Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea “Dunărea de jos” din Galați

Facultate Transfrontaliera TSUIE


Specializare:Afaceri international

Referat: Datoria externa a României


înaitea anului 1989 și după annul 1989

Cordonator:Călincă Ramona Mariana

Student: Mereoară Viorica


În ultimii douăzeci de ani, România a parcurs un proces amplu şi complex de transformare
sistemică, de reconstrucţie a cadrului legal, instituţional şi organizatoric, având ca obiectiv
instaurarea unui sistem democratic şi tranziţia la economia de piaţă.

Din acest punct de vedere, România de astăzi este una semnificativ diferită de cea din urmă cu 20
de ani; reuşind sa recupeze o parte dintre valorile naţiunilor moderne. Integrarea ţării în NATO şi
aderarea la Uniunea Europeană confirmă încheierea cu succes a etapei de transformare sistemică.
Cu toate acestea, procesul de transformare este departe de a fi încheiat. Reformele realizate sunt
incomplete şi imperfecte, motiv pentru care persistă disfuncţionalităţi în multe domenii, inechităţi
şi frustrări sociale.
În luna mai 1980, într-o şedinţă a Comitetului Central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a amintit
despre „numeroasele neajunsuri şi rămâneri în urmă” din economia românească. Cu acel prilej,
liderul suprem al partidului a recunoscut faptul că 69% din datoriile în valută ale României erau
către creditorii comerciali (împrumuturi pe termen scurt, cu dobândă mai mare decât în cazul
celor guvernamentale) şi circa 43% din datoriile comerciale ale României deveneau scadente în
mai puţin de un an. Cauza principală a acelei situaţii era creşterea continuă a deficitului
comercial, generată de micşorarea unor exporturi româneşti agricole şi de produse finite către
Occident, atât ca valoare, cât şi din punct de vedere cantitativ, pe fondul scăderii calităţii
produselor româneşti fabricate. În acelaşi timp, valoarea şi cantitatea materiilor prime importate
a înregistrat o creştere semnificativă. În acel moment era evident faptul că România se îndrepta
către o criză economică asemănătoare cu cea din Polonia.

Pentru a face faţă situaţiei de criză, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină sprijinul statelor
membre ale C.A.E.R., dorind să intensifice schimburile comerciale cu acele ţări pentru a primi
combustibil şi materii prime la preţuri mai scăzute. Totodată, pentru a acoperi o parte din
deficitul comercial, autorităţile de la Bucureşti au apelat în iunie 1980 la un nou împrumut extern
provenit din surse guvernamentale, fapt ce a generat o serie de întrebări din partea creditorilor
principali ai României. Drept urmare, autorităţile române s-au văzut nevoite să pună la dispoziţia
reprezentanţilor Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) o serie de date privind operaţiile
financiare guvernamentale româneşti şi situaţia balanţei de plăţi externe a ţării. După verificarea
autorităţile de la Bucureşti au obţinut aprobarea pentru a începe negocierile în scopul încheierii
unui acord stand-by cu F.M.I., în valoare de 1,5 miliarde dolari, valabil pe o perioadă de trei ani,
evitându-se pe moment intrarea ţării în incapacitate de plată. În schimbul fondurilor pe care le
obţineau imediat, precum şi a creditului stand-by care urma să fie acordat de către F.M.I.,
reprezentanţii României s-au angajat să plătească la timp toate datoriile externe restante şi să
reducă într-un mod semnificativ deficitul comercial al ţării.
În paralel cu discuţiile purtate cu reprezentanţii F.M.I., autorităţile române au întreprins
demersuri pentru a primi de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca
Mondială), în perioada 1980-1981, patru împrumuturi în valoare totală de 325 milioane de
dolari, pentru realizarea unor proiecte economice pe termen lung referitoare la transporturi,
irigaţii, şeptel şi producţia de fructe, precum şi un împrumut pentru proiectul Canalului Dunăre –
Marea Neagră.

Agravarea tensiunilor sociale din Polonia şi apariţia amplelor manifestaţii de protest ale
muncitorilor polonezi în a doua parte a lunii august 1980 au sporit tensiunile de la Bucureşti.
Brusc, la 9 septembrie 1980, Nicolae Ceauşescu a anunţat modificarea bugetului de stat pe anul
1980, micşorând cu 2 miliarde de lei suma destinată apărării naţionale şi cu 4 miliarde de lei
cheltuielile administrative ale statului, cu scopul de a creşte fondurile destinate îmbunătăţirii
nivelului de trai al populaţiei.

În martie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a anunţat că Polonia nu mai poate achita ratele şi
dobânzile la împrumuturile externe primite în anii anteriori şi a solicitat o reeşalonare a acestora.
Pentru a evita apariţia în România a crizei de autoritate, grevelor şi mişcărilor anticomuniste de
protest din Polonia, guvernul de la Bucureşti i-a rugat la 3 noiembrie 1981 pe principalii săi
creditori externi să accepte o amânare cu până la şase luni a achitării ratelor la împrumuturile
primite de statul român – în condiţiile în care băncile occidentale evitau să acorde credite noi
autorităţilor române. Atunci au intervenit şi reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional.
Aceştia au rugat insistent guvernul de la Bucureşti să iniţieze discuţii cu principalii creditori în
scopul reeşalonării datoriei externe a ţării, care ajunsese la sfârşitul anului 1981 la 11,4 miliarde
de dolari. Nicolae Ceauşescu a acceptat în cele din urmă sfatul respectiv şi, la începutul lunii
ianuarie 1982, au sosit la Bucureşti reprezentanţii a nouă bănci occidentale. Prima rundă de
negocieri s-a purtat până la 29 ianuarie 1982 şi s-a ajuns la un acord de principiu privind
amânarea cu 18 luni a achitării a 4 miliarde de dolari, această sumă fiind doar o parte din datoria
externă a României.

La 28 iulie 1982, negociatorii „Clubului de la Paris” (care reprezentau 15 state creditoare) au


acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplătite de România în 1981
şi 1982 – circa 400 milioane de dolari (bani primiţi după încheierea unor acorduri de împrumut
pe termen mediu şi lung). Potrivit celor convenite, în martie 1983 guvernul român trebuia să
achite 20% din suma datoriilor scadente în anul 1981, iar restul sumelor urmau să fie achitate în
şapte tranşe bianuale, începând din 1985. La 7 decembrie 1982, autorităţile române au finalizat
negocierile şi cu reprezentanţii unor bănci comerciale şi furnizori comerciali, pentru a reeşalona
scadenţele de plată ale României faţă de aceştia (1,7 miliarde de dolari), acceptându-se formula
agreată în vara aceluiaşi an de „Clubul de la Paris”.

România a înregistrat în anul 1982 un surplus comercial de 1,5 miliarde de dolari prin reducerea
cu 45% a importurilor de mărfuri provenite din Occident. Astfel, importurile de produse din
R.F.G. au scăzut cu 40% faţă de nivelul înregistrat în 1981, în timp ce exporturile româneşti în
R.F.G. au scăzut cu numai 9%. În acelaşi an, importurile provenite din Austria au scăzut cu 28%
faţă de anul precedent.

Balanţa comercială externă a României a înregistrat în 1983 un nou excedent, evaluat la


aproximativ 2,2 miliarde dolari. Surplusul respectiv a fost obţinut prin reducerea în continuare a
importurilor de produse provenite din Occident şi o scădere mult mai redusă a exporturilor
româneşti în statele capitaliste dezvoltate. De exemplu, în prima jumătate a acelui an, importurile
româneşti de mărfuri care proveneau din Austria s-au micşorat cu 50% faţă de nivelul înregistrat
în 1982.

Ca urmare a reducerii semnificative a deficitului comercial al României în anii 1981-1982,


Nicolae Ceauşescu a propus în ianuarie 1983, atât reprezentanţilor „Clubului de la Paris”, cât şi
creditorilor comerciali (circa 200 de bănci comerciale), modificarea graficului de eşalonare a
datoriei externe a României, pentru restituirea accelerată şi în totalitate a acesteia. Datorită
apariţiei unui excedent important în balanţa de plăţi externe a ţării în anii 1982-1983, Nicolae
Ceauşescu a hotărât în luna februarie 1984 ca România să nu mai primească ultima tranşă de
împrumut din cadrul acordului stand-by încheiat cu F.M.I. şi să achite în mod accelerat o parte
din datoria externă a României.

Pentru a înţelege situaţia în care se afla economia românească în acel moment, este necesar să
amintim principalele probleme înregistrate în anii ’70 – consemnate chiar de către autorităţile de
la Bucureşti. De exemplu, Ştefan Bîrlea (adjunct al şefului Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R.) a
trimis la 11 aprilie 1974 Comitetului Executiv „Notă privind raportul de activitate de control
financiar-bancar pe anul 1973 al Curţii Superioare de Control”. În documentul respectiv au fost
prezentate cauzele unor eşecuri înregistrate în 1973, astfel: „corelarea necorespunzătoare a
normativelor financiare pe trimestre cu sarcinile de plan, imobilizări de stocuri supranormative
prin nerealizarea producţiei planificate, depăşirea nivelului planificat al cheltuielilor la 1000 lei
producţie marfă, precum şi conducerii necorespunzătoare a activităţii economice şi financiare a
unor unităţi,pregătirii necorespunzătoare a lucrărilor de investiţii, abaterilor de la disciplina
financiară şi de plan, proasta gospodărire a şantierelor, lipsei de eficienţă în utilizarea unor
fonduri, precum şi neajunsurilor în activitatea de control financiar”.

Practic, în anii ’70, întreprinderile româneşti au apelat constant la credite bancare pentru a-şi
îndeplini planurile economice. Din păcate, eficienţa scăzută a acestora şi inexistenţa unor
motivaţii credibile pentru ţăranii români – deveniţi, peste noapte, lucrători atei în uzinele
construite cu ajutorul creditelor oferite atât de URSS, cât şi de statele occidentale – au condus, pe
termen mediu, la deteriorarea nivelului de trai al populaţiei. Pe un asemenea fond, dezvoltarea
cultului personalităţii şi concentrarea puterii politice, economice, legislative şi militare în jurul
lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu au generat o schizofrenie generală, oamenii simpli fiind tentaţi
să utilizeze permanent un standard dublu în discuţiile cu semenii lor. Pe de-o parte, în dialogurile
cu persoane apropiate (membrii familiei, prieteni) erau exprimate în mod deschis problemele cu
care se confruntau în viaţa de zi cu zi şi se comenta despre tensiunile pe care le generau
autorităţile comuniste. Pe de altă parte, în adunările publice, precum şi în relaţiile oficiale se
utiliza celebrul „limbaj de lemn”. Fiecare cetăţean român, indiferent de vârstă, sex şi origine
socială, era nevoit să se implice într-un adevărat ritual, cel puţin prin frazele pe care erau nevoiţi
să le rostească întru slava cuplului prezidenţial şi a doctrinei pe care o propovăduiau
nomenclaturiştii Partidului Comunist Român. Rămâne, în continuare, un mister cum au ajuns
comuniştii români din perioada interbelică să-şi însuşească un ritual, altul decât cel al Bisericii
Ortodoxe din România, pentru ca, apoi, să impună cu obstinaţie, ca adevăr suprem, ateismului
ştiinţific.

Ordinul lui Nicolae Ceauşescu – referitor la închiderea fabricilor şi redirecţionarea muncitorilor


către alte întreprinderi, în cazul în care acestea nu aveau materii prime necesare activităţilor
productive – putea genera tensiuni sociale de amploare şi manifestaţii de protest ale celor care
lucrau în fabricile vizate. Dacă s-ar fi aplicat întocmai ideea liderului suprem al P.C.R., cetăţenii
României s-ar fi văzut obligaţi să îşi schimbe foarte des locurile de muncă, deplasându-se uneori
într-o altă localitate decât cea de domiciliu pentru a lucra mai multe săptămâni, luni sau ani într-o
altă întreprindere – fără nici un fel de ajutor din partea statului.

O migraţie pompieristică/militarizată a forţei de muncă – impusă de Nicolae Ceauşescu pentru a


demonstra că sistemul ideologic comunist din România era superior celui capitalist – ar fi putut
bulversa sistemul centralizat de conducere a activităţilor economice. Mai mult decât atât, în acel
context, o serie de directori şi-ar fi pierdut temporar sau definitiv salariaţii, fapt ce punea în
pericol chiar existenţa propriilor locuri de muncă. Iar în comunism, achitarea de către stat a unui
ajutor de şomaj, indiferent de persoana în cauză, constituia o blasfemie ideologică.

Dezechilibrele de ordin financiar si valutar pe plan extern sunt si ele, în buna masura, un
produs al începutului acestui deceniu, o expresie a proastei gestionari de catre Putere a
dezvoltarii economice. Dintr-o tara care nu avea datorie externa, ba chiar avea de încasat
importante creante, Romania a devenit o tara debitoare, a carei datorie externa a crescut de la
1140 milioane dolari în 1990 la 6645 milioane dolari în 1995 si 6894 milioane dolari în 1996
(sfarsitul lunii noiembrie).

Atat volumul total al datoriei externe cat si ce pe locuitor au crescut în acesti sase ani de
aproape sase ori. Desi oficialitatile si unii economisti apreciaza ca datoria externa în care a fost
angajata Romania în acestia cativa ani este suportabila, totusi ea atarna tot mai greu pe umerii
economiei nationale - asa cum arata faptul ca în 1990 ea reprezenta numai trei la suta din PIB,
pe cand în 1995 era aproape 19 la suta din PIB, echivaland cu 74 la suta din exporturile tarii.
In 1996 datoria externa a reprezentat sub 15 la suta din PIB si era egala cu 95 la suta din
exporturi, iar la sfarsitul anului 1997 se va ridica, dupa estimarile guvernatorului BNR, la 8-8,5
miliarde dolari. Pe langa aceasta, a început procesul restituirii împrumuturilor, ajungandu-se ca
serviciul datoriei externe sa se cifreze la 1111 milioane dolari în 1994 si 991 milioane dolari în
1995, avand ponderi destul de ridicate fata de exporturi. Cresterea gradului de îndatorare
externa constituie un factor de împovarare a bugetului, de cronicizare si adancire a procesului
de saracire a populatiei.

În lipsa unor fluxuri considerabile de capital străin, în primii ani ai tranziţiei, statul român a
apelat la împrumuturi externe în mare parte pentru susţinerea balanţei de plăţi şi mai puţin pentru
proiecte social-economice de care România avea nevoie.
În ultimii ani, însă, s-a produs o ameliorare a fluxurilor de capital, care, pe fondul evoluţiei mai
lente a datoriei publice externe, au făcut ca lucrurile să se îndrepte mai sigur pe direcţia urmată de
ţările cu reformă avansată în prezent.
Anul 2008 şi apariţia crizei economice a facut ca datoria externă să crească din nou, motivul fiind
generat de instabilitatea de pe pieţele financiare internaţionale, care a dus la o diminuare a
fondurilor externe disponibile, pe fondul unor ieşiri importante de capital.
Se poate constata că la sfârşitul anului 2009 datoria externă totală era de 78,6 mld. euro, respectiv
de 3,6 ori mai mare comparativ cu 2004 (21,6 mld. euro), în timp ce în decembrie 2004 datoria
externă totală a fost de numai 1,5 ori mai mare faţă de sfârşitul anului 2001.1
Aceste evoluţii negative în perioada 2005-2008 faţă de 2001-2004 s-au concretizat în creşterea
importantă a deficitelor gemene, respectiv a celui extern – contul curent al balanţei de plăţi – şi a
celui al bugetului general consolidat. Astfel între 2001-2004 media deficitului contului curent al
balanţei de plăţi a fost de aproape 2 ori mai mic față de perioada 2005-2008 (de la un deficit mediu
anual de 5,8% din PIB în 2001-2004 la 11% din PIB în 2005-2008) îndeosebi datorită relaxării
politicii fiscale prin introducerea cotei unice
La sfârşitul anului 2009, datoria externă a ajuns la 71,7 miliarde euro, cu 23,6 mld mai mare
decât cea înregistrată în urmă cu un an când suma era de 48.1 mld euro în mare parte din cauza
necesităţilor din ce în ce mai mari ale statului de a se împrumuta pentru a-şi acoperi cheltuielile
Ritmul foarte accentuat de creştere a datoriei externe totale a fost cauzat de sporirea alertă a datoriei
sectorului privat. Astfel, datoria externă privată pe termen scurt a înregistrat cea mai rapidă creştere
în anul 2008 a fost de aproape 6 ori (+17,4 mld. euro) mai mare faţă de nivelul din 2004, în timp
ce între 2001 şi 2004 evoluţia a fost foarte moderată (o creştere de numai 2,1 mld. euro). De
menţionat totuşi că în 2009, o parte a datoriei pe termen scurt s-a transformat în datorie pe termen
lung prin prelungirea finanţărilor atrase de bănci pe termene mai lungi.

CONCLUZII
Istoria evoluţiei datoriei este lungă şi punctată de etape care s-au dovedit a fi veritabile
catastrofe pentru ţările debitoare. Aceste tragedii nu au fost cauzate numai de sărăcia şi slaba
gestionare a fondurilor de către ţările debitoare, ci la producerea lor au concurat, uneori, chiar
împrumutatorii acestor fonduri. În ceea ce priveşte economia României, aceasta merge şi va
continua să meargă foarte prost atât timp cât nu va reuşi crearea unei economii de piaţă capabilă
să ofere creştere pe termen lung a standardului de viaţă şi să creeze un sistem stabil şi funcţionabil.
Este necesară definirea priorităţilor strategice de dezvoltare a economiei, creşterea gradului de
solvabilitate a ţării pe termen mediu şi lung.
Argumentele împotriva îndatorării masive pe plan extern sunt relevante şi extrase din experienţa
ţărilor îndatorate, ce stau mărturie şi pildă de neurmat ţărilor ce continuă să acumuleze importante
datorii către străinătate. În sprijinul acestor informaţii arătăm:

1. Împrumuturile externe sunt contractate în devize străine, de cele mai multe ori cele mai
puternice pe piaţă în momentul contractării, cum este cazul dolarului american, monedei unice
euro, etc. Ţările debitoare împrumutate cu astfel de devize trebuie să depună eforturi
considerabile pentru a face rost de sumele necesare rambursării acestora în aceeaşi monedă de
care au beneficiat. În acest scop trebuie să-şi majoreze exporturile. De cele mai multe ori însă,
exporturile lor sunt constituie din produse agricole sau materii prime ieftine al căror preţ este
stabilit de piaţa mondială, respectiv de ţările bogate. Acest mecanism a dovedit în multiple
situaţii că împrumuturile nu ajută ţările debitoare să se dezvolte pe plan intern, ci acestea
trebuie să producă mai mult pentru a-şi putea rambursa datoriile.
2. Împrumuturile externe sunt contractate la o rata a dobânzii stabilită de către ţările creditoare.
Cu cât o ţară este mai puţin dezvoltată, cu atât rata dobânzii este mai ridicată. Rata dobânzii la
împrumuturile acordate unei ţări este stabilită în funcţie de nivelul ratei dobânzii de pe piaţa
mondială, la care se adaugă şi o primă de risc fixate în funcţie de rezultatele economice şi
politice ale ţărilor debitoare. Cel mai adesea prima de risc este stabilită în funcţie de riscul de
ţară atribuit fiecărui stat de către agenţiile internaţionale de rating. La această problemă se
adaugă tipul ratei dobânzii negociat cu creditorii: variabilă sau fixă. Ambele prezintă atât
avantaje cât şi dezavantaje:
− Rata dobânzii variabilă (se modifică în funcţie de evoluţia ratei mondiale a dobânzii)- Când
rata dobânzii scade rezultă un avantaj pentru debitor deoarece în momentul contractării
fondurilor a fost la un nivel superior tendinţei ulterioare de evoluţie a dobânzii. In schimb, se
înregistrează un puternic dezavantaj atunci când la contractare rata dobânzii este de nivel
scăzut, iar tendinţa pe piaţa mondială este de creştere accentuată. Ţările debitoare ar trebui să
evite contractarea de împrumuturi pe plan extern la o rată variabilă a dobânzii, consecinţele
putându-se dovedi dezastruoase ca urmare a modificării ratei dobânzii.
3. Deficit public şi inflaţie
Statele îndatorate au două posibilităţi de finanţare a deficitelor bugetare.
− prin apelul la împrumut, finanţarea deficitului antrenează pentru stat suportarea costului
datoriei. Acest cost se majorează an de an dacă statul continuă să acumuleze deficite;
− prin emiterea de monedă de către Banca Centrală. Creşterea masei monetare duce la creşterea
cererii globale, care antrenează ulterior o creştere a nivelului preţurilor.
4. Efectul bulgărelui de zăpadă: contractarea unui nou împrumut pentru a plăti povara financiară
a unui împrumut contractat în trecut.
5. Acumularea unei datorii excesive antrenează intrarea într-un cerc vicios al datoriei: creşterea
nivelului datoriei conduce la creşterea cheltuielilor cu dobânzile care, dacă nu pot fi finanţate,
implică recurgere la un nou împrumut.
6. Datoria constituie o povară pentru generaţiile viitoare. Argumente:
− alocarea intertemporală a resurselor. Generaţiile actuale plătesc dobânzi (taxe şi
impozite) pentru decizii şi cheltuieli luate în trecut;
− echitatea intergeneraţii. O cheltuială finanţată prin deficit care nu este utilă decât
generaţiei actuale aduce prejudicii generaţiilor viitoare de contribuabili; ei plătesc fără
a primi nimic la schimb. Prin împrumut nu trebuie finanţate decât investiţiile deoarece
acestea sunt singurele care vor produce avantaje în viitor;