, un strat format din tesut
conjunctiv cu fibre colagene si de reticulina, in care se gasesc si
fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format
dintr-un singur strat de celule turtite, asezate pe membrana bazala.I n
ficat si in glandele endocrine exista capilare de tip special,
n u mi t e sinusoide; ele au calibru mai mare (10 - 30μ), peretele intrerupt din
loc in loc, ceea ce favorizeaza schimburile, si un lumen neregulat,
prezentand dilatari si stramtorari.

5
Marea si mica circulatie
In alcatuirea arborelui vascular se disting doua teritorii de
circulatie:circulatia mare – sistemica, si circulatia mica – pulmonara

6
Circulatia mica = Circulatia pulmonara incepe in ventriculul drept,
prin trunchiul arterei pulmonare, care duc sangele cu CO2 spre reteaua
capilara din jurul alveolelor, unde il cedeaza alveolelor care-l elimina
prin expiratie. Sangele cu O2 este colectat de venele pulmonare, cate
doua pentru fiecare plaman. Cele patru vene pulmonare sfarsesc in
atriul stang.
Circulatia mare = Circulatia sistemica incepe in ventriculul stang,
prin artera aorta care transporta sangele cu O2 si substante nutritive spre
tesuturi si organe. De la nivelula cestora, sangele incarcat cu CO2 este
preluat de cele doua vene cave care il aduc in atriul drept.

Sistemul aortic
Este format din artera aorta si din ramurile ei, care iriga toate
tesuturile si organele corpului omenesc. Sistemul aortic incepe din
ventriculul stang cu aorta ascendenta, din care se desprind cele doua artere
coronare. Dupa ce urca 5 – 6 cm,se curbeaza si formeaza arcul aortic,
care se continua cu aorta descendenta, subimpartita in toracala si
abdominala. Terminal, aorta abdominala se bifurca in arterele iliace
comune, stanga si dreapta.
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stanga, din arc se desprind trunchiul
brahiocefalic,a r t e r a c a r o t i d a c o m u n a s t a n g a s i a r t e r a
s u b c l a v i c u l a r a s t a n g a . T r u n c h i u l b r a h i o c e f a l i c s e i mp a r t e
apoi in artera carotida comuna dreapta si artera
subclaviculara dreapta. Ambele artere carotide comune, stanga si dreapta,
urca la nivelul gatului pana in dreptul marginii superioare a cartilajului
tiroid, unde se bifurca in artera carotida externa si interna. La acest nivel
exista o mica dilatatie ,sinusul carotic (carotidian), bogata in receptori.
Artera carotida externa iriga gatul, regiunile occipitala si
temporala siviscerele fetei.
Artera carotida interna patrunde in craniu, irigand creierul si ochiul.
Arterele subclaviculare ajung de la originea lor pana in axila, unde iau
numele de artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind: artera
vertebrala, care intra i n c r a n i u p r i n g a u r a o c c i p i t a l a , u n d e s e
u n e s t e c u o p u s a , p a r t i c i p a n d l a vascularizatia encefalului, si
artera toracica interna, din care iau nastere arterele intercostale
anterioare.
Artera axilara vascularizeaza atat peretii axilei, cat si peretele anterolateral
al toracelui si se continua cu artera branhiala care vascularizeaza

7
bratul. La plica cotului, artera branhiala da nastere la arterele radiala si
ulnara, care vascularizeaza antebratul. La mana se formeaza arcadele
palmare, din care se desprind arterele digitale.

Ramurile aortei descendente


A o r t a d e s c e n d e n t a t o r a c i c a d a r a mu r i p ar i e t a l e s i v i s c e r a l e .
R a mu r i l e viscerale sunt: trunchiul celiac, artera mezenterica superioara,
arterele suprarenale– stanga si dreapta - , arterele renale – stanga si
dreapta - , si artera mezentericainferioara. Trunchiul celiac se imparte
in trei ramuri – splenica, gastrica stanga sihepatica – si vascularizeaza
stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul si splina. Artera mezenterica
superioara vascularizeaza jejunoileonul, cecul, colonul ascendent si
partea dreapta a colonului transvers. Artera mezenterica inferioara
vascularizeaza partea stanga a colonului transvers, colonul
descendent, sigmoidul si partea superioara a rectului.
Ramurile terminale ale aortei
Arterele iliace comune – stanga si dreapta – ajunse la articulatia sacro-
iliaca,se impart fiecare in artere iliace externa si interna.Artera iliaca
externa iese din bazin si ajunge pe fata anterioara a coapsei,devenind
artera femurala , care iriga coapsa. Se continua cu artera poplitee, care se
afla in fosa poplitee (fata posterioara a genunchiului). Ea se imparte in doua
artere tibiale: 1. Artera tibiala anterioara iriga fata anterioara a gambei si
laba piciorului si se termina prin artera dorsala a piciorului, din care se
desprind arterele digitale dorsale; 2. Artera tibiala posterioara iriga
fata posterioara a gambei si, ajunsa in regiunea plantara, se imparte in
cele doua artere plantare, interna si externa, din care se desprind arterele
digitale plantare.Artera iliaca interna are ramuri parietale pentru
peretii bazinului si ramuri viscerale pentru organele din bazin (vezica
urinara, ultima portiune a rectului) si organele genitale – uter, vagin,
vulva, prostata, penis.

Sistemul venos al marii circulatii este reprezentat de doua vene mari: vena
cava superioara si vena cava inferioara.
Vena cava superioara. Strange sangele venos de la creier, cap, gat,
prin venele jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele
subclaviculare, si de la torace (spatiile intercostale, esofag, bronhii,
pericard si diafragm), prin sistemul azygos.De fiecare parte prin unirea
venei jugulare interne cu vena subclaviculara, iau nastere venele
branhiocefalice stanga si dreapta, iar prin fuzionarea acestora se
formeaza vena cava superioara.

8
Vena subclaviculara continua vena axilara care strange sangele venos de la
nivelul membrelor superioare. Sangele venos al membrelor superioare este
colectat de doua sisteme venoase, unul profund si unul superficial.
Venele profunde poarta aceeasi denumire cu arterele care le
insotesc.Venele superficiale, subcutanate, se gasesc imediat sub piele si se
pot vedea cu ochiul liber prin transparenta, datorita coloratiei albastre. Ele
nu insotesc arterele si se varsa in venele profunde. La nivelul lor se fac
injectii venoase.
Vena cava inferioara. Aduna sangele venos de la membrele inferioare, de la
peretii si viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv
ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele lombare), cat si
de la ficat (venele hepatice). Vena cava inferioara se formeaza prin unirea
venei iliace comune stangi cu cea dreapta. La randul ei, fiecare vena
iliaca comuna este formata prin unirea venei iliace externe cu vena iliaca
interna. Vena iliaca interna colecteaza sangele dela peretii si viscerele din
bazin.Vena iliaca externa continua vena femurala care strange sangele venos
de la nivelul membrului inferior. Ca si la membrul superior, se disting vene
superficiale si vene profunde (cu aceleasi caracteristici).Vena cava inferioara
urca la dreapta coloanei vertebrale, strabate diafragma si se termina in atriul
drept.
O vena aparte marii circulatii este vena porta, care transporta
spre ficat sange incarcat cu substante nutritive rezultate in urma absorbtiei
intestinale. Ea se formeaza din unirea a trei vene: mezenterica superioara,
mezenterica inferioara si splenica.

Sistemul limfatic
Prin sistemul limfatic circula limfa, care face parte din mediul
intern alorganismului si care, in final, ajunge in circulatia venoasa.
Sistemul limfatic se deosebeste de sistemul circulator sangvin prin
doua caracteristici:
● este adaptat la functia de drenare a tesuturilor, din care cauza capilarele
sale formeaza retele terminale, spre deosebire de capilarele sangvine care
ocupa opozitie intermediara intre sistemul arterial si cel venos;
● peretii vaselor limfatice sunt mai subtiri decat cei ai vaselor sangvine.
Sistemul limfatic incepe cu capilarele limfatice, care au aceeasi structura ca
si capilarele sangvine .Capilarele limfatice sunt foarte raspandite, ele
gasindu-se in toate organele si tesuturile. Prin confluenta capilarelor
limfatice se formeaza vase limfatice, care sunt prevazute la interior cu valve

9
semilunare ce inlesnesc circulatia limfei.Peretii vaselor limfatice au o
structura asemanatoare venelor.
Pe traseul vaselor limfatice se gasesc o serie de formatiuni
caracteristice,numite ganglioni limfatici, prin care limfa trece in mod
obligatoriu.
Ganglionii limfatici realizeaza mai multe functii: produc limfocite si
monocite,formeaza anticorpi, au rol in circulatia limfei, opresc
patrunderea unor substante straine, au rol de bariera in raspandirea
infectiilor Limfa colectata din diferitele tesuturi si organe, dupa ce a
strabatut ganglionii regionali, circula spre trunchiurile limfatice mari.Aceste
trunchiuri ajung, in final, in cele doua colectoare limfatice
mari:canalul toracic si vena limfatica dreapta.
Canalul toracic- este cel mai mare colector limfatic si incepe printr-o
dilatatie n u mi t a c i s t e r n a c h y l i , s i t u a t a i n f a t a v e r t e b r e i L 2 .
U r c a a n t e r i o r d e c o l o a n a vertebrala, inapoia aortei, strabate diafragma
si patrunde in torace, deschizandu-se in unghiul venos format prin
unirea venei jugulare interne din stanga cu vena subclaviculara
stanga; are o
lungime de 25 – 30
cm, fiind prevazut
cu valve in
interior. El strange
limfa din jumatatea
inferioara si din
patrimea superioara
stanga ale corpului.

10
Vena limfatica dreapta-are o lungime de 1-2 cm si colecteaza limfa
din patrimea superioara dreapta a corpului. Se deschide la
confluenta dintre vena jugulara interna din dreapta si vena
subclaviculara dreapta.In fiecare minut se filtreaza, la nivelul
capilarelor arteriale, 16 ml apa. Din acest volum, 15 ml se resorb in
sange, la nivelul capatului venos al capilarelor.Volumul de apa restant
in tesuturi nu stagneaza, ci ia calea capilarelor limfatice. Debitul
limfatic mediu este in jur de 1500 ml/zi, insa poate varia mult in functie de
factorii hemodinamici locali.La inceput, limfa are o compozitie
asemanatoare cu a lichidului interstitial si cu a plasmei, de care se
deosebeste prin continutul mai sarac in proteine. Dupa trecerea prin
ganglionii limfatici, limfa se imbogateste cu elemente celulare si cu
proteine.Compozitia limfei variaza in functie de teritoriul drenat: limfa
provenita din intestinul subtire este mai bogata in lipide, ceea ce ii confera
un aspect laptos; limfa provenita din ficat este mai bogata in
proteine si enzime, iar cea din glandele endocrine contine hormoni.

NOŢIUNI DE SEMIOLOGIE CARDIACĂ

La un bolnav care prezintă o afecţiune cardiovasculară, anamneză trebuie să


precizeze îndeosebi:

♥ în antecedentele personale - existenţa unor crize de reumatism articular acut, a


unor infecţii de focar, în special angine, în copilărie sau adolescenţă, a unei
bronşite cronice, a unui astm emfizem sau a unei pneumoconioze -cauze
frecvente de cord pulmonar cronic;

♥ în antecedentele heredocolaterale - existenţa eventuală a unor boli cu răsunet


cardiovascular la descendenţi:hipertensiune arterială, ateroscleroză (accidente
coronariene, vasculare, cerebrale, arterite), diabet;

SIMPTOME FUNCŢIONALE .

11
Dispneea este dificultatea de a respira şi se caracterizează prin sete de aer şi
senzaţie de sufocare. Apare deobicei în insuficienţă cardiacă stângă, în care
scade rezerva cardiacă, în incapacitatea inimii stângi de a evacua întreaga cantitate de
sânge primită de la inima dreaptă. Drept consecinţă apare staza în circulaţia
pulmonară,creşterea rigidităţii pulmonare şi scădere a elasticităţii sale, fenomene care
măresc efortul respirator şi duc la apariţia dispneei.

Insuficienţa cardiacă stângă este provocată de hipertensiune arterială, valvulopatii


aortice sau mitrale,ateroscleroză coronariană, stenoză mitrală.

In cazul insuficienţei cardiace drepte, provocată de unele boli pulmonare (bronşită


cronică, emfizem, astm etc.),dispneea are o origine respiratorie.

Dispneea cardiacă se caracterizează prin respiraţii frecvente (polipnee) şi superficiale.

In functie de stadiul insuficienţei cardiace stângi se manifestă sub mai multe forme
progresive, ca si gravitate :

o Dispnee de efort , apare dificultate in respiratie doar la efort O varietate de


dispnee de efort este dispneea vesperală, care se accentuează, după cum arată
şi denumirea, spre seară.

Cu timpul, dispneea, apare şi în repaus, mai exact în decubit, adică în poziţia culcat,
purtând denumirea ortopnee sau dispnee de decubit.

o Dispneea paroxistică sau astmul cardiac este o formă de dispnee


care apare în accese şi survine de obicei noaptea, la câteva ore după culcare,
brusc, cu senzaţia de sufocare, tuse şi nelinişte.

In formele severe, astmul cardiac îmbracă aspectul edemului pulmonar acut, iar
criza de sufocare nocturnă nudispare, ci din contră se agravează, apărând o
expectoraţie spumoasă, rozată, foarte abundentă. Dacă nu seintervine prompt şi
energic, sfârşitul este fatal.

O formă specială de dispnee este respiraţia periodică Cheyne-Stokes, caracterizată


prin alternanţe de apnee (10 - 12") şi polipnee.

Durerea precordială este un simptom important. Dată fiind multitudinea


cauzelor care provoacă dureri precordiale, pentru fiecare durere trebuie precizată natura
sa - cardiacă sau extracardaică .

Durerea extracardiaca poate fi determinata de :

o afectiuni pulmonare ca : embolii pulmonare, pneumotorax, pleurezie,


o nevralgii intercostale,
o herpes zoster,

12
o hernie diafragmatică,
o litiază biliară,
o leziuni ale coloanei vertebrale sau ale articulaţiilor vecine,
o leziuni ale peretelui toracic etc.
Toate aceste cauze pot fi eliminate relativ uşor. Deobicei, aceste dureri au
caracter de arsura sau intepatura, iradiaza fie in fata(“in centura”) sau nu
iradiaza , fiind indicate de bolnav cu degetul si nu au legatura cu efortul.
Durerile precordiale de origine cardiaca sunt dureri organice, şi se întâlnesc în:

♥ pericardite,
♥ anevrismul aortic,
♥ aritmii cu ritm rapid,
♥ cardiopatiile ischemice coronariene cel mai frecvent.

Dat fiind frecvenţa şi gravitatea durerii coronariene, în faţa unei dureri precordiale,
primul gest diagnostic îl constituie confirmarea sau infirmarea cauzei coronariene.

După aspectul clinic şi anatomopatologic, în cadrul cardiopatiilor ischemice


coronariene se deosebesc: angina pectorală, infarctul miocardic şi sindroamele
intermediare.

In angina pectorală, durerea este localizată de bolnav retrosternal , iradiază în umărul


şi faţa internă a membrului toracic stâng,apare la efort, în special la mers, are caracter
constrictiv, se însoţeşte de anxietate.

Durerea din infarctul miocardic este mai intensă, atroce, are aceleaşi sediu şi
iradiere, dar apare de obicei în repaus, adeseori noaptea.Durează ore sau chiar zile şi
nu cedează la nitroglicerină.

Palpitaţiile sunt bătăi ale inimii resimţite la bolnav ca senzaţii neplăcute,


supărătoare, sub forma unor lovituri repetate în regiunea precordială. In mod normal,
activitatea inimii nu este percepută.

Există numeroase cauze extracardiace care pot provoca palpitaţii: stările de excitaţie
psihică, eforturile mari, febra, abuzul de excitante(tutun, cafea, ceai, alcool), unele
medicamente (Atropină, Efedrina, extracte tiroidiene etc.), unele tulburări digestive
(aerofagii, constipaţie etc.), anemia, hipertiroidismul menopauza).

O semnificaţie deosebită o au însă palpitaţiile de cauza cardiaca :

 tulburările de ritm (aritmia extrasistolică, tahicardia paroxistică, fibrilaţia atrială


etc.),

 stenoza mitrală,

 hipertensiunea sau hipoten-siunea arterială.

13
Când un bolnav acuză palpitaţii, trebuie precizată natura lor: dacă apar izolat sau în
accese, dacă durează puţin sau un timp mai îndelungat, dacă sunt regulate sau
neregulate.
Palpitaţiile neregulate apar în aritmia extrasistolică, cauza cea mai frecventă a
palpitaţiilor, şi în fibrilaţia atrială.Diagnosticul palpitaţiei depinde, bineînţeles, de cauza
ei. In general trebuie acordată mai multă atenţie palpitaţiilor la persoane care au
depăşit vârsta de 50 de ani, chiar dacă nu au antecedente cardiace, şi
palpitaţiilor apărute în cursul unor boli infecţioase (difteria), la cardiaci şi la hipertensivi).
Cianoza este o coloraţie violacee a tegumentelor şi a mucoaselor, datorită creşterii
hemoglobinei reduse însângele capilar. După cum dispneea este simptomul dominant în
insuficienţa cardiacă stângă, cianoza este cel mai important simptom al insuficienţei
cardiace drepte. Este evidentă la nivelul obrajilor, nasului, buzelor şi aldegetelor.
Intensitatea sa este proporţională cu bogăţia în hemoglobina, fapt pentru care la anemici
poate lipsi, iar în pliglobulie apare şi în condiţii normale.
Este prezentă în bolile congenitale ale inimii, datorită trecerii sângelui venos în cel
arterial;
In insuficienţa cardiacă globală datorită încetinirii circulaţiei capilare periferice,
care permite cedarea unei cantităţi mai mari de O2, ţesuturilor, cu creştera concomitentă
a hemoglobinei reduse în sângele capilar,
In cordul pulmonar cronic, datorită leziunilor pulmonare care împiedică hematoza.

Simptome din partea altor aparate

Simptome respiratorii: tuşea cardiacă şi hemoptizia.

Simptome digestive (dureri) în epigastru şi hipocondrul drept, greţuri, vărsături, balo-


nare epigastrică etc.),datorate insuficienţei cardiace.

Simptome nervoase: cefalee, ameţeli, tulburări vizuale şi auditive apar în


hipertensiunea sau hipotensiuneaarterială, insuficienţa aortică, ateroscleroza cerebrală;-
accidentele motorii trecătoare sau definitive (afazii, paralizii, hemiplegii, paraze etc.) se
datoresc fie hemoragieicerebrale (hipertensiuneaarterială), fie trombozei (ateroscleroza),
fie emboliei (stenoză mitrală, fibrilaţie atrială etc.).

SEMNE FIZICE

Examenul obiectiv al unui cardiac utilizează cele patru metode clasice:


⇒ inspecţia,
⇒ palparea,
⇒ percuţia,
⇒ auscultaţia.
Inspecţia implică inspecţia generală şi inspecţia regiunii precordiale. Inspecţia
generală permite să se evidenţieze:

14
♦ poziţia bolnavului: ortopneea indică o insuficienţă cardiacă stângă, iar poziţia
genu-pectorală, o pericardită culichid abundent;

♦ culoarea tegumentelor şi a mucoaselor: paloarea apare în endocardita lentă,


cardita reumatică, insuficienţacardiacă, iar cianoza, în insuficienţa cardiacă
globală, în unele boli cardiace congenitale;

♦ "dansul" arterial (artere hiperpulsatile) indică o insuficienţă aortică sau un hiper-


tiroidism;

♦ turgescenţa venelor jugulare la nivelul regiunii cervicale este un semn de


insuficienţă cardiacă dreaptă;

♦ bombarea abdomenului prin ascită sau hepatomegalie de stază este un alt


semn de insuficienţă cardiacădreaptă;

♦ inspecţia generală mai permite remarcarea edemelor în regiunile declive


(membre inferioare, regiunea sacratăetc.), a degetelor hipocratice (endocardita
lentă).
Inspecţia regiunii precordiale poate decela: bombarea regiunii precordiale (prin mărirea
accentuată a inimii la copiisau adolescenţi) sau retracţia sa (în simfiza pericardică);
sediul şocului apexian (al vârfului etc.).
Palparea permite să se aprecieze:
♦ şocul apexian care, normal, predomină în spaţiul al V-lea intercostal stâng,
puţin înăuntrul liniei medico-claviculare. Este limitat şi punctiform. Uneori,
şocul sistolic apexian nu se percepe decât în decubit lateral stâng sau chiar
nu este palpabil.
In stare patologică, prin mărirea inimii, şocul apexian se deplasează în jos şi spre
stânga (în hipertrofia ventriculară stângă) sau numai spre stânga (în hipertrofia
ventriculară dreaptă);

♦ freamătele (vibraţii provocate de unele sufluri valvulare mai intense şi mai


aspre şi care dau o senzaţie tactilă asemănătoare cu aceea percepută
aplicând palma pe spatele unei pisici care toarce) şi frecăturile pericardice;

♦ palparea arterelor periferice (temporală, radială, humerală, carotidă, pedioasă,


tibi-ală posterioară, femurală) permite aprecierea elasticităţii şi permeabilităţii
arteriale.

Percuţia face posibilă aprecierea măririi şi formei inimii.

Auscultaţia se face cu urechea liberă sau cu stetoscopul, bolnavul fiind aşezat pe


rând în decubit dorsal, apoi lateral stâng, în sfârşit în picioare.

La inima normală se percep două zgomote:

15
⇒ zgomotul I sau sistolic, surd şi prelungit, datorat închiderii valvulelor atrio-
vţntriculare şi contracţiei miocardului. Se aude mai bine la vârf;

⇒ zgomotul al II-lea sau diastolic, mai scurt şi mai înalt, datorat închiderii
valvulelor sigmoide aortice şi pulmonare; se aude mai bine la bază.

Primul zgomot este separat de al doilea prin pauza mică (sistolă), iar al doilea este
separat de primul zgomot al revoluţiei cardiace următoare prin pauza mare sau
diastolă.

In stare patologică pot apărea modificări de zgomote, zgomote supraadăugate


(sufluri), tulburări de ritm.

Modificările cele mai caracteristice ale zgomotelor sunt: întărirea primului zgomot la
vârf'(stenoza mitrală);întărirea zgomotului al doilea la aortă (hipertensiunea arterială)
sau la pulmonară (stenoză mitrală; zgomot în trei timpi la vârf (stenoză mitrală;
zgomotul de galop este un ritm în trei timpi, datorit asocierii unui al treilea zgomot
anormal la cele două zgomote normale, care apare în diferite forme de insuficienţă
cardiacă.

Zgomotele supraadăugate sunt suflurile şi zgomotele pericardice. După cauzele care


le determină, suflurile pot fi"extracardiace (anorganice), când apar accidental la
persoane fără leziuni cardiace, şi "cardiace". Suflurilecardiace pot fi organice (leziune a
aparatului valvular) sau funcţionale (dilatare a cavităţilor inimii sau a artereiaorte ori
pulmonare). Ultimele apar frecvent în insuficienţa cardiacă. După timpul revoluţiei
cardiace în care apar, suflurile pot fi sistolice (insfuicienţă mitrală, stenoză aortică) sau
diastolice (stenoză mitrală, insuficienţă aortică)

EXPLORĂRI FUNCŢIONALE

Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se


comprimă o arteră pe un plan rezistent.

Obişnuit, fiecărui bolnav i se cercetează pulsul radial, care se palpează de obicei la


ambele mâini, cu trei degete(index, mediu şi inelar), bolnavul fiind în repaus, şi se
numără de preferinţă timp de un minut. Se studiază succesiv:

Frecvenţa şi ritmul. Normal, frecvenţa este de 60-80 de pulsaţii/min, iar ritmul regulat.

Sub influenţa unor boli, pulsul se accelerează (tahisfigmie), se răreşte (bradis-figmie)


sau devine neregulat (ritmul şi intensitatea pulsaţiilor sunt inegale).

o In fibrilaţia atrială se numără pulsaţiile şi apoi bătăile cardiace, auscultate direct


la inimă. Dacă primele sunt mai puţin numeroase, se spune că pulsul este
deficitar.

16
o Pulsul bigeminat se caracterizează prin două pulsaţii - una puternică şi alta
slabă, urmată de o pauză mai lungă;se întâlneşte în extrasistole.

o Amplitudinea sau intensitatea măsoară gradul expansiunii arteriale. Din acest


punct de vedere se deosebesc:

- pulsul mic şi rapid, uneori aproape imperceptibil, care apare în colapsul


vascular;

- pulsul săltăreţ şi depresibil, care loveşte degetul cu forţă şi apoi scade brusc; se
întâlneşte în insuficienţa aorticăşi poartă denumirea de pulsul Corrigan.

o Egalitatea bătăilor: pulsul poate fi alternant când o pulsaţie slabă alternează cu


una puternică, ritmul fiind regulat.

o Duritatea sau presiunea în artere se apreciază prin presiunea care trebuie


exercitată asupra arterei pentru a face să dispară unda pulsatilă. Pulsul este dur
în hipertensiunea arterială, datorită presiunii diastolice joase.

In mod normal, pulsul este cu atât mai rapid, cu cât T° este mai ridicată. Face excepţie
febra tifoidă, când pulsul nucreşte corespunzător cu T°.

Tensiunea arterială este forţa cu care sângele circulant apasă asupra


pereţilor arteriali. Mai corect este termenul de presiune arterială, deoarece valorile
tensionale înregistrate reflectă presiunea sângelui în artere, şi nu tensiunea peretelui
arterial. În practică se foloseşte termenul de tensiune arterială.

Se deosebesc o tensiune arterială maximă sau sistolică care corespunde


sistolei ventriculare, şi o tensiune minimă sau diastolică, care corespunde
sfârşitului diastolei.

Diferenţa dintre aceste două valori se numeşte # tensiunea diferenţială #.

Valorile normale sunt considerate astăzi pentru maximă intre 120 - 145 mm Hg, iar
pentru minimă 60/85 mm Hg. Se pot deosebi:

♥ tensiunea arterială bazală, înregistrată când subiectul investigat se găseşte în


repaus psihic, fizic şi metabolic.Pentru acelaşi individ, aceasta este o constantă;

♥ tensiunea ocazională, reprezentată de valorile înregistrate în condiţii obişnuite


de examinare. Aceasta este ovaloare variabilă, care scade în repaus.

In general există variaţii ale T.A. în funcţie de vârstă, sex, poziţie, efort muscular,
excitaţii psihice, mese,greutatea corporală, sarcini, apnee, tuse.

17
Pentru evitarea factorilor care influenţează T.A., aceasta se ia când bolnavul este în
repaus fizic şi psihic (culcat timp de 10 - 30 de minute), efectuând mai multe înregistrări
şi notându-se cea mai mică valoare, respectând întotdeauna aceeaşi oră de înregistrare
şi utilizând acelaşi tip de aparat.

Corect, T.A. trebuie măsurată la nivelul arterei humerale, bilateral (pentru a surprinde o
eventuală asimetrie tensională), în clinostatism sau în poziţie şezândă, în ortostatism, iar
uneori şi la membrele pelviene (indispensabil în unele forme de hipertensiune).

La membrele pelviene, T.A. este mai mare decât la cele toracice cu 20 - 40 mm Hg,
pentru cea sistolică, şi cu 10-20 mm Hg, pentru cea diastolică.

Se utilizează fie metoda palpatorie, fie cea oscilatorie sau auscultatorie, ultima fiind
folosită în practica curentă.Aparatele se numesc sfigmomanometre; în metoda
ausculatatorie se întrebuinţează aparatul Riva-Rocci sau aparatul Viquez-Leubry.Este
preferabil ca pacientul să stea culcat, cu braţul relaxat, dezvelit până la umăr şi aşezat
orizontal la înălţimea cordului. Manşeta se aplică pe partea internă a braţului, la două
laturi de deget de plica corului, având grijă să nu fie nici prea strânsă, nici prea largă.
Stetoscopul se aplică pe artera humerală, la câţiva centimetri sub marginea inferioară a
manşetei. Aceasta nu va fi menţinută umflată prea mult timp, deoarece provoacă
hipertensiune venoasă, care ridică tensiunea diastolică.

T.A. se înregistrează pompând aer în manşetă şi decomprimând progresiv în timp ce


se ascultă artera cu stetoscopul. Valoarea arătată de manometru la apariţia primului
zgomot indică tensiunea maximă (sistolică). Tensiunea diastolică se notează în
momentul când zgomotele devin mai asurzite. Unii autori notează şi momentul când
zgomotele dispar complet.

Creşterea tensiunii sistolice se întâlneşte în hipertensiunea arterială, insuficenţa aor-


tică, blocul total,hipertiroidism, coarctaţia de aortă.

Presiunea diastolică este mai importantă, deoarece reflectă presiunea permanentă


care acţionează asupra arterelor. De aceea, hipertensiunea diastolică are un prognostic
mai grav,apărând în formele maligne de hipertensiune, în insuficienţa aortică, tensiunea
diastolică scade uneori la zero.

In colaps scad ambele tensiuni

18