Capitolul 13

INTRODUCERE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ

13.1. Delimitări

Definiţie Analiza situaţiilor financiare presupune studiul relaţiei dintre informaţiile

cuprinse în aceste documente, la un moment dat şi tendinţa evoluţiei acestora,
într-un anumit interval de timp. Scopul principal al analizei situaţiilor financiare
este acela de a obţine o imagine pertinentă a situaţiei interne a întreprinderilor,
reflectată concentrat în nivelul rentabilităţii, eficienţei şi riscului, informaţii care
permit apoi selectarea deciziilor optime de investiţii. Prin analiza financiară se
elaborează previziuni cu privire la evoluţia viitoare a subiectului analizat şi se
poate diagnostica starea financiară a întreprinderii. Analiza financiară permite, de
asemenea, evaluarea echipei manageriale. Mai presus de toate, însă, analiza
financiară reduce numărul deciziilor bazate pe intuiţie şi subiectivism, îngustând
substanţial inevitabilele manifestări ale incertitudinii.
În mod tradiţional, literatura privind analiza financiară s-a concentrat asupra
analizei univariate, care presupune studiul unor indicatori într-un anumit
moment în timp şi care determină concluzii pe baza comparaţiilor. Studiul acestor
indicatori permite elaborarea unei imagini asupra performanţelor agenţilor
economici precum şi asupra poziţiei financiare a acestora, fiind des utilizaţi în
practică.

Abordări Începând cu 1970, analiza financiară s-a mutat pe tărâmul analizei

multivariate, care consideră impactul în timp al mai multor indicatori, corelaţi în
anumite proporţii, folosind tehnici statistice de tipul analizei regresiei sau a
discriminantului multiplu.
Ne vom ocupa pentru început de analiza univariată, cu precizarea necesară că
determinarea unor indicatori nu are nici o semnificaţie fără comparaţia cu valorile
anterioare ale acestuia (analiza tendinţei) sau cu rezultatele altor întreprinderi din
cadrul aceleiaşi ramuri economice (analiza încrucişată).

13.2. Analiza univariată

Analiza univariată pleacă de la evaluarea performanţelor companiilor, reflectate prin intermediul

indicatorilor de rentabilitate şi lichiditate.

Indicatorii de a) Indicatorii de rentabilitate reprezintă cea mai importantă arie de acţiune a

rentabilitate analizei financiare, permiţând evaluarea abilităţii întreprinderilor de a realiza
profit, utilizând o gamă limitată de resurse. Valorile ridicate ale rentabilităţii pot
deriva din combinaţii optimale între abilitatea echipei manageriale de a comunica
rapid şi coerent informaţiile de care dispune şi calităţile de răspuns ale
personalului companiei. Indiferent dacă agentul economic urmăreşte maximizarea
profitului sau alt obiectiv, acţionarii vor fi întotdeauna interesaţi de rentabilitate,
ca indiciu al modului în care managerii utilizează resursele pe care le au la
dispoziţie.
Rentabilitatea poate fi exprimată fie pe baza profitului brut (calculat ca
diferenţă între vânzări şi costul acestora) fie cu ajutorul profitului net (ca diferenţă
dintre profitul brut şi celelalte cheltuieli), luând ca bază de referinţă vânzările. Ne-
am oprit asupra următorilor indicatori de rentabilitate:
• rata marginală a profitului (profitul luat în calcul nu cuprinde elemente
financiare, ceea ce permite comparaţii între societăţi finanţate diferit; de
asemenea, se pot elabora şi comparaţii privind performanţele operaţionale ale
agenţilor economici) se calculează ca raport procentual între profitul brut şi
vânzări (rata marginală a profitului brut) sau ca raport între profitul net şi volumul
vânzărilor (rata marginală a profitului net):

Profit brut x 100 Profit net x 100

Vânzări sau Vânzări

• rentabilitatea capitalului reprezintă o altă posibilitate de reflectare a

profitabilităţii, prin raportarea vânzărilor sau a profitului brut la capitalul utilizat
(capital utilizat = active totale = capitaluri proprii + datorii):

Vânzări x 100 Profit brut x 100

Capital utilizat sau Capital utilizat

• rentabilitatea capitalului permanent investighează eficienţa de ansamblu a

companiei, prin prisma finanţării pe termen lung, profitul net şi dobânzile la
creditele pe termen lung fiind raportate la capitalul permanent (capital permanent
= capitaluri proprii + datorii pe termen lung):

Profitul net + dobânzile la credite pe termen lung

Capital permanent

Rentabilitatea capitalului utilizat poate creşte fie printr-o majorare a profitului,

fie printr-o viteză de rotaţie mai mare a activelor. De asemenea, ramuri industriale
diferite au niveluri specifice de rentabilitate (spre exemplu comerţul cu amănuntul
înregistrează o rata marginală a profitului mică dar o viteză de rotaţie mare a
activelor, situaţie opusă celei din industria prelucrătoare).
Importanţa indicatorilor calculaţi pe bază de vânzări a scăzut în ultimul timp,
deoarece se consideră că preţul de vânzare poate fi grevat de influenţe inflaţioniste
sau politici concurenţiale, iar costul vânzărilor poate fi de asemenea poluat
informaţional (a se remarca rezultatele particulare ale diferitelor metode de
evaluare a stocurilor).

• alte metode de calcul al rentabilităţii implică activele, fixe sau nete şi măsoară
succesul de ansamblu al întreprinderilor:

Profit net Profit net x 100

Total active sau Active fixe

• modul de finanţare reprezintă o altă perspectivă a rentabilităţii, raportând

profitul net (înainte sau după impozitare) la suma capitalului social şi a rezervelor:

Profitul net (înainte sau după impozitare)

Capital social + rezerve
 Acest indicator reflectă eficienţa investiţiei acţionarilor, reflectând modul în
care sursele proprii de finanţare au fost utilizate (prin considerarea nivelului
rezultatelor obţinute în prezent) şi încercând determinarea evoluţiei viitoare.
Previziunile analiştilor vor fi cu atât mai valoroase cu cât vor include informaţii
mai detaliate despre performanţele companiilor pe domenii de activitate şi zone
geografice.
Atunci când analiştii financiari dispun de conturi anuale detaliate, este posibilă
elaborarea unei analize piramidale a rentabilităţii, aşa cum încearcă să sugereze
diagrama următoare:

Diagrama A: Analiza piramidală a rentabilităţii, pe baza indicatorilor financiari univariaţi

Profit înainte de impozitare

Total active

Profit Vânzări
Vânzări Total active

Cost vânzări Cost distribuţie Chelt. adm. Active fixe Active curente
Vânzări Vânzări Vânzări Vânzări Vânzări

Analiza contului de profit şi pierdere nu este suficientă în evaluarea unei

întreprinderi, care se confruntă cu problema resurselor limitate, costisitoare şi care
trebuie utilizate eficient. Se impune compararea rezultatelor obţinute cu resursele
utilizate de companie şi controlate prin management, corelaţie reflectată cu
ajutorul indicatorilor de eficienţă.

Indicatorii b) Indicatorii de eficienţă reflectă măsura în care eforturile făcute de

de eficienţă întreprindere justifică efectele generate de activitatea acesteia. Există mai multe
modalităţi de a calcula eficienţa activităţii unui agent economic, considerând în
acest sens următoarele exemple:

• raportarea volumului vânzărilor (efectele activităţii) la valoarea activelor fixe

sau activelor curente nete sau totalului activelor:

Vânzări Vânzări sau Vânzări

Active fixe sau Active curente nete Total active

Rotaţia • creanţele comerciale vor constitui o altă bază de comparaţie pentru vânzările
creanţelor realizate (se iau în calcul numai vânzările pe bază de credit comercial):
comerciale
Vânzări Creanţe comerciale x 365
Creanţe comerciale sau Vânzări
 Ultima relaţie determină numărul de zile de credit comercial, acordate
clienţilor. Evoluţia în timp a acestui indicator poate fi comparată cu valorile medii
ale ramurii economice, degajând opinii cu privire la calitatea managementului.

Rotaţia • datoriile comerciale reprezintă o altă posibilitate de determinare a eficienţei

datoriilor activităţii întreprinderilor:
comerciale
Datorii comerciale x 365
Volumul achiziţiilor

Acest indicator reflectă numărul de zile de credit comercial acordate de

furnizori, volumul achiziţiilor fiind calculat pe baza costului consumurilor şi
variaţiei stocurilor (cumpărări = stoc final - stoc iniţial +
+ valoarea consumurilor). Valoarea acestui indicator va fi analizată evolutiv şi
comparată cu media pe ramură. Un interval mare de timp de onorare a datoriilor
comerciale poate fi un semn de slăbiciune sau un semnal de alarmă; în alte cazuri,
însă, poate semnala o companie puternică, care încearcă să facă faţă unei perioade
de recesiune economică.

Rotaţia • viteza de rotaţie a stocurilor reflectă numărul de rotaţii ale stocurilor într-un
ciclu economic, raportând costul vânzărilor la valoarea stocului sau viceversa:
stocurilor
Costul vânzări Valoarea stocului x 365
Valoarea stocului sau Costul vânzărilor

O mare atenţie trebuie acordată acestui indicator şi concluziilor care se vor

degaja din analiză: valoarea stocului este calculată pe baza costurilor istorice şi
reflectă un moment precis în timp – sfârşitul anului - ceea ce pune sub semnul
întrebării utilitatea acestui indicator în cazul stocurilor sezoniere.
De asemenea, o mare importanţă o are şi metoda folosită în evaluarea
stocurilor (LIFO determină o valoare a stocului mai scăzută decât FIFO sau
Metoda Costului Mediu Ponderat), la care se adaugă complexitatea şi efectele
diferitelor metode de alocare a cheltuielilor indirecte. O analiză rafinată poate
calcula nivelul eficienţei utilizării stocurilor în cadrul diferitelor segmente de
activitate, sectoare sau zone geografice dar, din păcate, aceste informaţii nu sunt
disponibile nici măcar în notele la bilanţ.
Dacă dorim o analiză piramidală a eficienţei, prin considerarea informaţiilor
cuprinse în bilanţ şi contul de profit şi pierdere, atunci o posibilă soluţie ar fi cea
înfăţişată de diagrama următoare. Analiza acestor indicatori piramidali nu trebuie
făcută în mod dogmatic, ci pe bază de corelaţii în cadrul acestui sistem, ţinând
cont de faptul că interpretarea conturilor este o artă în care rigiditatea gândirii nu
face decât să dăuneze.
 Diagrama B: Analiza piramidală a eficienţei, pe bază de indicatori univariaţi

Active curente
Vânzări

Stoc Debitori Alte active curente

Vânzări Vânzări Vânzări

Stoc Debitori
Costul vânzărilor Vânzări pe credit com.

Valoarea medie a Perioada medie a

stocurilor cunoscute creditului obţinut

c) Analiza riscului financiar pleacă de la premisa că furnizorii de capital pe

pieţele financiare vor ataşa un nivel relativ al riscului investiţiilor potenţiale.
Literatura de specialitate distinge două tipuri de risc, asociate pieţelor de capital şi
participanţilor: riscul sistematic (sau riscul de piaţă) şi riscul nesistematic (sau
riscul de firmă). Ultima categorie de risc face obiectul expunerii noastre în
continuare.
Indicatorii de analiză financiară care se referă la riscul nesistematic tind să se
focalizeze pe politicile monetare şi financiare, care ilustrează capacitatea firmei de
a face faţa obligaţiunilor de plată. Am considerat, în acest sens, indicatorii de
lichiditate şi indicatorii de solvabilitate.
Indicatorii de lichiditate examinează abilitatea companiei de a-şi onora
obligaţiile de plată pe termen scurt (lichiditatea pe termen scurt) sau într-un
orizont mai larg de timp (solvabilitatea pe termen lung). Indicatorii de lichiditate
pe termen scurt se împart, la rândul lor, în trei categorii: lichiditatea curentă,
lichiditatea imediată şi rate pe bază de cash-flow.

Lichiditatea • Ratele lichidităţii curente se calculează ca raport dintre activele curente şi

curentă datoriile curente:

Active curente
Datorii curente

Valoarea acestui indicator variază în funcţie de politica de finanţare adoptată

de întreprindere şi în funcţie de tipul de activitate desfăşurat (spre exemplu,
firmele care activează în sectorul comercial au datorii curente în exces, vânzările
se fac în cea mai mare parte pe bază de “cash”, iar stocurile sunt relativ scăzute,
deci ratele de lichiditate vor fi relativ scăzute). Uneori, o rată de lichiditate mai
mare decât media poate indica o activitate mai slabă a întreprinderii respective.

Lichiditatea • Ratele lichidităţii imediate reprezintă raportul dintre activele curente, exclusiv
imediată valoarea stocurilor şi datoriile curente. Motivul pentru care stocurile au fost
excluse din calcul este acela de a focaliza atenţia doar asupra elementelor cu statut
 cert, care se află deja sub formă de bani sau sunt în curs de a atinge acest stadiu.
Acest indicator reprezintă un bun indiciu despre abilitatea companiilor de a-şi
onora datoriile pe termen scurt:

Active curente (mai puţin stocuri)

Datorii curente

Acest indicator arată modul în care întreprinderea va fi capabilă să-şi continue

activitatea, fără a beneficia de fluxuri monetare în viitor (perioada respectivă este
denumită “interval fără credit”). Nivelul considerat satisfăcător pentru acest
indicator este 1, însă cifrele obţinute nu trebuie luate ca atare, ci trebuie corelate
cu sfera de activitate şi stadiul atins în ciclul comercial. Un nivel ridicat al acestui
indicator sugerează, aparent, o lichiditate pozitivă, dar poate, de asemenea, sugera
o blocare nerentabilă a fondurilor în stocuri greu vandabile, creanţe incerte şi
cash. Într-o perioadă inflaţionistă, o valoare mare a activelor curente va indica cu
siguranţă pierderi monetare şi diminuarea puterii de cumpărare.

• Rate de lichiditate bazate pe “cash-flow”. De regulă, indicatorii de lichiditate

determină abilitatea întreprinderilor de a utiliza activele curente pentru a-şi onora
datoriile pe termen scurt, însă prezintă inconvenientul că se bazează pe o valoare
statică, oferită de bilanţ şi nu prezintă nici o indicaţie cu privire la fluxurile
monetare degajate de activitatea societăţii. Rata de lichiditate calculată pe bază de
cash-flow vine să remedieze această problemă, plecând de la premisa că
documentele contabile de sinteză conţin şi un tablou al fluxurilor monetare.
Calculul se bazează pe raportul dintre fluxurile monetare (cash-flow) degajate din
activitatea curentă şi datoriile curente:

Cash flow Cash flow

Datorii curente sau Datorii totale

Companiile americane de prestigiu au un nivel al acestui indicator cel puţin

egal cu 20%, ceea ce în Marea Britanie ar fi considerat riscant. De asemenea, în
ţările unde tablourile fluxurilor monetare nu reprezintă un document obligatoriu,
în cadrul situaţiilor financiare anuale, apar numeroase probleme legate de
definirea, calculul şi interpretarea noţiunii de “cash-flow”.

Indicatorii Ratele de solvabilitate reflectă abilitatea companiilor de a-şi onora, la

solvabilităţii scadenţă, obligaţiile pe termen lung. În cazul în care întreprinderea nu reuşeşte să
ramburseze angajamentele asumate, devine insolvabilă şi intră în faza de lichidare
juridică sau restructurare. Dacă agenţii economici vor realiza un profit mare în
viitor înseamnă că, teoretic, vor avea capacitatea de plată a datoriilor. Două raţii
sunt analizate din această perspectivă: rata de îndatorare şi rata de acoperire a
dobânzilor.

• Rata de îndatorare cuantifică capacitatea companiilor de a finanţa activele fie

prin intermediul surselor atrase, fie prin intermediul surselor proprii:
Datorii pe termen lung
Datorii pe termen lung + Capitaluri proprii
sau
Datorii pe termen lung
Capitaluri proprii
 sau
Datorii pe termen lung
Total active

sau
Datorii totale
Total active

În ultima perioadă, finanţările în afara bilanţului, ca de exemplu finanţările prin

leasing, sunt foarte frecvente, ceea ce face relativă utilitatea ratei de îndatorare, în
astfel de cazuri. O altă problemă se referă la tipul activelor ce trebuie incluse în
calculul acestui indicator: o serie de analişti au sugerat că ar trebui incluse doar
cele corporale, care oferă un grad mai mare de securitate; alţi specialişti au iterat
importanţa activelor necorporale, dar aici apare chestiunea delicată a tratării
fondului comercial.

• Rata de acoperire a dobânzilor este calculată prin raportarea profitului curent

(obţinut din activitatea de exploatare) la valoarea dobânzilor şi dividendelor
plătite preferenţial, generându-se astfel proporţia în care profitul acoperă aceste
plăţi:

Profit curent
Dobânzi + Dividende preferenţiale

În interpretarea acestei rate este bine să nu pierdem din vedere variabilitatea

profitului curent. O companie cu venituri stabile în timp va fi capabilă să suporte
mai bine un nivel ridicat al acestor plăţi decât o companie care va obţine un profit
variabil. Dacă valoarea acestui indicator scade sub 2, atunci compania va fi
considerată riscantă.

13.3. Analiza multivariată

Modelele Anii ‘90 au cunoscut o accentuată creştere a proporţiei de întreprinderi cu

multifactoriale dificultăţi financiare, generate fie de cauze temporare, fie de cauze ireversibile.
Abilitatea de a prevedea viitoarele dificultăţi cu care s-ar putea confrunta un agent
economic sau altul a fost şi este extrem de apreciată de investitori şi creditori,
dacă preîntâmpină, în faza incipientă, insolvabilitatea.
Scorul Z Indicatorii de analiză prezentaţi anterior nu oferă o imagine satisfăcătoare în
acest sens, numeroşi cercetători concentrându-şi atenţia asupra modelelor
multifactoriale. Metodologia folosită în analiza multifactorială este de a combina
mai mulţi indicatori financiari în cadrul unei formule care are ca scop generarea
unui index numeric, utilizat în determinarea stării şi perspectivei întreprinderilor.
Cel mai popular model este cel construit de Altman, care, într-un studiu a 33 de
firme americane insolvabile, publicat în 1968, a reuşit să prezică falimentul
acestora pe baza unor tehnici statistice. Modelul inventat, denumit scorul Z (sau
scorul lui Altman), cuprinde cinci rate de analiză, a căror combinaţie este cea mai
buna estimare a nivelului viitor de solvabilitate (sau faliment):

Z = 0,012X1 + 0,014X2 + 0,033X3 + 0,006X4 + 0,010X5 unde:

 X1 = Capitalul utilizat/ Total active;
X2 = Rezultatul reportat/ Total active;
X3 = Profitul înaintea impozitării (exclusiv elementele financiare)/ Total active;
X4 = Valoarea de piaţă a companiei/ Valoarea nominală a datoriilor;
X5 = Vânzări/ Total active

După cum se poate observa, scorul Z combină aspecte ale lichidităţii,

profitabilităţii, ratei de îndatorare şi ratei de rotaţie a activelor. Concluziile
utilizării acestui model se împart în trei categorii:
• Z < 1,81 reflectă companii cu o mare probabilitate de faliment în viitor;
• Z > 3 reflectă companii cu o probabilitate redusă de faliment în viitor;
• Z > 1,8 şi Z < 3 reflectă companii cu probabilitate nedeterminată de faliment.
Toate calculele sunt bazate pe informaţii conţinute în bilanţurile contabile, cu
excepţia celor referitoare la capitalizarea bursieră a companiilor. Altman a testat
modelul conceput pe diferite panele de întreprinderi şi a remarcat că, pentru un
interval de un an înaintea falimentului, clasificarea companiilor în cele trei
categorii (în funcţie de valoarea scorului Z) este corectă în proporţie de 96%. Se
pare însă că, pe măsură ce intervalul de timp se lărgeşte, corectitudinea
previziunilor scade. De asemenea, trebuie remarcat faptul că studiul întreprins de
Altman s-a axat pe sectorul manufacturier american, în perioada 1946-1965,
caracterul extrem de particular al concluziilor făcând imposibilă extrapolarea
acestora la un univers mai larg.

Alte modele Altman şi alţi cercetători (Taffler şi Tisshaw) au extins în continuare cercetarea
pe baza scorului Z, individualizând variabilele specifice ramurilor industriale
multifactoriale
precum şi alte elemente cu caracter general. Taffler, în studiul publicat în 1982,
concluzionează că cele mai semnificative rate de determinare a situaţiei financiare
a unei companii sunt următoarele:
1. Profit înainte de impozitare (exclusiv elemente financiare)/ Total active;
2. Total datorii/ Capital net utilizat;
3. Active rapide/ Total active;
4. Capital curent / Situaţia netă patrimonială;
5. Costul vânzărilor/ Valoarea stocurilor.
Au existat numeroase critici privind aceste modele de analiză şi capacitatea lor de
a reflecta situaţia reală a întreprinderilor, la un moment dat. Un studiu întreprins
de Banca Angliei concluzionează: “... o analiză atentă a conturilor (anuale - n.n.),
pe o perioadă lungă de timp, împreună cu utilizarea şi a altor informaţii
disponibile, pare să fie cea mai bună şi singura bază de analiză a poziţiei
financiare a companiilor” (Bank of England, Quarterly Bulletin, iunie, 1982).

13.4. Indicatori ai burselor de valori

Aceşti indicatori utilizează informaţiile contabile combinate cu elemente stabilite în cadrul

pieţelor de capital şi generează rezultate concludente pentru investitori şi alte categorii de persoane,
interesate în performanţele companiilor. Aceşti indicatori sunt prezentaţi în cele ce urmează.

Câştigul • Câştigul pe acţiune este un indicator care reflectă modul în care evoluţia
pe acţiune companiei poate afecta interesul acţionarilor, fiind calculat ca raport între profitul
potenţial distribuibil acţionarilor (exclusiv dividendele preferenţiale) şi numărul
de acţiuni ordinare existente pe piaţă:

Profitul potenţial distribuibil

Numărul de acţiuni ordinare
Preţul • Preţul acţiunii raportat la câştigul pe acţiune reflectă riscul investiţiei, în
acţiunii / funcţie de evoluţia companiei şi se calculează, după cum arată şi denumirea, ca
câştigul raport între preţul unei acţiuni şi câştigurile (profitul destinat acţionarilor) pe
pe acţiune acţiune:

Preţul pe acţiune
Câştigul pe acţiune

Dacă profitul este “comprimat” într-o anumită perioadă de timp, atunci

valoarea acestui indicator poate fi mărită artificial, deoarece preţul unei acţiuni nu
va scădea neapărat dacă diminuarea profitului este considerată temporară. Situaţia
inversă apare atunci când profitul este “umflat” artificial, prin inflaţie şi va
determina o valoare mai scăzută a acestui indicator, în condiţiile în care preţul
acţiunii nu se modifică sau modificarea nu este substanţială.
De asemenea, dimensiunea acestui indicator variază mult de la o ţară la alta, în
funcţie de politicile adoptate în determinarea profitului (spre exemplu, în
Germania, datorită politicilor conservatoare de calcul al profitului, valoarea medie
a acestui indicator tinde să fie mai mare decât în alte ţări, care au o atitudine mai
relaxată în această privinţă, precum Marea Britanie sau Olanda). Acest indicator
este folosit pe scară largă pentru companiile cotate la bursă, fiind publicat zilnic şi
este considerat cel mai bun indiciu în ceea ce priveşte riscul nesistematic şi
previzionarea evoluţiei companiilor.

Rata • Rata dividendului reflectă modul în care previziunile de câştig ale acţionarilor
dividentului corespund realităţii. Rata dividendului se calculează ca raport dintre valoarea
brută a dividendelor (inclusiv impozitul pe dividende) şi preţul curent al acţiunii:

Dividendul brut
Preţul curent al acţiunii

Cei care investesc în acţiuni ordinare se aşteaptă să fie răsplătiţi pe de-o parte
sub forma dividendelor, pe de altă parte sub forma creşterii capitalului investit. O
valoare ridicată a acestui indicator nu înseamnă neapărat o potenţială investiţie
atractivă, pentru că o reducere a preţului acţiunilor poate fi un semnal al reducerii
(sau chiar anulării) dividendelor viitoare.

Rata • Rata de acoperire a dividendului utilizează în exclusivitate informaţii contabile

de acoperire şi se calculează ca raport dintre profitul care ar putea fi distribuit şi dividendele
plătite pentru acţiunile ordinare:

Profitul potenţial distribuibil

Dividendele ordinare

Acest indicator oferă o imagine de ansamblu asupra siguranţei plăţii

dividendelor sau mai precis de câte ori întreprinderea îşi poate onora obligaţiile
faţă de acţionari, utilizând profitul obţinut în anul curent.
Valoarea • Valoarea activelor pe acţiune reflectă măsura în care valoarea actuală a
activelor acţiunilor este susţinută de activele întreprinderii. Când valoarea contabilă a
pe acţiune activelor este superioară valorii de piaţă, compania respectivă poate deveni ţinta
speculatorilor sau a concurenţei. Se calculează ca raport dintre valoarea activelor
nete şi numărul de acţiuni emise:

Active nete
Numărul de acţiuni emise

Rata • Rata împrumutului obligatar se calculează raportând valorile anuale ale

împrumutului dobânzilor, plătite pentru o obligaţiune, la preţul de piaţă al unei obligaţiuni:
obligatar
Dobânda anuală plătită pentru o obligaţiune
Preţul unei obligaţiuni

O evaluare completă a câştigului obţinut investind în obligaţiuni cu dobândă

fixă se poate realiza numai la scadenţa împrumutului.
În concluzie, trebuie reiterată importanţa comparaţiilor dintre diferite companii,
ramuri de activitate sau ţări şi analizată cu grijă semnificaţia fiecărui indicator şi
conţinutul cifrelor folosite în calcul.
Vom prezenta în continuare câteva concluzii legate de utilizarea analizei
financiare în evaluarea întreprinderilor. Bilanţul contabil este documentul esenţial,
care furnizează informaţiile necesare analizei financiare, însă există o serie de
limitări ale acestuia, care pun sub semnul întrebării utilitatea sa ca document de
informare1:
1. absenţa unor posturi bilanţiere care să reflecte resursele interne create de
întreprinderi şi care nu pot fi ataşate unor costuri, cum ar fi experienţa colectivă a
echipei de angajaţi;
2. evaluarea pe baza costurilor istorice pune sub semnul întrebării veridicitatea
situaţiei financiare la sfârşitul anului, aşa cum apare în cadrul bilanţurilor
contabile;
3. efectul principiului de recunoaştere, în cadrul conturilor anuale, numai a
acelor cheltuieli care au contribuit la obţinerea veniturilor perioadei respective;
dată fiind interconexiunea logică dintre bilanţ şi contul de profit şi pierdere,
contabilul trebuie să aleagă între două alternative: fie să calculeze cifrele din
contul de profit şi pierdere pe baza procedurilor şi formulelor logice şi să transfere
în bilanţ ceea ce rămâne, fie să calculeze diferitele valori din bilanţ şi ceea ce
rămâne să fie transferat în contul de profit şi pierdere (de regulă, este preferată
prima variantă, contul de profit şi pierdere având, se pare, o importanţă mai mare
decât bilanţul);
4. variaţiile în masa monetară (în special în perioadele inflaţioniste) determină
scăderea încrederii publicului în relevanţa documentelor contabile de sinteză şi
duc la considerarea altor surse de informaţii financiare pentru formarea deciziilor
de investiţii;
5. fluctuaţiile activităţii între momentele de sfârşit ale anului şi începutul
următorului ciclu contabil nu sunt cuprinse în bilanţurile contabile;
6. influenţa unor factori externi, nemonetari, asupra activităţii companiilor nu
poate fi reflectată prin intermediul conturilor anuale.

•
1
Alexander şi Nobes, (1994).
 Bineînţeles că toate aceste inconveniente ar putea dispărea dacă informaţiile
contabile ar fi ajustate periodic, astfel încât să permită o mai bună reflectare a
realităţii. O altă posibilitate ar putea fi adoptarea unor norme contabile
internaţionale, care să mărească gradul de comparabilitate între diferite ţări şi să
reducă inadvertenţele existente în prezent.

Aplicaţie Vom analiza în continuare evoluţia unor indicatori financiari la societatea

comercială ALPHA S.A., având ca obiect de activitate producţia şi
comercializarea băuturilor răcoritoare.

• Rata lichidităţii generale a înregistrat valoarea de 23% în 1999 şi de 20,85% în

2000. Această scădere se datorează, în principal, reducerii disponibilităţilor
băneşti ale întreprinderii, ca urmare a majorării duratei de încasare a creanţelor
comerciale. Societatea
ALPHA S.A. va trebui să se preocupe de îmbunătăţirea lichidităţii generale, mai
ales din perspectiva obţinerii unui credit bancar pe doi ani, pentru susţinerea
investiţiilor în noi linii de producţie şi îmbuteliere.
• Rata lichidităţii curente a fost de 0,5% în 1999 şi de 0,22% în 2000. Se
remarcă şi în acest caz o scădere (de 44%) a lichidităţii curente. Principala cauză o
constituie diminuarea numerarului şi echivalenţelor de numerar ale societăţii, pe
fondul generalizării blocajului financiar. Se poate aprecia că lichiditatea curentă
(“testul acid”) este slabă şi, dacă situaţia se va perpetua şi în viitor, întreprinderea
va avea probleme serioase în a continua activitatea.
• Rata lichidităţii imediate a fost de 0,57% în 1999 şi de 0,22% pentru 2000.
Valorile scăzute ale acestui indicator nu sunt compatibile cu menţinerea
echilibrului financiar. Valoarea optimă a acestui indicator se situează între 0,8 şi
1. În cazul nostru, valorile obţinute de ALPHA S.A. sunt considerate slabe.
• Rata solvabilităţii globale (activ total/datorii totale) a fost de 0,47% în 1999 şi
de 0,22% în 2000. Securitatea financiară pe termen lung a societăţii ALPHA S.A.
este şi ea ameninţată, posibilitatea de obţinere a creditelor bancare pe termen lung
fiind mult îngreunată. La această situaţie s-a ajuns, pe de-o parte prin majorarea
valorii creanţelor comerciale neîncasate (prin majorarea perioadei de încasare), iar
pe de altă parte prin creşterea datoriilor curente ale societăţii. Rata solvabilităţii
generale se situează sub pragul de 1,5%, ceea ce evidenţiază riscul de
insolvabilitate pe care şi l-au asumat furnizorii comerciali şi creditorii societăţii.
• Rata echilibrului financiar a atins valori negative în creştere (-0,88%, în 1999
şi –1,5% în 2000), ceea ce indică imposibilitatea finanţării imobilizărilor prin
intermediul capitalurilor permanente. Se remarcă o deteriorare accentuată a
situaţiei finanţării activelor imobilizate, ceea ce va avea consecinţe negative
asupra investiţiilor previzionate pentru următorul interval de timp.
• Indicatorii de eficienţă reflectă eficienţa cu care întreprinderea obţine rezultate,
utilizând resursele (activele) pe care le are la dispoziţie. Indicatorul de eficienţă a
crescut de la 0,9, în 1999, la 1 în 2000, situaţie apreciată, în ansamblu, ca
nefavorabilă (indicatorii de eficienţă situaţi sub pragul de 2,5 denotă
întreprinderile nu generează vânzări suficiente faţă de volumul activelor utilizate).
Cauza acestei ineficienţe este proasta gestionare a stocurilor. Cifra de afaceri
trebuie majorată, iar stocurile greu vandabile trebuie lichidate, eventual prin
practicarea unor reduceri comerciale importante la stocurile de sezon.
• Rotaţia stocurilor a fost de 2,6 în 1999 şi de 2,43 în 2000. Această creştere a
numărului de cicluri de utilizare a stocurilor în cadrul unui an reprezintă un
 avantaj pentru societatea analizată, valorile situându-se însă mult sub media
ramurii (care este 8).
• Rata îndatorării a crescut de la 20,95% în 1999 la 45% în 2000, practic
dublându-se. Societatea analizată se confruntă cu probleme financiare serioase,
atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Prin urmare, se impun măsuri imediate
de gestionare a riscului financiar şi de modificare a strategiei şi politicilor
manageriale cu privire la producţie şi comercializare.

13.5. Exerciţii

1) Care este scopul analizei financiare şi care sunt principalele abordări ale analizei efectuate pe
baza situaţiilor financiare de sinteză?

2) Calculaţi principalii indicatori de rentabilitate, de eficienţă, precum şi indicatorii riscului pentru

societatea comercială MONYKOS, ale cărei bilanţ şi cont de profit şi pierdere se găsesc în
Anexa 2.

3) Explicaţi influenţa politicilor contabile (metoda de amortizare, evaluarea stocurilor, stabilirea

provizioanelor pentru riscuri şi a reducerilor pentru depreciere etc.) ale societăţii MONYKOS
asupra indicatorilor calculaţi mai sus.

4) Calculaţi indicatorii bursieri relevanţi pentru societatea ARFRI S.A. cunoscând preţul (cursul)
unei acţiuni de 3.000 lei. Societatea
ARFRI S.A. are 6.294.000 de acţiuni ordinare în circulaţie, cu valoare nominală de 5.000 lei.
Din rezultatul exerciţiului, care s-a ridicat la 2.005.000 mii lei, o treime a fost repartizată pentru
plata dividendelor. Bilanţul şi contul de profit şi pierdere sunt prezentate în capitolul 2.

5) Comentaţi limitele analizei financiare efectuate pe baza situaţiilor financiare de sinteză.