PUTEREA POLITICĂ

1. Aspecte de ordin general

2. Puterea politică

1. Aspecte de ordin general

Termenul de putere derivă din verbul latinesc potere (a putea, a fi capabil,
din care au derivat substantivele potenţia şi potestas. Primul înseamnă
capacitatea unui om sau lucru de a-l afecta pe altul, iar al doilea avea o conotaţie
dominant socială, politică însemnând aptitudinile celor care comunicau şi acţionau
împreună. Tot de la romani reţinem distincţia dintre putere, ca o calitate a corpului
politic şi autoritate, ca exerciţiu şi calitate a guvernanţilor.
În viziunea lui Jean Claude Lugen în lucrarea "Elemente de analiză a
sistemelor sociale" puterea politică este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui
sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obligaţiile
colective, mobilizând resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propuse"
Indiferent de modul de definire al puterii politice se folosesc concepte
precum: influenţă, autoritate, dominaţie, supunere, legitimitate etc.
O relaţie de conducere-ascultare sau de dominaţie - supunere există
începând cu familia şi grupurile mici şi terminând cu statele şi organizaţiile
internaţionale. Atunci când autoritatea se bazează pe drept capătă aspectul de
conducere-ascultare, iar când se bazează pe forţă se prezintă sub forma de
dominaţie-supunere.
Autorităţile publice îşi manifestă capacitatea de a decide pentru întreaga
colectivitate şi de a duce la îndeplinire deciziile prin persuasiune, şi chiar prin
folosirea forţei (forţă legitimă, forţa dreptului, forţa publică, etc.). Forţa nu este
sinonimă cu puterea. Ea este elementul material al puterii la care puterea nu poate
fi redusă. Alături de forţă, în cadrul puterii, mai intră voinţă, inteligenţa, abilitatea.
Puterea reprezintă o relaţie socială în care actorii, posesori ai unor
capacităţi fizice şi intelectuale diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi
acţiunile chiar dacă aparent influenţa are sens unic, de la autorul mai puternic spre
cel mai slab.
Puterea politică se caracterizează prin două elemente cadru:
- diferenţierea a doi actori sociali reprezentaţi de o minoritate care comandă
(domină) şi o majoritate care ascultă (sau se supune);
- sprijinirea ei pe două mijloace în a se face ascultată - încrederea
guvernaţilor în justeţea guvernării şi forţa sau coercitia.
Din studiile efectuate de la antici la contemporani s-a ajuns la concluzia că
puterea politică are o vocaţie globală. Puterea politică s-a născut ca o alchimie
variabilă a voinţei de dominaţie şi al instictului sau voinţai de supunere. Potrivit lui
Weber se pot distinge trei tipuri de dominaţie legitimă în funcţie de surse care o
validează: dominaţie legal-raţională, tradiţională şi charismatică. Prima se
bazează pe "credinţa oamenilor în legalitatea reglementărilor hotărâte şi a
dreptului de a da directive al celor care sunt chemaţi să exercite dominaţia prin
aceste mijloace" - Max Weber - "Economia şi societatea".
Dominaţia tradiţională se întemeiază pe credinţa în "sfinţenia tradiţiilor
valabile dintotdeauna" şi, implicit, pe credinţa în legitimitatea celor care
guvernează în numele tradiţiei.
Dominaţia charismatică are la bază încrederea poporului în calităţile
naturale şi în cele pe care Providenţa le-a dăruit conducătorului. Petre Andrei
"Evoluţia societăţii şi a cugetării umane constituie un necontenit proces de eliberări
a individului de sub presiunea totală a autorităţii sau mai bine zis, a unui proces de
umanizare şi autonomizare a autorităţii, căci de la forma mistico-religioasă
autoritatea a trecut la forma umană de azi şi în loc de autoritatea constrângătoare
de altădată, impusă din exterior, avem acum autoritatea, care, deşi este exterioară
are totuşi rădăcinile sale şi în sufletul nostru şi îşi găsesc justificarea în raţiunea
omenească" - Iaşi 1997.
Ovidiu Trăznea - Ştiinţa politică. Studiu istorico-epistemologic - 1970 "ştiinţa
politică ar fi studiul puterii, al modurilor de a o cuceri, de a o exercita şi de a-i rezista".

2. Puterea politică
Puterea politică este cea mai des utilizată în politologie şi constituie o
tentaţie permanentă pentru a permite celor care guvernează satisfacerea unor
interese.
În organizaţiile prestatale exista puterea individualizată, reprezentată printr-
un singur şef. Odată cu evoluţia societăţii a evoluat şi puterea care a devenit
întruchiparea autorităţii statului.
Scopul fundamental al puterii politice este de a asigura funcţionalitatea
întregului corp social potrivit intereselor esenţiale ale claselor dominante în
sistemul politic dat sau în concordanţă cu interesele societăţii globale, în cazul în
care deţinătorul puterii devine poporul. Astfel spus scopul său este de a asigura
existenţa societăţii şi posibilitatea ei de schimbare. Georges Balandier, în
lucrarea Antropologia politică, consideră că "puterea va fi definitivă ca rezultând
pentru orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o
ameninţă cu dezordinea - aşa cum aceasta ameninţă orice sistem".
Existenţa puterii politice are determinări de ordin intern-menţinerea
echilibrului şi coeziunii interne ale societăţii, dar şi determinări externe -
organizarea de alianţe şi de apărare, afirmarea în raport cu exteriorul unitatea şi
coeziunea, trăsăturile distinctive şi interesele comunităţii pe care o reprezintă.
Puterea politică are ca trăsătură de bază suveranitatea - nu există
autoritate superioară care să conteste deciziile sale. Deţinătorii puterii politice -
legislatorii şi guvernanţii - având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului
societăţii globale, guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a
fi obligate să se supună vreuneia din acestea" -Lapierre, Jean William - "Eseu
pentru fundamentul puterii politice".
Scopurile politice cer ca puterea politică să fie superioară în raport cu
celelalte puteri sociale, să fie supusă numai unor limitări constituţionale, numai ea
fiind investită cu putere de coerciţie. Ea se sprijină în primul rând pe puterea
economică. În acelaşi timp puterea politică (în special aparatul de stat) constituie
principalul sprijin în organizarea vieţii economice şi în promovarea intereselor celor
care sunt deţinătorii acestei puteri.
Interdependenţa dintre cele două forme ale puterii este ilustrată şi de faptul
că în societăţile bazate pe economia de piaţă, grupurile deţinătoare ale
potenţialului economic exercită o influenţă considerabilă asupra puterii politice.
Puterea politică este compusă din:
- statul (cu puterea lui suverană ce se manţine prin "forţa dreptului", dar,
uneori şi prin "dreptul forţei";
- partidele politice (direct cele de la guvernare şi indirect şi cele din opoziţie);
- opinia publică;
- mass-media.
Puterea este permanent însoţită de "puterea influenţei" - mijloc de a
amplifica acordul, toleranţa faţă de putere.
Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcţii:
- funcţia pragmatică, decizională care constă în elaborarea unor programe,
a liniilor directoare în care elementul esenţial îl constituie decizia, în conformitate
cu care trebuie să acţioneze;
- funcţia organizatorică - stabilirea formelor organizatorice cele mai
adecvate şi mobilizarea grupurilor sociale asupra cărora îşi exercită puterea
politică pentru a acţiona în conformitate cu programul adoptat;
- funcţia ideologică de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din
programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea adeziunii indivizilor la decizia
adoptată;
- funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este
respectată şi a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;
- pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de organizarea
vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în exercitarea
guvernării;
- funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a-i
determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate, fie de
reprimare a împotrivirii celor ce se opun.
Toate aceste funcţii se realizează cu ajutorul STATULUI.

Puterea politică se legitimează prin mai multe modalităţi:

- cale democratică (prin jocul democratic);
- revoluţie;
- lovitură de stat;
- prin impunerea din afara statului;
- război.
Puterea se corelează cu autoritatea (lat.autoritas - putere de convingere).
Autoritatea reprezintă capacitatea unei persoane sau instituţii în virtutea
unor calităţi sau împuterniciri, de a obţine respect şi supunere şi de a fi ascultat de
unul sau mi multe grupuri sociale ce le urmează şi le îndeplinesc chemările şi
obiectivele.
Puterea şi autoritatea sunt complementare, interdependenţa lor asigurând
echilibrul, condiţiile sociale necesare progresului.
Autoritatea se deosebeşte de putere prin aceea că în timp ce puterea
presupune coexistenţa atât a relaţiilor de conducere - supunere, cât şi a celor de
dominare - subordonare, deci şi folosirea violenţei, autoritatea este rezultatul
exclusiv al relaţiilor de conducere - supunere (supunere liber consimţită).
Autoritatea se prevalează de legi, de caracterul său legitim, de consensul celor ce i
se supun. Altfel spus autoritatea politică este capacitatea de a obţine ascultare în
absenţa constrângerii.
Sociologul american T.Parsons consideră că "autoritatea este cadrul
instituţional în care folosirea puterii este organizătă şi legitimă".
Politologul francez - M.Duverger arată că "singura sursă a legitimităţii unei
puteri constă în faptul că ea e conformă schemei de legitimat definită de sistemul
de valori şi norme ale colectivităţii în cadrul căreia se exercită şi că asupra acestei
scheme există un consens în interiorul colectivităţii".
Autoritatea se întemeiază pe valori, iar pentru afirmarea ei este necesară
libertatea, cadrul social, democratic.
Autoritatea şi legitimitatea nu pot fi recunoascute odată pentru totdeauna,
deoarece ele depind de concordanţa între valorile proclamate iniţial şi realizările
ulterioare, ceea ce presupune o revizuire permanentă a comportamentului
instituţiei sau personalităţii în cauză.
 Decizia politică reprezintă un act de opţiune şi de voinţă politică pentru un
anumit mod de acţiune, din mai multe alternative disponibil, în abordarea unei
probleme de interes public.
În această categorie se includ regulile constituţionale, legile elaborate de
parlament, politicile publice, deciziile privind relaţiile dintre state pe plan extern,
strategiile elaborate de partidele aflate la putere.
Decizia politică reflectă raporturile de putere şi rezultatul conflictelor şi
negocierilor dintre forţele sociale. În procesul deciziei politice trebuie să se ţină seama
de unele constrângeri de ordin politic, constituţional, social economice şi, de aceea,
decizia politică reprezintă adesea un compromis şi nicidecum o soluţie optimă, ca
în cazul deciziilor tehnice.

Exerciţiul puterii
Guvernarea, din perspectiva politologică, este acţiunea de conducere, de
dirijare social-politică, de control asupra afacerilor publice. Aceste funcţii sunt
îndeplite de instituţiile de putere legislativă, executivă, judecătorească în condiţiile
unei vieţi democratice, bazată pe participare competentă, loialitate, concurenţă
politică şi convergenţă a intereselor majore şi a obiectivelor.
Buna funcţionare a unui sistem democratic necesită: structuri şi forme
adecvate de guvernare; participarea populaţiei la alegeri, partide politice mature şi
responsabile; un electorat bine informat; oficialităţi competente a căror atribuţie
este să delibereze în cunoştinţă de cauză, să respingă compromisurile şi
populismul.
Guvernarea se înfăptuieşte prin intermediul unor forme şi structuri
organizate, legal constituite şi consemnate în Constituţie şi legi, iar cutumele, tradiţia
şi reformele constituţional-juridice să aibă rolul lor specific.
Regimurile politice, formele de guvernare au caracter istoric; în lumea
antică, Aristotel le împărţea în:monarhie, aristocraţie şi democraţie; mai târziu
Montesquieu se referea la guvernarea republicană (puterea aparţine poporului), la
cea monarhică (guvernează un singur om, dar în temeiul unor legi) şi cea
despotică (guvernează un singur om, dar fără legi). Epoca modernă a propus
practicii şi teoriei politice guvernări republicane în formele: parlamentară,
prezidenţială şi semiprezidenţială.

Factorul legislativ
Parlamentul este o instituţie deliberativă compusă din reprezentanţi aleşi
periodic, la termene stabilite conform ciclurilor electorale specifice fiecărei ţări sau
înainte de termen.
 Parlamentul poate fi constituit dintr-o singură instanţă sau două (unicameral
sau bicameral), cadru în care acţionează relaţiile dintre reprezentanţii poporului şi
guvernanţi, forţele aflate la guvernare confruntându-se cu cele din opoziţie.
Structura unicamerală sau bicamerală a parlamentului are avantaje şi
dezavantaje. Astfel bicamerismul oferă, pe de o parte posibilitatea de a supune
unui dublu examen proiectele de legi şi de a se asigura un cadru larg confruntărilor
de idei, dar, pe de altă parte se ajunge la mărirea timpului pentru deliberare. În
cadrul organizării bicamerale a parlamentului acestea pot avea atribuţii simetrice
sau asimetrice.
Parlamentul este instituţia care poate asigura funcţionalitatea pluralismului
politic, reprezentarea diverselor interese, permiţând dezbateri soluţii cât mai bune
şi asigurând realizarea controlului puterii de către societate. În parlament continuă
să se folosească metode cum ar fi obstrucţia activităţii legislative, provocarea de
crize guvernamentale, folosirea abuzivă a imunităţii şi privilegiilor parlamentare.

Factorul executiv
Puterea executivă, în condiţiile separării puterilor în stat, are rolul de a
aplica politicile şi legile adoptate de către puterea legislativă. funcţiile executivului
diferă de la ţară la ţară, fiind consimţite constituţional, puterea fiind exercitată, fie
de preşedintele ţării, fie de guvern şi aparatul administrativ de stat.
În sistemul totalitar, puterea executivă absoarbe puterea legislativă şi
judecătorească în numele asigurării unităţii de acţiune a puterii, a unităţii puterilor în
stat.

După tipul de constituire se disting mai multe tipuri de guvern:

- majoritar - alcătuit de un partid care a câştigat alegerile;
- de coaliţie - reunind reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni politice în scopul
obţinerii unei majorităţi favorabile în parlament;
- minoritar - nu dispun de majoritatea parlamentură;
- provizoriu - are un rol tranzitoriu într-o perioadă de schimbări politice;
- insurecţional - instituit ca urmare a unei insurecţii contra celui existent;
- militar - format din cadre militare de regulă, în urma unei lovituri de stat
sau prin ingerinţe externe.

După raportarea la respectarea legilor:

- guvern de drept - alcătuit în concordanţă cu procedurile constituţionale;
- guvern de fapt - care îşi arogă autoritatea în urma unei lovituri de stat sau
în condiţiile ocupaţiei străine, fără consultarea voinţei legale prin proceduri
speciale.
 Guvernul poate adopta următoarele acte:
- hotărâri pentru organizarea executării legilor;
- ordonanţe - în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta.
Aceste acte se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare şi se publică în Monitorul Oficial al
României.
 ANEXA NR. 1

PUTEREA POLITICĂ

PUTEREA POLITICĂ

STATUL PARTIDELE OPINIA MASS-MEDIA

POLITICE PUBLICĂ

ANEXA NR. 2

FUNCŢIILE PUTERII POLITICE

FUNCŢII

PRAGMATICĂ ORGANIZA- PREG.

IDEOLOGICĂ CONTROL COERCITIVĂ
DECIZIONALĂ TORICĂ SPECIALIŞTI
 ANEXA NR. 3

EXERCIŢIUL PUTERII

FACTORUL FACTORUL PUTEREA

GUVERNAREA JUDECĂTOREASCĂ
LEGISLATIV LEGISLATIV

• structuri şi forme de • deliberativ • aplică legile

guvernare • ales democratic • majoritar
• partide politice • structură func]ională • de coaliţie
responsabile • confruntare de idei • minoritar
• participarea populaţiei • pluralism politic • provizoriu
la alegeri • putere - opoziţie • insurecţional
• electorat informat • militar
• oficialităţi competente • hotărâri de aplicare a
• regim politic democratic legilor
• ordonanţe