Sunteți pe pagina 1din 10

Extinsă de la câteva sate la un imperiu imens, Roma antică a dominat zona me-

diteraneană. În ciuda datinilor sale aspre şi a războaielor crude, civilizaţia romană a


stabilit un record impresionant de înalte realizări.
În secolele II-I î.e.n., descoperirile arheologice reflectă în mod cert dezvoltarea
societăţii daco-getice, tendinţe ale acestei societăţi spre o organizare social-econo-
mică şi politică de tip statal începător, dar nimeni nu poate spune sigur dacă cutare
sau cutare aşezare este un simplu centru tribal sau devenise centrul unei mici forma-
ţiuni statale.
Civilizaţia romană intră pentru prima dată în contact cu lumea daco-geţilor în se-
colele II-I î.e.n. Acest contact este realizat mai întâi pe plan comercial, când romanii
încep să vândă produse şi dacilor. Aceasta se întâmplă după cucerirea Greciei şi Ma-
cedoniei. Faptul acesta s-a dovedit de către arheologi; se găsesc monede create de
romani în 168 î.e.n. (TETRADRAHMELE-situate pe teritoriul Daciei).
Începând mai ales cu mijlocul secolului al II-lea î.e.n., întreaga Dacie prezenta
tabloul unei ample şi rapide dezvoltări economice.
Statul dac s-a înfăptuit în prima jumătate a secolului I î.e.n., dar avem motive să
credem că naşterea lui, determinată în ultima existenţă de dezvoltarea social-internă,
a fost întrucâtva grăbită de primejdiile de afară, dintre care două erau mai apropiate
şi mai grave: pericolul celtic şi roman. Pericolul roman, deşi părea mai îndepărtat de
hotarele Daciei, era în perspectivă cu atât mai ameninţător.
Triburile geto-dacice nu puteau scăpa din vedere expansiunea Romei spre Dună-
re. Mai ales căderea regatului macedonean, care, în cursul luptelor cu romanii, făcu-
se apel şi la triburile dunărene, trebuie să fi arătat cât de mare devenise primejdia.
Devenea clar că numai o puternică şi închegată organizare de tip statal ar fi putut
conduce cu succes lupta antiromană.
După ce Burebista reuşeşte să unească şi alte triburi statului, dacii ajung cei peri-
culoşi dintre toate popoarele prădătoare de la nordul Dunării. Încă în anul 74 î.e.n.
generalul roman, Scribonius Curio ajunsese până la Dunăre, undeva în părţile mun-
toase ale Banatului, dar s-o treacă din pricina codrilor întunecoşi. Doi ani mai târziu,
litoralul dobrogean, fără a fi cucerit, ajungea totuşi sub influenţa romană după peri-
peţii legate de îndelungata luptă pe care o dusese împotriva Romei regele Mithrida-
les al Pontului.
În anii 73-72 î.e.n. M. Terentius Varro Lucculus întreprinde o expediţie în ţinu-
turile dintre Dunăre şi Mare; tratetele încheiate de generalul roman cu cetăţile de
aici, din care s-a păstrat numai cel cu Callatis, permit să ne considere ca sigură în-
globarea oraşelor greceşti dobrogene în sistemul de alianţe al Romei, fapt pentru ca-
re statornicea, la drept vorbind, un veritabil control roman asupra lor. Peste 10 ani,
are loc răscoala antiotomană a cetăţilor greceşti din Dobrogea, exasperate de abuzu-
rile lui C. Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei (acesta vine în 62 î.e.n., cu
trupe în Dobrogea, încercând s-o ocupe; iernează aici, dar în anul următor – 61 î.e.n.
suferă o înfrângere din partea grecilor, sciţilor, bastarnilor şi geţilor, iar după întoar-
cerea la Roma este condamnat). Primejdia romană nu dispare odată cu înfrângerea
lui Hybrida; romanii încerc să ocupe Dacia atacând-o fronial din regiunile de la nord
de Dunăre, încercând să învăluiască Dacia prin ocuparea Dobrogei.
Singura soluţie a lui Burebista era să ocupe Dobrogea, în special oraşele greceşti.
După pregătiri minuţioase, Burebista se înăpusteşte pe la 55 î.e.n. asupra oraşelor
pontice. Până în anul 48 î.e.n., Burebista îşi întinde hotarele până la poalele Balcani-
lor şi în Illiria. Nu e de mirare că de mai multă vreme ajunse temut şi de romani, de-
oarece trecea Istrul fără teamă şi jefuia Tracia până în Macedonia şi Illiria.
Ajuns în culmea puterii, Burebista nu îşi uită duşmanul cel mai de temut, Roma.
În 58 î.e.n. războiul este evitat deoarece Burebista nu insistase în compania sa către
vest, iar Caesar pornise să cucerească Gallia. Între 55-48 î.e.n. cucerirea ţărmului
Mării Negre şi a regiunii dintre Dunăre şi Balcani fusese posibilă pentru că republi-
ca romană era frământată de grave tulburări interne. În anul 49 î.e.n. începuse războ-
iul civil dintre Caesar şi Pompeius. Burebista se gândeşte că ar fi mai bine să încheie
o alianţă cu unul din ei, şi se aliază cu Pompeius. Pompeius acceptă ajutorul dacilor,
iar Burebista îi promite acest ajutor în schimbul recunoaşterii de către acestea cuce-
ririlor lui Burebista.
Mai înainte ca ajutorul să fie primit, Pompei este înfrânt de Caesar la Pharsalus
în vara anului 48 î.e.n. Caesar devine stăpânul Romei şi mânia lui avea, fără îndoială
să se abatăasupra celor ce-i ajutaseră duşmanul. Din această pricină între daci şi ro-
mani ar fi avut loc un război plănuit de Caesar, însă primejdia n-a fost imediată de-
oarece acesta se războia în Egipt, în timp ce în Africa se regrupa şi se întărea iarăşi
partida pompeilor.
Burebista renunţă la politica activă de până atunci, concentrându-şi toate eforturi-
le pentru organizarea apărării şi consolidarea situaţiei sale interne. Din cetăţile sale
din Munţii Orăştiei, el urmăreşte cum Caesar învinge în Egipt. Iscoadele aduc veşti
că romanii se pregătesc de război: numeroase trupe sunt concentrate pe coasta Adri-
aticei, la Apollonia şi însuşi nepotul lui Caesar, Octavius se află în mijlocul lor. Ho-
tărât, Burebista grăbeşte construirea cetăţilor, făureşte arme şi instruieşte armata.
Nobilimea din Dacia, mulţumită deoarece trebuie să-l asculte pe Birebista, fău-
resc un complot. În acest timp, la Roma, Caesar este asasinat în Senat, Burebista îm-
părtăşind astfel tragica soartă a rivalului său roman, fiind şi el ucis mai tărziu de re-
volta nobililor.
Marele stat pe care îl făurise cu sabia, dar care era lipsit de o adevărată uniune
economică, se destramă. Regiunile străine cucerite sunt pierdute. Nucleul din Munţii
Orăştiei rămâne, dar vor trece peste o sută de ani până ce Dacia va fi din nou unită.
Este foarte posibil ca zvonurile despre pustiirea Macedoniei de către geţi să nu fi
avut nici un temei real, căci, la puţină vreme după moartea lui Caesar, şi Burebista
fusese înlăturat de la tron, iar puterea dacilor slăbise brusc. Foarte curând, izbucni-
rea războiului civil dintre noii triumviri (Octavianus, Antonius, Lepidus) şi asasinii
lui Caesar (Brutus şi Cassius) îi îngăduie lui Coson (poate şi altor reguli daco-geţi-
lor) să realizeze pe scară restrânsă ceea ce Burebista încercase pe scara largă cores-
punzătoare forţei de care dispunea: amestecul în afacerile interne ale Romei. După
cum s-a arătat mai sus, Coson trebuie să-l fi ajutat pe Brutus, dar înfrângerea acestu-
ia îl obligase să stea liniştit şi să încerce a dobândi iertarea lui Octavianus.
Se pare însă că, indiferent de episodul legat de numele lui Coson, Octavianus
intenţiona să pună în aplicare planul tatălui său adoptiv de a cuceri Dacia. Appian
spune lămurit că prin anul 35 î.e.n. Octavianus avea nevoie de oraşul Segeste ca ba-
ză de aprovizionare în războiul împotriva dacilor şi bastarnilor şi că dăduse poruncă
să fie pregătite corăbii care să transporte alimentele necesare oştirii pe Sava şi pe
Dunăre. Poate că rezistenţa deosebit de dârză a triburilor illyrice, poate că deteriora-
rea treptată a raporturilor sale cu Antonius îl face pe urmaşul dictatorului asasinat să
renunţe la acest proiect. N-ar fi exclus ca faptul acesta să fi insuflat dacilor curaj: a-
cum trebuie să fi luat Cotiso obiceiul de a năvăli la sudul Dunării.
Izbucnirea deschisă a conflictului dintre Octavianus şi Antonius nu putea decât
să agraveze situaţia la frontiera dunăreană. Dacii încearcă să se amestece iarăşi în a-
facerile interne romane: ei îşi oferă serviciile lui Octavianus, dar solii lor nu dobân-
desc nimic din cele cerute. Atunci ei trec de partea lui Antonius (să fie vorba despre
Dicomes?), dar dezbinarea lor lăuntrică îi face să nu-i prea fie de folos generalului
roman; luaţi prizonieri de Octavianus, oştenii daci din tabăra lui Antonius sunt puşi
să lupte în arenă împotriva unor captivi suebi. Oricum, în preajma bătăliei de la Ac-
tium se răspândise zvonul că dacii vor să năvălească în Italia, zvon la care se referă
poate Horaţiu atunci când afirmă că era mereu întrebat dacă a mai auzit ceva despre
daci. În orice caz, poetul nu pregetă să afirme, făcând aluzie la alianţa lui Antonius
cu Cleopatra, că n-a lipsit mult ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de
dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor şi de egiptenii redutabili prin flota lor.
Victoria lui Octavianus nu pune capăt luptelor de la Dunăre. Fie pentru că în-
vingătorul se afla departe (în anul 30 î.e.n. cucereşte Egiptul), fie pentru că se speri-
au de reluarea planurilor expansioniste din 44 î.e.n. şi 35 î.e.n. şi erau încredinţaţi că
ofensiva reprezintă apărarea cea mai de nădejde, dacii atacă iarăşi, împreună cu bas-
tarnii, ţinuturilor sud-dunărene în anul 29 î.e.n.. Se pare că e vorba de un atac con-
dus de Cotiso, căci dacă în opera lui Cassius Dio găsim numai însemnarea că în ace-
laşi an M. Licinius Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia împotriva dacilor şi
a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horaţiu, într-o odă scrisă tot la 29 î.e.n.,
spune că “armata dacului Cotiso a pierit”.
Succesul definitiv împotriva bastarnilor refugiaţi într-un loc fortificat Crassus
l-a doborât cu ajutorul regelui get Rholes, localizat de obicei prin sudul Dobrogei.
După victorie, Rholes a fost primit la Corint de Octavianus, care i-a acordat titlul de
prieten şi aliat. În anul următor, prevalindu-se de această calitate, Rholes cere ajuto-
rul lui Crassus împotriva unui alt rege get, Dapyx, vecinul său de la miazănoapte
(prin Dobrogea centrală), cu care intrase în conflict. Generalul roman nu şovăie nici
o clipă: i se oferea doar un prilej excelent de a pătrunde în Dobrogea. Cavaleria lui
Dapyx este pusă pe fugă şi, cuprinsă de panică, se năpusteşte asupra propriei pedes-
trimi. Aceasta fuge şi ea, iar Crassus face un mare măcel. Cu oastea care-i mai ră-
măsese, Dapyx se retrage într-o cetate şi generalul roman începe asediul. Un trădă-
tor se înţelege cu el în greceşte, limbă pe care dacii lui Dapyx pare că n-o cunoşteau,
să predea cetatea: o dată deschise porţile, romanii şi geţii lui Rholes se năpustesc
înăuntru; nu e prea limpede dacă Dapyx moare luptând în fruntea soldaţilor săi ori,
tot atât de eroic, poruncindu-le acestora să-l ucidă. Fratele lui, făcut prizonier, do-
bândeşte mila lui Crassus, şi cu ea, libertatea, dar romanii nu se arată atât de cle-
menţi cu populaţia paşnică a ţinutului, care se refugiase, cu turmele şi cu obiectele
mai de preţ, într-o peşteră numită Keiris: Crassus închide toate ieşirile din peşteră,
obligându-i pe asediaţii înfometaţi să se predea.
Crassus, guvernator al Macedoniei, nu s-a întors în provincia sa după această
expediţie. Trădându-şi intenţia de a cueri întreaga Dobroge, el îl atacă fără nici un
motiv pe Zyraxes, cel de-al treilea rege get dobrogean, a cărui stăpânire cuprindea
partea de nord a ţinutului dintre Istru şi Pont. Armata romană mărşăluieşte direct
spre Genucla, cea mai puternică cetate a lui Zyraxes, situată undeva pe Dunăre; aco-
lo auzise Crassus că erau păstrate stindardele pe care Hybrida le pierduse în ruşinoa-
sa lui înfrângere din 61 î.e.n.. Ştiind bine că nu va putea rezista singur, Zyraxes trece
pe malul stâng al Dunării pentru a cere ajutor de la sciţi. În absenţa lui, romanii cu-
ceresc cetatea după un scurt dar greu asediu. Dobrogea întreagă se afla acum în mâi-
nile lor.
Înverşunarea lui Crassus împotriva unor căpetenii care nu pricinuise nici un a-
juns romanilor ilustrează noua strategie adoptată de Roma după renunţarea la cuce-
rirea Daciei. Neîncetatele incursiuni care nelinişteau posesiunile romane din penin-
sula Balcanică nu meritau poate un mare război de cucerire ce i-ar fi putut uni pe
daci, transformându-şi iarăşi într-o putere de temut, dar era clar că anumite măsuri
militare se impuneau. Ţinuturile sud-dunărene aocupate de romani sau aflate sub
protectoratul lor sufereau de pe urma dacilor din câmpia munteană; cucerirea Do-
brogei ar fi permis ca aceştia să fie mai uşor ţinuţi în frâu şi astfel vechiul plan de a
pune stăpânire pe regiunea dintre Dunăre şi Mare reapare în strategia romană, iar
Crassus, profitând de prilejul care se ivise îl pune în aplicare.
Este drept că Roma nu transformă noile teritorii într-o provincie. Rholes este
probabil acela care în numele romanilor şi spre folosul lor stăpâneşte Dobrogea.
După moartea sa asupra ţinutului cucerit de Crassus se întinde protectoratul regatu-
lui Odrys din Tracia client al Romei, în timp ce în zona de coastă se creează un
comandament militar roman – praefectura orae maritimae – dependent de provincia
Macedoniei.
Cucerirea Dobrogei n-a reuşit să oprească atacurile dacice, dar se pare că le-a
schimbat întrucâtva direcţia, orientându-le cu precădere spre apus şi sud-vest. Nu se
ştie exact dacă dacii au jucat vreun rol în tulburările izbucnite în anul 16 î.e.n. în
Dalmaţia, iar în anul următor, (dacă datarea ei exactă) un raid al Appulilor are drept
ţintă Dobrogea. N-ar fi exclus însă ca încă în anul 13 î.e.n. să fi avut loc o invazie
dacică în Pannonia, respinsă de Agrippa; în orice caz abia se potolise războiul pano-
nilor din anii 13-11 îe.n. că dacii invadează Panonia împiedicând împreună cu o re-
voltă Dalmatică împotriva birurilor, închiderea porţilor templului lui Ianus. Răspun-
sul la această invazie este expediţia generalului Marcus Vinicius care îi înfrânge pe
atacatori şi îi urmăreşte pe Mureş în sus până în inima Dacia. Expediţia lui Vinicius
“inaugurează o fază o nouă între relaţiile dintre daci şi romani: începutul unor
acţiuni sistematice de slăbire a puterii dacilor, acţiuni care trebuie să ducă în cele din
urmă, la supunerea lor de către Imperiu”.
Este vorba de o fază nouă în strategia romană. Atacurilor dacice Roma le
răspunde prin expediţii de represalii care pătrund la nordul Dunării. În anul 6 î.e.n.
se instituie un comandament al Moesiei (transfor-mat mai târziu în provincie), în
faţa Banatului şi a Olteniei. Legatus Augusti pro praetore exercitus este aici A. Cae-
cina Severus, care respinge un atac al dacilor la sud de fluviu. Câţiva ani mai târziu,
prin 11-12 e.n., au loc operaţiile militare conju-gate ale unui Gnaeus Corne-lius
Lentulus, guvernatorul Pannaniei, şi ale lui Sextus Aelius Catus, general comandant
al districtului militar moesic. Cel dintâi acţionează în vest, prin Banat şi Oltenia; cel
de-al doilea în câmpia munteană de unde strămută în Tracia 50 000 de geţi. După
părerea prof. R. Vulpe, această evacuare creează o zonă pustie în stânga Dunării;
aşezările de la Zimnicea, Popeşti, Piscul Crăsanilor sunt distruse (la Popeşti ultimele
monede sunt de la Augustus, iar ultimele fibule sunt de tip Latene III), în timp ce la
Tinosu şi Piroboridava viaţa continuă.
Catus era un conducãtor aspru, iar mãsurile lui erau eficiente, dar
istoricii nu acceptã ideea cã în zona munteanã a fost creatã o zonã
cu adevãrat pustie, nici cã viaþa a încetat cu totul în aºezãrile amintite.
Avem de-a face, desigur, cu o depopula-re a zonei ºi cu o considerabilã slãbire a
geþilor din imediata apropiere a Dunãrii, dar nu cu o pustiire. Dupã cum o
exagerare evidentã este ºI afirmaþia lui Augustus cã se-minþiile
dacilor de la nord de fluviu au fost silite sã rabde stãpânirea
poporului roman.
Atacurile dacilor, deºi mai rare, n-au încetat.Abia terminase
Catus strãmuta-rea geþilor din Muntenia ºi din cetatea
Aegyssus(Tulcea de astãzi), aflatã sub protec-toratul regelui odrys
Cotys, e fulgerãtor atacatã ºi cuceritã de daci. Întreaga navigaþi-e,
comercialã ºi militarã, în zona gurilor Dunãrii era ameninþatã;
Cotys, incapabil sã recucereascã singur fortãreaþa, se adreseazã
Romei ºi numai o intervenþie unei legi-uni comandate de Vitellius,
unchiul viitorului împãrat, izbuteºte, dupã un greu ase-diu ºi cu
mari pierduri, sã-i aluge iarãºi pe geþi peste Istru; la operaþiuni ia
parte, a-vând un rol însemnat, ºi Vestalis, prefctul de atunci al
litoralului maritim.
Peste trei ani însã, Troesmis(astãzi Turcoaia, jud. Tulcea) e
pe neaºteptate a-tacatã º cuceritã de daci ºi iarãºi romanii sunt
nevoiþi sã intervinã: L. Pomponius Flaccus, prefectul litoralului
pontic, recucereºte cetatea, provocându-le duºmanilor mari
pierderi.
În general, epoca lui Augustus este plinã de conflicte cu
daco-geþi, ecoul a-cestora revenind mereu în izvoarele vremii.
Suntem departe de a cunoaºte toate con-flictele ºi, mai ales, de a
le putea localiza s-au data, dar scriitorii vremii, istorici s-au poeþi,
zugrãvesc foarte sugestiv starea de nesiguranþã de la frontiera
dunãreanã. Ver-giliu vorbeºte despre “daci care cobrã de la Istru ce
conspirã împotriva noastrã”, iar în alt loc despre “rãzboiul aducãtor
de moarte geþilor”. Suetonius spune despre Au-gustus cã a
reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei cãpetenii ºi mulþi
os-taºi. Poate tot la evenimentele din aceastã vreme se refera
ºtirea din lexiconul Suidas despre cei 3000 de geþi care se supun
generalilor romani.
Anii exilului lui Ovidiu ( 8 – 17 e.n. ) sunt plini de astfel de
asalturi barbare asupra Dobrogei. Pe lângã cãderea cetãþilor
Aegyssus ºi Troesmis, marele poet aminteºte de nenumãratele
invazii, de starea de nesiguranþã ce domnea în Dobrogea mai ales
iarna, când gheaþa Dunãrii îngãduia atacatorilor sã pãtrundã mai
uºor la sud de Dunãre. Ovidiu se plânge amarnic cã el, poetul
rãsfãþat al înaltei societãþi romane, omul care n-a atins în tinereþe
alte arme decât cele ale plãcerii, e nevoit acum, la chemarea
strãjerilor cetãþii Tomis, sã apuce sabia ºi scutul ºi sã-ºi acopere cu
coiful pãrul cãrunt. Uneori aceste atacuri erau organizate de geþi,
alteori de seminþii : ºciþii, sarmaþii, bastarnii. Nu numai orãºenii, ci
ºi localnicii geto-daci sufereau din pricina acestora, cum ne spune
tot Ovidiu în versuri impresionante, pe care le redau tãlmãcite de
prof. T.A. Naum, în volumul Ovidiu, Scrisori de exil :

,, Cât aburesc zefirii, ne îngrãdim cu Istrul,


El numai ne pãzeºte de crunte nãvãliri.
Când însã vine iarna cea tristã ºi cumplitã
ªi geru – mbracã þara în albul lui veºmânt …,
Când crivãþul sãlbatic, cu aspra lui suflare,
Îngheaþã apa mãrii ori Instru – nvãlurat,
Îndatã ce se – aºterne câmpia cea de gheaþã,
Barbarii dau nãvalã pe caii lor cei iuþi.
Sãgeþile lor zboarã departe, pân’ departe,
ªi toatã – mprejurimea cãlãri o pustiesc.
Fug oameni ! De þarini nu – i nimeni sã mai vadã :
A barbarului pradã e-al omului avut,
Nimica toatã: carul ce scârþâie, vreo vitã,
ªi toat-agonisita sãrmanului plugar !
Cu braþele legate duºi unii în robie,
κi mai aruncã ochii peste casa lor în van.
Iar alþii cad, sãrmanii, cãci îi strãpung îndatã
Sãgeþi încârligate ºi unse cu venin.
Tot ce nu pot sã ieie cu dânºii dau pieirii
ªi focul duºman arde colibele pustii … “
În timpul domniei lui Tiberius se iau noi mãsuri de apãrare
a frontierei

Dunãrene. Comandamentul militar Moesic e transformat, pe la anul


15 e.n., într-o provincie ( Moesia ). La vest, iazigilor sarmaþi li se
acordã permisiunea ( dacã nu cumva sunt chiar îndemnaþi de
romani ) sã se aºeze, în anii 20 e.n., în câmpia Tisei. În felul acesta,
calea atacurilor dacice spre Pannonia fusese în bunã mãsurã
baratã, dar în partea rãsãriteanã a Peninsulei Balcanice incursiunile
continuau. Suetonius îl acuzã chiar pe Tiberius de a fi îngãduit ca
Moesia sã fie ocupatã ( evidentã exagerare ! ) de daci ºi vedise
incapabilã de a apãra Dobrogea. Sub împãratul Claudius, când
aceast regat clientelar e format într-o nouã provincie purtând
numele de Tracia, teritoriul dobrogean e anexat Moesiei. Apãrarea
e organizatã cu strãºni-cie: garnizoane romane sunt aºezate în
cetãþile de pe malul drept al Istrului ºi se construiesc drumuri
strategice pentru deplasarea rapidã ºi lesnicioasã a trupelor.
Atacurile geto-dace nu sunt, totuºi, complet stãvilite, cãci Seneca
gãseºte ridicole graniþele dintre oameni ºi face, spunând aceasta,
o clarã aluzie la încercãrile Imperiului de a-i opri pe daci sã treacã
Istrul.
O acþiune care ne aduce aminte de expediþia lui Sextus
Aelius Catus e reali-zatã sub domnia lui Nero. Între 62 ºi 66 e.n.
guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, strãmutã
din zona de la nord de gurile Dunãrii peste 100000 de
transdanubieni, populaþie amestecatã de geþi, bastarni, sarmaþi.
Scopul operaþiei, rea-lizate prin metode diverse ( poate mai mult
diplomatice decât militare ), era dublu : pe de o parte deportarea
acestor oameni din aºezãrile lor slãbea presiunea barbarã la
frontiera dunãreanã ; pe de altã parte, aºezarea lor în Moesia
îngãduia ca mari întin-deri de pãmânt sã fie cultivate cu þãrani
aserviþi. De altminteri, inscripþia dedicatã lui Plautius Silvanus e
limpede în acestã privinþã, afirmând cã strãmutarea acestor
transdanubieni, cum coniugibus ac liberis et principibus aut
regibus ( ,, cu soþiile ºi copiii ºi fruntaºi sau regii lor “ ), s-a fãcut
ad praestanda tributa, pentru a munci pãmântul ºi a plãti impozite.
Prin aceasta, guvernatorul, spune inscripþia, pacem provinviae et
confirmavit et protulit, ceea ce înseamnã, dupã D. M. Pippidi, cã
pacea instauratã de Aelianus în Moesia a fost extinsã ºi la regiunile
înconjurãtoa-re, iar dupã C. Diacoviciu — ,, o lãrgire a zonei de
influenþã ºi a zonei de apãrare a Imperiului ºi nu neapãrat o lãrgire
a hotarelor provinciei Moesia la nordul Dunãrii “.
Asemenea mãsuri aduc numai o liniºte relativã la frontiere.
Dupã moartea lui Nero începe o epocã în care, potrivit mãrturiei lui
Tacitus, dacii ajung vestiþi prin biruinþele ºi prin înfrângerile lor.
Dacã Scorilo credea cã e mai bine ca dacii, pentru a þine departe
primejdia romanã, sã nu atace Imperiul atâta vreme cât el era
sfâºiat de rãzboaie interne, urmaºul lui sau contemporanii sãi din
alte pãrþi ale Daciei vedeau în ofensivã metoda cea mai bunã de
apãrare ; de aceea, în primele luni ale anului 69 e.n. are loc o
invazie în Moesia. ,, Se puserã în miºcare — zice Tacitus — ºi dacii,
un neam nicicând cu credinþã, iar atunci fãrã de nici o teamã, cãci
oastea din Moesia plecase. Ei luau aminte liniºtiþi la întâmplãrile
noastre cele dintâi ; când au aflat cã Italia era cuprinsã de
vâlvãtaia rãzboiului ºi cã întreg Imperiul era sfâºiat de duºmãnie,
cucerind iernaticele cohortelor ºi alelor, dacii deveniserã stãpâni pe
ambele maluri ale Dunãrii. ªi de pe acum se pregãteau sã distrugã
castrele legiuni-

lor, de n-ar fi trimis Mucianus împotriva lor legiunea a ºasea ;


aflând de victoria de la Cremona, el se temea cã seminþiile din
afarã vor strâmtora Imperiul din douã pãrþi dacã dacii ºi germanii
se vor nãpustii asupra lui fiecare din altã parte. Au fost alãturi de
noi, ca ºi altãdatã, norocul poporului roman, care a adus pe
Mucianus cu oºtile din Orient, ºi împrejurarea cã în acest rãstimp
noi am biruit la Cremona.
Nu toate atacurile vor fi fost de asemenea gravitate, dar
nãvãlirile erau destul de frecvente, dupã cum lasã sã se înþeleagã
Flavius Iosephus. Romanii rãspund, ca ºi înainte, cu expediþii
punitive. Dupã pãrerea lui B. Mitrea, care analizeazã descoperi-rile
monetare de la Poiana, aceastã mare aºezare dacicã ºi-a încheiat
existenþa încã în timpul lui Vespasianus, cãci în douã tezaure
monetare ºi în trei locuri de descoperiri izolate de monede
( campaniile de sãpãturi din 1927 – 1928, 1949, 1950 ) de la
Poiana, monedele se opresc pe vremea acestui împãrat ( 69 – 70
sau 71 e.n. ). Auto-rul crede cã pãrãsirea aºezãrii le-a putut fi
impusã dacilor de cãtre Rubrius Gallus, guvernatorul Moesiei, în
cadrul mãsurilor generale de siguranþã pe care le luase pentru ca
trecerea Istrului sã fie imposibilã barbarilor.
Chiar dacã dinastia Flavilor nu întreprinde acum asemenea
acþiuni, se iau mãsuri pentru protejarea frontierei dunãrene. O
flotã specialã — clasis Flavia Moesica — e creatã pentru
supravegherea fluviului, având staþiuni la Aegyssus, la Barboºi pe
Siret ºi, poate ºi în alte puncte. Totuºi, în iarna anului 85 / 86 e.n.,
pe când la Sarmizegetusa domnea Duras – Diurpaneus, iar la Roma
— Domiþian, o nouã ºi puternicã invazie are loc. Cetele dacilor,
conduse poate chiar de Decebal, nãvãlesc în Moesia, declansând
astfel cel dintâi mare rãzboi cu Roma.
Perioada 44 î.e.n. — 85 e.n. se caracterizeazã, dupã cum s-
a vãzut, prin lupta consecventã ºi tenace a poporului daco – get
împotriva expansiunii romane. Aceastã luptã fusese numai parþial
încununatã de succes. E drept cã nici o mare ºi decisivã expediþie
nu fusese organizatã de Roma pentru supunerea Daciei ; dar e tot
atât de adevãrat cã neîndurãtorul cleºte al dominaþiei romane se
strângea din ce în ce mai mult în jurul neamului daco – get.
Dobrogea cuceritã, aºezãrile de la Zimnicea, Popeºti ºi Piscul
Crãsanilor depopulate, o largã zonã din câmpia munteanã ºi sudul
Moldovei pusã sub controlul militar, dacã nu ºi politic –
administrativ, al Romei, Dunãrea umblatã de vase de rãzboi
romane — iatã care era încheierea acestei lupte de peste un secol.
Dacia era încã în picioare, dar pornea în luptele viitoare de pe po-
ziþii mai slabe decât pe vremurile lui Burebista.
Creºterea pericolului roman aducea din nou pe primul plan
imperativul unirii tuturor daco – geþilor liberi într-un singur stat.
Fabula vie a regelui Scorilo nu se mai potrivea numai romanilor ;
din pilda celor doi câini care, lãsând sfada, se aruncã îm-preunã
împotriva lupului, trebuia ºi dacii sã înveþe cã a sosit momentul
unirii în faþa duºmanului comun. E posibil ca acest proces de
unificare sau, mai bine zis, de reunificare a daco – geþilor sub o
singurã stãpânire sã fi început sub Scorilo, continuat fiind de Duras
– Diurpaneus ºi desãvârºit sub Decebal, când statul dac ajunge la
cel mai înalt nivel de dezvoltare ºi la o considerabilã putere
militarã.
Ar fi însã greºit sã credem cã, în perioada care formeazã
tema acestui capitol

relaþiile daco – romane se reduceau la ciocniri militare. Oricât de


frecvente ar fi fost acestea, anii de pace predominau, mai ales
dupã victoriile lui Augustus. ªi negus-torii se grãbeau sã foloseascã
orice ocazie, orice rãstimp de liniºte la hotar, pentru a veni în Dacia
cu mãrfurile lor.